Sunteți pe pagina 1din 27

Anul VNr. 14 Preţ: 8 lei

1-7 aprilie 2013 apare în ecare joi

Săptămâna

JJuridică

Jurisprudenţă ›› Studii ›› Comentarii

Nu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine!

Consiliu ştiinţi c

Monna Lisa BELU MAGDO Pavel PERJU

Director editorial

Adriana PENA

Lisa BELU MAGDO Pavel PERJU Director editorial Adriana PENA L itteris international Din cuprins Loredana Manuela

Litteris

international

Din cuprins

Loredana Manuela MUSCALU ›› Hărţuirea morală la locul de muncă

››

Agenţii de recrutare a personalului navigant. Stabilirea titularului obligaţiei de plată a drepturilor salariale cuvenite personalului navigant selectat

››

Hotărâre judecătorească de obligare la restituirea în natură a unui imobil. Titlu apt pentru intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate

››

Contract de vânzare-cumpărare acţiuni. Cesiunea contractului în temeiul H.G. nr. 626/2001. Rezoluţiunea contractului. Condiţii de admisibilitate din perspectiva principiului neretroactivităţii

›› Divizarea societăţii. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a proiectului de divizare. Condiţii de admisibilitate

››

Natura juridică a hotărârii fostului Consiliu Popular de acceptare a unei donaţii

››

Prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale. Întreruperea termenului de prescripţie

››

Circumstanţe reale. Instigator

›› Apel. Dreptul la un proces echitabil. Condamnare bazată în mod determinant pe declaraţiile martorilor neaudiaţi în primă instanţă şi în apel

Cuprins

DREPTUL MUNCII

Hărţuirea morală la locul de muncă « Av. drd. Loredana Manuela MUSCALU

4

Agenţii de recrutare a personalului navigant. Stabilirea

titularului

obligaţiei de plată a drepturilor salariale

cuvenite

personalului

navigant

selectat

«

Curtea

de

Apel Constanţa, secţia I civilă, decizia nr. 740 din 23

 

octombrie 2012

7

Raporturi de muncă. Mandat. Numirea, suspendarea sau eliberarea din funcţii « Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia nr. 1749 din 3 martie 2011

8

DREPT CIVIL

Prejudiciu produs ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate. Daune morale « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 5119 din 29 iunie 2012

9

Hotărâre judecătorească de obligare la restituirea în natură a unui imobil. Titlu apt pentru intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate « Curtea de Apel Timișoara, secţia I civilă, decizia nr. 2189 din 30 octombrie 2012 11

DREPT PROCESUAL CIVIL

Încălcarea normelor de procedură privind legalitatea citării persoanei juridice. Semnarea procesului-verbal de comunicare a citaţiei de către o persoană care nu avea atribuţia primirii corespondenţei « I.C.C.J., secţia I civilă, sentinţa nr. 5642 din 21 septembrie 2012

12

DREPT COMERCIAL

Contract de vânzare-cumpărare acţiuni. Cesiunea contractului în temeiul H.G. nr. 626/2001. Rezoluţiunea contractului. Condiţii de admisibilitate din perspectiva principiului neretroactivităţii « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 3 din 17 ianuarie 2012

14

continuarea pe pagina următoare »

Index

A

Act administrativ

 

18, 20

Act fiscal

20

Acţiune estimatorie

14

Agenţie de recrutare

7

Apel

25

Armator

7

Autoritate publică locală

18

C

Carte funciară

11

Cesiunea contractului

14

Circumstanţe reale

23

Citare

12

Competenţă materială

18

Consilier local

8

Contract de ambarcare

7

Contract de furnizare personal

7

Contract de vânzare-cumpărare

14

Contract individual de muncă

7, 8

Control de legalitate

16

Creanţă fiscală

20

 

D

Daune morale

 

9

Declaraţiile martorilor

25

Demisie

8

Detaşare

7

Discriminare

4

Divizarea societăţii comerciale

16

Donaţie

18

Dreptul la un proces echitabil

25

Drepturi

salariale

7

 

E

Eliberare din funcţie

 

8

Excepţie de nelegalitate

20

Executare silită

20

F

Faptă ilicită

 

9

Funcţionar public

8

Furt

22

Fuziune

16

 

H

Hărţuire morală

 

4

continuarea pe pagina următoare »

I

Imobile preluate în mod abuziv

11

Instigator

23

Intabulare

11

 

M

Mandat

8

 

N

Nulitate

12,

16

O

Omor calificat

23

 

P

Pact comisoriu

18,

14

Participaţia

23

Pedeapsă privativă de libertate

9

Persoană juridică

12

Personal navigant

7

Prejudiciu

9

Prescripţie extinctivă

20

Prestare de servicii

7

Principiul neretroactivităţii

14

Proces-verbal de comunicare a actului

12

Proprietate

11

Protecţia demnităţii umane

4

Publicitate imobiliară

11

 

R

Raporturi de muncă

8

Răspundere civilă delictuală

9

Restituire în natură a imobilului

11

Rezoluţiune

14

 

S

Securitatea în muncă

4

 

T

Taxă de timbru

12

Tentativă

23

 

U

Ultraj contra autorităţii

22

 

V

Vânzare-cumpărare de acţiuni

14

Cuprins (continuare)

Divizarea societăţii. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a proiectului de divizare. Condiţii de admi- sibilitate « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 4654 din 22 noiembrie 2012

16

DREPT ADMINISTRATIV

Natura juridică a hotărârii fostului Consiliu Popular de acceptare a unei donaţii « Curtea de Apel Suceava, secţia

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 3514 din 20 iunie 2012

18

DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL

Prescripţia dreptului de a cere executarea silită a crean- ţelor fiscale. Întreruperea termenului de prescripţie «

Curtea de Apel Ploiești, secţia a II-a civilă, de contencios ad- ministrativ și fiscal, decizia nr. 4116 din 16 septembrie 2012 _20

DREPT PENAL

Furt. Latura subiectivă. Condamnare « Curtea de Apel Galaţi, secţia penală și pentru cauze cu minori, decizia nr. 134 din 9 octombrie 2012 22

Circumstanţe reale. Instigator « I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2303 din 28 iunie 2012

23

DREPT PROCESUAL PENAL

Apel. Dreptul la un proces echitabil. Condamnare bazată în mod determinant pe declaraţiile martorilor neaudiaţi în primă instanţă și în apel « I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3011 din 26 septembrie 2012

25

3

Dreptul muncii

Hărţuirea morală la locul de muncă

Avocat drd. Loredana Manuela MUSCALU

DREPTUL MUNCII

1. Hărţuirea morală la locul de muncă a fost definită pentru prima dată de către psihologul suedez Heinz Leymann ca desemnând o relaţie conflictuală la locul de muncă, care poate apărea fie între colegi, fie între superiori și subordonaţi [1] .

Teroarea psihologică sau mobbing-ul în viaţa profesională implică o comunicare ostilă și neestetică, care este în- dreptată într-o manieră sistematică către una sau mai multe persoane, în special către o singură persoană, care din cauza mobbing-lui, este împinsă către o poziţie neajutorată și lipsită de apărare și menţinută acolo prin intermediul continuării activităţii de mobbing. Aceste acţiuni au loc foarte frecvent și pe perioade lungi de timp. Definiţia mob- bing-lui la locul de muncă exclude conflictele temporare [2] .

Hărţuirea morală la locul de muncă este un comportament iraţional, repetat, faţă de un angajat sau grup de an- gajaţi constituind un risc pentru sănătatea și securitatea în muncă. Hărţuirea morală poate implica atât agresiuni

verbale sau fizice, cât și acţiuni mai subtile, precum discreditarea activităţii unui coleg de muncă sau izolarea socială

a acestuia [3] .

Mobbing-ul este o formă de discriminare, de hărţuire psihologică la locul de muncă care constă în adoptarea unui comportament care este nedorit de către persoana căreia i se adresează și care are ca efect încălcarea demnităţii sa- lariatului hărţuit, afectarea sănătăţii psihice a acestuia, crea unui mediu ostil, degradant, umilitor, ofensator la locul de muncă. Hărţuirea morală la locul de muncă poate implica fie o exercitare greșită a unei funcţii sau un abuz de funcţie, faţă de care persoanele vizate pot întâmpina dificultăţi de apărare, fie o relaţie conflictuală între colegi sau între superiori și subordonaţi. Hărţuirea morală poate fi generată, inclusiv de o comunicare deficitară între superior și subordonat sau între colegi.

Hărţuirea morală poate fi reprezentată de orice conduită abuzivă care se manifestă mai ales prin comportament, cuvinte, acte, gesturi, înscrisuri de natură a aduce atingere personalităţii, demnităţii sau integrităţii psihice ale unei persoane sau profesionalismului acesteia.

În doctrină și jurisprudenţa au fost reţinute ca manifestări ale hărţuirii morale la locul de muncă următoarele fapte, fără a se limita la acestea: critici insistente sau vădit nejustificate, sarcasm repetat, atacuri persistente, nejusti- ficate și inutile asupra persoanei sau asupra performanţelor profesionale destinate să ofenseze salariatul, insulte, ca- lomnii, ameninţări, constrângeri, nerecunoașterea meritelor sau atribuirea acestora altei persoane, refuzul sistematic de a comunica, privarea salariatului de muncă sau încălcarea abuzivă a acestuia cu sarcini de serviciu, acuzaţii fără temei, izolare, controlul excesiv, manipularea reputaţiei personale sau profesionale prin zvon sau bârfă, comentarii ofensatoare cu privire la originea etnică, religie sau constituţie fizică, excluderea sau izolarea continuă de la activităţii profesionale, un abuz de autoritate sau putere, mesaje scrise.

Angajatul care este supus hărţuiri morale la locul de muncă își pierde motivaţia, îi este afectat modul de îndeplinire

a atribuţiilor de serviciu.

În legislaţia română nu există o definiţie a noţiunii de hărţuire morală la locul de muncă, însă legea interzice toate formele de discriminare.

În mod surprinzător, în contractele colective de muncă nu se regăsesc prevederi referitoare la interzicerea hărţuirii morale la locul de muncă, cu toate că există din ce în ce mai mulţi angajaţi care se consideră hărţuiţi moral de superiori sau colegi.

România nu este singura ţară din U.E în legislaţia căreia nu există o definiţie a noţiunii de hărţuire morală la locul de muncă. Există însă și ţări în legislaţia cărora hărţuirea morală la locul de muncă este interzisă în mod expres. De

exemplu:

[1] Dr. Arthur R.Pell, Managementul resurselor umane, Ed. Curtea Veche, 2008, p. 109. [2] Lucrarea The Mobbing Encyclopaedia a profesorului Heinz Leymann, consultată pe situl www.leymann.se [3] Lucrarea The Mobbing Encyclopaedia a profesorului Heinz Leymann, consultată pe situl www.leymann.se

4

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

Dreptul muncii

În Codul Muncii din Franţa se prevede că nici un angajat nu trebuie să sufere acte repetate de hărţuire morală care

sunt de natură să aducă atingere demnităţii angajatului la locul de muncă, să-i afecteze sănătatea sau să-i pună în pericol viitorul profesional.

În Republica Cehă, hărţuirea morală este considerată o formă de discriminare care corespunde unui tratament nedorit, discriminatoriu pe motive de rasă, etnie, origine, naţionalitate, sex, orientare sexuală, vârstă, probleme de sănătate, religie și convingeri politice. Legea anti-discriminare definește discriminarea directă, indirectă, hărţuirea morală, hărţuirea sexuală, persecutarea, direcţionarea discriminării și incitarea la discriminare.

Codul Muncii din Polonia definește la art. 94, hărţuirea morală ca fiind orice acţiune sau comportament îndreptat împotriva unui angajat, însemnând hărţuire și intimidare. Angajatorul care permite ca angajatul său să fie hărţuit moral la locul de muncă poate fi tras la răspundere potrivit prevederilor Codului Muncii, a Codului Civil sau a Codului Penal.

2. Statutul funcţionarilor U.E. definește hărţuirea morală la art. 12 a alin. (3) astfel: ”Prin hărţuire morală se înţelege orice conduită abuzivă de lungă durată, repetată sau sistematică, ce se manifestă prin comportament, limbaj, acte, gesturi și înscrisuri care sunt intenţionate și care aduc atingere personalităţii, demnităţii sau integrităţii fizice sau psihice a unei persoane.”

În Cauzele conexate F138/06 și F37/08 Herbert Meister împotriva Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI), Hotărârea din 18.05.2009 a Tribunalului Funcţiei Publice pre- vederile articolului 12 au fost interpretate astfel:

„Articolul 12 a alin. (3) din statut definește hărţuirea morală drept o „conduită abuzivă” pentru a cărei stabilire trebuie să fie îndeplinite două condiţii cumulative. Prima condiţie se referă la existenţa unor comportamente, a unui limbaj, a unor acte, gesturi sau înscrisuri „de lungă durată, repetate sau sistematice”, ceea ce presupune că hărţuirea morală trebuie înţeleasă ca un proces care se înscrie obligatoriu în timp și presupune existenţa unor acţiuni repetate sau continue și care sunt „intenţionate”. A doua condiţie, separată de prima prin conjuncţia „și”, impune ca aceste comportamente, acest limbaj, aceste acte, gesturi sau înscrisuri să aibă ca efect faptul că aduc atingere personalităţii, demnităţii sau integrităţii fizice sau psihice ale unei persoane.

