Ion Barbu

Copacul

Poezia lui Ion Barbu, pe numele sau adevarat Dan Barbilian, este cu mult
deosebita fata de cea a predecesorilor sai, intrucit gradul ei de dificultate este
mai mare. Conceptia lui despre poezie este mai aproape de conceptia unor poeti
moderni ca Mallarme sau Valery. Nu trebuie uitat si faptul ca poetul a fost dublat
de un matematician si ca modul lui de a gindi in spiritul abstract al matematicii
s-a impus si in planul reprezentarilor poetice. Ion Barbu marturiseste: Ca si in
geometrie, inteleg prin poezie o anumita simbolica pentru reprezentarea
formelor posibile de existentaPentru mine poezia este o prelungire a
geometriei, asa ca, raminind poet, n-am parasit niciodata domeniul divin al
geometriei.
Din modul specific de a concepe poezia, ca o prelungire a geometriei,
deriva si originalitatea formulei ei. Ceea ce retine mai intii atentia este mobilul,
nu foarte obisnuit, al lirismului. Starea poetica a lui Ion Barbu nu e provocata de
evenimente autobiografice ca iubirea, prietenia, durerea,nici de incintarea in
fata peisajului sau de nostalgia copilariei. Poezia lui e generata de contemplarea
lumii in totalitatea ei, de dorinta de comunicare cu Universul in ce are el ca
esenta, dincolo de infatisarile de suprafata. Starea lui poetica este una de
intelectualitate. Toate acestea determina o tensiune sufleteasca puternica.
Creatia lui I. Barbu este impartita, in studiul lui Tudor Vianu, in 3 etape:
parnasiana, baladic-orientala si ermetica.
Prima etapa este cea parnasiana, a poeziilor publicate intre 1919 si 1920
in revista Sburatorul (Lava, Muntii, Copacul, Banchizele, Panteism, Arca,
Pytagora, Riul, Umanizare, si altele), si se caracterizeaza prin virtuozitate
prozodica, reliefarea universului mineral si floral, evocarea antichitatii grecesti.
In etapa baladica si orientala poemele au un caracter narativ si se simt
ecouri din folclor. In aceasta etapa spiritul poetului se orienteaza spre concretul
lumii. Aici pot fi integrate poeme ca: Dupa melci, Riga Crypto si lapona
Enigel, Domnisoara Hus, publicate intre anii 1921-1925 in Viata
romaneasca si Contemporanul. Mai toate aceste poeme sunt lungi, datorita in
buna masura pasajelor descriptive, consecinta imediata a preocuparii de concret.
Au un caracter narativ, baladic, pentru ca in ele se zice o poveste. Este
evocata o lume pitoreasca, de inspiratie autohtona sau balcanica, asemanatoare
cu cea din viziunea lui Anton Pann. Exceptionala este acum sugestia picturala.
Expresia e proaspata, dezvaluind in Ion Barbu un poet al cuvintului, nu numai al
ideii si viziunii, ca in prima etapa a creatiei sale.
Ultima etapa a poeziei lui Ion Barbu este cea ermetica. Ea se
caracterizeaza prin limbaj criptic, incifrat, folosirea de cuvinte rare, uneori
inventate; sensul imediat al cuvintului este neglijat accentul cazind pe
comunicarea aluziva. Scrise dupa 1925, cele mai importane poezii din aceasta
etapa sunt Oul dogmatic, Uvedenrode, Ritmuri pentru nuntile necesare si
seria de poezii din Joc secund.
Poezia Copacul se inscrie in prima etapa a creatiei poetului.

