Sunteți pe pagina 1din 6

Monah Savatie (Bastovoi)

Arta ca monument al despartirii omului de Dumnezeu

Arta este ceea ce a înteles omul din despartirea sa de Dumnezeu. Ea este drama d
espartirii si a însingurarii noastre. Însingurarea este tema centrala în arta si
în afara de asta arta nici nu poate fi conceputa. Însingurarea însa este moarte
. Eminescu surprinde genial genetica artei. Nu credeam sa învat a muri vreodata,
vesnic tînar, înfasurat în manta-mi, fruntea mea înaltam visator la steaua singu
ratatii . Iata strigatul, dar si scîncetul, lui Adam celui proaspat cazut: Nu crede
am sa învat a muri vreodata! Stupefierea lui în fata mortii. Iata arta: neîmpacar
ea omului cu moartea, revolta împotriva ei, suferinta din cauza ei. Dar si conso
larea fara iesire, învatarea pasiva de a muri . Omul abia a învatat a muri , ca a si ui
at locul lui Dumnezeu. Fruntea sa si-o înalta la steaua singuratatii .
Credem ca anume aceasta înaltare de frunte este arta. Fruntea, ca simbol al înte
lepciunii si al puterii, nu se mai hraneste din Dumnezeu, ci din sine însasi. Ste
aua singuratatii este mai degraba o proiectie infinita a propriei singuratati, o
absolutizare a singuratatii personale, care devine centru al unui cosmos docil s
i disperat. Aceasta noua stea, singulara si personalizata, elimina, prin importa
nta ei, în cazul dat, toate celelalte stele, devenind, pentru personajul nostru,
singurul reper în tot universul, singurul luminator (Fac. 1, 14-17). Fruntea mea î
naltam la steaua singuratatii . Nu ochii, ci fruntea! Omul bîjbîie lumina cu frunt
ea. Ochii i-au orbit atît de demult, încît el nici nu-si mai aminteste de ei. El
nu-si mai acorda nici o sansa de a-i recapata. Ne închipuim chiar orbitele lui
cicatricizate. De aceea el îsi înalta fruntea. Iata arta. Pe care Dumnezeu, muri
nd, a suspendat-o.
Cu ce a împodobit omul steaua singuratatii sale? Ce lucru vrednic a numit el, pe
ntru care ar merita sa traiesti? Noi zicem ca merita sa traiesti numai pentru lu
crurile pentru care merita sa mori. Vom vedea ca pentru artist lucrul acesta nu
este un scop, ci o metoda. Haosul si moartea face ca scopul sa-si piarda importa
nta si sensul. Absurdul inundeaza existenta, fara scapare. Secolul XX este secol
ul absurdului, se stie, de la Camus, Sartre, pîna la absurdul ionescian. Dar pîn
a a i se fi dat un nume, absurdul a mustit în toata arta universala, începînd cu
epopeea lui Ghilgames si pîna la Romeo si Julieta, sau alte opere din care lips
este Dumnezeu. Si din acest punct de vedere, oamenii au avut dreptate. Pentru ca
absenta lui Dumnezeu poate sa fie doar absurda. Moartea este ghilotina care uni
formizeaza toate aspiratiile noastre, si pe cele nobile si pe cele meschine, far
a deosebire. Singurul lucru care ne deosebeste este ceea ce lasam în urma noastr
a. Deosebirea dintre omul religios si omul necredincios este ca primul traieste
pentru a-si asigura un viitor vesnicia, iar al doilea pentru a-si asigura un tre
cut, gloria desarta. Viata acestuia graviteaza în jurul fricii de anonimat. Fric
a de anonimat este ceea ce îl determina pe omul necredincios sa creeze. Pe mine m
ie reda-ma , zice omul necredincios. Credinciosul zice: Pe mine Tie reda-ma . De acee
a credinciosul nu poate fi artist. Pentru el scopul întîlnirea cu Dumnezeu anule
aza metoda, adica arta. Omul necredincios nu are scop, si de aceea, ceea ce pent
ru credincios este metoda pentru necredincios devine scop. El se înfige în metod
a ca într-o plasa de paianjen, o plasa pe care tot el a pregatit-o si de aceea n
ici nu-i sesizeaza pericolul. Arta [de dragul artei] este neputinta de a vedea d
eparte, neputinta de a vedea pe Dumnezeu. Întepenirea în sine însusi. Toata isto
ria artei nu este decît o parada a unor oameni complexati. O parada a neputintei
. O luare cu asalt a palatului de iarna a constiintei noastre. O revolutie prin ca
re constiinta este fortata sa recunoasca toate aceste complexe ca pe ceva deoseb
it si vrednic de luat în seama. În scrierile sale despre arta Freud numeste arti
stii nebuni pe scena . Pentru ca aici are loc o descarcare de complexe, o defulare
elementara. Bucuria pe care o resimt spectatorii la o piesa de teatru se datorea
za anume identificarii lor cu artistul si coparticiparea la unele sentimente si
scene de care în mod normal s-ar rusina. La vremea cînd facea Freud aceste deduc
tii a desfrîna pe masa în bucatarie sau în statia de tramvai înca nu era un act
de emancipare, ci unul de rusine. Arta este fenomenul prin care complexele supor
ta un proces de înnobilare pîna la idealizare.