Din faptul că adjectivul „intenţionat” se referă la prima condiţie, iar nu la a doua, înseamnă că, pe de o parte, com- portamentele, limbajul, actele, gesturile sau înscrisurile menţionate la articolul 12 a alin. (3) din statut trebuie să pre- zinte un caracter voluntar, ceea ce exclude din domeniul de aplicare al acestei dispoziţii actele care sar produce în mod accidental. Pe de altă parte, în schimb, nu este necesar ca aceste comportamente, acest limbaj, aceste acte, gesturi sau înscrisuri să fi fost săvârșite cu intenţia de a aduce atingere personalităţii, demnităţii sau integrităţii fizice sau psihice ale unei persoane. Cu alte cuvinte, există hărţuire morală în sensul articolului 12 a alin. (3) din statut fără ca autorul hărţuirii să fi intenţionat, prin acţiunile sale, să discrediteze victima sau să îi degradeze în mod deliberat condiţiile de muncă. Este suficient numai ca acţiunile sale, din moment ce au fost săvârșite intenţionat, să fi determinat obiectiv astfel de consecinţe. O interpretare contrară a articolului 12 a alin. (3) din statut ar avea ca rezultat lipsirea acestei dispoziţii de orice efect util, din cauza dificultăţii de a dovedi intenţia răuvoitoare a autorului unui comportament de hărţuire morală.

O astfel de interpretare nu poate fi repusă în discuţie de dispoziţiile articolului 12 a alin. (4) prima teză din statut,

care prevăd că „prin hărţuire sexuală se înţelege un comportament cu conotaţii sexuale, care este nedorit de persoana căreia i se adresează și al cărei scop sau efect este atingerea demnităţii persoanei respective sau de a crea un mediu intimidant, ostil, ofensator sau deranjant”. Chiar dacă expresia „al cărei scop sau efect” figurează în dispoziţiile arti- colului 12 a alin. (4) prima teză din statut, deși lipsește din dispoziţiile articolului 12 a alin. (3) din statut, o astfel de absenţă nu poate fi interpretată ca semnificând că, în ceea ce privește hărţuirea morală, numai acţiunile având ca „scop” discreditarea sau degradarea condiţiilor de muncă ale unei persoane ar putea fi privite ca elemente constitutive ale unei astfel de hărţuiri morale.

În sfârșit, o interpretare a articolului 12 a alin. (3) din statut, care ar fi întemeiată pe intenţia răuvoitoare a autoru-

lui prezumat al hărţuirii, nu ar corespunde definiţiei hărţuirii pe care o dă Directiva 2000/78 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forţei de muncă. În Directiva 2000/78, folosirea expresiei „ca obiectiv sau ca efect” pune în evidenţă faptul că legiuitorul comunitar a înţeles să garanteze pentru victimele hărţuirii morale o protecţie juridică adecvată.

Un raport de evaluare constituie un act care lezează împotriva căruia un funcţionar poate introduce fie o acţiune direct la Tribunal, fie o reclamaţie. ”

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

5

Dreptul muncii

În Cauza F26/09, N împotriva Parlamentului European, Hotărârea din 09.03.2010, Tribunalul Funcţiei Publice a

reţinut că: „Articolul 12 a alin. (3) din statut definește hărţuirea morală drept o „conduită abuzivă”, pentru a cărei sta- bilire trebuie să fie îndeplinite două condiţii cumulative. Prima condiţie se referă la existenţa unor comportamente,

a unui limbaj, a unor acte, gesturi sau înscrisuri „de lungă durată, repetate sau sistematice”, ceea ce implică faptul că

hărţuirea morală trebuie înţeleasă ca un proces care se înscrie obligatoriu în timp și care presupune existenţa unor acţiuni repetate sau continue și care sunt „intenţionate”. A doua condiţie, separată de prima prin conjuncţia „și”, im- pune ca aceste comportamente, acest limbaj, aceste acte, gesturi sau înscrisuri să aibă ca efect faptul că „aduc atingere personalităţii, demnităţii sau integrităţii fizice sau psihice ale unei persoane”. Din faptul că adjectivul „intenţionate” se referă la prima condiţie, și nu la a doua, se poate trage o dublă concluzie. Pe de o parte, comportamentele, limbajul, actele, gesturile sau înscrisurile menţionate la articolul 12 a alin. (3) din statut trebuie să prezinte un caracter volun- tar, ceea ce exclude din domeniul de aplicare al acestei dispoziţii actele care sar produce în mod accidental. Pe de altă

parte, în schimb, nu este necesar ca aceste comportamente, acest limbaj, aceste acte, gesturi sau înscrisuri să fi fost săvârșite cu intenţia de a aduce atingere personalităţii, demnităţii sau integrităţii fizice sau psihice ale unei persoane. Cu alte cuvinte, poate exista hărţuire morală în sensul articolului 12 a alin. (3) din statut fără ca autorul hărţuirii să

fi intenţionat, prin acţiunile sale, să discrediteze victima sau să îi degradeze în mod deliberat condiţiile de muncă.

Este suficient numai ca acţiunile sale, atunci când au fost săvârșite intenţionat, să fi determinat obiectiv astfel de consecinţe.”

3. Carta Socială Europeană revizuită, la art. 26 alin. (2) definește hărţuirea morală.

Potrivit alin. (2) al art. 26: Dreptul la demnitate în muncă:„În vederea asigurării exercitării efective a dreptului tuturor lucrătorilor la protecţia demnităţii lor în munca, părţile se angajează, în consultare cu organizaţiile patronilor și lucrătorilor:

(2) să promoveze sensibilizarea, informarea și prevenirea în materie de acte condamnabile sau explicit ostile si ofensatoare, dirijate in mod repetat împotriva oricărui salariat la locul de munca sau în legătura cu munca, și sa ia orice măsură adecvata pentru protejarea lucrătorilor împotriva unor astfel de comportamente.”

Articolul 26 alin. (2) din Cartă recunoaște dreptul la protecţia demnităţii umane împotriva hărţuirii care generează un mediu de lucru ostil legat de o caracteristică specifică a unei persoane [1] .

[1] Conseil de L’Europe – Digest de Jurisprudence du Comite Européen des Droits Sociaux, 01.12.2008, p. 158.

6

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

Dreptul muncii

DREPTUL MUNCII

Drepturi salariale

Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, decizia nr. 740 din 23 octombrie 2012

(cuvinte cheie: drepturi salariale, agenţie de recrutare, personal navigant, prestare de servicii, detaşare, armator, contract de furnizare personal, contract individual de muncă, contract de ambarcare)

Agenţii de recrutare a personalului navigant. Stabilirea titularului obligaţiei de plată a drepturilor salariale cuvenite personalului navigant selectat

H.G. nr. 83/2003 C.muncii, art. 47 alin. (4)

Activitatea agenţiilor de personal navigant se desfășoară în două modalităţi: sub forma prestării de servicii de selecţie și plasare a personalului navigant, respectiv prin angajarea și apoi detașarea persona- lului navigant la armatorul solicitant în baza unui contract de furnizare personal; în primul caz, persona- lul selectat încheie contractul direct cu beneficiarul, neexistând un raport de muncă între acesta și agent, astfel încât agentul nu are obligaţia de plată a salariului pentru activitatea prestată în folosul armatoru- lui; în cazul angajării personalului navigant, urmată de detașarea acestuia la armator, potrivit regulilor generale stabilite de art. 47 alin. (4) C.muncii, agenţia de personal navigant rămâne răspunzătoare pen- tru plata drepturilor salariale în cazul în care armatorul nu achită aceste drepturi personalului detașat.

Speţa: Reclamantul a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta SC T.G.T.C. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești datorate pentru perioada octombrie 2010 – mai 2011, în valoare totală de 43.424 dolari SUA.

Prin sentinţa civilă nr. 633/09.02.2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a admis în parte acţiunea formulată și a fost obligată pârâta către reclamant la plata drepturilor salariale restante aferente perioadei 12.04.2008 - 1.06.2011, calcu- late la nivelul salariului minim pe economie, în baza art. 6.4 din contractul de ambarcare încheiat între NSC Ltd și reclamant; s-au respins celelalte pretenţii ca nefondate.

Împotriva acestei soluţii a formulat recurs pârâta.

Recursul este fondat.

Așa cum a reţinut și prima instanţă, reclamantul a în- cheiat contractul individual de muncă nr. x/2007 cu SC P.T.G.T. SRL. De asemenea, acesta a încheiat un contract de ambarcare în 2008 cu NSC Ltd.

În cauză, trebuie avut în vedere că, potrivit H.G. nr. 83/2003, activitatea agenţiilor de personal navigant se desfășoară în două modalităţi: sub forma prestării de ser- vicii de selecţie și plasare a personalului navigant în con- formitate cu art. 2 din acest act normativ, respectiv prin angajarea și apoi detașarea personalului navigant la arma- torul solicitant în baza unui contract de furnizare personal.

În cazul în care agenţia de personal prestează servicii de selecţie și plasare a personalului navigant, personalul se- lectat încheie contractul direct cu beneficiarul, neexistând un raport de muncă între agent și personalul navigant.

Într-adevăr, în cazul angajării personalului navigant, urmată de detașarea acestuia la armator, potrivit regu- lilor generale stabilite de art. 47 C.muncii , agenţia de personal navigant rămâne răspunzătoare pentru plata drepturilor salariale în cazul în care armatorul nu achi- tă aceste drepturi personalului detașat. Dar, în cauză, se constată că reclamantul a fost angajat în această modali- tate de desfășurare a activităţii de către SC P.T.G.T. SRL,

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

iar nu de către pârâta SC T.G.T.C. SRL. Această împreju- rare este consemnată și în adeverinţa din 2009 emisă de SC P.T.G.T. SRL. Dimpotrivă, nu există nicio dovadă în cauză că reclamantul ar fi fost angajat de pârâtă în ve- derea detașării la un armator în sensul art. 3 din H.G. nr. 83/2003.

În cauză, se constată că reclamantul a încheiat un con- tract de ambarcare în 2008 direct cu armatorul NSC Ltd.

Este adevărat că în adresa din 2009 emisă de către pâ- râtă se arată că aceasta activează ca agent pentru NSC Ltd, iar reclamantul a fost ambarcat prin intermediul so- cietăţii-pârâte, însă, în lipsa unui contract individual de muncă încheiat de reclamant cu pârâta, rezultă că acti- vitatea la care se referă cuprinsul adeverinţei era una de prestării de servicii de selecţie și plasare a personalului navigant în conformitate cu art. 2 din H.G. nr. 83/2003. Această adresă în sine nu face dovada că reclamantul ar fi fost angajatul societăţii, de vreme ce activitatea de agenţie de personal se poate realiza și în alte modalităţi decât angajarea și detașarea personalului navigant la beneficiar.

De asemenea, în adresa din 2011 emisă de pârâtă că- tre reclamant se face referire la relaţia contractuală din-

7

Dreptul muncii

tre acesta și NSC Ltd, iar nu la un raport de muncă cu pâ- râta. Rezultă astfel că prima instanţă a interpretat greșit probele existente în dosar.

Stabilindu-se, prin urmare, că modalitatea în care pârâta a acţionat în calitate de agent de personal navi- gant pentru NSC Ltd a fost cea prevăzută de art. 2 din H.G. nr. 83/2003, întrucât între aceasta și reclamant nu există încheiat un contract individual de muncă, acesta fiind încheiat direct cu armatorul, rezultă că recurenta SC T.G.T.C. SRL nu are obligaţia de a achita drepturile salariale cuvenite reclamantului pentru activitatea des- fășurată în folosul NSC Ltd. Mai mult, între reclamant

și recurenta-pârâtă nu există un raport de muncă, astfel

încât, din perspectiva unei cereri de chemare în judecată având ca obiect plata unor drepturi salariale, pârâta nu are calitate procesuală pasivă, fiind străină de raportul juridic care a determinat litigiul.

Întrucât nu există identitate între persoana chema- tă în judecată și persoana titulară a obligaţiei de plată

a drepturilor salariale în cadrul raportului juridic de

muncă în care este parte reclamantul, obligaţie a cărei executare o pretinde acesta, în mod greșit tribunalul a

respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invoca-

tă de pârâtă.

DREPTUL MUNCII

8

Raporturi de muncă

Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia nr. 1749 din 3 martie 2011

(cuvinte cheie: raporturi de muncă, demisie, mandat, eliberare din funcţie, funcţionar public, consilier local, contract individual de muncă)

Reclamantul a fost angajat al Consiliului Local și al Primăriei Orașului Scornicești pe postul de casier până în luna iunie 2004 când în urma alegerilor locale a ob- ţinut un mandat de consilier local în Consiliul Local al Orașului Scornicești.

