Sunteți pe pagina 1din 12

Cooperare în privinţa securităţii

Lipsa unei suveranităţi internaţionale nu numai că facilitează izbucnirea războaielor, dar


creează şi dificultăţi statelor mulţumite de status-quo-ul pentru a-şi atinge obiectivele
recunoscute de interes comun. Deoarece nu sunt instituţii sau autorităţi care să emită sau
să pună în aplicare legi internaţionale, politicile cooperării care vor duce la multumiri
reciproce dacă alţii cooperează pot duce la dezastre dacă nu vor coopera.,
Deoarece statele sunt constiente de aceasta, anarhia incurajeaza comportamentul care ii
duce pe toti cei implicate intr-o stare mai proasta decat cea in care se aflau, chiar si in
cazul limita in care toate statele ar dori sa inghete status-quo-ul. Aceasta e valabil si pt
oamenii din cartea lui Rousseau “ Vanatoarea cerbului”. Daca coopereaza pt a-l prinde pe
cerb, vor manca toti bine. Dar dac o persoana se duce sa vaneze un iepure- care ii place
mai putin decat cerbul- nici unul din ceilalti nu va prinde nimic. Astfel, toti actorii au
aceeasi ordine a preferintelor, si nu exista o solutie care sa le dea la toti prima alegere:
1. sa coopereze si sa prinda cerbul(analogia internationala fiind cooperare si
dezarmarea); 2.sa vaneze un iepure in timp ce ceilalti sunt raman la posturi
(mentinerea unui nivel inalt de inarmare in timp ce ceilalti sunt dezarmati); 3.toti
vaneaza iepuri ( competitia inarmarii la nivel inalt si risc ridicat de razboi); 4.
ramanerea in pozitia de baza in timp ce altii vaneaza iepuri( a fi neinarmat in timp
ce ceilalti sunt inarmati). Daca nu crede fiecare ca ceilalti vor coopera, nici el nu
va coopera. Si de ce sa se teama ca ca un altul ar face ceva care sa sacrifice prima
lui alegere? S-ar putea ca celalalt sa nu inteleaga situatia sau nu nu poata sa-si
controleze impulsurile la vederea unui iepure sau sa se teama ca un alt membru al
grupului nu e de incredere. Daca persoana are una din aceste suspiciuni, e mult
mai probabil ca ceilalti sa se teama ca acesta va pleca, ducand astfel si la
abandonul lor si cel mai probabil, si la al lui. Bineinteles in acest caz simplu, si in
multele care sunt mai realistice, sunt un nr de aranjamenete care ar permite
cooperarea. Dar punctual principal ramane: desi actorii stiu ca doresc atingerea
unui obiectiv comun, s-ar putea sa nu reuseasca.
Chiar si in cazul in care exista o solutie ce e prima alegere a tuturor, cazul international e caracterizat de 3
dificultati non-prezente in vanatoarea cerbului. In primul rand, la motivatiile pentru abandon date mai sus
trebuie adaugate teama potentiala ca, desi celalalt stat sustine momentan status-quo-ul, s-ar putea sa devin a
nemultumit mai tarziu. Nu conteaza cat de dedicati status-quo-ului sunt factorii de decizie, nu pot se lege de
aceleasi drum, ei si succesorii lor. Ideile se pot schimba, noi conducatori pot veni la conducere, valorile
fluctueaza, pot aparea noi oportunitati si pericole.
A doua problema reiese dintr-o posibila solutie. Pentru a-si proteja proprietatile, statele cauta mereu sa-si
controleze resursele sau teritoriile in afara statului. Tarile care nu au suficiente resurse interne trebuie sa se
asigure ca resursele necesare vor intra in tara sip e timp d razboi. Aceasta a fost o parte a explicatiei date
invaziei japoneze in China si asia de sud-est inainte de al 2-lea razboi mondial. Daca ar exista o autoritate
internationala care sa garanteze accesul, acest motiv pt control ar disparea. Dar deoarece aceasta nu exista,
chiar si un stat care ar prefera status-quo-ul maririi zonei sale de control ar putea trece la aceasta ultima
politica.
Cand se considera ca exista legaturi mari intre politica externa si cea interna sau intre politicile interne a 2
state, lupta pentru securitate poate convinge statele sa intervina in politicile interne ale altor state pt a
asigura o zona tampon ideologica. Astfel, justificarea lui Metternich pt supravegherea politici statelor
italiene se rezuma astfel:
Fiecare stat e suveran in ceea ce priveste politica sa interna. Aceatsa implica ca nici un
stat nu trebuie sa intervina in afacerile intrene ale altui stat. totusi, orice pas gresit facut
de un stat in politica sa interna poate strica linistea altui stat si acest deranj in linistea altui
stat constituie o interferenat in politica interna a acestuia. De aceea, fiecare stat, sau mai
degraba, fiecare suveran puternic, are datoria, in numele dreptului la independenta al
fiecarui stat, sa supravegheze guvernele statelor mai mici pt a preveni unii pasi gresiti ai
acestora in afacerile interne.

Mai frecvent preocuparea este cu atacul direct. Pentru a se proteja, statele doresc sa
controleze, sau cel putin sa neutralizeze zonele de la graniţă. Dar încercările de a crea
zone tampon pot alarma pe cei care au interese acolo, cei care se tem ca se vor crea
precedente nedorite sau care cred ca vulnerabilitatea lor va creşte.