Dupa trei mii de ani de istorie a culturii, omul nu mai are ce spune lumii. El s
e învîrte în jurul acestui bolovan, numit istorie a culturii, si vede ca el, de
fapt, este cu mult mai mic decît asteptarile sale. El este ca o strecatoare de b
rînza, care, dupa ce a curs zerul, s-a facut revoltator de mica, rasturnînd toat
e socotelile celor ce s-au strînssa o manînce. Si omul încearca sa scoata din ac
est bolovan sensuri care sa-i sporeasca valoarea. Iau nastere criticii si teoret
icienii de arta. Pentru ce? Pentru a scrie tomuri în care sa te convinga ca la rî
pa Uvedenrode/ multe gasteropode/ supraponderale/ supramuzicale de Barbu, de fapt
, ascunde întelesuri pentru care mintea omeneasca înca nu s-a copt? Iar pelicanul
sau babita lui Urmuz e asa o replica pentru care merita sa deschidem o noua epoc
a? Care s-a si deschis! Dar aceste nimicuri nu sînt nici macar zerul, din care s
-ar mai putea fierbe un pumn de urda, ci, sa ma iertati, poate doar ceea dupa ce
îsi baga ciobanul repede mîna în lapte si arunca.
Atunci cînd Dumnezeu a fost scos din universul spiritual al omului s-a produs o
catastrofa fireasca, prin care s-a încalcat legea gravitatiei. Într-o societate
în care pierderea primei editii a Florilor raului lui Baudelaire se preda în scoli
vazuta ca un act de vandalism, iar despre proorocul David se învata dupa sculpt
ura lui Michelangelo, credem ca ceea ce a avut de suferit este în primul rînd si
mtul realitatii. Alienarea personala a artistului se proiecteaza treptat asupra
societatii si devine alienare colectiva. Mîzgalelile postmoderniste care zece an
i în urma revoltau pe orice om normal, astazi sînt pe toate copertele caietelor
si manualelor scolare sau lipite ca abtibilduri pe frigidere. Ba mai mult, tapet
ele cu astfel de motive, care imita zidurile sau gardurile mîzgalite din orase,
decoreaza în mod normal camerele apartamentelor. Pe masini abtibilduri care imit
a o pata de vopsea scapata din greseala! Nu mai vorbesc de hainele pe care le po
arta nu numai tinerii, ci si pensionarii. Nu demult orice tînar ar fi considerat
o mare rusine sa umble cu pantalonii rupti, astazi si-i rupe singur. Nu doar fe
meile, ci si barbatii se vopsesc ca clovnii. Cîtiva ani în urma sa iesi cu cîrna
tu-n strada era un act de badaranie, astazi ies si cu cartofii prajiti si se mîn
dresc. Sub ochii nostri si cu noi însine se petrece o alienare totala. Traim pri
ntre panouri carereclameaza tampoane femeiesti si prezervative. Ne uitam cu admi
ratie cum o femeie în televizor îsi rade parul de pe picioare sau îsi gaureste c
ariile. Ne-am coborît în mizeria pe care se rusina sa o spuna pîna si sotia sotu
lui. Douazeci de ani în urma, acestea ar fi fost scene de comedie frantuzeasca,
astazi ele sînt viata noastra. Ne-am îndobitocit atît de tare încît nu mai stim
sa ne folosim propria libertate. Despre ce libertate vorbeste omul contemporan,
atunci cînd zece ore pe zi se uita la filme în care prin hohote de rîs i se dict
eaza cînd sa rîda? Unde e scara valorilor? Unde sînt idealurile? Da, omul a scap
at de sub tirania religiei ! Arta a învins! A triumfat asupra religiei! Numai ca, l
a rîndul ei, a devenit ea însasi religie, o religie vicleanasi tiranica. O relig
ie a distrugerii. Traim într-o societate tiranizata de arta.