Relevanţa juridică în soluţionarea justă a cauzei de faţă, o reprezintă faptul că recurentul reclamant a avut calitatea de angajat al intimatei pârâte în condiţiile Codului muncii și nu în cele ale Legii nr. 188/1999 pri- vind Statutul funcţionarilor publici. De aceea, instanţa a concluzionat corect că demisia este actul unilateral de voinţă al salariatului care nu trebuie aprobată de angaja- tor și că nici nu trebuie emisă o decizie pentru încetarea contractului individual de muncă, așa cum greșit a pro- cedat în cauză intimata pârâtă.

Instanţa a făcut în cauză o interpretare și aplicare corectă a prevederilor legale relevante pentru soluţio- narea acesteia, având în vedere atât dispoziţiile Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnitarilor publici a func- ţiei publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sanc- ţionarea corupţiei, în care sunt reglementate incom- patibilităţile consilierilor locali, cât și prevederile Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali.

Astfel, un consilier local nu poate fi în același timp, consilier judeţean, primar, prefect sau subprefect, func- ţionar public sau angajat cu contract individual de mun- că în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judeţean ori al prefecturii

Raporturi de muncă. Mandat. Numirea, suspendarea sau eliberarea din funcţii

Legea nr. 161/2003

din judeţul respectiv, președinte, vicepreședinte, direc- tor general, director, manager, asociat, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la re- giile autonome și societăţile comerciale de interes local

înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori

a

consiliului judeţean respectiv sau la regiile autonome

și

societăţile comerciale de interes naţional care își au

sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ te-

ritorială respectivă, reprezentant al statului la o societa-

te comercială care își are sediul sau care deţine filiale în

unitatea administrativ teritorială respectiv, deputat sau

senator.

Instanţa a apreciat, în același timp că recurentul nu face parte nici din categoria aleșilor locali ale căror con- tracte de muncă pot fi suspendate pe perioada exercitării mandatului, prevăzute expres și limitativ prevăzute de art. 28 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, astfel este legală și temeinică soluţia prin care s-a reţinut că încetarea raporturilor de muncă s-a efectuat prin demisie și că nu sunt incidente dispoziţiile art. 50 lit. e) C.muncii.

Reglementarea acestor cazuri de suspendare este în concordanţă cu prevederile legale care reglementează incompatibilităţile în cazul exercitării unei funcţii în cadrul unor autorităţi executive, legislative ori judecă- torești, iar în cazul în care pentru anumite funcţii din cadrul acestor autorităţi este permis cumulul de funcţii prin lege specială, suspendarea contractului individual de muncă nu intervine.

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

Drept civil

DREPT CIVIL

Răspundere civilă delictuală

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 5119 din 29 iunie

2012

(cuvinte cheie: răspundere civilă delictuală, faptă ilicită, prejudiciu, daune morale, pedeapsă privativă de libertate)

Prejudiciu produs ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor pri- vate de libertate. Daune morale

C.civ., art. 998, art. 999 C.proc.pen., art. 22 O.M.J. nr. 433/2010 Convenţie, art. 3

Existenţa faptei ilicite prin încălcarea de către administraţia penitenciarului a normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, în sensul nerespectării condiţiilor privind păstrarea bunurilor și a obiectelor personale, a amenajării grupului sanitar și a condiţiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru menţinerea igienei, fiind constatată în procedura contestaţiei reglementată de Legea nr. 275/2006, finalizată printr-o sentinţă penală, definitivă, impune repararea prejudiciului moral produs persoanei aflată în stare de detenţie.

Speţa: Reclamantul T.R. a solicitat obligarea pârâtului Penitenciarul Jilava – București la plata sumei de 8 miliarde lei cu titlu de daune morale. În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că începând cu data de 24.12.2009 se află în executarea unei pedepse privativă de libertate, în condiţii inumane, degradante, care generează rele tratamente, tortură fizică și psihică. A susţinut că în camerele nr. 309 și 414 nu există mobilier (cuier, noptiere, dulap pentru haine și spaţiu pentru depozitarea bagajelor), nu există calorifer și duș în grupul sanitar, fiind nevoit a-și depozita vesela și alimentele într-o cutie de carton, sub pat, iar articolele de îmbrăcăminte, de igienă și uz personal în genţi. A mai arătat că datorită lipsei caloriferului în grupul sanitar, pe timpul iernii, a suferit de frig, iar din cauza lipsei dușului în grupul sanitar, nu și-a putut asigura igiena în condiţii decente. În final, a învederat că nu i s-au asigurat 4 mp în camera de detenţie, așa cum s-a stabilit obligatoriu prin OMJ nr. 433/2010 și prin Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 07.04.2009 în cauza Brândușe contra României. Tribunalul București a admis în parte acţiunea și a obligat pe pârât la 1.000 lei cu titlu de daune morale către reclamant. Curtea de Apel București, prin decizia nr. 625 A din 17 iunie 2011, a confirmat sentinţa tribunalului prin respingerea ambelor apeluri declarate în cauză, ca nefondate. În ceea ce privește critica referitoare la greșita reţinere de către prima instanţă a existenţei și întinderii prejudiciului, instanţa de apel a constatat că este neîntemeiată, motivând că nerespectarea de către apelantul-pârât a dispoziţiilor legale privind condiţiile de cazare, garantate de lege persoanelor private de libertate, a avut repercusiuni asupra stării fizice și psihice

a reclamantului, producându-i un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat.

Totodată, instanţa de apel a considerat că întrucât întinderea prejudiciului moral este lăsată de lege la aprecierea instanţei, neputând fi probată prin probe materiale, în mod corect tribunalul a apelat la criteriile de evaluare anume reţinute. În ceea ce privește apelul reclamantului, care a criticat sentinţa sub aspectul daunelor morale acordate, susţinând că acestea nu acoperă suferinţele sale fizice și psihice, interzise de art. 3 din CEDO, instanţa de apel, invocând jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea art. 3 din Convenţie (cauzele: Petrea c. împotriva României, Măciucă c. României, Dobri c. României, Aharon Schwarz c. României, Brândușe c. României, Bradadireanu c. României), a reţinut că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include, de regulă,

o doză de aproximare, de apreciere din partea instanţei, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere

natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. În al doilea rând, instanţa de apel a apreciat că despăgubirile trebuie să fie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudenţa CEDO, care statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu de reparaţie morală, în aplicarea art. 41 din C.E.D.O. În consecinţă, instanţa de apel, dând eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente și echitabile, a constatat că în mod corect tribunalul a găsit justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de prejudiciu moral și a apreciat că suma de 1.000 lei este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă reclamantului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul. Recursul nu este fondat.

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

9

Drept civil

10

Invocând nelegalitatea deciziei recurate, recurentul

pârât

interpretare a Ordinului Ministrului nr. 433/C din 5

februarie 2010 în ceea ce privește diferenţa de legiferare, susţinând că au fost respectate condiţiile legale de cazare

în penitenciar în ceea ce-l privește pe reclamant.

Așa cum în mod corect a reţinut și instanţa de apel, în- călcarea de către Administraţia Penitenciarului București Jilava a normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, în sensul nerespectării condiţiilor privind păstrarea bunurilor și a obiectelor personale la camera 309, respectiv a amenajării grupului sanitar și a condiţiilor de folosire

a articolelor de toaletă pentru menţinerea igienei la

camera 414, a fost constatată în procedura contestaţiei reglementată de Legea nr. 275/2006, finalizată, prin sentinţa penală nr. 1000/2010, definitivă, a Judecătoriei sectorului 4 București. Conform art. 22 alin. (1) C.proc.pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăţiei acesteia.

Întrucât prezumţia de lucru judecat are caracter ab- solut faţă de părţi, recurentul pârât nu poate să pretindă în prezentul litigiu stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat cu privire la existenţa faptei ilicite în procedura contestaţiei reglementată de Legea nr. 275/2006, pentru că aceasta ar însemna încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a sentinţei penale sus-menţionate. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune intr-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai

fi contrazis.

Este ceea ce, în speţă, în mod corect a făcut instanţa de apel atunci când a constatat că dezlegarea dată de Judecătoria Sectorului 4 București în cauza având ca obiect – contestaţie împotriva încheierii judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate în temeiul Legii nr. 275/2006, asupra existenţei faptei ilicite, a intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se în procesul de faţă cu puterea prezumţiei absolute irefragabile a autorităţii de lucru judecat, potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C.civ. Ca urmare, criticile recurentului pârât pe acest aspect sunt nefondate.

apel a făcut o greșită

pretinde că instanţa de

În ceea ce privește critica vizând nedovedirea existenţei prejudiciului, se reţine că prejudiciul, ca element esenţial

al răspunderii delictuale constă în rezultatul, în efectul

negativ suferit de o anumită persoana, ca urmare a

faptei ilicite comise de o alta persoană.

Așa cum s-a arătat, existenţa faptei ilicite, adică nerespectarea condiţiilor privind păstrarea bunurilor și

a obiectelor personale, a amenajării grupului sanitar și

a condiţiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru

menţinerea igienei, a fost constatată de către Judecătoria sectorului 4 București, prin sentinţa penală definitivă nr.1000 din 12.05.2010. Proba legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, dar și a existenţei prejudiciului, se poate face inclusiv pe bază de prezumţii, ce reprezintă la rândul lor probe în sensul art. 1169 C.civ. Or, nerespectarea de către pârât a condiţiilor de cazare, garantate de lege, a produs în mod indiscutabil un prejudiciu cel puţin moral, reclamantului, care a fost lipsit de posibilitatea păstrării bunurilor și a obiectelor personale, a amenajării grupului sanitar și a condiţiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru menţinerea igienei. Așa fiind, în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamantului i s-a produs un prejudiciu moral care se impune a fi reparat. Cum cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, aceste criterii fiind subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, în mod corect instanţa de apel, confirmând hotărârea primei instanţe, a constatat că suma de 1.000 lei este de natură să acopere prejudiciul moral produs reclamantului prin fapta ilicită a pârâtului.

De altfel decizia instanţei de apel este în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a CEDO în ceea ce privește încălcarea art. 3 din Convenţie.

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

Drept civil

DREPT CIVIL

Publicitate imobiliară

Curtea de Apel Timișoara, secţia I civilă, decizia nr. 2189 din 30 octombrie 2012

(cuvinte cheie: publicitate imobiliară, carte funciară, restituire în natură a imobilului, proprietate, imobile preluate în mod abuziv, intabulare)

Hotărâre judecătorească de obligare la restituirea în natură a unui imobil. Titlu apt pentru intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate

Legea nr. 7/1996, art. 20 alin. (3) Legea nr. 10/2001, art. 25 alin. (4)

Hotărârea judecătorească irevocabilă prin care persoana notificată a fost obligată, în baza Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură a unui imobil reprezintă titlu apt pentru intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate. Speţa: Prin decizia civilă nr. 468/01.06.2012, Tribunalul Timiș, a respins apelul declarat de reclamantul B.P. împotriva sentinţei civile nr. 9315/03.04.2012 pronunţată de Judecătoria Timișoara. Tribunalul a avut în vedere faptul că intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară se face în condiţiile art. 20, art. 47 și art. 48 din Legea nr. 7/1996, fiind necesar, pentru această înscriere, ca persoana care o solicită să prezinte un titlu constitutiv sau translativ de proprietate în favoarea sa. Titlul depus de către petent constând în decizia civilă nr. 310/07.12.2009 a Curţii de Apel Timișoara, irevocabilă prin decizia civilă nr. 981/08.02.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, nu este un titlu constitutiv sau translativ de proprietate apt a sta la baza intabulării dreptului de proprietate al reclamantului. Aceasta, întrucât prin hotărârile anterior menţionate nu s-a constituit sau transmis dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat în favoarea reclamantului, ci doar s-a instituit obligaţia pârâtei Agenţia Domeniilor Statului să restituie reclamantului acest imobil, pentru care reclamantul formulase notificare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul. Recursul este fondat.

Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţă probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. În raport de aceste dispoziţii, Curtea a constatat că, dacă legiuitorul a înţeles să confere forţă executorie și valoare de titlu de proprietate unei dispoziţii de restituire emise în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult astfel de efecte trebuie recunoscute hotărârii instanţei care, substituind refuzul persoanei juridice deţinătoare, a dispus ea însăși acest lucru, ca urmare a efectuării controlului de legalitate al procedurii administrative. O astfel de hotărâre valorează, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, titlu apt pentru intabularea în CF a dreptului de proprietate al recla- mantului, o interpretare contrară reprezentând o greșită adăugare la lege a unor dispoziţii pe care legiuitorul nu a înţeles să le consacre. Pentru toate aceste considerente, Curtea a admis re- cursul reclamantului și a modificat integral hotărârile anterioare, cu consecinţa admiterii plângerii de CF, a anulării încheierilor Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Timiș și a admiterii cererii de intabulare a dreptului său de proprietate conform hotărârilor irevo- cabile de retrocedare pronunţate în favoarea sa în proce- dura Legii nr. 10/2001.