II. Ce face posibila cooperarea?


Data fiind această imagine sumbră, întrebarea justă este, de ce nu sunt toţi morţi? Sau,
mai puţin dur, ce fel de variabile ar ameliora impactul anarhiei si problemei securităţii.
Lucrările mai multor pot apărea în termenii Vânătorii Cerbului sau puneri în scenă
repetate a Dilemei Prizonierului. Dilema Prizonierului diferă de Vânătoarea Cerbului
deoarece nu apare nici o soluţiei în interesul tuturor participanţilor. Sunt stimulări
ofensive si defensive care pleacă din coalizarea cu ceilalţi. Si, dacă piesa se joacă doar o
dată, singurul răspuns raţional este abandonul. Dar dacă jocul se repetă la infinit, ultima
caracteristică nu se mai susţine şi putem analiza jocul în termeni similari cu cei aplicaţi la
Vânătoarea Cerbului.
Ar fi în interesul fiecărui actor sa-i priveze pe ceilalţi de puterea de a fugi. Fiecare ar fi
doritor să sacrifice această capacitate dacă şi ceilalţi ar fi constrânşi în acelaşi fel. Dar
dacă ceilalţi nu sunt, atunci e în interesul actorului să-şi păstreze puterea de a fugi.
Matricele teoriei jocului pt aceste două situaţii sunt prezentate mai jos, nr din căsuţe
reprezentând ordinea preferinţelor actorilor.
Putem observa posibilităţile logice prin reformularea întrebării noastre: „date fiind
situaţiile de mai sus, ce face mai mult sau mai puţin probabil ca jucătorii vor coopera şi
vor atinge nivelul CC?” Şansele atingerii acestui rezultat vor fi mărite de: 1. orice ar
putea creste impulsionarea spre cooperare prin mărirea câstigului cooperării(CC) şi/sau
scăderea costurilor actorului dacă cooperează el şi celălalt nu.2. orice scade
impulsionarea spre abandon prin creşterea câştigurilor avantajului asupra celuilalt (DC)
şi/sau creşterea costurilor noncooperării (DD). 3. orice creşte speranţele fiecărei părţi în
ceea ce priveşte cooperarea celorlaţi.

Costurile exploatării (CD)


Frica de exploatre (anume, costul CD) împinge şi mai departe problema securităţii; unul
din principalele motive pt care viaţa internaţională nu e mai urâtă, mai brutală si mai
scurtă e că ţările nu sunt la fel de vulnerabile ca oamenii în stare naturală. Oamenii sunt
uşor de ucis, dar, aşa cum Adam Smith a răspuns unui prieten care se temea că războaiele
napoleoniene o să distrugă Anglia, „ Domnule, este multă stricăciune într-o ţară.” Cu cât
e mai uşor de distrus un stat, cu atât e mai mare motivul acestuia fie de a se alătura o
unitate mai mare şi mai sigură, fie să fie extrem de suspicios la alţii, să ceară o armată
mare, si daca condiţiile sunt favorabile, să atace la cea mai mică provocare mai degrabă
decât să aştepte să fie atacaţi. Dacă nu reuşeşte să mănânce în acea zi - vânat sau iepure –
înseamnă că se va înfometa, astfel o persoana e posibil să abandoneze în Vânătoarea
Cerbului chiar dacă îi place cu adevărat vânatul şi are o mare încredere în camarazii săi.
(Abandonul e posibil în special dacă şi ceilalţi sunt înfometaţi sau ştiu că el este.) Prin
contrast, dacă costurile CD sunt mai mici, oamenii sunt bine hrăniţi sau statele sunt
puternice, îşi pot permite să aibă o viziune mai relaxată asupra ameninţărilor.

Un cost relativ redus al CD are ca effect transformarea jocului din unul in care ambii
jucatori isi fac alegerile simultan intr-unul in care actorul poate sa aleaga dupa mutarea
celuilalt.nu va trebui sa abandoneze de teama ca celalalt va abandona, ci poate astepta sa
vada mutarea celuilalt. Statele care isi permit sa fie inselate intr-o afacere sau care nu
pot fi distruse de un atac surpriza pot avea incredere mai usor in altii si nu trebuie sa
actioneze la primul semn ambiguu de amenintare. Pentru ca au o o limita de timp si
eroare, nu trebuie sa se se puna de accord cu alte arme pe timp de pace. Pot sa se
mobilizeze in perioada dinainte d erazboi sau chiar la inceputul razboiului si sa
supravietuiasca totusi. De exemplu, cei care s-au opus programului de dezvoltare al
bombei H au simtit ca limita securitatii SUA e destul de mare incat Rusia sa castige
cursa,. America nu ar fi fost in pericol. Avocatii programului nu au fost de accord:”Daca-
I lasam pe rusi sa fie primii, catastrofa e sigura.”
Cand costurile CD sunt suportabile, nu e doar usor sa mentii siguranta, ci I, ceea ce e si
mai important, nivelul relative reuds al inarmarii si politica externa pasiva pe care o
putere a status-quo o va putea adopta si e mai putin probabil ca va ameninta pe altii.
Astfel, e mai usor pt statele in status-quo sa actioneze pt propriile interese daca sunt greu
de cucerit. Toate celelalte lucruri fiind egale, o lume de tari mici va simti efectele
anrahiei mai tare decat o lume de tari mari.Granite usor de aparat, teritoriu mare si
protectie impotriva atacurilor surpriza nu ajuta doar statul, ci faciliteaza cooperarea de
care pot beneficia toate statele.
Bineinteles, daca un stat are invulnerabilitate prin putere mai mare decat a celorlalte state,
problema ramane deoarece siguranta sa asigura o baza de la care acesta poate exploata pe
altii. Cand pretul pe care un stat il va plati pt DD e mic, permite celorlalti cu putini
ostatici sa se comporte bine.Ceilalti care sunt mai vulnerabili vor deveni , ceea ce va
duce la obtinerea de mai multe arme si va reduce sansele de cooperare. Cea mai buna
situatie este aceea in care un stat nu va suferi daca altii il exploateaza, de exemplu, prin
inselaciune in ceea ce priveste controlul inarmarii (anume, costurile CD sunt mici).
Cerintele mari de securitate fac dificila capitalizarea cu dobanda comuna si trec prin
pericolul declansarii de curse de inarmare si ostilitate. Francezii se pare ca au platit acest
pret in anii 1920. Cerintele scazute de securitate evita aceasta capcana, dar risca sa aiba
prea putine arme si sa incerce sa impace agresorul.
Un aspect al securitatii subiective legat de predispozitia perceperii amenintarii este
punctual de vedere al statului privind nr inamicilor pe care-i poate infrunta. Un stat poate
fi linistait in ceea ce priveste cresterea inarmarii altui stata daca considera ca are un
system de securitate colectiv functional. Sansele de pace sunt mai mari intr-o lume in
care sistemeul international majoritar este este valorificat de drept, nu doar fiindca statele
isi restrang ambitiile si cei care nu sunt eliminati(acestea sunt pretentiile normale pt un
system concertat), dar si pt ca sansele sunt scazute ca statele status-quo se vor angaja in
conflicte doar pt securitate. Intr-adevar, daca ar exista siguranata deplina in securitatea
colectiva, nici un stat nu si-ar dori o armata. Prin contrast, problema securitatii este
insolvabila cand fiecare stat se teme ca altele, in loc sa-i vina in ajutor, ar putea sa-l atace.
Winston Churchill, ca Lord Amiral, avea o cerinta mare privind securitatea si a scris:
Pe langa Marile Puteri, sunt multe tari mici care cumpara sau construiesc nave mari de
razboi si ale caror vase pot, prin achizitii, prin combinatii diplomatice, sau prin sa fie
aduse importiva noastra. Nici una din aceste puteri nu are nevoie, ca noi, de marina
pentru a-si apara siguranta independentei. Le construiesc pentru a juca in rol in afacerile
internationale. E doar un sport pt ele. E moarte pt noi.