Artistul ca erou care salveaza sufletul încatusat de dogmele religioase este un
produs al apusului, al Italiei catolice. Renasterea nu a aparut în Grecia ortodo
xa, de exemplu, cultura care a suferit de antropocentrism, pîna la crestinare, n
u în mai mica masura decît cea Romana. Ortodoxia nu a asuprit niciodata cultura,
ci dimpotriva, a folosit-o în predica sa. Constantin cel Mare a fost un fin iub
itor de cultura si si-a împodobit palatul cu lucrarile artistilor vremii. Sa se
vada cuvîntul Sfîntului Vasile cel Mare catre tineri, despre felul cum sa ne folo
sim de scrierile pagîne si vom întelege ca în conditiile Bisericii canonice sufle
tul pur si simplu nu are de ce sa se elibereze, caci toata libertatea i-a fost d
ata. În Ortodoxie nu exista respingere, ci doar selectie. Nu cunoastem în istori
a Bisericii Ortodoxe nici un Savonarola. Credem ca o întoarcere atît de ostentat
iva la motivele si idealurile artei romane de pîna la crestinare, adica la antro
pocentrismul si erotismul, cu scop pronuntat demitizant, cum a facut-o arta Rena
sterii, a fost cu putinta anume în contextul si datorita vietii dezordonate a cl
erului catolic din acea perioada. Demitizarea s-a produs mai întîi în sînul asa-
zisei biserici, prin încalcarea fecioriei impuse preotilor (contrar învataturii
apostolice) si prin alte faradelegi, cum ar fi, ucideri, jafuri, vinderea indulg
entelor, infailibilitatea papala etc. Iar faptul ca Michelangelo picteaza person
ajele biblice goale este, desigur, o forma de parodiere a starii bisericii catol
ice. Goliciunea este, de fapt, a preotilor. Artistii bat fara nici un fel de scr
upule toate idealurile crestine, pentru ca au vazut aceasta la preotii si cardin
alii catolici. Artistii serevolta, dar nu corecteaza. Pentru ca ei însisi erau l
a fel. Ei erau stricati si asteptau prilej bun pentru a-si da frîu stricaciunii.
Si ei gasesc acest prilej: lupta împotriva minciunii. Dar sub masca nobletii ei
vor savîrsi rautate, atît pentru ceilalti, cît si pentru ei însisi. Sa nu uitam
însa ca acesti artisti ai Renasterii, cît si mai tîrziu un Rouseau sau Diderot
s-au revoltat si au cautat eliberare anume de mentalitatea catolica. Noi însa ne
-am însusit ateismul lor pe nedrept, gratie abilitatii propagandei ateiste, care
s-a straduit sa prezinte crestinismul ca pe un amalgam al aberatiilor întîlnite
în toate confesiile, confesii pe care Biserica Ortodoxa le blesteama.
