Sunteți pe pagina 1din 10

Universitatea Creştina „Dimitrie Cantemir”

Facultatea Ştiinţe Politice

Norvegia - Adunarea Nationala


Norvegiana si implicarea ei in acordarea
premiului Nobel

Storting

Prof.univ.dr. Alexandru Radu

Student Alexandru N. State

Anul II FR

1
Bucureşti 2010

Storting ( Adunarea Nationala Norvegiana)

La Batalia de la Leipzig din 1813, Napoleon a suferit o infrangere rasunatoare. Unul din
adversarii sai de pe campul de lupta era Regatul Suediei. Deoarece pierduse in prealabil Finlanda
in favoarea tarului rus, vazandu-se astfel descoperia la Est, Suedia dorea acum sa obtina
Norvegia, pentru a-si asigura granita vestica. Aliatii sai ii promisesera prin urmare ca va primi
Norvegia prada de razboi.
Victoria aliatilor de la Leipzig a fost urmata de presiuni diplomatice asupra Copenhagai si de un
atac militar asupra dublei monarhii, dinspre Holstein. In ianuarie 1814, regele danez Fredrik al
VI-lea s-a declarat invins, si-a intrerupt legaturile cu Napoleon si a trecut Norvegia in mainile
rivalilor sai suedezi. Astfel s-au incheiat 434 de ani de uniune intre Norvegia si Danemarca.
Acordul dintre Danemarca si adversarii sai continea o serie de elemente politice extrem de
importante pentru Norvegia. Termenii acordului prevedeau fara echivoc ca aceasta urma sa isi
reia locul in randul statelor independente, in uniune cu Suedia. Intr-o proclamatie ulterioara a
Regelui Suedez Carl al XII-lea, se afirma ca Norvegia urma sa aiba statutul de stat independent,
cu o constitutie proprie, reprezentare nationala, un guvern propiu si dreptul de a incasa impozite.
Norvegienii nu s-au grabit sa imbratiseze ideea unei noi uniuni. Nepotul Regelui danez, Printul
Christian Frederik, era in acea vreme guvernator al Norvegiei. Respectand o intelegere cu unchiul
sau, guvernatorul a pregatit calea pentru o revolta a norvegienilor impotriva preluarii de catre
suedezi si , probabil, in favoarea relularii uniunii cu Danemarca. Actiunile guvernatorului au avut
ca rezultat organizarea unei intruniri al carei scop era redactarea Constitutiei. Reuniunea a avut
loc la Eidsvoll, la circa 70 kilometri la Nord de Oslo, si s-a incheiat cu adoptarea oficiala a unei
Constitutii Norvegiene, la 17 mai 1814, si cu alegerea lui Christian Frederik ca rege al tarii. In
prezent, 17 mai este Ziua Nationala a Norvegiei.
Statele invingatoare in razboaiele napoloniene nu au acceptat insa nici o abatere de la termenii
acordului. Suedezii au exercitat presiuni diplomatice, iar cand acestea s-au dovedit ineficiente, au
lansat o campanie militara cu trupe bine antrenate, care i-au invins rapid pe norvegieni. In august,

