CE AS FACE DACA MI-AS PIERDE VEDEREA ?

Faptul ca vedem e un lucru pretios pe care insa nu toata lumea stie sa il aprecieze la
adevarata sa valoare. Unii oameni cu dizabilitate de vedere ar da orice pentru a putea fi ca cei
“normali”, dar pana la urma urmei nimeni nu are vederea perfecta. Exista acolo, un mic defect pe
care il avem toti.
Am fost una dintre persoanele “normale” pana la varsta de 12 ani, in anii urmatori
incepand sa am probleme minore cu vazutul la distanta, apoi distingeam din ce in ce mai greu
culorile,pana intr-o zi cand m-am trezit intr-o lume in alb si negru.Speriati parintii m-au dus la un
control si atunci doctorul le-a dat vestea ca sufeream de glaucom. Au intrebat nenumarate
persoane ce este de facut, dar totul de reducea la operatie, operatia care putea incetini doar boala,
in nici un caz nu o putea inlatura si asta in cazul in care era reusita.
Aveam deja 18 ani si am putut sa aleg singura. Nu am vrut sa ma operez, cu toate ca
parintii au fost foarte insistenti. Eram foarte sigura ca acest lucru nu avea cum sa mi se intample
tocmai mie si nu credeam cu adevarat ca o sa pot orbi. Imi placea sa ma plimb, sa observ natura
si sa stau ore in sir cu ochii in zare, sau se intampla foarte des ca mama sa ma gaseasca pe
balcon, cu ochii la stele, numarandu-le, in incercarea de a le deslusi, de a le pune un nume.
Cand implinisem deja 19 ani pana si acel alb-negru disparuse si parca se transformasera
in ceata si umbre. Nu mai intelegeam nimic, totul era confuz si chiar si lucrurile vechi din casa,
locul lor de o viata mi se parea nou. Petrecerea aniversara nu a fost mare. Mama, tata, fratele,
bunica si un verisor, pentru ca deja la prieteni renuntasem din clipa in care pierdusem culorile.
Imi aduc aminte o intamplare nu arat de frumoasa. Eram pe strada, la un semafor si cum
pe vreme aceea nu existau sunetele de avertizare, strada era goala, cu toate ca semaforul pentru
pietoni era rosu; niste colege de cealalta parte a strazii tot ma chemau la ele, iar una dintre ele,
careia reusisem sa ii spun oarecum situatia mea, mi-a strigat “ Hai ca e verde !” . Am traversat pe
buna baza , cu toate ca ceilalti oameni ramasesera pe loc, iar la 20 de metri de mine, un nene
politai m-a vazut. M-a strigat, m-a oprit si mi-a dat amenda, cu toate ca am incercat sa ii explic
problema de vedere pe care o avem, el a ramas foarte rece si formal, repetandu-mi mereu ca il
mint, ca asa fac toti tinerii si ca din aceasta cauza se intampla frecvent accidente. Din acel
moment nu am mai avut incredere decat in cei din familie, doar cu ei puteam merge “si cu ochii
inchisi” si sa fiu in siguranta.
Au urmat luni si luni de asteptare si tot speram ca o sa fie poate mai bine, ca poate o sa
imi revina macar culorile, dar, fara sa realizez incepeam sa orbesc de tot, nu mai distingeam nici
macar acele umbre care incepusera sa ma ajute sa ma descurc cat de cat.
La plimbare…ieseam insotita doar de fratele meu, era singurul cu care mergeam de brat,
cu niste ochelari mari si fumurii pe nas, dar care sa nu atraga atentia celor din jur. Imi spunea tot,
imi explica ce e in jur, unde ne aflam, pe langa ce trecem, iar eu incercam sa memorez numarul
pasilor, sunetul locului, mirosul specific locului, din ce directie bate vantul.
Intr-o lume plina de intuneric, atunci cand toti te cred neputincios si le este mila de tine,
sau isi doresc sa fi fost in locul tau, pentru a curma oarecare suferinte, tu trebuie sa faci ceva…
acel ceva la mine a fost inceputul invatarii alfabetului Braille, cu multe suparari la inceput pentru
ca nu aveam dezvoltata finetea degetelor si a simturilor ca toti ceilalti orbi din nastere, dar apoi
cu multa rabdare pentru a-mi demonstra mie ca pot, ca inca mai pot face ceva util, chiar daca
cerul a hotarat sa imi fure dreptul de a mai vedea vreo data, lucru pe care nu l-am pretuit
niciodata asa cum ar fi trebuit.

1
 Acum mi-am gasit si un loc de munca, loc de munca e impropriu spus pentru ca sunt
voluntar la o asociatie ce se ocupa de salvarea animalelor fara stapan, tratarea si dresarea lor,
apoi pe cat posibil integrarea lor in alte familii sub forma de donatie, dar cu un contract riguros
cu termini bine stabiliti si cu amenzi foarte mari in caz ca animalul ajunge din nou pe strada sau
nu este tinut in conditii corespunzatoare.
Locul l-am memorat relative repede…e o incapere lunga, cu o intrare principala, unde pe
stanga si pe dreapta se afla adaposturile cainilor. Initial ajutam la hranit si la plimbatul
patrupezilor, dar pentru ca ne-am imprietenit repede si ma descurcam bine, am ajuns sa ii
hranesc singura, sa le dau apa, sa mergem la plimbare, sa ne jucam. Ii cunosc pe fiecare dupa
latrat, dupa zgomotele scoase atunci cand ma vad si sunt ferici sau le este foame, dupa mirosul,
lungimea si marimea blanii.
Acesti “ingeri” cum ii numesc eu, au reprezentat o a doua sansa la viata pentru mine, o a
doua sansa la integrarea in societate, la fericire si mi-au aratat ca desi au fost abandonati, loviti si
fugariti de oamenii rai de pe strada, ei tot au puterea de a ierta, de a avea incredere in noi si de a
da din coada in semn de bucurie si multumire de fiecare data cand au ocazia, mi-au aratat ca
putea fi mai rau.
Cainii de la adapost au devenit ochii mei, cu ajutorul lor am reusit sa ies din depresiile
aparute dupa instalarea toala a bolii si pierderea vederii. Atunci cand iesim la plimbare ma
atentioneaza latrand sau ma imping cu botul in picior daca este vre-o groapa sau daca am vre-un
obstacol in fata. Sunt mult mai inteligenti decat ii considera multi oameni si de aceea nu trebuie
sa le spui nimic nici atunci cand esti trist sau esti vesel pentru ca simt si se comporta cu tine in
asa fel incat sa uiti de tot.
Voi fi mereu recunoscatoare si indatorata cainilor mei de la adapost si nu numai, pentru
ca m-au facut sa vreau sa lupt cu viata si sa accept lucrurile asa cum sunt acum si cel mai
important, am reusit sa ma accept pe mine.