1

Drept Roman Curs 4

Curs 4
In secolul II d.Hr., unii prizonieri de razboi erau transformati in coloni si, intrucat deveneau
coloni fara voia lor, au aparut si colonii siliti. In secolul III au aparut colonii servi care erau legati de
pamant si puteau fi vanduti o data cu pamantul de care erau legati. Ei sunt stramosii iobagilor de mai
tarziu.
Pe plan politic in epoca PRINCIPATULUI statul roman a fost condus: de principe, de senat si de
magistrati.
PRINCIPELE - era in sens formal un magistrat, alaturi de ceilalti, dar in fapt detinea intreaga putere.
SENATUL si-a sporit atributiile, intrucat hotararile sale au dobandit putere de lege, desi in realitate
era o simpla anexa a politicii imperiale.
Vechile MAGISTRATURI republicane s-au pastrat, nu au fost desfiintate, dar, cu timpul, atributiile
lor au fost restranse tot mai mult si, in paralel, au aparut noi magistrati subordonati nemijlocit fata de
principe.
Dupa anul 284 s-a instaurat DOMINATUL. In epoca dominatului asistam la o decadere generala a
societatii romane. In noile conditii, marii proprietari funciari, denumiti POTENTIORES -cei mai
puternici- exercitau pe domeniile lor o parte din functiile statului in sensul ca aveau armate proprii,
judecau procese si aveau o administratie proprie.
Pe plan social au aparut CASTELE, formate din categorii sociale inchise si ereditare organizate pe
criterii profesionale, etnice sau religioase.
SCLAVIA a ajuns in ultimul stadiu al decaderii, iar locul scaviilor in viata economica a fost luat de
colonii servi.
Pe plan politic, imparatul a fost proclamat dominus et deus -stapan si zeu- iar, dupa edictul de la
Milano, stapan si dumnezeu.
In fapt, statul era condus de un consiliu restrans, format din 5-6 persoane, in subordinea caruia se afla
un urias aparat de stat militarizat si birocratizat.
Senatul Romei a decazut la nivelul senatelor municipale, iar vechile magistraturi au devenit simple
functii decorative.
Pe planul structurii de stat, dupa anul 395, statul roman a fost impartit definitiv in Imperiul roman de
apus si Imperiul roman de rasarit.
IMPERIUL ROMAN DE APUS - a supravietuit pana la 476
IMPERIUL ROMAN DE RASARIT pana in 565, cand s-a transformat in IMPERIUL BIZANTIN.

2
Drept Roman Curs 4
Paralel cu istoria statului roman s-a desfasurat si istoria dreptului roman, istorie pe care o
periodizam in trei epoci:
1. Epoca veche - a durat de la fondarea statului roman pana la fondarea principatului (27 i.Hr.)
2. Epoca clasica - a durat de la 27 i.Hr. pana la 284 d.Hr.
3. Epoca postclasica - 284-565
Insa aceasta periodizare este artificiala, are caracter didactic, deoarece institutiile juridice romane
nu pot fi integrate macanic in una din cele trei epoci, caci, in realitate, institutiile juridice au aparut in
epoca veche, au ajuns la apogeu in epoca clasica si au decazut in epoca postclasica. De aceea vom pune
accentul in expunerea materiei asupra fizionomiei institutiilor juridice in epoca clasica.

3
Drept Roman Curs 4
PARTEA I.
Izvoarele dreptului privat roman
In literatura de specialitate conceptual de izvor al dreptului este utilizat cu 3 sensuri:
1. In primul sens izvoarele dreptului desemneaza totalitatea conditiilor materiale de existenta care
determina un anumit tip de reglementare juridica. Toate aceste conditii sunt denumite izvoare de drept in
sens material.
2. In al doilea sens izvoarele dreptului desemneaza documentele pe baza carora putem reconstitui
fizionomia unor institutii juridice. Toate aceste documente sunt denumite surse de cunoastere sau
izvoare de cunoastere a dreptului.
3. In al treilea sens, izvoarele dreptului desemneaza totalitatea procedeelor prin intermediul carora
normele sociale dobandesc valoare juridica si se transforma in norme de drept. Toate aceste procedee sunt
denumite IZVOARELE FORMALE DE DREPT sau FORME DE EXPRIMARE A DREPTULUI.
In epoca veche izvoarele formale ale dreptului privat roman au fost:

Obiceiul
Legea
Edictele magistratiilor
Jurisprudenta

In epoca clasica la aceste izvoare care au supravietuit se adauga :