2
a fost semnat un acord la Moss, la Sud de Oslo, prin care suedezii acceptau Constitutia
Norvegiana semnata de Eidsvoll, cu modificarile necesare avand in vedere uniunea dintre cele
doua regate. Regele Christian Frederick a abdicat la 10 octombrie 1814 si a parasit tara. Norvegia
intrase intr-o noua uniune.
In primii ani de dupa 1814, statul nou organizat a fost nevoit sa lupte de mai multe ori pentru
supravietuire. Norvegia a fost lovita de cea mai grava depresie economica din istoria sa. Piata
comuna cu Danemarca a fost dizolvata, iar piata britanica a interzis comercializarea lemnului
norvegian. Minele si fabricile de cherestea si-au pierdut clientii straini. Multi dintre membrii
clasei de mijloc instarite din Sud-Estul tarii au fost ruinati. Criza a fost dificila si de lunga durata.
Incepand cu 1830, Norvegia s-a bucurat de o perioada de crestere economica, care a sporit
cererile pentru un comert liber si pentru reglementari vamale. Numarul autorizatiilor de comert a
crescut, iar tarifele vamale favorizau liberul schimb. Norvegia s-a alaturat progresului din Europa
si in alte moduri. Prima linie de cale ferata, intre Oslo si Eidsvoll, a fost construita in 1854. Au
fost ridicate linii de telegraf. Au fost introduse noi metode de administrare in agricultura.
Bazele industriei moderne norvegiene au fost puse in anii 1840, o data cu crearea primelor fabrici
de textile si a primelor ateliere mecanice. Intre 1850 si 1880, flota comerciala norvegiana a
crescut intr-un ritm extraordinar. Dezvoltarea economica a fost insotita de intensificarea luptei de
clasa. S-au facut auzite tot mai mult voci care cereau reforme democratice.
Problema viitoarei forme de guvernare a Norvegiei a fost subiectul unor dispute aprinse.
Plebicistul organizat a aratat ca o mare majoritate prefera monarhia in fara republicii. La 18
noiembrie 1905, Storting l-a ales pe Printul danez Carl, Rege al Norvegiei. Printul Carl era
insurat cu Printesa Maud, fiica Regelui Edward al VII-lea al Marii Britanii, si avea un fiu. Noua
Familie Regala a sosit in Norvegia la 25 noiembrie. Printul Carl a luat numele Haakon al VII-lea
si a depus in fata Storting juramantul de credinta fata de Constitutia Norvegiana.
Norvegia se bucura de o perioada de crestere economica la momentul dizolvarii uniunii cu
Suedia. PIB-ul a crescut 55 la suta, adica cu o medie de 4 la suta pe an. Populatia a crescut rapid,
iar situatia locurilor de munca s-a stabilizat. Toate acestea se datorau celei de-a doua faze a
revolutiei industriale, care in Norvegia s-a caracterizat prin exploatarea hidroenergiei ieftine si
prin investitiile de capital strain. S-au infiintat industriile electrochimica si electrometalurgica, iar
pe piata au aparut produse noi. Au fost create marile concernuri, ca Norsk Hydro, si au aparut o

3
serie de centre industriale. Acest avant economic a durat pana la izbucnirea primului razboi
mondial.
Miscarea muncitoreasca a fost initiata in Norvegia inainte de dizolvarea uniunii cu Suedia.
Primele sindicate s-au format in 1872, iar Partidul Muncii a fost fondat in 1887. Dreptul universal
de vot a fost acordat barbatilor in 1898, iar femeilor 1913.
Partidul Muncii a castigat patru locuri la alegerile din 1903. In 1912, 26 la suta de alegatori i-au
acordat voturile, ceea ce insemna 23 reprezentanti in Storting. Partidul Muncii a devenit astfel al
doilea partid politic in Adunarea Nationala, dupa Liberali.
Primii ani de industrializare nu au adus decat cateva schimbari modeste in structura sociala a
tarii. In 1910, 42 la suta din forta de munca era inca angajata in agricultura si silvicultura. In
1920, aceasta cifra a ajuns la 37 la suta. In prezent, procentul respectiv este de 3,7 la suta.
In urma dizolvarii uniunii, Norvegia a trebuit sa infiinteze un minister al afacerilor externe si o
retea de ambasade si consulate. Resursele disponibile erau extrem de limitate. Liniile directoare
ale politicii externe trasate de guvernul lui Christian Michelson in 1905 subliniau faptul ca
Norvegia nu trebuie sa se angajeze in nici o alianta care ar putea-o implica in razboi. Aceasta
politica de neutralitate era sustinuta de marea majoritate a populatiei. Cu toate acestea, Norvegia
a jucat un rol activ in promovarea acordurilor de arbitrare internationale.
In primul razboi mondial, Norvegia a fost neutra, dar flota sa comerciala a suferit pierderi
importante cauzate de submarinele de razboi si de minele amplasate in mare. In jur de 2000 de
marinari si-au pierdut viata. Razboiul a adus insa si importante castiguri financiare, care le-au
permis norvegienilor sa rascumpere marile companii aflate in posesia unor straini (Borregaard,
minele de carbuni de la Spitsbergen (Svalbard) etc.). In 1920, in cadrul acordurilor de dupa
razboi, Norvegia si-a pastrat suveranitatea aspura arhipeleagului Svalbard.
Liberalii au pierdut majoritatea in Adunarea Nationala la alegerile generale din 1918. Pana in
1945, nici un partid nu a mai reusit sa obtina majoritatea in Storting. In 1928, Partidul Muncii a
reusit sa formeze un guvern. Acesta a supravietuit doar 19 zile, dupa care a fost inlaturat de la
putere de o majoritate ne-socialista.
Depresia economica din anii 1920 a afectat si Norvegia. Politica monetara a guvernului nu a facut
decat sa inrautateasca situatia. Comertul si transporturile navale au suferit pierderi importante.
Mai multe banci au dat faliment. Krone (coroana norvegiana) a inceput sa scada in valoare, iar
lipsa de valuta era acuta. Veniturile statului s-au micsorat, iar prin urmare multe municipalitati au