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

Din afirmaţiile – necontestate de pârâta Agenţia Domeniilor Statului – făcute de reclamant rezultă că reprezentantul acestei instituţii i-a și predat cheile acestor construcţii pentru a-i permite accesul la imobile. La momentul în care reclamantul s-a adresat cu cerere la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară pentru a obţine și regularizarea situaţiei juridice din CF a imobilelor conform hotărârilor menţionate, cererea i-a fost respinsă cu motivarea că ele nu reprezintă un act translativ de proprietate conform art. 20 și art. 48 din Legea nr. 7/1996, soluţie pe care au confirmat-o apoi și Judecătoria Timișoara și Tribunalul Timiș. Curtea a constatat că pronunţarea soluţiei de respin- gere a solicitării reclamantului este rezultatul greșitei aplicări a legii la cauza dedusă judecăţii. Astfel, hotărârile a căror intabulare a solicitat-o reclamantul au fost pronunţate în procedura specială a Legii nr. 10/2001.

și Justiţie a confirmat-o prin decizia civilă nr. 981/08.02.2011, rezultă că instanţele au admis acţiunea reclamantului B.P. și au obligat pârâta Agenţia Dome- niilor Statului să-i restituie acestuia și imobilul în litigiu.

a aceleiași instanţe), pe care Înalta Curte de Casaţie

nr. 310/07.12.2009 a Curţii de Apel Timișoara (care a fost completată prin decizia civilă nr. 55/15.03.2010

a Tribunalului Timiș, modificată prin decizia civilă

Din cuprinsul sentinţei civile nr. 1286/04.05.2009

11

Drept procesual civil

DREPT PROCESUAL CIVIL

Comunicarea actelor de procedură

I.C.C.J., secţia I civilă, sentinţa nr. septembrie 2012

5642 din 21

(cuvinte cheie: citare, persoană juridică, taxă de timbru, nulitate, proces-verbal de comunicare a actului)

Încălcarea normelor de procedură pri- vind legalitatea citării persoanei juridi- ce. Semnarea procesului-verbal de co- municare a citaţiei de către o persoană care nu avea atribuţia primirii cores- pondenţei

C.proc.civ., art.87, art. 91, art. 92, art.92 1 , art. 100 Legea nr. 146/1997, art. 20

Prezenţa unei persoane fizice la sediul persoanei juridice, dacă aceasta nu are ca sarcină primirea co- respondenţei în numele celei citate prin reprezentant legal, atrage constatarea de către agentul proce- dural a uneia dintre ipotezele de excepţie prevăzute de art. 92 1 C.proc.civ. (lipsa oricărei persoane de la sediul său) și obligaţia afișării citaţiei, în condiţiile art. 92 C.proc.civ. Speţa: Reclamantul L.C. a chemat în judecată pe pârâta SC V.I. SRL și, pentru opozabilitate și Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Informatică, solicitând să se constate încălcarea dreptului reclamantului de folosire exclusivă a mărci- lor L., să se constate că numele de domeniu încalcă drepturile exclusive asupra mărcilor reclamantului, să se dispună interzice- rea folosirii și încetarea înregistrării numelui de domeniu pe numele pârâtei SC V.I. SRL și să fie obligat Institutul de Cercetare Dezvoltare în Informatică să opereze această modificare, să se dispună obligarea acestuia din urmă a efectua transferul nume- lui de domeniu către reclamant, să se dispună publicarea într-un ziar cu tiraj naţional, pe cheltuiala pârâtei, a dispozitivului hotărârii în cel mult 10 zile de la rămânerea definitivă a acesteia. Tribunalul București a admis în parte acţiunea, a dispus încetarea înregistrării numelui de domeniu pe numele pârâtei SC V.I. SRL și transferul acestui nume de domeniu către reclamant, a obligat pârâta SC V.I. SRL să înceteze folosirea numelui de domeniu, a respins celelalte cereri ca neîntemeiate. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC V.I. SRL. Instanţa a invocat din oficiu și a pus în discuţia părţilor excepţia de netimbrare a cererii de apel. Prin decizia civilă nr. 223A din 29 septembrie 2011, Curtea de Apel București, a admis excepţia invocată din oficiu și a anulat apelul ca netimbrat. Instanţa de apel a constatat că pentru termenul de judecată din 29.09.2011 apelanta-pârâtă a fost legal citată, cu men- ţiunea că are obligaţia de a achita până la primul termen de judecată taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac declarate, stabilită conform art. 11 alin.(1) coroborat cu art. 13 din Legea nr. 146/1997, astfel cum a fost modificată și timbru judiciar conform art. 3 din O.G. nr. 32/1995; până la termenul din 29.09.2011, apelanta-pârâtă nu și-a îndeplinit această obligaţie. Cu privire la legalitatea procedurii de înștiinţare a apelantei pârâte asupra termenului de judecată acordat și asupra obliga- ţiei stabilite în sarcina sa, instanţa de apel s-a pronunţat în cadrul dezbaterilor din ședinţa publică, în sensul că citarea părţii s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 87 pct. 2 și art. 92 alin. (3) C.proc.civ. Prin urmare, în baza art. 20 din Legea nr. 146/1997, care impune plata anticipată a taxelor de timbru, instanţa de apel a admis excepţia netimbrării și a dispus anularea cererii de apel ca netimbrată. Împotriva acestei decizii, pârâta a formulat recurs. Recursul formulat este fondat.

12

Deși recurenta pârâtă și-a încadrat criticile formula-

te prin motivele de recurs în dispoziţiile art. 304 pct.

9 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat din dezvoltarea

acestora că vătămarea reclamată este una procedurală, astfel că, acestea au fost evaluate din perspectiva art.

304 pct. 5 C.proc.civ., ipoteza de nelegalitate de la pct.

9 nefiind compatibilă cu aplicarea greșită a unei norme

de procedură, ci a uneia de drept substanţial, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât recurenta a susţinut încălca-

rea normelor de procedură privind legalitatea citării sale

pentru termenul de judecare a apelului pe calea excepţiei de netimbrare. Recurenta pârâtă este o persoană juridică de drept privat, iar pentru legalitatea citării sale trebuie respec- tate dispoziţiile art. 87 pct. 2, art. 91, 92 1 și, consecutiv, art. 92 C.proc.civ. În consecinţă, aceasta trebuie citată prin reprezentant legal la sediul său principal sau la cel al sucursale sau re- prezentanţei (art. 87 pct. 2), însă art. 92 1 C.proc.civ. nu

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

Drept procesual civil

permite aplicarea dispoziţiilor privind legalitatea citării procedurii de citare a unei persoane juridice prin afișare, decât dacă agentul procedural constată refuzul primirii citaţiei sau lipsa oricărei persoane de la sediul social; pe de altă parte, art. 91 C.proc.civ. dispune, între altele, că înmânarea citaţiei în cazul art. 87 pct. 2 se poate face funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea co- respondenţei, care își va arăta în clar numele și prenu- mele, precum și calitatea, iar apoi va semna dovada. În raport de cea din urmă normă de procedură, instan- ţa de apel a constatat legalitatea îndeplinirii procedurii de citare a apelantei pârâte, reţinând că procesul-verbal de comunicare a citaţiei a fost semnat de persoana în- sărcinată cu primirea corespondenţei, menţiune a cărei lipsă este sancţionată cu nulitatea actului de procedu- ră, astfel cum dispune art. 100 alin. (3) rap. la art. 100 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ. Din procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare din dosarul de apel, s-a constatat că a semnat de primirea citaţiei o persoană care și-a declinat calitatea de agent de pază, persoană care a fost identificată prin menţionarea unui nume și iniţiala unui prenume, pre- cum și a seriei și numărului unui act de identitate. Or, astfel cum art. 87 pct. 2 C.proc.civ. prevede, reiese că persoana care poate recepţiona citaţia în numele unei persoane juridice, trebuia să fie cea însărcinată cu pri- mirea corespondenţei (care trebui să își indice numele în clar și calitatea în care primește actul, aplicarea ștam- pilei nefiind o condiţie prevăzută de norma de procedu- ră), pentru a fi permisă concluzia legalităţii procedurii de citare, în caz contrar, fiind incidente dispoziţiile pri- vind afișarea citaţiei, în termenii reglementaţi de art. 92 C.proc.civ. Concluzia anterioară se impune întrucât, chiar pre- zenţa unei persoane fizice la sediul persoanei juridice, dacă aceasta nu are ca sarcină primirea corespondenţei în numele celei citate prin reprezentant legal, atrage constatarea de către agentul procedural uneia dintre ipo- tezele de excepţie prevăzute de art. 92 1 C.proc.civ. (lipsa oricărei persoane de la sediul său) și obligaţia afișării ci- taţiei, în condiţiile art. 92 C.proc.civ. Prin înscrisul depus în recurs, pârâta a demonstrat că ofiţerul de serviciu (agentul de pază) al ansamblului re- zidenţial în care își desfășoară activitatea nu a primit din partea sa însărcinarea recepţionării corespondenţei sale.

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

În plus, Înalta Curte a constatat că la termenul de ju-

decare a apelului pe calea excepţiei de netimbrare, pârâta

a fost reprezentată de un apărător ales cu delegaţie la do-

sar, însă, dispoziţiile art. 89 alin.(2) C.proc.civ. (acoperi- rea oricăror vicii de procedură prin prezenţa în instanţă la termen a părţii personal sau a mandatar) sunt ope- rante numai în ce privește funcţia principală a citaţiei de

a constitui mijlocul procedural de înștiinţare a acesteia

cu privire la termenul de judecată acordat, iar nu și pen- tru celelalte obligaţii menţionate în actul de procedură, precum cea referitoare la timbraj, obligaţia de timbrare aparţinând părţii înseși, iar nu apărătorului său. Prin urmare, legalitatea procedurii de citare a persoa- nei juridice era singura situaţie în care se prezuma că cel citat a luat cunoștinţă nu numai de termen, ci și de obligaţiile procedurale puse în sarcina sa și cu privire la

care era înștiinţat prin citaţie, art. 89 alin. (2) neputând

fi aplicat la alte situaţii (luarea la cunoștinţă de anumite

obligaţii procesuale) decât cele avute în vedere de legiui- tor, ca normă de excepţie, de strictă interpretare. În plus, deși partea care iniţiază un demers judiciar (cerere de chemare în judecată sau declararea unei căi de atac, etc.) are obligaţia de achitare anticipată a taxei ju- diciare de timbru, astfel cum prevede art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, în organizarea aplicării acestui text, Normele Metodologice de aplicare a legii aprobate prin ordinul Ministrului Justiţiei nr. 760/C/1999 prevăd la art. 35 următoarele: „Taxele judiciare de timbru se da- torează și se plătesc anticipat, adică înainte de primirea (înregistrarea), efectuarea sau eliberarea actelor taxabile sau înainte de prestarea serviciilor. (2) Instanţele judecătorești - cu totul excepţional, pentru motivele menţionate în rezoluţie - pot reţine cereri sau acţiuni netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea să plătească taxele până la primul ter- men de judecată.” Pe de altă parte, art. 36 alin. (1) din același Ordin dis- pune că - instanţele judecătorești au obligaţia de a încu- noștinţa părţile, odată cu citarea, despre taxele judiciare de timbru ce trebuie achitate, în cazurile în care acţiunile și cererile au fost trimise prin poștă, cum este și cazul apelului declarat de pârâta SC V.I. SRL.

13

Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Contracte

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. ianuarie 2012

3

din 17

(cuvinte cheie: contract de vânzare-cumpărare, cesiunea contractului, rezoluţiune, vânzare- cumpărare de acţiuni, principiul neretroactivităţii, acţiune estimatorie, pact comisoriu)

Contract de vânzare-cumpărare acţi- uni. Cesiunea contractului în temeiul H.G. nr. 626/2001. Rezoluţiunea con- tractului. Condiţii de admisibilitate din perspectiva principiului neretroactivi- tăţii

H.G. nr. 626/2001, art. 69 Legea nr. 268/2001

Admiterea unei acţiuni estimatorii promovată de cumpărător, prin care s-a dispus reducerea preţului de vânzare al acţiunilor obiect al contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, urmare tulburării sale în stăpânirea liniștită a bunului cumpărat prin fapta proprie a vânzătorului, echivalează cu invocarea ex- cepţiei de neexecutare a contractului. Astfel, în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare acţiuni este cedat în temeiul H.G. nr. 626/2001, cesionarul subrogându-se în drepturile și obligaţiile vânzătoru- lui, dispoziţiile art. 69 din această hotărâre de Guvern, cu privire la dreptul cesionarului de a rezoluţiona contractul, nu sunt aplicabile în cazul în care părţile nu au convenit ca dispoziţiile legale ulterioare în- cheierii contractului să fie aplicabile acestuia, retroactivitatea nefiind prevăzută de Legea nr. 268/2001 sau de H.G. nr. 626/2001.