Castiguri din cooperare si costurile esecului (CC si DD)


Costurile principale ale unei politici d ereactie rapida si drastica la cresterea inarmarii
altor state nu e pretul propriei inarmari, dar mai degraba sacrificial castigurilor potentiale
din cooperare (CC) si cresterea pericolului curselor inarmarii si razboaielor inutile (DD).
Cu cat sunt mai mari aceste costuri cu atat sunt mai mari impulsurile pentru a incerca
cooperarea si asteptarea de dovezi ambigue inaintea presupunerii ca celalalt trebuie
verificat prin forta. Razboaiele ar fi mult mai dese –chiar si daca prima alegere a tuturor
statelor ar fi status-quo-ul-daca ar fi mai putin riscante si costisitoare, si daca demersul
pacifist n-a dat beneficii mari. Recent, Etipia a cerut garantii ca teritoriile Afars si Issas
nu vor face alianta ostila impotriva sa la obtinerea independentei acestora. Un purtator de
cuvant al teritoriilor a replicat: Etiopia”a avut deja garantia ce mai mare in calea ferata ”
ce leaga cele doua tari si asigura venituri indispensabile teritoriului.
Punctele de baza sunt bine cunoscute asa ca putem trece la elaborarea acestora. In primul
rand, majoritatea oamenilor de stat stiu ca a intra intr-un razboi inseamna declansarea
unui lant de evenimente neprevazute si de necontrolat. Chiar daca totul pare ca se
indreapta spre o victorie rapidă, s-ar putea să ezite în faţa tuturor probabilităţilor. Si daca
campul de lupta produce rezultate neobisnuite, la fel se intampla si in cazul camerelor de
consiliu. Statul poate fi abandonat de aliati sau atacat de neutri. Sau aliniamentul de dupa
razboi poate sa-i depriveze de fructele victoriei, cum s-a intâmplat cu Japonia in 1895. In
al doilea rand, trebuie cantarite costurile interne ale razboiului. Chiar si statele puternice
pot fi subminate prin nemultumirea privind derularea razboiului şi mobilizarea
necesarului de oameni şi idei. Amintirile unor astfel de intreruperi a fost unul dintre
motivele pt epoca de pace relativa care a urmat razboaielor napoleoniene. Sefii liberali de
state se temeau ca armatele mari vor duce la despotism;liderii conservatori se temeau că
războaiele vor duce la revoluţii. (cealalta parte a monedei arata ca, atunci cand sunt
consecinte interne in urma conflicteleor externe valorificate pozitiv, costul net al
conflictului e scăzut şă cooperarea e mai dificilă). În al treilea rând, indreptarea inspre
avantajele cooperării – pt statele cu economii mari si diversificate câştigurile din
schimburile economice sunt rareori suficiente pt prevenirea razboiului. Norman Angell a
gresit in privinta primului razboi mondial ca fiind imposibil din cauza legaturilor
economice intre marile puteri; si înainte de al 2-lea război mondial , SUA era partenerul
comercial cel mai mare al Japoniei. În al 4-lea rând, câştigurile din cooperare pot creşte,
nu numai dacă fiecare parte obţine mai multe din valorile tradiţionale, ca şi bogăţia, dar şi
dacă fiecare evaluează bunăstarea celuilalt în mod pozitiv. Cooperarea va avea atunci o
dublă răsplată: pe lângă câştigurile directe, vor avea şi satisfacţia de a-l vedea pe celălalt
prosperând.
În timp ce costurile războiului şi câştigurile din cooperare vor ameliora impactul
problemei securităţii, pot crea o altă problemă. Dacă costurile sunt destul de mari astfel
încât DD e ultima alegere pt ambele părţi, jocul se va transforma în „Puiul”. Acesta
diferă de Vânătoarea cerbului deoarece fiecare actor încearcă să-l exploateze pe celălalt;
diferă şi de Dilema Prizonierului deoarece ambii actori au un interes comun în evitarea
non-cooperării. În Puiul, dacă crezi că cealal6tă parte va abandona, trebuie să cooperezi
deoarece, deşi a fi exploatat (CD) e rău, nu e la fel de rău ca un eşec total. Cum arată şi
logica familiară a împiedicării o arată, actorul trebuie să încerce sa-şi convingă
adversarul că va sta pe poziţie ( va abandona) şi că singurul mod în care celălalt poate
evita dezastrul e sa dea înapoi (să coopereze). Angajamentul, raţionalitatea iraţionalităţii,
manipularea sistemului de comunicaţii si pretinzând a nu înţelege situaţia, sunt unele din
tacticile folosite pt atingerea acestui obiectiv. Aceeaşi logică se aplică când ambele părţi
se bucură de mari beneficii din cooperare. Partea care poate ameninţa credibil cu ruperea
relaţiei dacă nu i se rezolvă cererile poate să-l exploateze pe celălalt. Această situaţie
poate să nu fie stabilă, pt că folosirea frecventă a ameninţărilor ar putea fi incompatibilă
cu menţinerea cooperării. Totuşi, ameninţarile reuşite ale lui de Gaulle de a rupe Piaţa
comună dacă partenerii săi nu acceptă doleanţele sale, ne reaminteşte că beneficiile
comune ale cooperării ca şi costurile împărţite ale abandonului pot fi o bază pt
exploatare. În mod similar, un motiv pt colapsul înţelegerii franco-britanice acum mai
bine de 100 de ani a fost că factorii dedeciziei ai ambelor părţi erau încrezători că propria
ţară poate urma în siguranţă o politică ce era împotriva intereselor celeilalte părţi
deoarece cealaltă ţară nu-şi permitea să distrugă o relaţie de mare valoare. Deoarece
oamenii de stat îşi dau seama că creşterea interdependenţei pozitive poate da celorlalţi noi
pârghii de influenţă asupra lor, pot rezista unor astfel de dezvoltări mai mult decît se
aşteaptă de la teoriile care accentuează avantajele cooperării.