Senatusconsultele
Constitutiuniile imperiale

In epoca postclasica formele dreptului privat roman au fost exprimate prin:

obiceiuri
constitutiunile imperiale

Cel mai vechi izvor al dreptului privat roman este OBICEIUL, care in textele juridice romane
este denumit MOS MAIORUM sau JUS NON SCRIPTUM, adica obiceiul mostenit din batrani sau
dreptul nescris. Obiceiurile se formeaza prin repetarea unor comportari, iar profesorul Gusti atragea
atentia asupra faptului ca o societate are obiceiurile membrilor sai.
In epoca prestatala obiceiul a fost nejuridic, in sensul ca obiceiurile nu erau obligatorii, intrucat
nu exista statul care sa le impuna prin forta sa de constrangere. Pe de alta parte, in epoca prestatala nu
exista stratificare sociala, astfel incat obiceiurile exprimau interesele tuturor si de aceea erau respectate de
bunavoie, dar o data cu trecerea la societatea statala, anumite obiceiuri, acelea care erau convenabile si
utile celor ce detineau puterea politica, au fost sanctionate de stat si s-au transformat in obiceuri juridice
sau in norme de drept nescrise.

4
Drept Roman Curs 4
Totodata s-au format noi obiceiuri impuse de noile realitati, care la randul lor au fost sanctionate
de stat. Multa vreme obiceiul a fost unicul izvor de drept la romani, dar, asa cum spuneam, pana in anul
451 i.Hr., aceste obiceiuri nu erau cunoscute de popor, ci tinute in secret de PONTIF.
Cu timpul, in conditiile revolutiei economice de la sfarsitul epocii vechi, obiceiul si-a pierdut din
importanta, iar functiile sale au fost preluate de alte izvoare mult mai evoluate cum ar fi legea, edictele
magistratilor sau jurisprudenta.
Cu toate acestea, obiceiul juridic a continuat sa fie izvor de drept si in epoca clasica, dovada ca
potrivit lui SALVIUS IULIANUS, un mare jurisconsult din vremea lui HADRIAN, obiceiul exprima
vointa intregului popor roman si indeplineste o functie abrogatoare, iar in epoca postclasica, pe fondul
decaderii generale a societatii romane, obiceiul si-a redobandit importanta de odinioara, imbogatindu-se
cu elemente ale obiceiurilor din provincii, intrucat romanii tolerau obiceiurile popoarelor din provincie
daca nu veneau in conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman.

In epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin LEGE. Cuvantul lexlegis inseamna conventie. Atunci cand conventia se incheia intre doua persoane fizice, cuvantul lex era
utilizat cu intelesul de contract, iar atunci cand conventia se incheia intre magistrat si popor, cuvantul lex
era utilizat cu intelesul de lege ca izvor formal de drept.
Intrucat procedura de adoptare a legii romane presupunea incheierea unei conventii intre
magistrat si popor, in acest scop magistratul prezenta poporului proiectul de lege. Dupa ce poporul lua
cunostiinta de textul proiectului de lege, acel text era dezbatut timp de 24 de zile in adunari neoficiale.
Dupa expirarea acestui termen, poporul era convocat din nou pentru a se pronunta asupra
proiectului de lege, cu precizarea ca poporul nu putea aduce amendamente la proiectul de lege (nu putea fi
modificat), fie vota legea integral, fie o respingea in loc. Daca poporul era de acord cu proiectul de lege,
pronunta cuvintele uti rogas iar daca nu era de accord poporul pronunta cuvantul antiquo.
Daca poporul era de acord cu textul proiectului, legea era trimisa in fata senatului in vederea
ratificarii, iar daca era ratificat de senat, legea intra in vigoare. Legile romane aveau o structura formata
din trei parti:
1. Praescriptio - se mentionau numele magistratiilor care au propus legile, apoi adunarea poporului care
a votat legea, locul in care s-a votat legea, precum si ordinea in care unitatiile de vot si-au exprimat
vointa.
2 .Rogatio - era cuprins textul legii, reglementarile juridice, iar daca erau mai multe dispozitii, si de
regula erau, acele dispozitii erau sistematizate pe capitole si pe paragrafe.
3. Sanctio - se preciza ce consecinte vor decurge in ipoteza incalcarii dispozitiilor din rogatio. In functie
de sanctiunea lor, legile se clasificau in trei categorii:
Leges perfectae - se prevedea ca actul juridic incheiat prin incalcarea dispozitiilor din rogatio este
nul, nu produce efecte

