Sunteți pe pagina 1din 19

1.Sistemele turbiditice. Consideratii teoretice.

a) Terminologie si procese de formare.


Termenul de flis cu un caracter pur descriptiv a fost introdus inca din 1827 pentru
formatiuni din Alpii elvetieni, de catre Studer. Desi au fost considerate formatiuni
sintectogenetice, mediul depozitional si batimetria formatiunilor de flis a ramas enigmatica
pana in anii 50.
Wildflisul a fost descris de Kaufmann in 1872, pentru a descrie formatiuni haotice cu blocuri
exotice care aratau clar formarea prin alunecare gravitationala.
Termenul de turbidit a fost introdus pentru a descrie depozitele rezultate in urma curentilor
de turbiditate in mare adanca (Kuenen, 1957). Granoclasarea normala a acestor depozite a fost
considerata ca efect al unui singur episod de sedimentare, cu durata scurta.
Ulterior, au aparut derivate ale acestui temen cum este cazul celui de fluxoturbidit
(Dzulynski et al 1959) care defineste depozite cu origine neclara: avalanse, slumpuri si alte
forme de curgere submarina in masa.
Termenii de tempestit si tsunamit au fost introdusi de catre Kelling respectiv Gong-Yiming
pentru a defini depozitele grezoase de shelf generate in timpul furtunilor.
Ar mai fi de precizat ca desi termenul de turbidit definit de Sanders (1965) are un sens strict
legat de curentii de turbiditate, cel pe care il da Mutti (1999) este unul larg, cuprinzand toate
produsele transportului gravitational.
In ceea ce priveste echivalenta termenilor de flis si turbidite, se admite in prezent ca in cele
mai multe cazuri, (dar nu intotdeauna) depozitele tip flis au fost depuse ca turbidite (Mutti,
2008).
Mediul povarnisului continental-submarine slope.
Turbiditele se formeaza la baza povarnisului continental (slope) la adancimi relativ mari,
practic sub limita de actiune a valurilor (figura 1.).
In general, platforma continentala (shelful) are o adancime intre 80 si 180 m si o latime foarte
variabila. Povarnisul continental (slope) reprezinta partea inclinata ce face legatura dintre
shelf si zona abisala. Desi media actuala este de 4, panta acestuia poate varia larg de la 1
pana chiar la 44. Sunt si situatii in care shelful nu exista si atunci slopul se formeaza direct la
baza prodeltelor.
Povarnisul continental favorizeaza formarea alunecarilor de sedimente si in general de curgere
in masa: slides, slumps si debite-flows.
Canioanele si canalele submarine sunt principalele cai de transport a sedimentelor
dinspre continent spre mediul marin adanc.
Canioanele moderne sunt in general inguste, adanc incizate, cu peretii abrupti in forma de V si
cu traseu sinuos. Majoritatea traverseaza povarnisul continental si se opresc la baza acestuia.
Desi sunt cazuri in care continua traiectul fluviilor continentale, canioanele urmaresc cel mai
adesea planele unor elemente structurale importante. Dimensiunea canioanelor variaza mult.
Media actuala a lungimii este de 55 km, cele de cca 10 km fiind considerate scurte.
Adancimea apei pentru canioane variaza intre 200 si 2000 m. Media pantei canioanelor este
de 58 m/km. Gradientul este cu atat mai mare cu cat acestea sunt mai scurte.
Cel mai mare canion submarin actual (marea Bearing) are o latime de 30-100 km.
In ceea ce priveste formarea acestora, se apreciaza o complexitate de procese: eroziune
subaeriana si submarina sau faliere pe o lunga perioada de timp.

Figura 1. Reprezentare generala a principalelor corpuri sedimentare in care este evidentiata pozitia
turbiditelor in zona povarnisului continental (slope) si la baza acestuia.