Câştigurile de pe urma exploatării (DC)

Abandonul nu împiedică doar pericolul ca un stat să fie exploatat, dar aduce si avantaje
pozitive prin exploatarea celuilalt. (DC). Cu cât sunt mai mici aceste posibile câştiguri,
cuatât sunt mai mari şansele de cooperare. Chiar şi o stare relativ mulţumitoarea unui stat
poate crea tentaţia de extindere datorită speranţei de a obţine mari valori. Tentaţia va fi
mai mică daca statul găseşte alte modalităţi de a –şi atinge obiectivele, şi/sau pune o
valoare mică pe exploatare. Câştigurile pot fi mici fie pt că avantajul imediat dat de DC
( de ex, a fi mai înarmat decât celălalt) nu poate fi tradus în avantaj politic (de ex,
câştiguri teritoriale) , sau pt că avantajul politic nu e la mare preţ. De exemplu, un stat
poate să nu dorească anexarea de teritorii pt că acestea nu au destule materii prime, sunt
locuite de diferite grupuri etnice, ar fi costisitor de încartriruit, sau ar fi greu de asimilat
fără a distruge valorile şi politica internă. Un stat poate reduce tendinţa unui alt stat de a-l
ataca, dacă nu prezintă o ameninţare pt acesta şi prin furnizarea de produse şi servicii ce
s-ar pierde dacă acesta ar încerca exploatarea.
Chiar şi când avantajele directe ale DC sunt mari, alte considerente pot reduce câştigul
net. Victoria, ca şi înfrângerea pot declanşa schimbări interne nedorite. Exploatarea a fost
uneori criticată de comunitatea internaţională, reducând astfel prestigiul unui stat care se
angajează la o astfel de practică. Sau alţii ar putea în viitor vedea mai uşor o ameninţare
din partea unui alt stat, îndemnându-i la înarmare şi la un răspuns la atac. Astfel,
încercările lui Bismarck de a atrage cooperarea altor puteri în menţinerea status-quo-ului
după 1871 au fost dificile din cauza neîncrederii globale în el datorită agresiunilor sale
anterioare.