Speţa: Prin sentinţa nr. 9821 din 19 octombrie 2010, Tribunalul București, a admis acţiunea completată promovată de reclamanta Asociaţia Agricolă I. Poșta Câlnău în contradictor cu pârâta A.D.S. București constatând existenţa raportului juridic născut între părţi prin contractul de vânzare – cumpărare acţiuni nr. 90/19 decembrie 2000, prin neoperarea pactului comisoriu de grad IV prevăzut de art. 5.7. din contract, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 1/08 noiembrie 2001 și existenţa raportului juridic născut între părţi prin contractul de concesiune nr. 90/19 decembrie 2000. Prin aceeași sentinţă a fost respinsă cererea reconvenţională promovată de pârâtă.

Instanţa de fond a reţinut că prevederile art. 5.7. din contractul de cesiune care includeau un pact comisoriu au fost mo- dificate prin actul adiţional nr. 1/08 noiembrie 2001 în sensul că respectivul contract se consideră desfiinţat de plin drept dacă cumpărătorul nu achită la scadenţă plus 30 zile două rate consecutive prevăzute de art. 5.3, modificat și el cu privire la modalitatea de eșalonare a ratelor de preţ.

Prin același act adiţional nr. 1/08 noiembrie 2001, cumpărătorul, respectiv reclamanta, în contractul de vânzare - cumpă- rare acţiuni încheiat la 19 decembrie 2000 cu Ministerul Agriculturii și Alimentaţiei s-a obligat să facă dovada unei investiţii de aport la capital prin majorarea capitalului social al SC V.V.M. Basarab SA cu suma de 43,5 miliarde lei vechi și înregistrarea acestei majorări de capital la registrul comerţului până la 25 septembrie 2002, sub sancţiunea rezoluţiunii în temeiul unui pact comisoriu de grad IV, obligaţie investiţională executată potrivit recunoașterii pârâtei.

În drepturile și obligaţiile Ministerului Agriculturii s-a subrogat, în baza art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 626/2001, ADS, care, în temeiul art. 5.7 din contract, a notificat-o pe reclamantă la data de 11 iunie 2007 cu măsura rezoluţiunii contrac- tului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 90/19 decembrie 2000, dată la care reclamanta sesizase deja instanţa cu o acţiune estimatorie.

Prin decizia nr. 109 din 02 martie 2009 a Curţii de Apel București, irevocabilă prin decizia nr. 729 din 23 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, secţia comercială, s-a admis acţiunea estimatorie și s-a dispus reducerea preţului de vânza- re al acţiunilor obiect al contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, reţinându-se că reclamanta a fost tulburată în stăpânirea liniștită a bunului cumpărat prin fapta proprie a vânzătorului, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii vânzătorului în baza obligaţiei de garanţie reglementată de art. 7 din contract.

În acest context, instanţa de fond a reţinut că pârâta nu putea invoca pactul comisoriu de grad IV prevăzut de art. 5.7. din contract.

Cât privește obligaţia investiţională prevăzută la art. 8.21.1 din contract, instanţa de fond a reţinut că pactul comisoriu de la art. 5.7. din contract se referă numai la ratele de preţ eșalonate, nu și la această obligaţie. Numai obligaţia investiţionaasumată prin art. 4 din actul adiţional era acoperită de pactul comisoriu dar aceasta, conform recunoașterii pârâtei, a fost executată.

14

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

Drept comercial

A mai reţinut instanţa de fond că prevederile art. 69 alin. (2) din H.G. nr. 626/2001 nu sunt incidente contractului 90/19 decembrie 2000, acesta fiind încheiat sub imperiul O.U.G. nr. 198/1999 și H.G. nr. 97/2000.

Tribunalul a mai apreciat că neexecutarea obligaţiei investiţionale nu este suficient de importantă pentru a impune rezo- luţiunea contractului, prin raportare la restul obligaţiilor contractuale.

Constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale art. 111 C. proc. civ., instanţa de fond a admis în parte acţiunea în sensul mai sus arătat, reţinând ca neîndeplinite prevederile art. 11.5 din contractul de concesiune, urmare admiterii acţiunii estimatorii care echivalează cu invocarea excepţiei de neexecutare și, pe cale de consecinţă, a respins cererea reconvenţională.

Prin decizia nr. 279 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel București, a respins apelul declarat de pârâta ADS împotriva sentinţei.

Criticile apelantei cu privire la incidenţa H.G. nr. 626/2001 și a Legii nr. 268/2001 la momentul încheierii actului adi- ţional și a legalităţii Hotărârii Consiliului de Administraţie al ADS nr. 21/16 iulie 2007 prin care s-a aprobat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, la lipsa dovezii îndeplinirii obligaţiilor investiţionale de către reclamantă, impo- sibilitatea operării excepţiei de neexecutare în lipsa invocării unor sarcini reciproce și interdependente au fost înlăturate de instanţa de apel.

În considerentele deciziei instanţa de apel a arătat că pârâta ADS s-a subrogat în toate drepturile și obligaţiile Ministerului Agriculturii în contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 90/19 decembrie 2000, conform H.G. nr. 626/2001, prin înche- ierea actului adiţional nr. 1/8 noiembrie 2001.

Cum prin actul adiţional nr. 1/8 noiembrie 2001 părţile nu au convenit ca dispoziţiile legale ulterioare încheierii contractu- lui să fie aplicabile acestuia, iar retroactivitatea nu este prevăzută de Legea nr. 268/2001 sau de H.G. nr. 626/2001, art. 69 din H.G. nr. 626/2001 cu privire la dreptul apelantei de a rezoluţiona contractul nu este operabil în cauză.

Cât privește neexecutarea obligaţiei investiţionale care nu face obiectul pactului comisoriu expres, s-a apreciat că în mod corect instanţa de fond, în raport de existenţa unei hotărâri irevocabile estimatorie de reducere a preţului vânzării, a con- statat întemeiată excepţia de neexecutare a contractului raportat la neexecutarea obligaţiilor ADS reflectată în reducerea importantă a preţului și neîndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii.

În contra acestei decizii a declarat recurs pârâta ADS.

Recursul nu este fondat.

1. Prin hotărârea atacată cu recurs, instanţa de apel

a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, conside- rentele deciziei analizând și răspunzând la fiecare critică în parte.

Două din criticile dezvoltate în apel, anume incidenţa în cauză a prevederilor art. 69 din H.G. nr. 626/2001 și temeinicia excepţiei de neexecutare prin raportare la ho- tărârea judecătorească irevocabilă de admitere a acţiunii estimatorii sunt preluate și în recursul de faţă, încadrate fiind în situaţia de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2. Cu privire la incidenţa art. 69 din H.G. nr. 626/2001

și, implicit, a legalităţii hotărârii consiliului de adminis-

traţie al A.D.S. de constatare a rezoluţiunii contractului de privatizare, este de observat că deși instanţa de apel a motivat lipsa incidenţei acestui text de lege pe neretro- activitatea actului normativ, în lipsa unei prevederi nor- mative legale sau convenţionale sub acest aspect, recu- renta nu se raportează la această motivare, pe care nu o

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

critică în concret, ci reiterează respectiva critică, practic, în abstract, motiv pentru care Înalta Curte procedând la verificarea acesteia, o apreciază ca neîntemeiată, con- statând legalitatea deciziei atacate sub aspectul criticat pentru motivele de legalitate pe care această hotărâre le-a reţinut în considerentele sale.

3. Cu privire la critica operării excepţiei de neexecu- tare în contextul reducerii preţului de vânzare al acţi- unilor cumpărate de reclamantă ca urmare a admiterii acţiunii estimatorii promovată de aceasta prin hotărâre judecătorească irevocabilă, se constată că această critică antamează situaţia de fapt determinată de instanţa de- volutivă pe baza probelor administrate or, faţă de limite- le de legalitate de care este ţinută instanţa de recurs în verificarea sa prin art. 304 C. proc. civ. partea introduc- tivă, Înalta Curte nu o poate examina întrucât această critică se raportează la temeinicia hotărârii atacate iar nu legalitatea acesteia.

15

Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Fuziunea şi divizarea societăţilor

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 4654 din 22 noiembrie 2012

(cuvinte cheie: fuziune, nulitate, divizare parţială, control de legalitate)

Divizarea societăţii. Acţiune în cons- tatarea nulităţii absolute a proiectului de divizare. Condiţii de admisibilitate

Legea nr. 31/1990, art. 37, art. 251

Nulitatea divizării unei societăţi are un caracter excepţional, iar exercitarea acţiunii în constatarea nulităţii acesteia este permisă în două cazuri strict și limitativ prevăzute de lege, respectiv divizarea să nu fi fost supusă unui control judiciar în conformitate cu dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 31/1990 sau hotărârea uneia dintre adunările generale care au votat proiectul divizării să fie nulă sau anulabilă. Prin urmare, în situaţia în care a existat un control al judecătorului delegat asupra regularităţilor proiectului de divizare, acestea nu mai pot fi invocate, ulterior, ca motive de nulitate a divizării.

Speţa: Prima instanţă a admis cererea formulată de reclamanta SC C.G.&CO SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC G.B.E. SRL, SC B. SRL și SC B. SRL, a constatat nulitatea absolută a divizării parţiale a pârâtei SC G.B.E. SRL și a obligat pârâtele la plata către reclamantă, în solidar, a sumei de 12,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta SC C.G.&CO SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtele SC G.B.E. SRL, SC B. SRL și SC B. SRL să se constate nulitatea proiectului de divizare din data de 01.06.2010 încheiat între pârâta 1 în cali- tate de societate divizată parţial și pârâtele 2 și 3 în calitate de societăţi beneficiare ale divizării.

În fapt, reclamanta a arătat că este principala creditoare a pârâtei 1, împotriva căreia a deschis un număr de șase dosare execuţionale: dosarul 2/ex/Făget/2010 deschis la BEJ D.K.N.V. din Lugoj - delegat in circumscripţia Judecătoriei Făget, în baza biletului la ordin emis de către pârâta 1 la data de 04.11.2005, pentru suma de 81.349, 96 lei, cu scadenţă la data de 05.08.2009, refuzat la încasare pentru lipsa parţială de disponibil și dosarele execuţionale 281, 282, 283, 284 și 285/ ex/2010 la S.C.P.E.J. M. și Asociaţii din Timișoara, în baza contractelor de leasing financiar nr. 59, 62, 65, 66 si 67/LF/2005, având ca obiect predarea autoturismelor marca Daewoo, model Cielo cu numerele de înmatriculare (…) care au făcut obiectul contractelor de leasing mai sus amintite.

La data de 1 iunie 2010 pârâta 1 a hotărât divizarea sa parţială, beneficiare ale acestei operaţiuni fiind două societăţi care urmau să fie înfiinţate, respectiv pârâtele 2 si 3.

În acest sens a fost întocmit și aprobat proiectul de divizare parţială din data de 1 iunie 2010, care a fost publicat la data de 16 iulie 2010 în Monitorul Oficial nr. 3122 din 16 iulie 2010.

Având în vedere faptul că proiectul de divizare nu conţine elementele prevăzute la art. 241 lit. c)-j), proiectul de divizare este nul.

Prima instanţă, a reţinut că cererea este întemeiată pentru următoarele motive:

Operaţiunea de divizare efectuată de pârâta SC G.B.E. SRL nu respectă dispoziţiile imperative ale art. 2501 din Legea nr. 31/1990, iar cauza sa este ilicită.

Prima instanţă a făcut referire la art. 238 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990, arătând că: „Divizarea este operaţiunea prin care: a) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă mai multor societăţi totalitatea patrimoniu-

lui său, în schimbul repartizării către acţionarii societăţii divizate de acţiuni la societăţile beneficiare și, eventual, al unei plăţi

iar potrivit art. 250 1 „Prevederile

prezentului capitol referitoare la divizare, cu excepţia art. 250 alin. (1) lit. c), se aplică și atunci când o parte din patrimoniul unei societăţi se desprinde și este transferată ca întreg uneia sau mai multor societăţi existente ori unor societăţi care sunt astfel constituite, în schimbul alocării de acţiuni sau părţi sociale ale societăţilor beneficiare către: a) acţionarii sau asociaţii societăţii care transferă activele (desprindere în interesul acţionarilor ori asociaţilor); sau b) societatea care transferă activele (desprindere în interesul societăţii).”.

în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate;…

”,

Tribunalul a apreciat că rezultă, fără echivoc, necesitatea ca, la noua sau noile societăţi înfiinţate, asociaţii să devină și aso- ciaţii societăţii care se divide or, așa cum rezultă din proiectul de divizare nici pârâta SC G.B.E. SRL și nici asociaţii J.B.N.C. și S.I.P. nu devin în urma acestei operaţiuni asociaţi ai SC B. SRL și SC B. SRL.

16

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

Drept comercial

S-a considerat că, în speţă, așa cum rezultă dintr-o prezumţie simplă, motivul determinant pentru care asociaţii pârâtei SC G.B.E. SRL au hotărât divizarea societăţii a fost acela de a evita executarea silită a patrimoniului societăţii de către credi- torii săi, în primul rând societatea reclamantă, așa cum rezultă din dosarele execuţionale demarate de aceasta și care vizau o creanţă certă, lichidă și exigibilă a acesteia, anterioară hotărârii privind divizarea societăţii.