Conurile submarine (submarine fans) au de obicei o sursa punctuala (canion sau canal
de alimentare), se dezvolta la baza povarnisului continental si au forme si marimi foarte
variate in functie de distributia lobilor.
Mutti (1987) descrie canalele submarine ca o expresie negativa de relief produsa de un curent
turbiditic ingust si care reprezinta o cale de transport a sedimentelor pe termen foarte lung.
In general sunt doua tipuri mari de sisteme turbiditice: sisteme turbiditice grosiere (nisipoase)
si sisteme turbiditice predominant argiloase. Pentru primele se admite o arie sursa apropiata si
un relief inalt, iar pentru celelalte un relief mai coborat si o distanta mai mare fata de shelf.
Acesti termeni nu pot fi asociati cu cei de turbidite proximale si distale. Practic ar trebui ca
printr-o trecere gradata de la secventa Bouma in cele proximale sa regasim decat termenii
superiori mai pelitici in turbiditele distale.
Turbiditele distale corespund lobilor distali si in cele din urma zonelor cele mai adanci din
basin (basin plain), cu conditii anoxice si tendinta de coborare sub limita de compensare a
carbonatilor (CCD).
Turbiditele argiloase pot fi privite fie ca ultimul element al curgerii in masa, fie ca provenind
direct prin prodelta, dintr-o arie sursa argiloasa. De aceea, in cadrul sistemelor turbiditice
argiloase se pot recunoaste partea proximala si cea distala.
Procesele care conduc la formarea turbiditelor sunt de natura preponderent gravitationala
(figura 2.).
Alunecarile gravitationale slide reprezinta mase de sedimente alunecate pe plane de
forfecare, fara deformarea interna a sedimentelor. Spre deosebire de acestea, slumpurile se
desprind pe plane de alunecare concave si isi deformeaza structura interna.
Aceste alunecari pot degenera in curgeri in masa incoerente in care predomina miscarile
intergranulare, asa numitul debris- flow. Curgerea este de tip plastic in stare laminara.
In fine, curentii de turbiditate reprezinta stadiul in care curgerea se face mai degraba
in suspensie. Curgerea este de tip newtonian (deformare vascoasa) in stare turbulenta.
Diferenta dintre curgerea laminara si cea turbulenta este data de numarul lui Reynolds:

R= u D/

(1)

si depinde de densitate (), viteza (u), grosimea curentului (D) si vascozitate (). La valori ale
R<500 curgerea este laminara, iar la valori R>2000, e ste turbulenta.
Termenul debris-flow este folosit atat pentru procese cat si pentru depozitele rezultate
(debrite).

Figura 2. Diagrama schematica pentru cele patru tipuri fundamentale de procese de transport submarin
gravitational in mediu marin adanc
(Shanmugam 2006)

Termenul de olistostrom, introdus de Flores in 1955 descrie debrite cu elemente exotice


uriase. In general, debritele se caracterizeaza printr-o mare varietate de sedimente cu aspect
brecciform si granoclasare normala sau inversa. Forma corpurilor rezultate este stratiforma
sau lenticulara. Contactele dintre corpuri sunt neregulate dar nete.
Studiile experimentale efectuate pentru debritele nisipoase arata urmatoarele:
Debritele nisipoase pot strabate distante mari, chiar la pante de numai 1.
Contrar aparentelor acestea nu necesita un continut mare de argila. Un continut de
numai 0,5% este suficient pentru a asigura coeziunea acestui tip de curgere. Acesta
este de altfel continutul de argila minim necesar curgerii. Debritele pot fi foarte usor
confundate cu sedimentele produse de curentii de turbiditate densi.
Tipul de argila si raportul apa-argila este important pentru tipul de curgere.
Spre deosebire de cele subaeriene, curgerile submarine tip debris-flow implica
formarea fenomenului hydroplaning. Acesta favorizeaza deplasarea maselor de
sedimente pe distante foarte mari pe pante foarte mici (figura 3).
Sunt prezente atat granoclasarea normala cat si cea inversa. Pentru a evita confuzia
dintre debrite si turbidite (ss) pentru depozitele nisipoase cu granoclasare normala,
prezenta clastelor mai mari ,,floating clasts ar fi un bun criteriu de recunoastere.
In urma fenomenului de elutritie, nu numai ca se formeaza granoclasarea normala dar
se obtine o purificare a clastelor nisipoase din baza si o concentrare a particulelor
argiloase in suspensia antrenata de curenti turbiditici. Aceasta conduce la formarea
depozitelor nisipoase masive.
Curgerile de tip debris flow pot duce sedimentele la distante de la 100 la 1000 de km,
dupa cum se poate observa in oceanele actuale.

Figura 3. Trei profile experimentale pentru curgeri tip debris-flow.


Fenomenul de hydroplaning care favorizeaza cresterea vitezei si apoi detasarea partii frontale a masei de
sedimente. De observat prezenta in partea superiora a debritului a curentilor de turbiditate.
(dupa Mohrig et al, 1998).