4
fost grav afectate. Salariile, care crescusera in 1920 in urma acordului de arbitrare, au fost reduse,
in ciuda protestelor vehemente ale muncitorilor, care in acea vreme erau puternic influentati de
teoriile revolutionare. Somajul a fost foarte mare pana la inceputul celui de-al doilea razboi
mondial.
In 1932, insa, a inceput o noua perioada de crestere economica, care a adus la o imbunatatire
spectaculoasa a balantei de plati a Norvegiei. Intre anii 1935-1939, venitul intern a crescut cu
peste 1 400 kroner, ceea ce reprezinta, la acea vreme, o suma considerabila.
In 1920, Norvegia a devenit membra a Ligii Natiunilor, renuntand astfel la politica sa de izolare.
Cooperarea nordica initiata in timpul razboiului a continuat in Liga Natiunilor, unde statele
nordice si-au exprimat sustinerea pentru masurile de mentinere a pacii, fara a trece insa la
sanctiuni de natura militara. Presedintele Storting-ului norvegian, Carl Joachim Hambro, era
presedintele Ligii Natiunilor cand a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial.
Amenintarea iminenta a unui nou razboi de la sfarsitul anilor 1930 a adus chestiunile legate de
aparare in prim-planul dezbaterilor politice din Norvegia. Socialistii se opusesera pana atunci cu
vehementa acordarii de fonduri armatei si opinia lor era sustinuta partial de Liberali. Un alt motiv
pentru care socialistii erau sceptici fara de politica de aparare era faptul ca Vidkun Quilsling, care
avea sa devina ulterior national-socialist, se afla in fruntea Ministerului Apararaii la inceputul
anilor 1930, ca ministru de cabinet al Partidului Agrar. John Nygardsvold a devenit prim-
ministru. Fondurile pentru aparare au fost sporite, desi prea tarziu pentru a avea vreaun efect
asupra puterii militare a Norvegiei. In 1939, cand a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial,
Norvegia s-a declarat din nou neutra.
Declaratia de neutralitate a Norvegiei nu a contat prea mult. La 9 aprilie 1940, fortele germane au
atacat tara. Dupa lupte intense, care au durat doua luni, si in ciuda ajutorului militar acordat de
Marea Britanie si de Franta, Norvegia a fost nevoita sa capituleze. Familia Regala, guvernul si
cateva persone aflate la conducerea Ministerului Apararii, precum si administratia civila au
parasit imediat tara impreuna cu trupele aliate in retragere si s-au stabilit in Marea Britanie. In
timpul razboiului, guvernul norvegian si-a desfasurat activitatea in exil.
Cea mai importanta resursa pe care o putea oferi Norvegia Aliatilor era flota sa comerciala.
Aceasta era formata din peste 1 000 de nave, totalizand mai mult cu 4 milioane de tone. In Marea
Britanie, trupele militare norvegiene au fost reconstituite si au activat in cadrul tuturor serviciilor.
Soldatii norvegieni au luat parte la campaniile navale din Atlantic, la lupta care a urmat invaziei