Probabilitatea că celălalt va coopera

Variabilele discutate până acum influenţează răsplăţile pt fiecare din cele 4 posibile
rezultate. Pt a decide ce să facă, un stat trebuie să meargă mai departe şi să calculeze
valoarea probabilă a cooperării şi a abandonului. Pt că astfel de calcule implică estimarea
probabilităţii ca celălalt să coopereze, statul va trebui să calculeze impactul variabilelor
discutate până acum. Pt a-l încuraja pe celălalt să coopereze, un stat poate încerca să
manipuleze aceste variabile. Poate scădea tendinţa celuilalt de a abandona prin scăderea
câştigului din exploatarea statului(DC)-detaliile ar fi similare cu cele discutate în
paragraful precedent –şi pot creşte costul impasului(DD) . Dar dacă statul nu poate face
din DD cel mai rău rezultat pentru celălalt, influenţarea ar putea fi ineficientă pe perioadă
scurtă pt că celălalt ar putea răspunde prin refuzul de a coopera, şi periculos pe termen
lung deoarece celălalt poate fi convins că statul e agresiv. Aşa că acest stat ar trebui să se
concentreze în a face cooperarea mai atractivă. Un mijloc de a face aceasta e scăderea
costurilor plătite de celălalt dac[ cooperează şi celălalt abandonează. (CD) . Astfel, statul
ar putea încerca sa-l facă pe celălalt mai puţin vulnerabil. Din acest motiv la sfârşitul
anilor 50 şi începutul anilor 60 câţiva analişti americani în apărare au susţinut că ar fi
bine pt ambele părţi dacă ruşii ar dezvolta rachete îmbunătăţite. Bineînţeles, scăderea
vulnerabilităţii celuilalt scade şi capacitatea statului de a influenţa, şi deschide
posibilitatea ca celălalt să folosească protecţia aceasta ca un scut în spatele căruia să se
angajeze în acţiuni dificile pt stat. Dar prin sacrificarea unei capacităţi de dăuna altuia,
statul poate mări şansele unei cooperări benefice de ambele părţi.
Statul poate încerca să mărească câştigurile ce vor trece la celălalt din cooperare. (CC).
Deşi statul va câştiga bineînţeles dacă primeşte o parte din noile beneficii, chiar o creştere
ce trece complet la celălalt va ajuta statul prin creşterea posibilităţii ca celălalt să
coopereze.
Această argumentaţie poate continua prin divagaţiile infinite pe care teoria jocului le-a
făcut cunoscute. Dacă celălalt e dispus să coopereze când crede că şi statul va coopera,
statul poate mări şansele CC arătând că e pregătit să coopereze. Astfel statul ar trebui să
să subevalueze câştigurile pe care le-ar obţine din exploatarea celuilalt (DC) si costurile
pe care le-ar plăti dacă sunt în impas (DD).statul va dori de asemenea să-l convingă pe
celălalt că crede în cooperarea celuilalt. Dacă acesta crede, va vedea că statul are într-
adevăr dorinţa de a coopera, aşa că va coopera la rândul său. Ar trebui subliniat un lucru.
Deoarece celălalt, ca si statul, ar putea fi făcut să abandoneze de frica că va fi exploatat
dacă nu o face, statul ar trebui să reasigure că aceasta nu se va întâmpla. Astfel, când
Khrushchev şi-a arătat dorinţa de a-şi retrage rachetele din Cuba , i-a subliniat de
asemenea lui Kennedy că „ suntem inteligenţi şi înţelegem perfect” că Rusia nu putea
lansa un atac reuşit împotriva SUA şi de aceea nu era necesar ca Statele Unite să se
gândească la o lovitură defensivă preventiv.
Totuşi, există un pericol. Dacă celălalt crede că statul nu are de ales decât să coopereze,
poate ameninţa credibil cu abandonul daca statul nu-i acordă beneficii adiţionale. Marile
avantaje ale cooperării, ca de ex costurile mari ale războiului, asigură un nivel competitiv
al schimburilor economice. În plus, a sublinia cât câştigă un stat din cooperare înseamnă
să implici câştigă mai mult decât celălalt si să sugerezi că beneficiile ar trebui împărţite
echitabil.
Când fiecare parte e pregătită să coopereze dacă cred că şi celălalt va coopera,
dispozitivele de inspecţie pot ameliora problema securităţii. Bineînţeles, nici un sistem de
inspecţie perfect nu poate garanta ca celălalt nu va dezvolta mai târziu intenţii ostile şi
mijloace militare pt a le pune în aplicare. Dar prin înlăturarea grijilor imediate şi
asigurarea avertizării în faţa pericolelor imediate, inspecţia poate acoperi nevoia de a se
proteja împotriva ameninţărilor viitoare si astfel să facă cooperarea actuală mai bună.
Funcţii similare se fac prin ruperea unei tranzacţii mari în altele mai mici. La fiecare
tranzacţie fiecare poate vedea dacă celălalt a cooperat.: şi pierderile, dacă celălalt
abandonează, vor fi mici. Deoarece ce ar câştiga fiecare parte dintr-un abandon e uşor
comparabil cu beneficiile cooperării continue, şansele cooperării sunt mari. Conflictele şi
războaiele între puterile status+quo ar fi mai obişnuite dacă n-ar fi faptul că politica
internaţională e de obicei o serie de mici tranzacţii.
Înţelegerea problemei securităţii şi capacitatea de a se pune în locul altuia influenţează
interpretarea unui om de stat a comportamentului trecut al altuia şi proiecţia în viitor.
Problema va opera mai puternic dacă oamenii de stat nu înţeleg problema, si nu vad ca
armele lor-căutate doar pt securitatea status-quo-ului- pot alarma pe alţii şi alţii se pot
înarma, nu doar pt că se află în faţa unei agresiuni, dar şi pt că se tem de un atac din
partea primului stat. Aceste doua esecuri de empatie sunt legate. Un stat care crede că
celalalt stie că ce doreste e doar de a mentine status-quo-ul si ca armele sale sunt doar pt
pastrare va concluziona ca cealaltă parte va reacţiona la armele sale prin creşterea
capacităţii sale doar dacă este agresiv.
Deoarece cealaltă parte nu este ameninţată, nu e motiv legitim sa obiecteze la înarmarea
primului stat. De aceea, obiecţia demonstrează că celălalt stat e agresiv. Astfel, a avut loc
următorul schimb între senatorul Tom Connally şi secretarul de stat Acheson privind
ratificarea tratatului NATO:
S. A.: (Tratatul) vorbesste doar despre agresiuni armate.
S.C. > cu alte cuvinte, daca o natiune...nu se gandeste la, mediteaza, face planuri cu
privire la agresiuni sau atacuri armate , nu are de ce sa se teama de prezentul tratat.
S.A.: e corect, S.C.; si mi se pare ca orice natiune care pretinde ca aceste tratat e
impotriva ei, trebuie sa i se reaminteasca avertismentul biblic care zice „cel vinovat fuge
chair daca nimeni nu-l urmareste.”
S.C. Este o ilustrare foarte buna. Ceea ce aveam in minte e, cand un stat sau natiune trece
la un act criminal, de ex, impotriva hotiilor, dar numai cei care sunt hoti sau se pregatesc
sa fie hoti trebuie sa se teama de acest act. Nu-i asa?
S.A. singurul efect pe care legea l-ar avea asupra unei persoane nevinovate ar fi pt
protectia sa poate prin eliminarea altcuiva. Nu ar trebui sa-si fac griji ca i se vor imputa
lui penalitati.

Celalta parte a monedei este ca o parte a explicatiei pt detenta este ca majoritatea