Desi initial au fost descrisi de Hampton (1973) ca curgeri in masa, curentii de turbiditate
sunt caracterizati prin sustinerea sedimentului de catre turbulenta curentului, deci comportarea
vascoasa, newtoniana a acestuia. Caracteristicile sedimentelor rezultate sunt:
granulometrie de la lutitic la fin arenitic;
granoclasare normala simpla;
contacte bazale nete sau erozionale;
grosimi mici, de regula centimetrice;
forme in general stratiforme ale corpurilor de sedimente.
b) Evolutia turbiditelor in timp si spatiu.
Complexitatea tipurilor de curgere si transport este mare, procesele de formare fiind
probabil o combinatie a doua forme extreme (Mutti, 2008): tipul curentilor istantanei cu
viata scurta, in care sedimentale acumulate aluneca gravitational ca slumpuri si antreneaza
(erodeaza) in trecere si formatiuni de pe fundul bazinului, respectiv tipul de curent
turbiditic sustinut, in care curentul este alimentat pe termen lung de material in suspensiecurenti de viata lunga (figura 4).

Figura 4. Curenti de turbiditate istantanei (A) si cu sustinere indelungata (B)


(dupa Mutti, 2008)

Se pare ca in viata destul de indelungata a unui bazin de sedimentare cu caracter turbiditic


este foarte probabila declansarea unor curgeri gravitationale catastrofice. In 1929, a avut loc
un astfel de eveniment in nordul Atlanticului, cand un cutremur a declansat o alunecare
submarina ce a mobilizat un volum de sedimente estimat la 200 km3.
Rareori, conurile turbiditice au o evolutie statica. Cel mai adesea ele migreaza in timp si in
spatiu. Aceasta migratie poate fi analizata in secventele stratigrafice acumulate. Analiza se
face pe baza legii lui Walter care sustine ca variatia pe verticala a faciesurilor reflecta
migrarea laterala a acestora.
- Intr-o secventa progradanta, litofaciesurile reflecta o localizare din ce in ce mai proximala in
timp a conurilor turbiditice. Aceasta se poate datora: cresterii aportului de sedimente (in urma
schimbarilor climatice sau tectonice), deplasarii conului, ca urmare a schimbarii sursei de
alimentare, ridicarii marginii continentale sau scaderii nivelului eustatic (datorita
glaciatiunilor sau reducerii activitatii de spreading din zonele de rift). Cu alte cuvinte,
progradarea nu este neaparat legata de regresiunea litorala.
- In secventele retrogradante, litofaciesurile indica depozite din ce in ce mai distale in sens
ascendent.
Factorii care produc progradarea sunt aceeasi cu cei carora se datoreaza retrogradarea dar cu
un sens invers de desfasurare.
c) Modele morfologice
Odata intelese si stabilite conditiile de formare a depozitelor de tip turbiditic, s-a
dezvoltat tentatia de a formula modele care sa poata prezice geometria si structura interna a
acestor depozite.
S-a incercat o analogie intre sedimentele actuale si cele vechi desi este evidenta dificultatea
compararii produselor unor procese repetate pe o foarte lunga perioada de timp cu cele actuale
generate intr-un timp relativ extrem de scurt. Interesul a fost cu atat mai mare cu cat
sistemelor turbiditice le sunt asociate pe plan mondial un important numar de zacaminte de
hidrocarburi.

Modelul faciesului turbiditic


Acest model este practic denumit Secventa Bouma, din 1962, cand acesta a separat 5 secvente
in cadrul unui eveniment de depunere datorat curentilor turbiditici (figurile 5. si. 6.).Unitatea
din baza A este constituita din nisipuri cu granoclasare normala si este acoperita de unitatea B
cu laminatie paralela. Unitatile C, D si E sunt din ce in ce mai pelagice.

Figura 5. Secventa Bouma. Sunt separate 5 diviziuni Ta, Tb, Tc, Td Te si Te. Dupa Lowe (1982),
diviziunea Ta este produsul curentilor turbiditici de mare densitate si are granoclasare normala, iar
celelalte al curentilor de mica densitate.

Bouma a stabilit acest model in Alpii francezi gresiile eocen-oligocene de Annot.

Figura 6 Secventa Bouma si expresia modului de formare.


(Dupa Tucker, 2003 si Bouma, 1962)

Studiile ulterioare efectuate chiar pe aceste aflorimente au demonstrat ca complexitatea


depozitelor este mai mare si nu se potriveste intotdeauna cu acest model. Astfel,
granoclasarea inversa este foarte prezenta, fiecare diviziune poate fi compusa din mai
multe evenimente depozitionale sau implica si alte procese decat simplii curenti turbiditici
(figura 7).