De cine ne eliberam noi, ortodocsii? De propria libertate. De Dumnezeu. Ne revol
tam împotriva noastra. Daca vom citi macar trei pagini de dogmatica ortodoxa vom
vedea ca ne-am batjocorit pe noi însine, fara sa stim si, desigur, fara sa vrem
. Dogmele ortodoxe formuleaza nazuintele cele mai nobile pe care le poate avea u
n om si exprima forma desavîrsita a gîndirii logice. Atunci cînd Fericitul Augus
tin a cunoscut Biserica el s-a rusinat si a zis: Multumesc Tie, Doamne, ca ceea c
e am hulit eu nu a fost Biserica Ta, ci numai închipuirea mea gresita despre ea .
Daca omul-artist revoltat împotriva dogmelor Bisericii ar citi aceste trei pagin
i de dogmatica el ar afla ca în ortodoxie exista dogma despre vointa libera a om
ului pe care nici macar Dumnezeu nu poate s-o încalce. Exista dogma despre asema
narea omului cu Dumnezeu, care presupune în om, pe lînga altele, si însusirea de
a crea sau recrea. Ce va ramîne atunci din filosofia lui despre tirania dogmelo
r? Dogma vine si zice: foloseste-ti vointa libera, nu te lasa tiranizat de ideea
curentului X, nu zabovi în nestiinta, elibereaza-te! Omul se teme sa afle ca ceea
ce a gîndit el despre Dumnezeu este fals. Ca Dumnezeu s-ar putea dovedi a fi bu
n. Omul se teme sa mearga la întîlnire cu Cel pe care L-a vorbit de rau mai înai
nte de a-L fi cunoscut. Omul e mîndru, el se teme sa se întîlneasca cu Creatorul
. Pentru ca el a furat hainele Lui si a mers cu ele la bal. El a furat numele Lu
i si a scos bani din banca si a semnat afaceri care nu-i apartin. Omul a facut d
atorii enorme si s-a laudat tuturor ca este el stapînul. Iar acum el a aflat ca
AdevaratulStapîn l-a chemat la El si înnebuneste de rusine. El îsi cauta motive
pentru a se mai retine. El inventeaza minciuni. El se împotriveste si vorbeste d
e rau pe Stapîn. Pentru ca el crede ca Stapînul îl cheama ca sa-l mustre. Stapîn
ul însa îl cheama ca sa-lfaca mostenitor.
Artistul se revolta cerîndu-si dreptul de a desena oameni pe hîrtie. Dumnezeu, î
nsa, ne cheama sa ne recream pe noi însine, sa zidim o faptura noua. Artistul îs
i cere dreptul de a-si imagina ce este dincolo de stele. Dumnezeu ne invita sa n
e faca puternici sa mutam cerul si pamîntul cu palma, cum a facut Ilie. Artistul
îsi cere libertatea de a bea rachiu de prune la un vernisaj cu femei stafidite,
iar Dumnezeu îl invita sa stea la sfat cu îngerii. Ce rau ne vrea Dumnezeu?
Lumea a saracit enorm datorita mentalitatii sale artistice . Omul modern sufera de
sindromul Midas, totul de ce se atinge se preface în arta. Viata însasi a deveni
t o arta, o arta proasta. Omul nu-si mai traieste viata sa reala, ci o viata vir
tuala. El este tiranizat de idei care îl smulg realitatii. El este hartuit de ac
este idei, oricît de frumoase n-ar parea ele. Dar poate ca ele sînt prea frumoas
e, inutil de frumoase? Nici macar. Cum frumusetea si scumpetea aurului a devenit
blestem pentru Midas, tot asa arta a devenitblestem pentru noi. Cum aurul în si
ne nu are nici frumusete nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obtine pe el
, prin conventie, este folositor, asa si arta este fara vreun folos. Si asa cum
Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar de apa, tot asa si noi va veni v
remea cînd nu vom putea schimba toata frumusetea lumii pe un gît de apa vie (Ioan
4, 10) pe care ne-a adus-o Hristos.