Prin proiectul de divizare, bunurile proprietatea societăţii care se divide se transferă în patrimoniul societăţilor care se înfiinţează.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC G.B.E. SRL.

Curtea a reţinut că apelul pârâtei este întemeiat, urmând să fie admis, având în vedere următoarele considerente:

În cauză se reţine că proiectul de divizare a fost supus, conform legii, controlului judiciar, în conformitate cu art. 37 din Legea nr. 31/1990, prin sentinţa civilă nr. 220 din 26.10.2010 pronunţată de Tribunalul Timiș în dosar nr. xx71/30/2010, iar reclamanta nu a înţeles să facă opoziţie faţă de proiectul de divizare, astfel că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 251 din Legea nr. 31/1990.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC C.G. & CO SRL.

Recursul nu este fondat.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a supus analizei instanţei de recurs problema legată de cazul în care se poate exercita acţiunea în anularea divizării în condiţi- ile îndeplinirii cerinţei de control în temeiul art. 37 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, Legea nr.31/1990 reglementează cuprinzător divizarea societăţilor comerciale.

Divizarea poate fi în favoarea unei societăţi existente sau în favoarea unei noi societăţi care ia fiinţă. Hotărârea privind divizarea se ia de către adunarea generală, în condiţiile de cvorum și majoritate prevăzute pentru mo- dificarea actului constitutiv.

Astfel, la data de 1 iunie 2010, administratorii SC G.B.E. SRL în calitate de societate divizată au aprobat divizarea parţială a acestei societăţi, prin împărţirea pa- trimoniului acesteia către SC B. SRL și SC B. SRL.

Proiectul de divizare a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 3122 din 16 iulie 2010.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, petenta SC G.B.E. SRL a solicitat să se constate legali- tatea hotărârii divizării și a actului constitutiv modifi- cator și să se dispună înregistrarea acestora în registrul comerţului.

Tribunalul Timiș, Secţia comercială și de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 220/PICC din 26 octombrie 2010, a admis cererea formulată de petentă având ca obiect divizare și a constatat legalitatea hotărâ- rii de divizare parţială, conform proiectului de divizare publicat în Monitorul Oficial nr. 3122 din 16 iulie 2010, partea a IV-a.

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

În aceste condiţii, este corectă premisa de la care pornește instanţa de apel, în sensul că a fost efectuat controlul legalităţii proiectului de divizare, în condiţiile art. 37 din Legea nr. 31/1990.

Nulitatea divizării are un caracter excepţional, iar exercitarea acestei acţiuni este permisă în două cazuri strict și limitativ prevăzute de lege, respectiv divizarea să nu fi fost suspusă unui control judiciar în conformi- tate cu dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 31/1990 sau hotărârea uneia dintre adunările generale care au votat proiectul divizării să fie nulă sau anulabilă.

În raport de aceste precizări, se constată că în situaţia în care a existat un control al judecătorului delegat asu- pra regularităţilor proiectului de divizare, acestea nu mai pot fi invocate ulterior, ca motive de nulitate a divizării.

În consecinţă, nulitatea divizării nu mai poate anali- zată în raport îndeplinirea cerinţelor cerute de art. 251 din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, în mod legal a constatat instanţa de apel că nici cel de al doilea caz de nulitate a divizării nu este incident în cauză, întrucât recurenta-reclamantă nu a formulat opoziţie faţă de proiectul de divizare.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că invocarea acestuia s-a făcut din punct de vedere formal, fără a fi prezentate criticile care să permită analiza legalităţii hotărârii din acest punct de vedere.

Trecând peste acest aspect, se constată că potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., soluţia dată în apel, conţine motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanţei în a aprecia că s-au adus critici nefondate sen- tinţei fondului.

17

Drept administrativ

DREPT ADMINISTRATIV

Autorităţi publice locale

Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 3514 din 20 iunie 2012

(cuvinte cheie: autoritate publică locală, donaţie, prescripţie extinctivă, act administrativ, competenţă materială)

Natura juridică a hotărârii fostului Consiliu Popular de acceptare a unei donaţii

Legea nr. 554/2004

Atâta timp cât prin decizia contestată Consiliul Popular al Judeţului Bistriţa Năsăud și-a manifestat acordul în sensul acceptării unei donaţii private, este de observat că, prin actul atacat nu s-a acţionat în regim de putere publică, ci s-a manifestat ca orice particular în exprimarea voinţei de a încheia un act juridic eminamente civil, respectiv un contract de donaţie.

18

Reclamanta SC Y. SRL a chemat în judecată pârâ- ţii Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. Sibiu, Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud și Consiliul Local Năsăud, solicitând instanţei anularea Deciziei nr. 126/10.05.1980 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Bistriţa-Năsăud emisă în mod ne- legal pentru terenul înscris în C.F. Năsăud nr. 749, top. 1275, 1276 proprietatea reclamantei. În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că în mod legal Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. putea oferi terenul numai prin act notarial auten- tic, conform cu art. 813,art. 814 C.civ. de la 1864, act autentificat la Notariatul de Stat, singura instituţie care avea dreptul de autentificare a donaţiilor, conform cu Decretul nr. 377/1960, acceptarea unei „scrisori de ofer- tă” ca fiind un act translativ de proprietate pentru un teren fiind ilegală. În ce privește Decizia nr. 126 din 10.05.1980 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Bistriţa-Năsăud, nu a fost materializată în nicio formă de act notarial autentic de donaţie și nu a produs efec- te și nu a intrat în circuitul civil (nu s-a ajuns la operări în Cartea Funciară), astfel că faţă de cele prezentate mai sus se impune anularea ei ca fiind nelegală. Prin sentinţa nr. 858 din 9.02.2012, Tribunalul Suceava a respins excepţia necompetenţei sale materi- ale, ca nefondată, a respins excepţia lipsei calităţii pro- cesuale active și excepţia lipsei de interes a reclamantei, ca nefondate, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune și a respins acţiunea privind pe reclamanta SC Y. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Năsăud, Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice CA Sibiu și Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud, ca fiind prescrisă. Astfel, tribunalul a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea Deciziei nr. 126/10.05.1980 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Bistriţa-Năsăud, reclamanta mo-

tivându-și în drept acţiunea în principal pe prevederile Legii nr. 554/2004. Având în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii și că reclamanta a înţeles să învestească instanţa cu un litigiu de contencios admi- nistrativ, tribunalul nu poate da o altă calificare cererii, precum constatare nulitate donaţie, așa cum a solicitat pârâtul Consiliul Local Năsăud, considerându-se legal în- vestit în soluţionarea cauzei și respingând, prin urmare, excepţia necompetenţei sale materiale, ca nefondată. Pârâtul Consiliul Local Năsăud a invocat prin întâm- pinare și excepţia lipsei de interes în exercitarea acţiunii. Sub acest aspect tribunalul a reţinut următoarele:

Întrucât reclamanta s-a adresat instanţei pentru anu- larea unui act administrativ individual – respectiv a deci- ziei prin care a fost acceptată oferta de donaţie a Bisericii Evanghelice - Consistoriul Superior către Statul Român – referitor la un teren pe care l-a dobândit prin cumpăra- re de la donator, tribunalul a apreciat că ea (reclamanta) justifică atât calitate procesuală activă, cât și interes în prezenta cauză, motiv pentru care a respins excepţiile invocate, ca nefondate. În ce privește excepţia prescripţiei dreptului mate- rial la acţiune, invocată de pârâtul Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud prin întâmpinarea depusă la data de 19.11.2009, tribunalul a constatat că este întemeiată. Prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat anu- larea Deciziei nr. 126/10.05.1980 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Bistriţa-Năsăud prin care a fost acceptată oferta de donaţie pentru terenul înscris în C.F. Năsăud nr. 749, top. 1275, 1276, proprie- tate, la acea vreme, a Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România. Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 29.10.2002 și autentificat sub nr. 1354, reclamanta a cumpărat imobilul descris mai sus și și-a înscris dreptul astfel dobândit în CF.

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

Drept administrativ

Din coala evolutivă de carte funciară atașată acţiunii rezultă că despre situaţia juridică a imobilului reclaman- ta a luat cunoștinţă la data înscrierii dreptului său de pro- prietate în cartea funciară, adică la data de 30.10.2002. Potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adre- sat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limi- tele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7). Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste ter- menul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripţie. Reclamanta a formulat plângerea prealabilă la aproa- pe 6 ani de la data la care a luat la cunoștinţă de existenţa deciziei administraţiei locale, astfel că dreptul la acţiune s-a stins prin prescripţie. În consecinţă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune și a fost respinsă acţiunea ca fiind prescrisă. Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC Y. SRL. Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de conten- cios administrativ și fiscal, a admis recursul reclamantei și a casat sentinţa atacată, trimiţând cauza pentru reju- decarea fondului la Judecătoria Suceava, reţinând că:

Prin acţiunea ce face obiectul prezentei cauze, recla- manta a solicitat anularea Deciziei nr. 126/10.05.1980 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Bistriţa-Năsăud prin care a fost acceptată donaţia oferită statului de Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. – prin Orașul Năsăud – a terenului înscris în CF Năsăud nr. 749, nr. top. 1275 și 1276 în suprafaţă de 2.187 mp.

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publi- că, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anula- rea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a inte- resului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”, iar potrivit art. 2 lit. c), actul administrativ este definit ca „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge ra- porturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de au- torităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte cate- gorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ”. Or, atâta timp cât prin decizia contestată Consiliul Popular al Judeţului Bistriţa Năsăud și-a manifestat acordul în sensul accep- tării unei donaţii private, este de observat că, prin actul atacat, nu a acţionat în regim de putere publică, ci s-a manifestat ca orice particular în exprimarea voinţei de a încheia un act juridic eminamente civil, respectiv un contract de donaţie. În condiţiile în care actul atacat este derobat de carac- terul public, în speţă este vorba de un act juridic civil, iar competenţa soluţionării acţiunii privind anularea unui astfel de act aparţine Judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 C.proc.civ. Având în vedere acestea, Curtea a admis recursul, cu consecinţa casării sentinţei atacate și trimiterii cauzei la Judecătoria Suceava.

19

Drept nanciar şi scal

DREPT FINANCIAR ȘI FISCAL

Acte scale

Curtea de Apel Ploiești, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 4116 din 16 septembrie 2012

(cuvinte cheie: prescripţie extinctivă, act scal, creanţă scală, executare silită, excepţie de nelegalitate, act administrativ unilateral)

Prescripţia dreptului de a cere execu- tarea silită a creanţelor fiscale. Între- ruperea termenului de prescripţie

Legea nr. 544/2004

În jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia de contencios administrativ și fiscal, s-a decis că excepţia de nelegalitate a actului administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 este inadmisibilă.

Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept.

Speţa: Prin sentinţa nr. 1287 din 2.04.2012, Tribunalul Dâmboviţa a respins excepţia de nelegalitate invocată prin cererea de completare de către reclamant și cererea de chemare în judecată completată formulată de reclamantul U.N., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize și Operaţiuni Vamale București și Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa.

În motivarea recursului, recurentul reclamant a susţinut că sentinţa este nelegală și netemeinică; în mod greșit instanţa de

fond a respins excepţia de nelegalitate a actului constatator nr. 137/10.12.2002 emis de către Direcţia Generală a Vămilor, aceasta fiind singura cale prin care se poate îndrepta această nelegalitate a actului constatator, nu este corect să fie obligat la plata unei sume de bani în condiţiile în care toate cele menţionate în actul constatator sunt nelegale și neîntemeiate; a formulat contestaţie împotriva actului constatator la organul ierarhic superior, dar nu s-a adresat instanţei de judecată pentru a solicita anularea sa, deoarece pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţean Dâmboviţa se afla spre soluţionare plângerea formulată de către Direcţia Generală a Vămilor, pentru a se efectua cercetări și pentru a fi tras la răspundere sub aspectul săvârșirii infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. (1) din Legea nr. 141/1997.

A mai susţinut recurentul că instanţa de fond a reţinut greșit faptul că la data întocmirii actului constatator certificatul

Euro 1 nu întrunea condiţiile prevăzute de lege; a depus la Direcţia Vamală actul autovehiculului din care rezulta data primei înmatriculări în anul 1996, în Germania, chitanţa pentru emiterea declaraţiei de export din data de 18.10.2001, certificatul de circulaţie a mărfurilor - Euro 1 din data de 13.12.2001, care s-a dovedit ulterior ca a fost emis în mod legal, cererea pentru emiterea ulterioara a unui certificat preferenţial din data de 18.10.2001; a menţionat recurentul că la data de emiterii deciziei nr. 26/06.05.2011, dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale era prescris, având în vedere că termenul de

prescripţie este de 5 ani, potrivit art. 131 C.proc.fisc., iar executarea împotriva sa s-a perimat.

20

Curtea a constatat că recursul este nefondat.