Figura 7. Comparatie intre prodursele diferitelor forme de curgere gravitationala. De notat ca


grosimea secventelor tip Bouma este de cativa cm pana la 1-2m.

Desi secventa Bouma ar trebui sa fie tipica pentru descrierea succesiunii turbiditice, de
cele mai multe ori se intalnesc:
a) strate groase de sedimente in care dominante sunt secventele A si B-corespunzand
canalelor-zona proximala,
b) secvente mai subtiri, mai mult sau mai putin completecorespunzatoare leveelor si
overbank-zona mediana,
c) strate subtiri din care lipseste secventa A corespunzator zonei distale.

Figura 8. Comparatie intre sectiunea ideala in turbidite (secventa Bouma) si cele reale in diferite
pozitii ale sistemului turbiditic
(dupa Berg, 1978)

Modelul conurilor submarine-submarine fan


Sullwold (1960) si Jacka (1968) au fost primii care au recunoscut geometria vechilor
conuri turbiditice dupa directia curentilor si criteriul litologic.
Hanner (1971) a propus un model foarte simplu bazat pe studiul conurilor turbiditice
actuale. Practic sunt identificate trei zone. Zonele interne inner fans cuprind canalele
incitate in povarnis, zona mediana middle fan cuprinde canalele ramificate si meandrate,
iar zona externa outher fan cuprinde canalele distributare.

Figura 9. Morfologia turbiditelor intr-o reprezentare schematica. A-conuri moderne, B-conuri vechi
suprapuse, C-canale constructive, D-canale erozionale (Haner, 1971)

Modelul propriu-zis al conurilor submarine a fost propus de Mutti si Lucchi in 1972,


bazandu-se pe analiza unor aflorimente din Italia si Spania.

Figura 10. Modelul submarin fan clasic: canale middle-fan si lobi lower-fan.
Tendinta generala de thickening-upward a lobilor.

Modelul presupune:

- Dezvoltarea la baza povarnisului continental a unor canale si lobi submarini asemanatoare


distributary mouth bars din domeniul deltaic;
- Absenta canalelor bazale;
- Cicluri depozitionale compuse din turbidite clasice cu un aspect general thickening-upward;
- Grosimi medii de 3-15m;
- Forme generale cvasi stratiforme (sheet-like geometry).
In acceptiunea acestui model, geometria interna a conului turbiditic este controlata in cea mai
mare masura de geometria bazinului.
In timp ce pentru conurile moderne se folosesc termenii inner, middle si outer ca expresie a
morfologiei si batimetriei, pentru cele vechi se folosesc termenii upper, middle si lower in
functie de sensul stratigrafic al asociatiilor faciale pe verticala (Selting et al, 2000).

Figura 5.11. Modelul conurilor turbiditice: A-cu alimentare punctuala si B-cu alimentare liniara tip
rampa (dupa Mutti, 2008)

Se admit in general doua variante morfologice ale conurilor turbiditice (figura 11.): unul in
care sursa de alimentare este punctuala (canion) si alta in care sursa de alimentare este
continua de-a lungul shelfului de tip rampa.
Modelul bazat pe stratigrafie secventiala
In stratigrafia seismica Normark 1970 a definit expresia seismica a formatiunilor turbiditice
introducand termenul de suprafan si formele seismice bombate (mounds).

Figura 5.12. Modelul seismic mounds.

In acceptiunea stratigrafiei secventiale, sistemele turbiditice sunt asociate cortegiului


sedimentar de mare joasa LST -low system tract care cuprinde conurile de pe fundul

bazinului marin (basin floor fan), conurile de panta (slope fan) si prisma progradanta
(prograding wedge) (Vail, 1987).
Conurile de pe fundul bazinului marin nu au practic un corespondent pe shelf, fiind
echivalenta cu discordanta din baza secventei careia ii apartine, iar conurile de panta sunt
formate imediat dupa, in timpul progradarii deltei de lowstand.
In acceptiunea stratigrafiei secventiale conurile de pe fundul bazinului marin (basin-floor
fans) sunt predominant nisipoase.
Modelul acesta permite posibilitatea plasarii sistemelor turbiditice intr-un cadru stratigrafic
mai larg. Ramane de stabilit, totusi, daca turbiditele sunt asociate numai perioadei de lowstand al nivelului marii si numai marginilor continentale pasive, sau pot fi legate si de
perioade de crestere relativa a nivelului marii si de margini continentale active (Mutti, 2008).