Arta n-ar trebui sa fuga de cunoastere, asa cum se întîmpla în arta moderna, cîn
d aceasta s-a detasat de filosofie, adica de ratiune, si construieste un fals li
mbaj al emotiilor si sentimentelor. Nu trebuie sa fie nici ermetica si oculta, c
um propovaduiesc unii. Ci în toate trebuie sa fie clara ca diamantul, prin aceas
ta sa-si motiveze dreptul la existenta. În genere, nici o activitate umana n-ar
trebui sa fie îndreptata împotriva cunoasterii. Cunoasterea este cel mai nobil s
cop la care am fost chemati. Cu cît cunosti mai mult, cu atît iubesti mai mult , sp
unea Da Vinci. Si ea începe de la a te cunoaste pe tine însuti. Înteleptul Socra
te, cunoscîndu-se pe cît i s-a putut, pîna la Hristos, a cunoscut ca nu cunoaste . E
u stiu ca nu stiu , iata începutul întelepciunii, drumul smereniei. Caci dupa ce v
om descoperi ca în noi nu este plinatatea cunoasterii, ne vom îndrepta sa o caut
am acolo unde ni s-a spus ca este în Dumnezeu. Iar dupa ce ne vom convinge ca Du
mnezeu este Cunoasterea, Îl vom aduce în inimile noastre, dupa cum El Însusi a f
agaduit. Si asa vom ajunge sa ne cunoastem cu adevarat pe noi însine, ca fiinte
capabile de îndumnezeire. Ca temple în care a iubit sa se salasluiasca Dumnezeu,
pentru a ne umple de putere si nemurire în veac!

De ce s-a speriat Hristos?


Zilele trecute, în timp ce beam ceai, verisoara mea, femeie în toata firea, a în
ceput a plînge,
zicînd ca vrea sa-mi puna o întrebare pe care nu a mai pus-o nimanui. În sfîrsit
, dupa ce s-a
scuzat de multe ori: ca este o hula , ca îi este rusine ca are astfel de gînduri si-a
luat inima în
dinti si a vorbit. De ce zice ea plîngînd -, Iisus s-a speriat în gradina? El era
de la Dumnezeu,
El stia toate stia ca va muri, ca va învia, stia ca prin jertfa Lui El va aduce
atîta bine omenirii!
De ce, dar, s-a temut? Orice om, daca ar sti dinainte ca el va învia, ar accepta
cu bucurie sa
moara pentru semenii sai. De ce tocmai El s-a temut?
Nu stiu în ce masura crestinii de azi sînt obsedati de moartea lui Hristos, dar
mie mi se pare ca
moartea Lui stîrneste mai multe neîntelegeri decît învierea. Daca toate denomina
tiunile crestine,
inclusiv sectele, sînt de acord în ceea ce priveste învierea Lui, în ceea ce pri
veste moartea multi
se contrazic. De exemplu, iehovistii au hotarît ca, de vreme ce Iisus s-a speria
t în gradina si a
murit pe cruce, înseamna ca El nu este Dumnezeu. Monofizitii au cazut în extrema
cealalta,
zicînd ca, de vreme ce Iisus este Dumnezeu, înseamna ca El nu a murit, caci Dumn
ezeu nu
moare. Adevarul este ca Iisus a murit în firea Sa omeneasca, ramînînd nestramuta
t în firea Sa
dumnezeiasca.
Dar ce este cu spaima lui Iisus din gradina? Marturisesc ca si eu am avut acelea
si framîntari ca
si verisoara mea. Ce mare lucru a facut Hristos? Stia dinainte ca va învia, era D
umnezeu, iar noi
petrecem în iadul incertitudinii pîna la sfîrsitul zilelor noastre . Gîndeam ca da
ca as avea
certitudinea învierii mele, astazi as muri si nu mi-ar parea rau de nimic. Nu st
iu în ce masura
aceste gînduri vin si celorlalti oameni, poate ca ele sînt o urmare fireasca a e
ducatiei comuniste
cu pionieri care îsi puneau atît de usor sufletul pentru patrie.
E adevarat ca pentru a merge la moarte cu seninatate trebuie sa fii sau convins
de învierea ta,
sau sa fii un ateu desavîrsit. Hristos stia ca va învia si, totusi, S-a temut. D
a, Hristos s-a temut
într-adevar în gradina, atunci cînd S-a rugat Tatalui ca, de este cu putinta, sa
se îndeparteze
paharul acesta de la Dînsul. Ucenicii au vazut aceasta frica a lui Iisus, au vaz
ut-o si au adormit.