5
Europei continentale din 1944 si la luptele aeriene desfasurate deasupra Marii Britanii si deasupra
continentului. Spre sfarsitul razboiului, suedezii le-au permis norvegienilor sa constituie unitati
militare pe teritoriul lor. O parte din aceste forte armate au participat la campaniile impotriva
nemtilor, dupa ce sovieticii au atacat si au eliberat o regiune restransa din Nord-Estul tinutului
Finnmark, in nordul indepartat al Norvegiei. In tara sub ocupatie, rezistenta civila devenea tot
mai puternica de la un an la altul. Au fost create, de asemenea, forte militare sercrete, pe care
germanii le considerau o amenintare.
Norvegia a fost sub ocupatia Germaniei pana la capitularea acesteia in 1945. In acel moment, la o
populatie de 4 milioane, in Norvegia se aflau 400 000 de soldati germani. In timpul ocupatiei,
germanii au exploatat la maximum economia norvegiana, iar regimul de teroare nazist a inclus
executii si exterminari in masa, chiar daca la o scala mai redusa decat in multe tari ocupate.
Inca din 8 mai 1945, trupele norvegiene din Miscarea de Rezistenta au inceput sa preia pozitiile
din mainile nazistilor. Li s-au alaturat treptat trupele aliate si norvegiene din Marea Britanie si din
Suedia. Trecerea de la fortele ocupatiei la cele ale aliatilor s-a facut usor. Guvernul in exil s-a
intors din Anglia, iar la 7 iunie Regele Haakon a sosit in portul Oslo la bordul unei nave
britanice.
Supravietuitorii norvegieni au inceput sa apara din lagarele de concentrare nazista. La sfarsitul
razboiului, 92 000 norvegieni se aflau in afara tarii, dintre care 46 000 in Suedia. Pe langa soldatii
germani, in Norvegia se mai aflau 141 000 straini, majoritatea prizonieri de razboi. Dintre
acestia, 84 000 erau rusi.
In timpul razboiului, germanii au rechizitionat 40 la suta din PIB-ul Norvegiei. La aceasta s-au
adaugat distrugerile cauzate de razboiul in sine. In Finnmark, ravagiile au fost considerabile.
Mari suprafate au fost distruse ca urmare a politicii „pamanutlui parjolit” pe care au practicat-o
germanii in timpul retragerii. Alte orase sau asezari au fost distruse de bombardamente sau
incendieri.
In total 10 262 norvegieni si-au pierdut viata in timpul razboiului sau in captivitate. Aproximativ
40 000 norvegieni au fost inchisi.
In Storting, neintelegerile dintre reprezentantii inaltilor oficiali din administratie si delegatii
fermierilor si a radicalilor au devenit tot mai frecvente. Fermierii au devenit majoritari in 1833. In
1859, prima tentantiva de organizare a unui partid a esuat, dar zece ani mai tarziu a fost format
blocul liberal. Primul partid norvegian, Partidul Liberal Radical, a fost creat in 1884, iar

6
adversarul sau politic, Partidul Conservator, a fost fondat cateva luni mai tarziu. Resentimentele
fata de monarhia suedeza au devenit in curand vizibile in interiorul uniunii, in parte si din cauza
faptului ca politica externa era in totalitate hotarata la Stockholm. In 1872, Storting a inaintat o
cerere Regelui, solicitand ca prim-ministru norvegian sa poate lua parte la dezbaterea chestiunilor
diplomatice. Au fost facute si alte propuneri, ca de pilda adoptarea unui steag comercial special
norvegian, pentru a promova egalitatea Norvegiei in cadrul uniunii.
Cel mai important conflict cu monarhia suedeza a fost insa legat de introducerea
parlamentarismului, princiupiul constitutional conform caruia un guvern trebuie sa beneficieze de
sustinerea adunarii nationale pentru a ramane la putere. Ca o conditie a acestui principiu, Storting
a adoptat modificari ale Constitutiei, in 1874, 1879, 1880, prin care le acorda ministrilor
Coroanei accesul la sedintele sale. De fiecare data, Regele a refuzat sa aprobe propunerile.
Din aceasta cauza, s-a pus problema daca modificarile Constitutiei necesitau de fapt aprobarea
atat a Regelui, cat si a Storting. Guvernul si reprezentantii conservatori erau de parere ca da.
Liberalii erau insa hotarati sa puna capat acestei situatii printr-un vot de blam. La alegerile din
1882, liberlalii au obtinut 82 locuri in Storting, iar conservatorii, 32. Guvernul prim-ministrului
Selmer a primit un vot de blam, iar in 1884 a fost condamnat sa paraseasca temporar Cabinetul,
in primul rand pentru ca il sfatuise pe Rege sa nu aprobe modificarile Constitutiei. Dupa o
perioada in care la putere s-a aflat un guvern conservator provizoriu, Regele nu a avut de ales si i-
a cerut liderului liberal, Johan Sverdrup, sa devina prim-ministru. Parlamentarismul castigase
batalia in Norvegia.
Spre sfarsitul secolului, conflictele pe tema uniunii s-au intensificat. Suedezii au cerut ca
ministrul de externe al uniunii sa provina din randul lor, iar norvegienii sa isi indeplineasca
dorinta. La randul lor, norvegienii si-au petrecut sfarsitul de secol consolidandu-si puterea
militara.
In cele din urma, problema consulatelor a fost cea care a declansat conflictul final dintre cele
doua tari. La 11 martie 1905, a fost format guvernul primului-ministru Michelsen, care intentiona
sa aprobe instituirea consulatelor ca actiune norvegiana unilaterala. La 7 iunie, guvernul si-a
incredintat prerogativele Storting-ului. Acesta, insa, i-a cerut sa isi continue provizoriu
activitatea, in confomitate cu Constitutia si cu legislatia actuala „cu acele schimbari necesare
avand in vedere ca Regele nu isi mai exercita functia de Rege al Norvegiei, punand astfel capat
uniunii dintre Norvegia si Suedia sub un monarh unic”.