Highstand
ST

Transgressive
ST
Lowstand ST

Highstand STal secventei


anterioare

Lowstand ST
SLOPE FAN
Lowstand ST
Basin floor fan
Parasecventa
pe carotaj

Prisma progradanta pe
carotaj sub limita cu
secventa superioara

Figura 13. Modelul stratigrafiei secventiale al sistemelor depozitionale siliciclastice de mare adanca in
lowstand (Wagoner, 1988)

Modelul sistemului depozitional de la baza povarnisului continental.


Galloway (1998) a incercat sa sintetizeze informatiile disponibile pentru acest tip de sistem
depozitional asa zisul slope and base-of-slope depozitional sistem.
El separa 7 tipuri de corpuri sedimentare asociate acestui sistem:
1. Canale turbiditice, 2. Lobi turbiditici, 3. Panze turbiditice, 4. Alunecari, slumpuri etc.
5. turbidite fine, 6. conturite, 7 panze hemipelagice.
Canalele turbiditice pot fi erozionale, depozitionale, de tip levee sau mixte. Canalele
erozionale se formeaza in zonele cele mai abrupte ale povarnisului continental, acolo unde
curgerea gravitationala a sedimentelor este accelerata. Desi in literatura sunt adesea numite
canioane, au dimensiuni mult mai mici si nu provoaca efecte erozionale atat de spectaculoase.

Canalele depozitionale si leveele se formeaza la baza povarnisului, acolo unde viteza


curgerilor gravitationale scade. La fel ca si in cazul canalelor fluviale si acestea pot fi
predominant nisipoase sau argiloase. Canalele cu material grosier au levee slab dezvoltate,
sunt largi, cu fundul larg concav si putin sinuoase. Acest tip de canale migreaza usor lateral.
Canalele predominant argiloase au leveeuri bine dezvoltate si o mult mai mare stabilitate.
Datorita gradientului redus au o forma sinuoasa.
In general, canalele submarine au dimensiuni mult mai mari decat cele subaeriene (fluviale).
Latimea variaza de la cateva sute la cateva mii de m, iar adancimea de la zeci de m la sute de
m. Lungimea canalelor poate fi de cativa km in bazinele mici la multe sute de km in bazinele
oceanice.
Umplutura canalelor consta intr-un material turbiditic grosier, amestecat. Canalele argiloase
cuprind mai ales turbidite argiloase si debrite de tip slump. In general, au o tendinta finningup si thinning-up, ca urmare a abandonarii treptate a acestora.
In ce priveste leveele, acestea reprezinta marginile canalelor, fiind relativ ridicate pana la 100
m sau chiar mai mult. Sunt predominant argiloase si datorita pantei relative fata de canal, pot
genera ele insele slumping.

Figura 14. Elementele unui canal fluviatil, cu exprimarea semnificatiei termenului de levee.

Depozitele de levee (figura 14) sunt complexe, cu caracteristici diferite.de la proximal la


distal. Leveeul proximal consta in strate subtiri mai nisipoase cu stratificatie incrucisata si
structuri de tip cut and fill si cu o conectivitate buna. Leveele distale au un continut in nisip
mai redus, alternante subtiri de nisipuri si silturi relativ continui. Inclinarile primare sunt mai
mici si uniforme.
Marginile canalelor sunt mai complicate din cauza slumpingului. Ele sunt discontinui, au un
continut ridicat in argila.
Baza canalelor turbiditice are o forma erozionala neta. Tendinta generala este de tip finning
up si au un potential ridicat de acumulare a hidrocarburilor. Depozitele levee-overbank
formeaza zacaminte laterale fata de canalul central si fara o buna conectivitate.
Lobii turbiditici sunt acumulari de sedimente situate la baza canalelor turbiditice.
Ei reprezinta partea de debusare a sistemului turbiditic. Practic conul turbiditic este expresia
la scara mare a lobului turbiditic fiind format in general din o succesiune de lobi in timp.
Turbiditele grosiere formeaza lobi suprapusi in timp ce turbiditele fine au tendinta de a forma
lobi panza.