Scurte si riguroase ca forma citeva sunt sonete -, poeziile din etapa parnasiana
au un univers tematic restrins. Ion Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale
geologicului si ale florei, evoca zeitati mitologice sau surprinde procese de
constiinta, cum ar fi solemnul legamint al lepadarii de pacatul contemplatiei
abstracte in favoarea vointei de a trai viata cu frenezie, intr-o totala consonanta
cu ritmurile vii ale naturii, ca in poezia Panteism. Aceste poezii, dionisiace,
glorifica marile forte geologice. Poetul se arata preocupat de principiul universal
si cinta aici aspectele telurice privite in vesnica miscare a totului (Fiinta, Lava,
Muntii, Banchizele).
Aspiratia spre cunoastere are, in aceasta prima perioada, un caracter cam
abstract, de unde si, frecvent, raceala versurilor. Incercarea de concretizare din
aceste poezii se sprijina pe imprumuturi din mitologie. Recurgerea la elemente
mitologice grecesti si preocuparea deosebita pentru expresie, solemnitatea
sintaxei poetice, i-au facut pe unii cercetatori (Eugen Lovinescu in primul rind)
sa vorbeasca de un parnasianism al inceputurilor literare ale lui Ion Barbu. Spre
deosebire de poezia parnasiana franceza, fundamental decorativa si
antiromantica in continut, neingaduind elanurile sufletesti, poezia lui Ion Barbu
din prima perioada de creatie ascunde sub impietrita si recea marmura a versului
pasiuni violente, nelinisti si aspiratii tulburi, ceea ce denota o structura mai
degraba romantica.
Criticul Eugen Lovinescu caracterizeaza versurile lui Barbu din aceasta
perioada ca versuri de forma parnasiana, de factura larga, cu strofe ca arcuri
puternice de granit, cu un vocabular dur, nou insa, cu ton grav de gong masiv,
intr-un cuvint o muzica impietrita
Evitind poezia-confesiune, exprimarea directa a nazuintelor sufletului sau,
Ion Barbu le transfera unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, muntii,
pamintul, ceea ce indica o tendinta de a folosi simboluri obiective. Peisajele,
pasteluri exotice si imaginare, inchid in ele elanuri si incorsetari ale fiintei
umane, aspiratii patetice si incrincenate refuzuri, ca in strofele solemne din
Copacul.
Tema poeziei Copacul este aspiratia omului spre cunoasterea absoluta.
Existenta, cu ciclurile ei repetate la infinit, e prezenta si in aceasta poezie. Barbu
surprinde zbuciumul fiintei in existenta ei efemera, dorinta ei de a atinge
absolutul, de a se inalta spre culmile cunoasterii, idee ce se regaseste in metafora
copacului care-si intinde crengile spre bolta de deasupra lui, sa poata bea
licoarea opalina, simbol al absolutului. Copacul simbolizeaza puterea umana
descatusata care viseaza cerul si incandescenta solara, dar nu se poate desprinde
de pamint si de chemarile acestuia.
Apar inca din prima strofa elemente cosmice (bolta cerului, zenitul) si
telurice (copacul), ca doua planuri distincte. Fiinta, prizoniera a teluricului, vrea
sa se inalte spre un plan superior. Elementele oprimante vlurile noptii si
umeda perdea de nouri bareaza drumul ei spre bolta, dar nu reusesc sa acopere
imaginea senina, nici sa inlature speranta ca intr-o zi omul va ajunge sa

cunoasca mai mult. Culori optimiste, albastrul stralucitor al cerului si tonurile de

crepuscul, predomina in acest tablou de toamna.
Toamna este anotimpul ce simbolizeaza inceputul stingerii, anuntind
apropierea mortii, dar este si un anotimp al roadelor pamintului, al bogatiilor
naturii. Toamna reprezinta aici perioada de maturitate a omului, cind el a reusit
sa acumuleze multe cunostinte si experiente de viata toamna prindesub casca
lui de frunze, un rod imbelsugat.
Inclinarea copacului catre glie, imaginea ce domina ultima strofa,
simbolizeaza impacarea fiintei umane cu limitele ce i-au fost impuse, cu faptul
ca viata e trecatoare, si intr-o viata scurta cum i-a fost data, nu se poate cunoaste
totul.
Spre deosebire de Lucian Blaga, la care totul sfirseste in dezamagire si
tristete fara nadejde, viziunea lui Ion Barbu este optimista, de impacare a omului
cu trecerea in nefiinta, sau in lupta cu misterele vietii. Toate zbuciumarile despre
care marturisesc versurile lui Barbu se aplaneaza in liniste si contemplatie
extatica. Copacul reintra in simpla, obsteasca armonie.
Si in aceasta poezie predomina caracteristicile parnasiene: obiectivitate,
cizelare perfecta a expresiei, cristalizare vizuala, dar peisajul poeziei lui Ion
Barbu, pastel exotic si imaginar, este strabatut de semnificatii morale, de sensuri
umane, fapt care il deosebeste pe poet de parnasieni.
Manifestarea sentimentelor poetului nu ia decit foarte rar forma
exprimarii la persoana intii, a eului liric. Expresia sentimentelor, exteriorizarea
afectiva se realizeaza prin mijlocirea unui simbol descriptiv, in aceasta poezie
copacul- care simbolizeaza sentimentul dionisiac al vietii.Poezia se inscrie in
seria meditatiilor inchinate marilor simboluri ale naturii.
Ion Barbu este unul din rarii poeti ai nostri care a exprimat misterul unei
regiuni asezate la limita dintre lumea reala si lumea in care dimensiunile noastre
nu mai au cursModerna prin preocuparile sale de expresivitate, profund
romaneasca prin nota-i autentic populara si prin redarea atmosferei noastre de
orientalism, poezia lui Ion Barbu apare ca o planta cu radacinile adinc infipte in
solul nostru: vintul largului i se joaca in frunze; florile sale cu miresme felurite,
stranii si imbatatoare, au culorile acelea care nu pot fi descrise cu ajutorul
cuvintelor; parfum, culoare si muzica se imbina si ne evoca tot ceea ce incinta
omenirea de cind primul poet si-a incordat lira. (Al. Rosetti)

Copacul
Hipnotizat de-adnca si limpedea lumin
A boltilor destinse deasupra lui, ar vrea
Sa sfarime zenitul si-nnebunit sa bea
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalin
Nici vlurile noptii, nici umeda perdea
De nouri, nu-i goneste imaginea senin:
De-un strlucit albastru viziunea lui e plin
Orict de multe neguri n juru-i vor cdea
Dar, cnd augusta toamn din nou l nfsoar
In tonuri de crepuscul, cnd toamna prinde iar,
Sub casca lui de frunze, un rod mbelsugat,
Atunci, intrnd n simpla, obsteasca armonie,
Cu tot ce-l limiteaz si-l leag, mpcat,
In toamna lui, copacul se-nclin ctre glie.