7
Suedia a soliciatat negocieri privind conditiile dizolvarii uniunii, precum si un plebiscit care sa
demonstreze fara echivoc ca intreaga natiune aproba sau nu aceasta schimbare. Plebiscitul a fost
organizat in august 1905. 368.392 de norvegieni au votat pentru dizolvarea uniunii, in timp ce
doar 184 au votat contra.
Au fost organizate noi negocieri cu Suedia, la Karlstad, in august si septembrie, care s-au incheia
cu succes, cu elaborarea unui acord privind incheierea pasnica a uniunii.

Norvegia este , in termeni oficiali, o monarhie constitutionala cu un sistem de guvernare


democratic parlamentar. Democratic, deorece sursa puterii politice si a legitimitatii conform
Constitutiei se afla la poporul norvegian, acest lucru insemnand ca toti cetatenii pot participa la
Storting (Adunarea Nationala norvegiana) si la consiliile municipale si districtuale. Parlamentar,
in masura in care Guvernul, in calitate de putere executiva interimara, nu poate guverna fara
increderea acordata de Storting, adica de puterea legislativa. Monarhie constitutionala, deoarece
Guvernul, in conformitate cu articolele originale din Constitutie, isi are sursa autoritatii in puterea
executiva cu care este investit Regele.
Storting este organismul politic cu cel mai inalt statut din Norvegia inca de la introducerea
parlamentarismului in 1884. Alegerile pentru Storting se organizeaza o data la patru ani, iar
mandatele se distribuie conform unui sistem de reprezentare proportionala.Guvernul este ales in
numele Regelui, dintre membrii Storting.
O majoritate din Storting poate utiliza un vot de cenzura pentru a provoca demisia
Guvernului sau a unui minister anume. Motiunea de cenzura poate fi inaintata de orice membru
Storting sau Guvernul insusi poate cere un vot de incredere. In cazul in care Guvernul incalca
legea sau nu respecta Constitutia, pote fi pus sub acuzare de catre Storting. Aceasta situatie a fost
totusi rar intalnita in practica.
Storting mentine controlul oficial asupra a doua din cele mai importante instrumente ale
guvernarii: adoptarea legislatiei si aprobarea bugetelor nationale. Majoritatea proiectelor de lege