A reţinut că reclamantul a solicitat prin cererea

completată anularea deciziei nr. 26/6.05.2011 emisă de Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regio- nală pentru Accize și Operaţiuni Vamale București - Direcţia Judeţeană pentru Accize și Operaţiuni Vamale Dâmboviţa, anularea deciziei nr. 725/15.06.2011 emisă de D.G.F.P. Dâmboviţa și a invocat excepţia de nelegalitate a actului constatator nr. 137/10.12.2002 emis de către Direcţia Generală a Vămilor.

Cu privire la excepţia de nelegalitate a actului consta-

tator nr. 137/10.12.2002, în mod corect tribunalul a constatat că este inadmisibilă.

Conform dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate

fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate, însă în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, secţia de contencios administrativ și fiscal, s-a decis că excepţia de nelegalitate a actului administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 este inadmisibilă (decizia nr. 350/2006, decizia nr. 648/2009, decizia nr. 1740/2010).

Prin consecinţele juridice pe care le produce admiterea unei excepţii de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepţiei fără limită de timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securităţii

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

Drept nanciar şi scal

raporturilor juridice, ceea ce impune aplicarea directă, cu prioritate, a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește decizia nr. 26/06.05.2011 emisă de Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize și Operaţiuni Vamale București - Direcţia Judeţeană pentru Accize și Operaţiuni Vamale Dâmboviţa și decizia nr. 725/15.06.2011 emisă de D.G.F.P. Dâmboviţa, Curtea a constatat că, urmare aducerii în România a unui autoturism, în luna decembrie 2001, reclamantul a achitat taxe vamale aferente în

valoare de 49.982.783 lei, iar ulterior, Direcţia Generală

a Vămilor a emis actul constatator nr. 137/10.12.2002

prin care s-a stabilit plata de diferenţe taxe vamale în

sumă de 44.889.664 lei ROL, reţinându-se faptul că reclamantul a prezentat la vămuire documente care au condus la calcularea eronată a taxelor vamale; organele vamale au sesizat organele de poliţie, prin ordonanţa din data de 6.02.2003, pronunţată în dosarul nr.

1047/P/2002, fiind dispusă scoaterea de sub urmărirea penală a reclamantului, în temeiul art. 11 alin. (1) lit. b)

și art. 10 lit. d) C.proc.pen.

Împotriva actului constatator nr. 137/10.12.2002, reclamantul a formulat contestaţie, respinsă ca neînte- meiată prin decizia nr. 28/11.02.2003 emisă de D.G.F.P. Dâmboviţa, iar reclamantul nu a formulat acţiune în contencios administrativ împotriva deciziei nr. 28/11.02.2003.

În baza actului constatator nr. 137/10.12.2002, s-a format dosarul de executare nr. 2895/2002, iar urmare

neachitării de către reclamant a taxelor vamale stabilite, prin decizia nr. 26/06.05.2011, Autoritatea Naţională

a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize și

Operaţiuni Vamale București - Direcţia Judeţeană pentru Accize și Operaţiuni Vamale Dâmboviţa a stabilit

în sarcina reclamantului obligaţiile de plată accesorii

în sumă de 10.363 lei dobânzi și 1.460 lei penalităţi de

întârziere.

Prin decizia nr. 75/15.06.20011, D.G.F.P. Dâmboviţa

a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de

reclamant, în baza dispoziţiilor art. 205 și urm. C.proc. fisc., împotriva deciziei nr. 26/06.05.2011 privind obligaţiile accesorii.

Curtea a concluzionat că motivele invocate de recurent privind nelegalitatea actului constatator nr. 137/10.12.2002 nu vor fi examinate, având în vedere,

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

pe de o parte, că prin decizia de soluţionare, neatacată la instanţa de contencios administrativ fiscal, emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor Dâm- boviţa, contestaţia formulată de reclamant împotriva acesteia a fost respinsă, împrejurare faţă de care s-a trecut la executarea silită, iar pe de altă parte, respin- gerea excepţiei de nelegalitate invocată cu privire la acesta, împrejurări faţă de care actul constatator nr. 137/10.12.2002 beneficiază de prezumţia de legalitate și veridicitate, iar urmare neplăţii taxelor vamale stabilite prin acesta, în baza dispoziţiilor art. 88 lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit căruia deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii sunt acte administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, și art. 119, potrivit căruia pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată se datorează după acest termen dobânzi și penalităţi de întârziere, pârâta D.G.F.P. Dâmboviţa a emis decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 26/06.05.2011.

S-a mai constatat că susţinerile recurentului privind faptul că la data de emiterii deciziei nr. 26/06.05.2011 dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale era prescris, având în vedere că termenul de prescripţie este de 5 ani, potrivit art. 131 C.proc.fisc., sunt nefondate, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept, însă dispoziţiile art. 133 alin. (1) lit. c) prevăd că termenul de prescripţie prevăzut la art. 131 se întrerupe pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită; având în vedere că pârâtele au depus la dosar înscrisuri din care rezultă că în dosarul de executare format în vederea executării taxelor vamale stabilite prin actul constatator nr. 137/10.12.2002 au fost îndeplinite acte de executare, comunicate contestatorului cu confirmare de primire, termenul de prescripţie de 5 ani s-a întrerupt prin actele de executare silită și, pe cale de consecinţă, urmare neachitării obligaţiilor de plată scadente, în conformitate cu art. 119,art. 120 și art. 120 1 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, s-au stabilit obligaţii de plată accesorii, dobânzi și penalităţi de întârziere, prin decizia nr. 26/06.05.2011.

21

Drept penal

DREPT PENAL

22

Infracţiuni contra patrimoniului

Curtea de Apel Galaţi, secţia penală și pentru cauze cu minori, decizia nr. 134 din 9 octombrie 2012

(cuvinte cheie: furt, ultraj contra autorităţii)

Furt. Latura subiectivă. Condamnare

C.pen., art. 208 alin. (1), art. 239 alin. (1), (2)

Însușirea de către inculpat a telefonului mobil, care a căzut pe jos, în timpul agresiunii părţii vătămate de către inculpat, după ce aceasta s-a refugiat în curtea unui martor, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de furt. Speţa: Prin sentinţa penală nr. 545/13.03.2012 a Judecătoriei Focșani, inculpatul D.G. a fost achitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen., pentru săvârșirea infracţiunii de furt.

În motivarea hotărârii s-a arătat că, prin rechizitoriul nr. 5615/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria

Focșani, a fost trimis în judecată inculpatul D.G., sub aspectul săvârșirii infracţiunilor de ultraj contra autorităţii și furt, fapte prevăzute și pedepsite de art. 239 alin. (1), (2) C.pen. și art. 208 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen. Instanţa de fond a reţinut că în data de 4.10.2010, inculpatul a fost surprins de partea vătămată I.J., pădurar, în timp ce transporta spre domiciliul lor, împreună cu fratele său, o căruţă încărcată cu lemne. La solicitarea părţii vătămate de a descărca lemnele, inculpatul s-a manifestat violent, l-a injuriat pe pădurar și l-a ameninţat cu un cuţit pe care-l avea asupra sa, s-a opus opririi căruţei, determinând partea vătămată, în două rânduri, să fugă de la faţa locului și să se refugieze la o distanţă de aproximativ 500 m, în final reușind să intre în mașină și să plece după autorităţi în M. În momentul în care partea vătămată era lângă căruţă, i-a căzut telefonul din buzunar, inculpatul găsindu-l pe jos, când partea vătămată plecase. S-a arătat că telefonul a fost restituit părţii vătămate după aproximativ o oră și jumătate, iar din comportamentul inculpatului nu se poate reţine că acesta a luat telefonul găsit lângă căruţă cu intenţia de a și-l însuși pe nedrept. S-a reţinut că, nefiind întrunită aceasta cerinţă a laturii subiective, sub forma intenţiei, pentru existenţa infracţiunii de furt, prevăzută de art. 208 alin. (1) C.pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen. inculpatul D.G. va fi achitat. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Focșani. Recursul este fondat în parte.

S-a reţinut că situaţia de fapt și vinovăţia inculpatului pentru săvârșirea infracţiunii de ultraj au fost corect sta- bilite de către prima instanţă, prin coroborarea probelor administrate în cauză. Hotărârea primei instanţe este netemeinică sub aspec- tul achitării inculpatului pentru infracţiunea de furt. Din probele administrate în cauză, respectiv: declara- ţiile părţii vătămate, declaraţiile martorilor D.S., B.V. si B.I., declaraţiile inculpatului, rezultă că, în timpul agre- siunii părţii vătămate de către inculpat, părţii vătămate i-a căzut pe jos telefonul mobil. Întrucât inculpatul con- tinua să ameninţe partea vătămată cu acte de violenţă, aceasta s-a refugiat în curtea martorului B.I. căruia i-a cerut telefonul pentru a suna la 112 pentru a cere ajutor. După aceea inculpatul a luat de pe jos telefonul părţii vătămate și a plecat la domiciliu. În aceeași zi partea vătămată, însoţită de organele de poliţie, s-a deplasat la locuinţa inculpatului de unde a recuperat telefonul. Chiar inculpatul a arătat că, iniţial, nu a dorit să restituie telefonul părţii vătămate, însă l-a restituit

pentru ca aceasta să nu mai facă plângere penală, sus- ţinere care se coroborează și cu declaraţia părţii vătămate. În ceea ce privește latura subiectivă, intenţia incul- patului de a comite infracţiunea rezultă din compor- tamentul pe care acesta l-a avut după comiterea faptei. Astfel, inculpatul a cunoscut al cui era telefonul pe care l-a luat de pe jos, nu a adus la cunoștinţa inculpatului sau a martorilor B.V. si B.I., care se aflau în apropiere, că telefonul părţii vătămate se află la el, ci a plecat acasă cu bunul respectiv. Iniţiativa restituirii telefonului nu a aparţinut incul- patului, ci organelor de poliţie care s-au deplasat la domiciliul acestuia împreună cu partea vătămată, ini- ţial inculpatul nedorind să restituie telefonul, însă l-a înapoiat după ce a cerut părţii vătămate să nu spună nimic în legătură cu cele întâmplate mai devreme. Faţă de cele arătate, Curtea a reţinut că este pe deplin dovedită vinovăţia inculpatului și pentru comiterea infracţiunii de furt, prevăzută de art. 208 alin. (1) C.pen. ( )

) (

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

Drept penal

DREPT PENAL

Participaţia

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. iunie 2012

2303 din 28

(cuvinte cheie: participaţia, circumstanţe reale, instigator, tentativă, omor cali cat)

Circumstanţe reale. Instigator

C. pen., art. 28 alin. (2)

În conformitate cu dispoziţiile art. 28 alin. (2) C. pen., circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor, numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Prin urmare, dacă instigatorul a determinat patru persoane să săvârșească acte de agresiune împotriva victimei și, în acest scop, le-a pus la dispoziţie obiecte apte de a produce moartea, acesta a prevăzut posibilitatea comi- terii tentativei la infracţiunea de omor de către coautori și, în consecinţă, va răspunde pentru instigare la tentativa la infracţiunea de omor.

Speţa: Prin sentinţa nr. 87/F din 4 februarie 2011 a Tribunalului București, secţia a II-a penală, a fost condamnat incul-

patul C.C. la 6 ani închisoare pentru săvârșirea tentativei la infracţiunea de omor calificat. (

În baza art. 25 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. în referire la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.V. la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru instigare la tentativă la săvârșirea infracţiunii de omor calificat.

)

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele:

La data de 21 ianuarie 2006, în jurul orei 21.00, inculpatul C.C., împreună cu martorii G.P., M.S. și S.C., acţionând ca urmare a activităţii de instigare exercitată de inculpatul B.V., au lovit pe partea vătămată P.V., în mod repetat și cu mare intensitate, în cap, trunchi și membre, folosind obiecte contondente (bâte din lemn), cauzându-i astfel leziuni grave, care au pus în primejdie viaţa părţii vătămate.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, între alţii, inculpatul B.V.

Prin decizia nr. 224/A din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel București, secţia a II-a penală, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B.V.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Referitor la critica inculpatul B.V., curtea de apel a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea de către prima instanţă, respectiv, ale infracţiunii de instigare la tentativă la săvârșirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută în art. 25 C. pen. raportat la art. 20 C. pen., în referire la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., atât sub aspectul laturii subiective, cât și sub aspectul laturii obiective.

Forma de participaţie a instigării la tentativă la infracţiunea de omor calificat s-a reţinut corect în sarcina inculpatului B.V., chiar dacă din probatoriile administrate rezultă că acesta a și ajutat, în mod concret, la comiterea faptei, săvârșind acte de complicitate, respectiv, a pus la dispoziţia inculpatului C.C. și martorilor participanţi la comiterea faptei (care au fost cercetaţi și condamnaţi deja în altă cauză separată) mașina și obiectele contondente folosite la comiterea faptei, le-a furnizat informaţii unde se afla partea vătămată P.V. și le-a oferit propria locuinţă ca refugiu imediat după comiterea faptelor pentru a nu fi depistaţi de organele de poliţie, având în vedere că, sub aspectul participaţiei, forma instigării este cea mai gravă.