oamenilor de decizie americani isi dau seama acum ca este f putin posibil ca Rusia sa se
teama de un atac american; multi cred ca aceasta teama e dovada unui sir de actiuni
sovietice vazute anterior ca indicand agresivitate ruseasca. Intr-adevar, chiar 36% din
ofiteri considera ca motivatiile Uniunii Sovietice sunt in principal defensive. Cu mai
putin de 20 de ani in urma, ofietrii erau impartiti intre cei care credeau ca Rusia doreste
cucerirea lumii si cei care credeau ca se cauta doar expansiunea.
Oamenii de stat care nu inteleg problema securitatii vor crede ca banii cheltuiti sunt
singurul cost al inarmarii. Aceasta credinta inlatura orice restrangere privind restrangerea
costurilor inarmarii. Mai mult, e probabil ca statele sa-si stabileasca cerinte de securitate
prea inalte. Fiindca nu inteleg ca incercarea de a-si mari securitatea poate insemna chiar
scaderea acesteia, vor supraestima securitatea ce se poate obtine.vor crede ca daca sunt in
nesiguranta pot sa joace pe teren sigur prin cresterea inarmarii. Astfel, e foarte posibil ca
2 state care sprijina status-quo-ul dar nu inteleg dilema securitatii vor ajunge, daca nu la
razboi, atunci cel putin la o relatie conflictuala mai puternica decat se cere de situatia
obiectiva insasi.
Convingerea ca cresterea puterii militare duce intotdeauna la cresterea securitatii e adesea
legata de o alta, anume ca singura cale spre securitate e puterea militara. Ca o consecinta,
un intreg areal de politici ameliorative vor fi subestimate. Factorii de decizie care nu cred
ca adoptarea unei posturi conciliatorii, rezolvarea plangerilor legitime ale altora, sau
obtinerea unor castiguri comune din cooperare pot creste securitatea tarii, nu vor acorda
multa atentie si efort acestor posibilitati.
Pe de alta parte, o sensibilitate marita la problema securitatii face mai probabil ca statul
va trata agresorul ca si cum ar fi un aparator nesigur al status-quo-ului.In parte datorita
parerilor lor privind cauzele Primului razboi mondial, britanicii erau predispusi sa creada
ca Hitler dorea doar rezolvarea nemultumirilor legitime si reduse si ca securitatea putea fi
obtinuta cel mai usor printr-un sistem international echitabil. Ca rezultat, au urmat o
politica care, desi destinata sa evite pericolul crearii unui conflict nedorit cu o Germanie
status-quo, a ajutat la distrugerea Europei.