Lobii suprapusi au grosimi de la cativa m la cateva zeci de m, in timp ce pe orizontala


extinderea lor laterala poate ajunge la cativa km. Grosimea si granulometria sedimentelor ce
alcatuiesc lobii turbiditici scad rapid spre extremitati.
In general exista o stransa asociere intre canalele turbiditice si lobii terminali formand
complexe canale-lobi. Aceste complexe cuprind de obicei: 1. un canal incizat (eventual si
unele tributare) in partea mediana a povarnisului, aceasta fiind zona de eroziune si consolidare
a curgerii, 2. un canal cu levee in partea inferioara a povarnisului cu gradient mai coborat
constituind o zona de transport eficient al sedimentelor si 3. un lob terminal care devine din ce
in ce mai pelitic spre campia abisala si care reprezinta zona de dispersie a turbiditelor. Acest
complex canal-lobi are o structura in general tipica si de aceea predictibila.
Au fost create, de aceea, o multime de modele pentru aceste complexe. Si, dupa cum
subliniaza Galloway, multe asa zise canioane submarine si conuri turbiditice sunt de fapt
complexe canal-lobi turbiditici.
Practic, un sistem depozitional de acest tip cuprinde sute de complexe canal-lobi intr-un
aranjament aproximativ radial.
Panzele turbiditice sunt generate atunci cand aportul de sedimente de pe shelf este
mare si acestea sunt imprastiate pe arii extinse. In modelul lui Galloway corespund zonelor
distale ale lobilor (H si I). Sunt constituite din strate subtiri (cca 1 m), care pastreaza
granoclasarea normala si alte trasaturi caracteristice turbiditelor si au o corelabilitate mare pe
suprafete extinse (pana la 100 km).
Alunecari, slumpuri, panze debritice, lobi ramificati
Sedimentele care isi pastreaza coeziunea interna in timpul curgerii in masa formeaza
acumulari cu forme de panza, lobi sau ramificatii.
In general un slump are o structura complexa. In partea superioara este caracteristica o zona
de alunecare si extensie cu falii normale. Urmeaza o zona de transport si acumulare, cea
principala si se termina cu o zona compresionala cu falii minore inverse.
Aspectul debritelor si slumpurilor pe carotaje este de obicei argilos cu treceri nete la depozite
eterogene, cu grosimi de 10-300 m. Exista slumpuri atat de mari incat pot fi vizualizate prin
seismica.
Panzele turbiditice argiloase tind sa umple zonele cele mai coborate ale campiei
abisale. Foarte multe sedimente considerate generic ca hemipelagice sunt de fapt astfel de
turbidite argiloase. Ele constau in alternante de strate subtiri cu grosimi in general
centimetrice cu o trecere gradate spre turbiditele nisipoase proximale si spre cele argiloase
abisale.
Conturitele sunt depozite rezultate prin actiunea curentilor de fund care au o directie
diferita de a celor turbiditici si sunt generate de alte forte decat cele gravitationale (vant, mare,
diferente de temperatura si densitate a apei). Spre deosebire de cei turbiditici care sunt
efemeri, curentii de fund au o viata lunga. Nefiind incarcati cu sedimente se mai numesc si
curenti curati (Bouma si Hollister, 1973). Caracteristicile conturitelor sunt:
- dispunerea paralela cu povarnisul continental,
- constitutia fin nisipoasa (strate subtiri centimetrice) asociate ritmic cu argile,
- contacte mai degraba nete cu formatiunile adiacente,
- granoclasare inversa si in general tendinte coarsening-up.

Figura 15. Reprezentare a curentilor turbiditici formati pe povarnisul continental si a curentilor de fund
orientate in general de-a lungul povarnisului.

Un model de tipul celui Bouma a fost realizat de catre Stow (1998) pentru conturite.
Prezenta bioturbatiilor pare sa fie un element definitoriu pornind de la premisa ca curentii de
fund conduc la o crestere a cantitatii de oxigen si implicit a activitatii organismelor bentonice.

Figura 16. Model de facies pentru conturite (Stow, 1998)

Panzele hemipelagice acopera suprafete largi si fac legatura cu campia abisala (basin plain).
Formatiunile sunt preponderant argiloase si constituie buni markeri.

2. Utizarea carotajelor geofizice de sonda in modelarea bazinelor cu sedimentare


turbiditica.
Carotajul gama natural este cel mai utilizat in interpretarea geologica a sistemelor turbiditice.
In general, continutul in Th si K variaza in functie de gradul de maturitate al depozitelor turbiditice siliciclastice (Serra, 1986).

Figura 17. Exemplu de corelare pe o sectiune transversala pe un canal turbiditic (dupa Berg, 1986).

