Sunteți pe pagina 1din 56

L U M E A

CATHOLICA
aprilie 2008
www.lumea.catholica.ro
2 Lumea Catholica, aprilie 2008

SUMAR

1. Între avort şi dreptul copilului la viaţă ................................ 3


Mons. Elio Sgreccia

2. Americani obişnuiţi cu vieţi extraordinare: Elizabeth Ann


Seton şi Frances Xavier Cabrini ........................................... 8
-

3. Americani obişnuiţi cu vieţi extraordinare: John Neumann


şi Kateri Tekakwitha .......................................................... 15
-

4. Americani obişnuiţi cu vieţi extraordinare: Pierre Toussaint


şi Felix Varela ..................................................................... 21
-

5. Marele Papă al tragediei mondiale ................................... 28


Matthew E. Bunson

6. Kirche in Not şi noile provocări ......................................... 36


Isabelle Cousturie

7. Pregătirea pentru căsătorie: Când şi unde; Jurăminte şi


simboluri ............................................................................ 41
Rebecca Nappi, pr. iezuit Daniel Kendall

8. Ce se ştie despre viaţa Sfântului Paul? .............................. 46


pr. Ariel Alvarez Valdes
Lumea Catholica, aprilie 2008 3

Între avort şi dreptul copilului la viaţă


autor: Mons. Elio Sgreccia
traducător: pr. Mihai Pătraşcu
sursa: © L'Osservatore Romano, 27 aprilie 2008

Mons. Elio Sgreccia este preşedintele


Academiei Pontificale pentru Viaţă.

Adunarea parlamentară a Consiliului


Europei a aprobat la 16 aprilie a.c.
rezoluţia 1607 care invită cele 47 de
state membre să-şi orienteze, acolo unde
este necesar, propria legislaţie în aşa fel
încât să garanteze efectiv femeilor
"dreptul de acces la avort sigur şi legal".
Documentul a fost aprobat cu 102 voturi
pentru, 69 împotrivă şi 14 abţineri, după
o lungă dezbatere care a hotărât cu
privire la includerea în textul provizoriu a
72 de amendamente propuse anterior.
Mons. Elio Sgreccia
Rezoluţia aprobată începe reafirmând principiul că în nici o circumstanţă
avortul nu trebuie să fie înţeles ca un mijloc de planificare familiară şi că, pe
cât este posibil, el trebuie să fie evitat (cf. nr. 1). În acest scop, rezoluţia
recomandă ca să fie pus în acţiune orice mijloc, cu condiţia să fie compatibil
cu drepturile femeilor, pentru a reduce atât sarcinile nedorite cât şi
avorturile înseşi. Aşadar, se pare că, cel puţin în linie de principiu,
introducerea la document recunoaşte şi afirmă clar că avortul este o realitate
negativă în ea însăşi, care trebuie evitată pe cât e posibil cu orice efort.

Apoi este amintit în text prezenţa în cea mai mare parte a statelor membre a
unor dispoziţii de lege care, în condiţii şi circumstanţe precise, "permit"
avortul în cazurile prevăzute. Aici rezoluţia arată o preocupare concretă:
pericolul ca în unele ţări din Consiliul Europei unde avortul este permis, de
fapt, să nu poată fi garantat femeilor care l-ar cere "un acces efectiv la
4 Lumea Catholica, aprilie 2008

serviciile pentru avort care să fie sigure, de susţinut, acceptabile şi


corespunzătoare" (nr. 2), şi asta din cauza unor condiţionări excesiv de
restrictive prevăzute de respectivele dispoziţii legislative, care ar ajunge să
provoace efecte discriminatorii printre femei.

Şi tocmai la acest punct în text apare cuvântul "drept", cu referinţă la accesul


efectiv la avort. Asta uimeşte deoarece este pentru prima dată când într-un
document oficial al Consiliului Europei - aşa ca în cele ale Naţiunilor Unite - se
vorbeşte despre avort ca despre un "drept". De fapt, din punct de vedere
legislativ, una este a permite sau a nu penaliza avortul efectuat în
circumstanţe determinate, şi alta este a-l defini ca un "drept", căruia în mod
logic ar trebui să-i corespundă o "obligaţie" de tutelare a respectivului drept.

Este oare cu adevărat posibil să se ceară în mod întemeiat un "drept la


avort"? Pe ce baze s-ar putea justifica dreptul de a întrerupe viaţa unei fiinţe
umane nevinovate şi, mai mult, slabe şi lipsite de apărare? În afară de a
adopta criterii antropologice discriminatorii şi arbitrare, care nu recunosc
oricărei fiinţe umane demnitate egală şi drepturi fundamentale, această
pretenţie este total nefondată şi arogantă; ea poate fi justificată numai de
modele de gândire puternic ideologice, care nu pun persoana umană ca scop
ultim şi măsură a vieţii sociale şi deci a reglementării legislative.