Geografie, angajamente, convingeri si securitatea prin expansiune

O ultima consideratie nu se potriveste usor in matricea folosita pana acum, desi poate fi
vazuta ca un aspect al vulnerabilitatii si costurilor CD. Situatiile difera privind usurinta
sau greutatea cu care statele pot ajunge simultan un grad inalt de securitate. Influenta
tehnologiei militare asupra acestei variabile e subiectul urmatorului capitol. Vrem sa
discutam despre impactul convingerilor, al geografiei si angajamentelor (multe pot fi
considerate modificari ale geografiei, deoarece forteaza statele sa apere zone in afara
teritoriului national). In Europa aglomerata, cerintele de securitate erau greu de angrenat.
Fiind inconjurata de state puternice, problema Germaniei /sau problema creata de
Germania/ a fost intotdeauna mare si mai complicata cand relatiile cu Franta si Rusia erau
proaste, cum a fost inainte de Primul Razboi Mondial.in acel caz, chiar si o Germanie
staus-quo ,daca nu putea schimba situatia politica, ar fi fost fortata sa adopte ceva in
genul Planului Schlieffen.pentru ca nu putea tine piept ambilor inamici, trebuia sa fie
pregatita sa-l infranga pe unul rapid si apoi sa se ocupe mai relaxat de celalalt. Daca
Franta sau Rusia statea departe de conflictul dintre Germania si celalalt stat, i-ar fi permis
acesteia sa domine Europa(chiar daca nu acesta era scopul Germaniei). De aceea, trebuia
sa lipsesca Germania de aceasta capacitate, lasandu/i mai putina siguranta. Desi
comportamentul arogant si haotic al Germaniei, dublat de dorinta de a avea un nivel
neobisnuit de inalt al securitatii (ce urca pana la dorinta de a iesi din aria sa geografica),
formau o problema, chiar si oamenilor de stat intelepti ai germaniei le-ar fi fost greu sa
obtina un nivel f inalt al securitatii fara sa alarmeze statele vecine.
O situatie similara a aparut pt Franta dupa Primul razboi Mondial. Isi luase angajamentul
sa-si protejeze aliatii din Europa de est, ceea ce nu s eputea face decat prin ofensiva
impotriva Germaniei. Dar fiindca nu erau garantii ca Franta n-ar dori apoi o expansiune,
o Franta care ar fi putut lansa un contratac victorios impotriva Germaniei care ar fi intrat
in Europa de Est era un pericol potential pt valorile esentiale germane. Similar, Statele
Unite, capabile sa ameninte cu o replica cu arme startegice nucleare la un atac al Uniunii
Sovietice in europa de vest, erau o amenintare,desi una redusa, la capacitatea U.Sovietice
de a mentine status-quo-ul. Incompatibilitatea cu aceste cerinte de securitate nu e
completa. Herman Kahn are dreptate cand sustine ca Statele Unite ar putea avea un factor
de retinere tip II( capacitatea sa impiedeice o provocare sovietica majora) fara a obtine
capacitatea primei lovituri pt ca replica asteptata a Uniunii Sovietice urmare la un atac
american ar putea fi destul de mare astfel incat sa impiedica SUA sa atace daca nu
considera ca va suferi pierderi enorme daca nu o face ( de ex, pierderea Europei).La fel,
balanta militara franco-germana ar fi putut fi ca Franta sa atace cu succes Germania daca
aceasta din urma ar fi avut armata implicata in Europa de est, dar nu ar fi putut-o invinge
daca Germania ar fi putut sa-si trimita toate fortele in apararea sa. Dar aceasta balanta
fragila e greu de atins, in special deoarece statele isi fac calculele in mod conservator. De
aceea, o astfel de solutie nu e la indemana.
Pt Statele Unite, problema pusa de necesitatea protejarii Europei e o exceptie. De-a
lungul intregii sale istorii, aceasta tara a fost intr-o pozitie favorabila: relativ auto-
suficienta si in siguranta impotriva invaziilor, nu a reusit doar sa-si asigure securitatea
relativ ieftin, dar a si reusit ca prin aceasta sa nu-i ameninte pe altii. Dar ambitiile si
angajamentele au schimbat aceasta situatie. Dupa cucerirea Filipinelor, „nici SUA nici
Japonia nu au reusit sa-si asigure preotectia teritoriilor cu mijloace militare si navale fara
a compromite apararea celeilalte. Acesata problema ii va chinui pe oamenii de stat
americani si japonezi pana in 1941. In plus, in masura in care Japonia se putea
proteja,putea rezista amenintarilor americane de razboi daca Japonia nu respecta
independenta Chinei. Aceste complicatii erau minore in comparatii cu cele ce au urmat
celui de-al 2-lea razboi mondial. O putere mondiala trebuie sa capacitatea de a face rau
altora care nu au capacitatea sa-i faca rau.
Marea Britanie reusise sa-si mentina securitatea fara a ameninta pe altii intr-un grad mai
mare decat puterile continentale, desi la un grad inferior Statelor Unite. Dar obtinerea
coloniilor si dependenta de comertul extern i-au sacrificat relativa invulnerabilitate
datorata pozitiei insulare. Odata ce a luat india, a trebuit sa trateze Rusia ca vecin.
Aceasta din urma se extindea in asia Centrala, facandu-le imposibila amandurora
securitatea. Nevoia de a pastra cai maritime sigure catre India insemna ca nici un stat nu
putea sa ameninte Africa de sud si mai apoi Egiptul. Dar nevoia de a proteja aceste 2
zone a dus la noi temeri, noi obligatii, noi cerinte de securitate care intrau in conflict cu
celel ale altor natiuni europene. In plus, odata ce Marea Britanie avea nevoie de
importuri atat pe timp de pace cat si pe timp de razboi, avea nevoie de o marina care
putea preveni o blocada. O marina suficienta pt aceasta sarcina nu putea decat sa fie si o
amenintare la adresa oricarui alt stat ce avea un comert puternic.
O problema relationata se ridica datorita faptului ca apararea status-quo-ului inseamna
adesea protectia nu doar teritoriala. Interesele nonteritoriale, normele, si structura
sistemului international trebuie mentinute. Daca toate puterile status-quo sunt de acord
asupra acestor valori si le interpreteaza in moduri compatibile, problemele se vor
minimaliza. Dar potentialul de conflict e mare, si politicile urmate tind sa exacerbeze
problema securitatii. Cu cat e mai mare aria de interese ce trebuie protejate, cu atat mai
probabil e ca eforturile nationale de a mentine status-quo-ul se vor prabusi. Cum spunea
un purtator de cuvant francez in 1930: „Securitatea! Termenul inseamna mai mult decat
mentinerea teritoriului national, sau chiar a teritoriilor lor dincolo de mari. Inseamna si
pastrarea respectului lumii, a intereselor lor economice, tot ceea ce, intr-un cuvant,
formeaza grandoarea, viata insasi a unei natiuni.Cand ne gandim la securitate in acest
sens, ia automat si o conotatatie competitionala. Implica impunerea vointei unui stat
asupra altora, aratarea unui spirit de leadership ridicat, daca nu chiar dominanta si
expunerea unei atitudini intepate. Comportamentul ce reiese se va izbi cu siguranta de al
celorlalti care-si definesc securitatea in acelasi fel.
Problema va fi aproape de nerezolvat daca oamenii de stat cred ca securitatea lor
inseamna amenintarea sau atacarea altora. „Ce se opreste din crestere, incepe sa
putrezeasca. „, a declarat un ministru Caterinei cea Mare. Mult mai cunoscuta e credinta
ca daca celalalt e in siguranta, va fi incurajat sa actioneza importiva propriilor interese
statale, si convingerea ca intr-un razboi nu va fi suficient ca un stat sa se
autoapere.;trebuie sa poata sa duca razboiul pe teritoriul altui stat. Aceste convingeri fac
dificila dezvoltarea unor politici de securitate compatibile de catre statele status-quo, pt
ca conduc statul la convingerea ca securitatea sa depinde de nesiguranta celorlalte state.
In alte cazuri, „O tara angajata intr-un razboi de aparare poate fi obligata, din motive
strategice sa-si asume ofensiva.”, dupa cum a spus un delegat francez la o conferinta
despre dezarmare in perioada interbelica. Acetsa a fost si cazul frantei in 1799:
Obiectivele politice ale Directoratului erau in principal defensive, deoarece francezii
doreau doar sa protejeze republica de invazii si sa mentina securitatea si teritoriile regimurilor
satelite din Olanda, Elvetia si Italia. Conducatorii francezi nu cautau noi cuceriri.; doar sa-si
pastreze cuceririle anterioare din timpul revolutiei. Directoratul credea totusi, ca doar o ofensiva
militara putea sa permita natiunii atingerea obiectivului sau politic defensiv. Prin impunerea unor
infrangeri rapide si decisive a mai multor mebri ai coalitiei, directorii sperau sa rupa unitatea
aliatilor si sa foteze puterile individuale sa ceara pacea separat.
Nu conta pentru statele din jur ca Franta nu ataca din lacomie, ci pentru ca dorea sa fie
lasata in pace. Daca vecinii ei nu-i ofereau o cale alternativa spre telul ei, Franta trebuia
sa mearga la razboi.