Se pare ca în clipele acelea de parasire pe care le traia Iisus, ucenicii au fos
t parasiti si ei de
orice putere, de aceea au si adormit, chiar daca Hristos a iesit de trei ori la
ei îndemnîndu-i sa
privegheze cu El macar un ceas. Aceasta arata atît de bine ca ucenicii îsi aveau
toata puterea si
credinta lor de la Hristos, iar atunci cînd El a slabit, cînd s-a întristat de m
oarte în gradina,
ucenicii au slabit si ei si, pierzîndu-si credinta, au adormit.
În Imnele Sfîntului Efrem Sirul gasim un minunat pasaj despre spaima lui Hristos
din Gradina
Ghetimani. Sfîntul Efrem crede ca spaima aceasta a fost adevarata si a fost prof
unda, mai
profunda decît putem gîndi noi, si nu întîmplator ucenicii au fost martorii ei.
Hristos si-a
descoperit înaintea ucenicilor spaima Sa omeneasca în fata mortii ca ucenicii, a
tunci cînd vor
ajunge sa fie dati în mîinile calailor lor, simtind aceasta spaima, sa-si aminte
asca de spaima
Învatatorului lor, ca e fireasca, si sa nu dea înapoi, asa cum nici El nu a dat,
desi, zice Sfîntul
Efrem, ar fi vrut. Mai era nevoie de aceasta spaima pentru ca moartea sa îndrazn
easca sa-si
înghita Stapînul. Aceasta frica a încurajat moartea care, ca o sluga la porunca,
s-a apropiat ,
cum cîntam la Utrenia Învierii (Gl. 6) si L-a înghitit pe Datatorul de viata, ca
dupa trei zile sa-L
vomite, zice Sf. Efrem.
Hristos a fost primul om care a iesit singur în fata mortii. Doar El, dintre oam
eni, a fost parasit cu
desavîrsire, astfel ca a strigat pe cruce: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru c
e m-ai
parasit!? A fost nevoie ca omul Iisus sa cunoasca parasirea lui Dumnezeu singura
pricina a
mortii, pentru ca altfel El nu ar fi putut muri. Astazi noi nu putem întelege sp
aima Lui, caci Hristos
a zdrobit puterea mortii si moartea pe care o avem noi azi, daca ma pot exprima
astfel, nu mai
este moartea cu care a murit Iisus. Noi sîntem curajosi în fata mortii deoarece
nimeni din noi nu
moare singur, deoarece Hristos a luat în Sine toata spaima si durerea mortii. Si
aceasta o vedem
foarte bine din cazul lui Petru. În zilele patimii lui Hristos, cînd a fost într
ebat daca Îl cunoaste pe
Iisus, ca a fost vazut cu El, ca graiul îl vadeste, Petru s-a lepadat de trei or
i de Învatatorul sau
pentru ca se temea de moarte. Dar acelasi Petru, care s-a speriat de o baba în z
ilele patimii, le-a
vorbit cu îndrazneala ostasilor romani care îl rastigneau, rugîndu-i sa-l rastig
neasca cu capul în
jos, ca nu este vrednic sa moara în acelasi fel ca si Învatatorul Sau. Moartea l
ui Hristos ne-a
adus curajul în fata mortii, dar pîna atunci acest curaj era cu neputinta. Iata
de ce Hristos S-a
temut, iar noi nu. Pentru ca noi murim cu Hristos, iar Hristos a murit singur, p
arasit de oameni si
de Dumnezeu.
Paradoxul mortii lui Hristos este surprins în rugaciunea pe care o rosteste preo
tul la sfîrsitul
proscomidiei: În mormînt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tîlharul si pe
Scaun împreuna cu
Tatal si cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplîndu-le, Cela ce esti necupri
ns . De altfel,
aceasta este starea omului nou, omului rascumparat, omului întreg, ca, în Hristo
s, sa înteleaga
aceste cuvinte si sa le traiasca, pe cît se poate, în toata durerea si în toata
bucuria lor.
ieromonah Savatie Bastovoi