Utilizarea unui model turbiditic cu o geometrie predictibila ar putea teoretic sa faca posibila
corelarea diverselor elemente ale acestuia pe diagrafiile geofizice pe o sectiune transversala
sau longitudinala (figura 17).

a)

b)

Figura 18. Modelare a sistemului turbiditic eocen din Marea Nordului. a) Modelul conceptual. Cu rosu
traiectul corelarii. b) Corelare de diagrafii electrice S-N. Se observa scaderea continutului de nisip
(galben) pe masura ce se trce de la domeniul proximal la cel distal al sistemului turbiditic.

Un alt exemplu de corelare este cel din sistemul turbiditic eocen din Marea Nordului, cu
importante acumulari de hidrocarburi (figura 18).

Modelul sistemului turbiditic elaborat de Galloway (1998), desi reprezinta o


simplificare evidenta a unei realitati geologice deosebit de complexe, constituie un excelent
punct de plecare in modelarea bazinelor cu sedimentare turbiditica. Autorul a incercat sa
asocieze aspectul carotajului litologic (gama natural sau PS) cu diferite zone si corpuri
sedimentare ce alcatuiesc sistemul turbiditic.
Secventa A, predominant argiloasa, ar corespunde slumpurilor si debritelor. Secventele B si C
grosiere cu aspect masiv si probabil grosime mai redusa ar fi caracteristice depozitelor de
canal iar D, cu aspect finning up, leveelor asociate. Secventele F si G, de asemenea nisipoase
dar cu intercalatii mai importante pelitce, corespund lobilor si zonei de legatura cu canalul de
alimentare. In fine, secventele H, I si E sunt asociate partii distale, in sens longitudinal si
transversal a sistemului turbiditic.

Figura 18. Elementele geomorfologice ale unitatilor depozitionale si aspectul acestora pe carotajul litologic
(gamma natural sau PS) ale complexului canal-lob turbiditic.
A. Slumpurile din partea superioara a povarnisului si depozitele de tip debris-flow. B.Canal erozional, C.
Canal depositional cu depozite turbiditice grosiere amalgamate, D. Depozite de levee, E. Depozite
argiloase tip mud-flow intracanale si depozite hemipelagice cu aparitii sporadice de turbidte nisipoase ce
depasesc lateral leveeul (overbank). F. Turbidite grosiere din zona de trecere dintre canale si lobi. G.
Turbidite relative grosiere suprapuse in lobii proximali, H. Turbidite eterogene (heterolitice) in partea
mediana a lobului, I. Turbidite fine in parteda distala a lobului.
(dupa Galloway si Hobday, 1996)

Pe baza unui astfel de model, in bazinele cu sedimentare turbiditica grosiera, ar putea fi


identificate pe verticala si corelate in plan orizontal aceste elemente, pentru a reconstitui la un
nivel de precizie acceptabil, zonele cele mai favorabile pentru acumularea si curgerea
hidrocarburilor (figura 19).
Principalele piedici in modelarea unor astfel de depozite intr-un zacamant sunt:
- Complexitatea depozitionala a turbiditelor,
- Dificultatea de a interpreta corect scara fiecarui tip de depozit ca eveniment turbiditic, atat
pe verticala cat si pe orizontala,
- Suprapunerea in timp, cu schimbari de directie, a evenimentelor turbiditice,
- Factorul tectonic ce poate deplasa la distante mari corpuri initial unitare.
Cu toate acestea, sunt si elemente care incurajeaza modelarea depozitelor de acest tip:
- In aceasta complexitate exista cel putin doua elemente de stabilitate. Directia si sensul de
curgere al sedimentelor raman relativ constante pe o lunga perioada de timp si acestea pot
rezulta din studiile de bazin si analizele de paleocurenti,
- Deoarece in multe cazuri, canioanele si canalele de alimentare a conurilor turbiditice sunt
legate de zone de falii, poate fi observata o anumita pastrare, in timp, a acelorasi zone de
depunere turbiditica pentru cazurile in care sursa este de tip punctiform.
Una dintre primele tentative de utilizare a carotajelor de sonda pentru interpretarea
acestui tip de facies a fost in bazinul Val Verde (Texas).

Figura 19. Carotaje tip pentru interpretarea simplificata a diferitelor pozitii ale turbiditelor intr-un
sistem turbiditic complex (dupa Berg, 1986).