Cu privire la inculpatul B.V. există probe care dovedesc împrejurarea că acesta, pentru a se răzbuna pe partea vătămată P.V. care făcea parte dintr-o familie rivală familiei inculpatului și, între care, anterior, au avut loc conflicte similare, partea vătămată P.V. agresându-l pe inculpat în cursul anului 2005, l-a determinat pe inculpatul C.C. și ceilalţi martori participanţi să-l răzbune, oferindu-le participanţilor informaţii cu privire la locul unde se află partea vătămată, obiectele contondente pe care aceștia urmau să le folosească, iar imediat după comiterea faptei le-a oferit participanţilor un loc unde să stea pentru nu fi depistaţi de organele judiciare.

Susţinerile inculpatului B.V., că acesta nu l-a determinat pe inculpatul C.C. și martorii participanţi să comită o faptă atât de gravă, ci doar a dorit să-i aplice părţii vătămate o corecţie fizică în semn de răzbunare pentru agresiunea la care acesta a fost supus în anul 2005 din partea lui P.V., nu au un corespondent în realitate și sunt infirmate de probatoriile administrate.

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

23

Drept penal

Într-adevăr, prin dispoziţiile art. 28 alin. (2) C. pen. se prevede că circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor, numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Astfel cum sunt definite de doctrină, circumstanţele reale sunt legate de împrejurări anterioare, concomitente sau posteri- oare săvârșirii faptei și privesc conţinutul atenuat sau agravat al faptei legat de mijloacele folosite, de împrejurările de loc, de timp în care fapta s-a săvârșit, de rezultatul produs.

Sunt circumstanţe reale, a căror cunoaștere de către participanţi rezultă din însuși modul în care a fost pregătită execu- tarea, cele privitoare la mijloacele de săvârșire, de pregătire, locul și timpul comiterii faptei, situaţia sau starea persoanei împotriva căreia se săvârșește fapta.

Inculpatul B.V., atunci când a determinat participanţii direcţi la agresarea fizică a părţii vătămate P.V., le-a oferit acestora și obiectele contondente (bâte) pe care urmau să le folosească la comiterea faptei, dându-le informaţii asupra programului părţii vătămate și locului unde aceasta se afla, astfel că obiectele oferite pentru a fi folosite de participanţi la lovirea părţii vătămate, obiecte apte să suprime viaţa - bâte, numărul persoanelor determinate de inculpat să-l răzbune, conflictul mai vechi existent între clanul G. din care făceau parte participanţii și clanul H. din care face parte P.V. constituie elemente suficiente pentru a aprecia că inculpatul B.V. avea posibilitate de a cunoaște și prevedea circumstanţele care privesc fapta ce se va săvâr- și, respectiv, suprimarea vieţii părţii vătămate.

Împotriva deciziei nr. 224/A din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel București a declarat recurs, între alţii, inculpatul B.V.

Recursul nu este fondat.

24

Referitor la prima critică formulată de inculpatul B.V. și care vizează greșita încadrare juridică a faptei, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că dispoziţiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză pentru a atrage casarea hotărârii atacate.

Potrivit art. 28 alin. (2) C. pen., circumstanţele pri- vitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor, nu- mai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Circumstanţele reale ale comiterii faptei demonstrea- ză că inculpatul B.V. a prevăzut posibilitatea săvârșirii unei fapte mai grave, astfel că încadrarea juridică reali- zată de instanţe, în dispoziţiile art. 25 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. cu referire la art. 174 alin. (1) lit. i) C. pen., este cea corectă.

Din probele administrate, respectiv declaraţiile incul- paţilor B.V., C.C., ale martorilor A.C., M.M., M.V., G.P., S.C., M.S., G.M., G.V. și N.I. rezultă că inculpatul B.V. i-a determinat pe C.C. și pe martorii G.P., M.S. și S.C. să-l agreseze pe P.V., scop în care le-a pus la dispoziţie o mașină și obiecte contondente, le-a furnizat informa- ţii despre locul unde se află partea vătămată, iar după comiterea faptei le-a pus la dispoziţie participanţilor o locuinţă pentru a nu putea fi depistaţi de către organele de poliţie.

Inculpatul B.V. a oferit autorilor tentativei la infracţi- unea de omor calificat obiecte contondente, apte să pro- ducă moartea, respectiv bâte din lemn cu dimensiunea de aproximativ 40-50 cm și grosimea de cea 2-3 cm, gen

cozi de diferite unelte, după cum rezultă din declaraţiile martorilor S.C. și G.M.

De asemenea, inculpatul le-a cerut acestora să-l agre- seze pe P.V., „să-l bată rău și să-l lovească direct în cap”, aspect confirmat de martora M.M., iar din actele medi- co-legale rezultă că partea vătămată a prezentat leziuni la nivelul capului, feţei, toracelui, piciorului drept și mâi- nii stângi, leziuni grave ce au necesitat pentru vindecare un număr de 75-80 zile îngrijiri medicale și care au pus în primejdie viaţa victimei.

Inculpatul C.C. a arătat că a fost primul care l-a lovit pe P.V. cu bâta în cap, deoarece așa i-a solicitat inculpatul B.V., aspect confirmat și de martorul G.P.

Martorul G.P. a declarat că, după circa trei săptămâni de când partea vătămată P.V. a ieșit din spital, inculpatul B.V. le-a reproșat că nu „l-au bătut bine”, cerându-le din nou să o agreseze pe aceasta, lucru care însă nu s-a mai întâmplat.

Nu este lipsită de importanţă nici împrejurarea că inculpatul a determinat un număr de patru persoane să agreseze partea vătămată, raportul de forţe fiind vădit disproporţionat, părţii vătămate fiindu-i paralizată ast- fel orice încercare de apărare.

Faţă de toate aceste aspecte, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că fapta inculpatului B.V. a fost în- cadrată corespunzător în drept, astfel că această critică este neîntemeiată.

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

Drept procesual penal

DREPT PROCESUAL PENAL

Căi de atac

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. septembrie 2012

3011 din 26

(cuvinte cheie: apel, dreptul la un proces echitabil, declaraţiile martorilor)

Apel. Dreptul la un proces echitabil. Condamnare bazată în mod determi- nant pe declaraţiile martorilor neau- diaţi în primă instanţă şi în apel

Convenţie, art. 6

În lumina art. 6 paragraf 1 și 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertă- ţilor fundamentale, precum și a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, condamnarea pronunţată în primă instanţă și menţinută în apel, bazată în mod de- terminant pe probele administrate în străinătate și recunoscute în cursul urmăririi penale, constând în declaraţii ale martorilor pe care nici prima instanţa și nici instanţa de apel nu i-au audiat, nu asigură res- pectarea exigenţelor dreptului la un proces echitabil înscrise în art. 6 parag. 1 și 3 lit. d) din Convenţie.

Speţa: Prin sentinţa nr. 961 din 18 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul București, secţia a II-a penală, s-au dispus următoarele:

În baza art. 33 și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele de 6 ani închisoare și 10 ani închisoare aplicate

inculpatul M.C., acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare. (

)

Împotriva acestei soluţii a declarat apel inculpatul M.C.

Curtea de Apel București, secţia I penală, a constatat că apelul este nefondat, respingându-l prin decizia nr. 56 din 29 februarie 2012.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs inculpatul M.C.

Recursul este fondat.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că instan- ţa de control judiciar s-a limitat a răspunde numai as- pectelor de procedură invocate de către inculpat, fără a analiza apărările pe care acesta și le-a formulat cu privire la fondul acuzaţiilor, astfel cum acestea au fost pe larg dezvoltate în cadrul motivelor de apel, dar și în cadrul concluziilor scrise. Apelantul inculpat a invocat faptul că hotărârea de condamnare se baza pe probe administrate în alt sistem judiciar, unele dintre acestea nefiind recu- noscute din punct de vedere procedural, că în mod greșit au fost înlăturate concluziile expertizei tehnice care a constatat că nu există indicii sau probe de natură tehni- că care să certifice că s-a realizat legătura între sistemele de calcul aparţinând inculpatului și sistemele informati- ce ale părţilor vătămate și că nu există probe sau indicii de natură tehnică care să certifice că echipamentele de calcul aparţinând inculpatului au fost singurele echipa- mente care au fost conectate la reţeaua Internet prin intermediul unei adrese IP. De asemenea, s-au formulat critici punctuale referitor la fiecare infracţiune ce a fost reţinută în sarcina sa și care dovedeau, în opinia apărării, netemeinicia hotărârii de condamnare.

Pe lângă lipsa unui răspuns la toate aceste critici, care constituiau motive de apel, și nemotivarea hotărâ- rii, care atrag incidenţa cazurilor de casare prevăzut în

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

art. 385 9 alin. (1) pct. 9 și 10 C. proc. pen., cu consecinţa casării deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea ape- lului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată și îm- prejurarea că ambele instanţe și-au fundamentat decizia pe probe pe care nu le-au administrat în mod nemijlocit.

Sub acest aspect se reţine că, în cursul urmăririi pe- nale, prin ordonanţele din 26 aprilie 2004 și 27 august 2004, procurorul a procedat la recunoașterea ca mijloace de probă a unor probe efectuate de autorităţile america- ne în instrumentarea cauzei privind plângerea formulată de către I.M. Astfel, au fost recunoscute, printre altele, și declaraţiile numitului O.T., W.C., M.G., B.B. etc.

Totodată, se constată că hotărârea de condamnare, menţinută în apel, s-a bazat în mod determinant pe pro- bele recunoscute de către procuror, respectiv pe declara- ţiile persoanelor anterior menţionate (date în cauzele în care erau cercetaţi pentru comiterea acelorași infracţiuni ca și inculpatul M.C.), instanţele reţinând că acestea au fost contactate de către inculpat, care le-a comunicat că a pătruns fără drept în computerul unei mari companii din California, că i-au furnizat inculpatului nume și adre- se de persoane din Statele Unite ale Americii și că, ulte- rior, produsele comandate pe numele acestor persoane au fost retrimise în România, inculpatului M.C., contra

25

Drept procesual penal

26

unor sume de bani sau părţi din respectivele bunuri. Pe tot parcursul procesului penal, prin apărările formulate, inculpatului a contestat aceste susţineri.

Nici în cadrul cercetării judecătorești desfășurată în faţa instanţei de fond și nici în apel nu au fost folosi- te instrumentele procedurale care permiteau ascultarea acestor persoane în calitate de martori (prin efectuarea de comisii rogatorii sau videoconferinţe), împrejurarea că depoziţiile acestora au fost recunoscute de către pro- curor în procedura reglementată de dispoziţiile art. 519, art. 520 C. proc. pen. (în prezent abrogate) nescutind in- stanţele de obligaţia administrării acestor probe.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine, din jurispru- denţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cauzele pronunţate împotriva României (Reiner și alţii c. României, VB c. României), că în anu- mite situaţii se poate dovedi necesar pentru autorităţi să recurgă la declaraţiile date încă din faza cercetării preliminare. Dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată și suficientă să conteste asemenea declaraţii, în momen- tul în care au fost făcute sau mai târziu, folosirea lor în sine nu încalcă dispoziţiile art. 6 paragraf 1 și 3 lit. d) din Convenţie. Cu toate acestea, dreptul la apărare este limi- tat într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 atunci când o condamnarea se bazează exclusiv sau într-o mă-

sură hotărâtoare pe declaraţiile făcute de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau a cărei au- diere nu a putut fi obţinută nici în faza urmăririi penale și nici ulterior.

Instanţa de apel, în baza efectului devolutiv integral al căii de atac, trebuia să observe aceste lipsuri ale cer- cetării judecătorești și să le suplinească, prin ascultarea martorilor pe declaraţiile cărora care s-a fundamentat hotărârea de condamnare, prin videoconferinţă, fie, în cazul în care acesta nu era posibilă (datorită diferenţelor de fus orar sau din orice alte cauze), prin dispunerea unei comisii rogatorii.

Ca atare, și sub acest aspect hotărârea instanţei de apel este criticabilă, astfel că, la rejudecarea apelului in- culpatului M.C., urmează a fi luate măsuri pozitive care să conducă la respectarea exigenţelor art. 6 paragraf 1 și 3 lit. d) din Convenţie.

Săptămâna Juridică nr. 14/2013 » Litteris International

Săptămâna Juridică

Săptămâna J uridică L itteris international INFORMAŢII GENERALE: Număr de exemplare pe an: 44 Număr de

Litteris

international

INFORMAŢII GENERALE:

Număr de exemplare pe an: 44 Număr de pagini: 24 / exemplar Frecvenţa: săptămânală În luna Iulie și în luna August va apărea câte un singur număr

Iulie și în luna August va apărea câte un singur număr Litteris International Str. Teiul Doamnei

Litteris International Str. Teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10 Cod 23581, Sector 2, Bucureşti Tel 021.242.01.61 Mobil: 0745.327.443 Email: comenzi@saptamana-juridica.ro redactie@saptamana-juridica.ro