Multe din aceste argumente pot fi ilustrate de politicile marilor puteri in perioada
precedenta razboaielor mondiale. Razboaiele lui Bismarck au suprins oamenii de stat
aratand ca ofensiva era un avantaj fiind rapida, relativ necostisitoare si decisiva. Cazand
intr-o greseala comuna, observatorii au proiectat aceasta schema in viitor. Sperantele
rezultate au avut mai multe efecte. In primul rand, statele isi cautau aliati semi-
permenenti. La inceputurile razboielor franco-prusace, Napoleon al III-lea s-a gandit ca
era destul timp sa castige austria de partea sa. Acum, altii nu aveau de gand sa-i repete
greseala. In al 2-lea rand, bugetele apararii erau mari si reactionau brusc la majorari de
cealalta parte. Nu e surprinzator ca teoria lui Richardson privind curca inarmarilor se
pliaza perfect acestei perioade. In al 3-lea rand, majoritatea factorilor de decizie credeau
ca urmatorul razboi european nu va duce la pierderi mari de vieti si bani. Acesta e unul
din motivele pt care razboiul era vazut in general ca inevitabil si opinia maselor era asa
de razboinica. In al 4-lea rand, odata ce razboiul era probabil, erau presiuni mari pt a
avea prioritate. Ambele parti credeau ca orice s-ar deplasa primul putea penetra destul de
adanc in teritoriul celuilalt pt a intrerupe mobilizarea si astfel sa castige un avantaj
insurmontabil.(Nu exista o astfel de convingere privind folosirea fortelor navale. Desi
Churchill a tinut un discurs neinspirat spunand ca daca navele germane „ nu ies la lupta
pe timp de razboi vor fi vanate ca sobolanii” , toti stiau ca submarinele , minele si
fortificatiile de coasta faceau acest lucru imposibil. Asa ca la inceputul razboiului fiecare
forta navala era pregatita mai mult pt defensiva decat pt atac, si fortele destabilizatoare pe
termen scurt care lansau armatele unele spre altele nu erau operationale.) Mai mult,
fiecare parte stia ca si cealalta vedea situatia la fel, marind pericolul perceptibil privind
probabilul atac, si dand motive in plus de izbucnire a razboiului daca conditiile li se
pareau favorabile. Pe termen scurt si lung, erau stimulari atat ofensive cat si defensive pt
atac. Aceasta situatie arunca o lumina asupra intrebarii generale privind motivele
Germaniei in 1914 „ A declansat Germania razboiul deliberat penrtu a deveni o puetre
mondiala sau a sprijinit Austria doar pentru a ajuta un aliat slabit?”protejandu-si astfel si
propria pozitie? Intr-o anumita masura, aceasta intrebare induce in eroare. Datorita
avantajului perceput al ofensivei, razboiul a fost vazut ca cea mai buna cale pentru
castigarea expansiunii si evitarea pierderii influentei. Parea ca e nu e nici un alt drum pt
ca Germania sa-si pastreze si sa-si asigure pozitia.
Bineinteles razboiul a aratat ca aceste convingeri au fost gresite complet. Transeele si
mitralierele au dat un avantaj covarsitor defensivei. Lupta a ajuns in impas si a produs
infricosator de multe victime. Nu avea sens ca luptatorii sa sangereze pana la moarte.
Daca ar fi stiut dinainte de puterea defensivei, s-ar fi grabit spre transee in loc sa alerge
inspre teritoriul inamic. Fiecare parte ar fi putut face asta fara a mari impulsurile celorlalti
de a ataca. Razboiul ar fi putut izbucni oricum, la fel cum DD e un posibil rezultat al
Puiului, dar celputin presiunea timpului si teama permiterii celuilalt sa dea prima lovitura
nu ar fi dus la acest sfarsit. Si, daca ambele parti ar fi cunoscut costurile razboiului, ar fi
negociat mult mai serios. Intrebarea evidenta este de ce statele nu au cautat o rezolvare la
masa negocierilor de indata ce era evidenta iminenta razboiului. Schlieffen spusese ca
daca planul lui esua, trebuia cautata pacea. Raspunsul e complex, nesigur si mult in afara
obiectivelor noastre. Dar o parte a acestui motiv era speranta ca ca vor putea avea o
reusita si ca se va reinstaura dominanta ofensivei. Fara acea speranta, presiunile politice
si psihologice de a lupta pana la o victorie decisiva ar fi putut fi invinse.
Politica perioadei interbelice era construita dupa istoria conflicetelor anterioare si
convingerea ca orice viitor razboi va fi asemanator. Lectiile militare si politice se
intreceau in ameliorarea problemei securitatii. Deoarece se credea ca Primul Razboi
Mondial a fost o greseala ce ar fi putut fi evitata prin conciliere mestesugita, atat marea
Britanie cat si, intr-o mare masura, Franta, erau convinse ca Germania interbelica nu era
o adevarata amenintare la adresa pacii, si erau atente la pericolul unui conflict nedorit ce
se putea crea prin reactia rapida si puternica la inarmarea acesteia. Si deoarece M.B. si
Franta credeau ca defensiva va continua sa domine, au concluzionat ca era mai sigur sa
adopte o postura militara mai relaxata si neamenitatoare. Marea Britanie nu mai simtea
nici nevoia sa-si pastreze legaturile stranse din alianta. Atunci, postura militara a Aliatilor
constituia doar un mic pericol pt Germania; daca aceasta din urma s-ar fi mutumit cu
status-quo-ul, ar fi fost usor pt ambele parti sa sse simta in siguranta in spatele liniilor lor
de fortificatii. Bineinteles ca nemtii nu au fost multumiti, asa ca nu e surprinzator ca si-a
alocat banii si si-au indreptat atentia inspre gasirea unor modalitati de a sparge impasul
creat de dominatia defensivei. Tacticile blitzkrieg erau necesare daca urmau sa foloseasca
forta pt schimbarea status-quo-ului.
Etapele initiale ale razboiului de pe frontul de vest constrastau cu Primul Razboi
Mondial.Doar cu noile arme aeriene erau impulsionati sa loveasca primii, si aceste forte
erau prea slabe pt a duce la indeplinire planurile grandioase de care toti se temeau si al
care toti visau. Armatele, tot instrumentul de baza, s-au grabitspre pozitiile defensive.
Poate ca aliatii ar fi pututu ataca cu succes in timp ce germanii erau ocupati cu invadarea
Poloniei. Dar credinta in defensiva era asa de mare incat acest razboi n-a fost niciodat
luat in serios. La 3 luni d ela inceperea razboiului, primul ministru francez a rezumat
parerile comune tuturor, cu exceptia lui Hitler: pe frontul de vest e un impas. Doua forte
egale si una care ataca vazand atatea victime incat nu se poate deplasa fara a pune in
pericol continuarea razboiului sau a perioadei postbelice. Aliatii erau cuprinsi de o dilema
pe care n-au recunoscut-o niciodata deplin, cu atat mai putin s-o rezolve. Pe de o parte,
aveau mari scopuri in acest razboi....