5
Drept Roman Curs 4
Leges minus quam perfecte se prevedea ca actul juridic incheiat prin incalcarea dispozitiilor din
rogatio este valabil, dar autorii acelui act sunt pedepsiti cu plata unei amenzi
Leges imperfectae au o sanctiune prin care se interzice incalcarea prevederilor lor, dar nu arata
ce consecinte ar decurge in cazul unei asemenea incalcari
Cea mai veche si totodata cea mai importanta lege romana este Legea celor XII table sau Lex
Duodecim Tabularum. Aceasta lege a fost adoptata pe fondul conflictului dintre patricieni si plebei, caci,
asa cum spuneam, la origine, obiceiurile juridice erau tinute in secret de pontif.
Plebeii au cerut in mod repetat si insistent ca obiceiurile sa fie sistematizate si afisate in forum pentru
ca toti cetatenii sa cunoasca dispozitiile normelor de drept. Fata de aceste proteste, in anul 451 I.Hr.
patricienii au format o comisie din 10 barbati care sa scrie dreptul, adica decemvirii legibus scribundis.
Comisia a sistematizat obiceiurile si le-a afisat in acelasi an in forum pe 10 table de lemn, dar plebeii
au afirmat ca acea sistematizare nu este completa, incat, dupa doi ani, in 449, s-a format o noua comisie
din care faceau parte si cinci plebei, comisie care a elaborat o sistematizare completa a obiceiurilor si le-a
publicat pe 12 table de bronz.
Legea celor XII table mai este denumita in texte si codul decemvililor sau codul decemviral pentru ca
legea cuprindea intregul drept public si privat de la acea epoca si, prin urmare, era un adevarat cod.
In domeniul privat cele mai importante dispozitii se refera la organizarea familiei romane, la
proprietate si la succesiuni. Multa vreme s-a afirmat in mod gresit ca aceasta lege nu ar fi originala, si ca
ar fi fost preluata intr-o forma gata elaborate de la greci.
Aceasta afirmatie se intemeiaza pe un text din Titus Livius, potrivit caruia, inainte de adoptarea legii,
o comisie formata din cinci barbati s-ar fi deplasat in Grecia mare (S Italiei) pentru a studia dreptul grec.
In realitate, Legea celor XII table este profund originala, in primul rand pentru ca ea oglindeste in mod
fidel modul de viata al romanilor din secolul V i.Hr. In al doilea rand, s-au facut studii comparative intre
Legea celor XII table si legile lui Solon si s-a constatat ca exista numai trei elemente comune, ceea ce este
cu totul nesemnificativ.
Cele 12 table de bronz nu s-au pastrat, nu au ajus pana la noi, au fost distruse de gali cu ocazia
incendierii Romei, probabil la 389, iar dupa alungarea galilor, romanii nu au republicat textul legii si nici
nu era necesar, intrucat acel text se fixase definitiv si in constiinta, si in memoria poporului roman. In
acest sens, CICERO, cel mai mare avocat al antichitatii, marturiseste ca pe vremea copilariei sale, elevii
erau obligati sa invete pe de rost textul celor 12 table, iar invatarea pe de rost a textului legii era ,,carmen
necessarium-lectie obligatorie. De aceea, in epoca moderna s-a pus problema reconstituirii textului legii,
care s-a facut in principal pe baza fragmentelor din lucrarile jurisconsultilor care au comentat Legea celor
XII table, fragmente ce au ajuns pana la noi prin Digestele imparatului Justinian.
In sens formal, legea a fost in vigoare 11 secole, de vreme ce nu au fost abrogate niciodata. Totusi,
spre sfarsitul republicii economice, textele legii au devenit inaplicabile. De aceea, Cicero spune ca pe
vremea sa, in sec I i.Hr., in practica instantelor judecatoresti locul Legii celor XII table fusese luat de
edictul pretorului.

6
Drept Roman Curs 4
Intrucat magistratii romani se bucurau de ius edicendi sau dreptul de a publica, la intrarea in functie,
un edict prin care precizau cum inteleg sa-si exercite atributiunile si ce procedee juridice vor utiliza.
Unele edicte ale magistratilor erau valabile pe termen de 1 an si erau denumite EDICTA PERPETUA, iar
alte edicte erau ocazionale, erau valabile pe cateva zile si erau denumite EDICTA REPENTINA. Dintre
edictele magistratilor, cele mai importante sunt edictele pretorului, deoarece pretorul era acela care
organiza judecarea proceselor private.