8
si a propunerilor de buget sunt prezentate Storting de catre Guvern. In mod normal, proiectele de
lege necesita modificari minore, deoarece Guvernul fie are o majoritate care il sustine in Storting,
fie a adaptat aceste propuneri pentru a satisface majoritatea din Storting.
Storting monitorizeaza eforturile Guvernului. Cele mai importante instrumente de control
includ solicitarea unui vot de incredere, invocarea curtii de investigare, controalele efectuate de
Biroul Auditorului General si sistemul intrebarilor si interpelarilor parlamentare. In timpul
Sesiunii de Intrebari, membrii Storting ii pot pune intrebari directe Guvernului, la care trebuie sa
raspunda ministerul de resort. In mod normal, intrebarile sunt urmate de o scurta dezbatere.
Storting are 169 de reprezentati alesi, toti membrii ai partidelor politice.
Storting este condus de un prezidiu format din sase membri. Negocierile si dezbaterile din
plenul Storting joaca un rol minor in rezolvarea problemelor parlamentare. Cel mai mult se
lucreaza in cadrul comitetelor permanente, locul unde se propun majoritatea modificarilor
initiativelor legislative ale Guvernului. Impreuna cu grupurile parlamentare ale partidelor
politice, cele douasprezece comitete permanente formeaza cele mai importante organisme politice
ale Storting.
Membrii Storting sunt alesi la nivel districtual pe baza reprezentarii proportionale, acest
lucru insemnand ca fiecarui district i se atribuie un numar de reprezentanti in functie de numarul
de locuitori.
Magnatul industrial suedez Alfred Nobel (1833-1896, inventatorul dinamitei, este initiatorul
Premiului Nobel pentru Pace. La vremea mortii sale, imperiul lui Nobel era format dintr-o retea
de aproape o suta de fabrici si suedezul era unul dintre cei mai bogati oameni din lume.
Necasatorit si fara copii, Nobel a intocmit un testament in care cerea ca toate fabricile sale sa fie
vandute si banii incasati sa fie plasati intr-un depozit bancar. Dobanzile rezultate urmau sa fie
acordate in fiecare an „celor care, in anul anterior, au facut cele mai bune lucruri pentru
umanitate”. Premiile Nobel pentru literatura, fizica, chimie si medicina urmau sa fie acordate de
institutii suedeze, dar onoarea de a conferi cel de-al cincilea premiu, Premiul Nobel pentru Pace,
i-a revenit unui comitet independent ce urma sa fie numit de Adunarea Nationala norvegiana,
Storting. Nobel a ales Norvegia din mai multe motive. Suedia si Norvegia se aflau inca in uniune
cand si-a scris el testamentul, iar Storting-ul demonstrase, prin politici practice, sustinerea pe care
o acorda ideilor moderne despre pace, cum ar fi dezarmarea si arbitrarea pentru a preveni
escaladarea conflictelor.

9
Storting-ul a acceptat conditiile din testament si a trecut rapid la actiune. Primii cinci
membri ai Comitetului Nobel Norvegian au fost numiti in 1898, iar in 1901 Comitetul i-a ales pe
fondatorul Crucii Rosii, Henry Dunant din Elvetia, si pe activistul pentru pace Frederic Passsy
din Franta drept primii laureati ai Premiului Nobel penru Pace din lume.
Storting numeste cinci membri ai Comitetului Nobel Norvegian, dar Comitetul actioneaza
ca o entitate complet autonoma. Persoanele alese sa indeplineasca aceasta sarcina prestigioasa
sunt de obicei fosti parlamentari sau barbati si femei care au jucat in alt fel un rol proeminent in
societate.
Institul Nobel din Norvegia a fost fondat in 1904. Institutul este condus de un director, care
indeplineste si functia de secretar al Comitetului Nobel. Principala sarcina a institutului este sa
adune informatii despre nominalizatii la Premiul pentru Pace, astfel incat Comitetul sa poate
alege in cunostinta de cauza.
Termenul limita de nominalizare a candidatilor este data de 1 februarie a fiecarui an si doar
anumite persone au dreptul sa prezinte candidaturi. Imediat dupa incheierea procesului de
nominalizare, Comitetul Nobel se reuneste cu secretarul pentru a intocmi lista candidatilor
eligibili. Apoi, consilierii Comitetului si alti experti redacteaza rapoarte detaliate despre fiecare
candidat, pe baza caror Comitetul urmeaza sa delibereze.
Comitetul Nobel anunta numele candidatului castigator la mijlocul lunii octombrie. Premiul
pentru Pace poate fi acordat atat individual, cat si unor organizatii. De asemenea, Premiul poate fi
acordat unui numar de maxim trei candidati, care trebuie sa fie toti asociati aceleiasi cauze.
Ceremonia oficiala de decernare a premiului are loc la Primaria orasului Oslo in data de 10
decembrie, cand se aniverseaza moartea lui Nobel. Laureatul primieste o medalie de aur, o
diploma si un premiu substantial in bani, care in 2004 a fost de 10 milioane SEK (coroane
suedeze).

Bibliografie:
www2.norvegia.ro
www.wikipedia.org
www.norwayportal.mfa.no/en
www.scribd.com

10