Studiul este facut la scara unui bazin, utilizandu-se sonde sapate pe zacaminte diferite care au
beneficiat de carote recuperate pe intervale mari din aceasta formatiune (figura 5.20).
Au fost atribuite faciesuri A, B, C, D, E conform modelului lui Hanner bazat pe secventa
Bouma. Utilizandu- se un cut-off de 75 API pentru curba gama natural, procentul de nisip
(raportul net/gross) este estimat la circa 80%.

Figura 20. Paralelizare de carotaje gama-neutronic, bazinul Val Verde (Texas)


(dupa Berg, 1986)

Au fost separate astfel depozite de Outer Fansecventele BCDE, Middle Fan-secventele AE


sau ABE si Inner Fansecventele AE si ABE.

Figura 21. Harta cu izocore pentru nisip net. Zacamintele Ozona si Sonora ce sugereaza conuri turbiditice
suprapuse (dupa Berg, 1986)

Pe langa analiza structurilor si texturilor sedimentare pe carote, au fost efectuate analize


statistice pe criterii petrografice (granulometrie, componenti mineralogici, pondere clasteciment sau matrice) si petrofizice (porozitate si permeabilitate). Astfel, au putut fi separate cu
un grad bun de precizie corpurile turbiditice suprapuse care de altfel se suprapun cu hartile cu
izocore de nisip (figura 21).

Importanta continutului in argila este deosebita in modelarea faciesurilor turbiditice pentru


ca este cel care impune aspectul general litologic si interpretarea calitativa a corpurilor
sedimentare. Pe de alta parte, reduce proprietatile colectoare (porozitate, permeabilitate) si
creste saturatia ireductibila datorita capacitatii ridicate de adsorbtie.
Se admite existenta a trei moduri de distributie a argilei in spatiul poros: tipul laminar,
structural si respectiv diseminat.

Figura 22.Modul de distributie a argilei in spatiul intergranular (dupa Poupon et al, 1971)

Continutul de argila al colectorului poate fi determinat atat dupa carotajele electrice cat si
radioactive si acustice. Dupa carotajul de rezistivitate, continutul in argila se determina in
special pentru roci cu porozitate mica sau roci petrolifere cu saturatie ireductibila mare.
In acest caz, rezistivitatile masurate R depind in mare masura de continutul in argila Ca si de
rezistivitatea acestora a .

Figura 23. Distributia argilei ca matrice (dispersata). Sonda 949Runcu.(2542-2546 m)

R= a/Cab,

(2).

unde b este un coeficient cuprins intre 1 si 2.

Dupa carotajul PS
Continutul in argila se determina dupa curba PS in cazul colectoarelor acvifere cu argila
laminara.
Se utilizeaza relatia:
Ca,PS=(1-PEPS/EPS)x100,

(3).

unde PEPS -potentialul static in nisipuri argiloase acvifere (potential pseudostatic), iar EPSpotentialul static in nisipuri curate acvifere.
Dupa carotajul radiatiei gama naturale totale.
Se pleaca de la presupunerea ca radioactivitatea naturala a rocilor in stivele sedimentare este
legata in cele mai multe cazuri de continutul de argila, argilele fiind bogate in K si mai rar in
Th si U.
Se stabileste marimea relativa a radioactivitatii naturale:
I=(I,x-I,min)/(I,max-I,min),

(4).

unde I,x, I,min, I,max sunt valorile inregistrate in roca, respectiv valorile maxime si
minime (argila curata, respectiv nisip curat).
Continutul de argila se stabileste prin diferite relatii:
Ca=f(I), Cab=I,

(5).

unde b-coeficient empiric=0,3 la 0,9, sau


Ca,=0,083(23,7I-1),

(6). pentru roci tertiare si

Ca,=0,33(22I-1)

(7). pentru roci mai vechi.

Continutul mare in caolinit, in minerale neargiloase (mice, feldspati) sau in uraniu poate
perturba rezultatele acestei metode.
Dupa carotajul spectral al radiatiei gama naturale.
Aceasta este cea mai fidela metoda de determinare a continutului de argila prin posibilitatea
eliminarii componentei uranice care estre legata in general de continutul de materie organica
si nu de cel in argila.
Formula de calcul este:
Ca=(x-Cx)/(Sa-Cx),

(8).

Unde:
x e valoarea citita pe diagrafie in dreptul stratului ales,
Cx-valoarea citita in dreptul unui strat curat, iar
Sa- valoarea citita in dreptul unui strat argilos.