Şi afirmaţia că "avortul nu trebuie să fie interzis în limite gestaţionale


raţionale" (nr. 4) ridică întrebări şi perplexităţi. Raţionalitatea la care se face
referinţă pare să fie, de fapt, măsurată după motive referitoare exclusiv la
sănătatea femeii şi la costurile sociale. În schimb nu se spune nimic despre
realitatea fiinţei umane (embrionul) care trebuie avortată, a cărei demnitate
esenţială este legată de însăşi natura ei, de însuşi faptul că aparţine speciei
umane şi nu de etapele dezvoltării sale biologice. Aşadar, în raport cu
"dreptul" său de ocrotire a vieţii nu există şi nu pot exista "limite gestaţionale
raţionale" în care să fie posibilă derogarea de la acest drept fundamental,
deoarece viaţa umană individuală posedă valoarea sa specială şi inalienabilă
în orice moment al istoriei sale personale.

În aceeaşi direcţie, continuând citirea rezoluţiei 1607, un alt element creează


perplexităţi puternice; e vorba de reafirmarea (cf. nr. 6), în sine oportună şi
Lumea Catholica, aprilie 2008 5

justă, a dreptului oricărei fiinţe umane - şi nu se înţelege de ce textul simte


nevoia de a specifica "inclusiv femeile", lucru care apare foarte clar şi, deci,
ofensator faţă de femeile înseşi - la respectarea propriei integrităţi fizice şi la
libertatea gestionării propriului trup. Pe baza acestei afirmaţii, textul
conclude că "ultima decizie de a recurge sau nu la avort este o chestiune care
aparţine femeii interesate, care trebuie să aibă mijloacele pentru a exercita
acest drept în manieră eficace".

Concluzia nu pare complet coerentă cu afirmaţia iniţială de principiu. De fapt,


dacă este recunoscut dreptul la ocrotirea integrităţii corporale a oricărei
fiinţe umane, acesta trebuie revendicat pentru toate fiinţele umane, fără
deosebire; ori, în cazul avortului, femeia este numai una dintre fiinţele
umane implicate în mod direct, nu singura fiinţă umană. Şi copilul, embrion
sau făt, este fiinţă umană. Dacă este sacrosantă revendicarea respectului faţă
de integritatea corporală a mamei, la fel este afirmarea şi revendicarea
integrităţii corporale a copilului, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă nu
este în măsură să reclame şi să apere de unul singur propriile interese.

În cazul avortului, din acest punct de vedere există două fronturi de interes
care trebuie ocrotite împreună: sănătatea mamei şi cea a copilului. Cel
zămislit cu siguranţă nu poate fi redus la "parte a trupului femeii gravide",
aşa cum demonstrează de acum fără nici o incertitudine raţională
embriologia modernă.

Rezoluţia 1607 trece prea repede peste acest aspect fundamental, încercând
să considere complet evidente afirmaţii cu semnificaţie antropologică şi de
valoare care sunt în schimb discutabile, dacă nu măcar în numele acelui
pluralism de gândire atât de revendicat chiar de susţinătorii acestor afirmaţii.
Prin urmare, este total artificială şi "populistă" acuza repetată, adusă
împotriva Bisericii Catolice din partea unor parlamentari în momentul
discutării documentului, că acţionează şi vorbeşte cu scopul de "a le priva pe
femei de dreptul lor cel mai fundamental: acela de a dispune de trupul lor".

O astfel de idee este absolut străină de învăţătura şi de intenţiile Bisericii, dar


mai ales reprezintă o clară reducţie distorsionatoare a realităţii: avortul
voluntar nu poate fi redus la o simplă chestiune de gestionare a trupului
6 Lumea Catholica, aprilie 2008

femeii; de fapt, el include în acelaşi timp alegerea dramatică de a distruge o


viaţă umană, cea a copilului, a cărui valoare de fond este egală cu aceea a
mamei.

O ultimă precizare trebuie făcută cu privire la soluţiile posibile pe care


documentul le prospectează pentru a elimina pe cât posibil fenomenul
avortului. În acest scop se face referinţă la politicile corespunzătoare de
"sănătate sexuală şi reproductivă", dar mai ales la exigenţa de a face
"obligatorie" o educaţie sexuală şi relaţională (modelată după vârsta şi după
"genul" subiectului) adresată tinerilor. Oferta unei propuneri educative pe
planul sexualităţii şi al relaţionalităţii este fără îndoială o valoare, care
constituie de altfel o obligaţie a adulţilor faţă de cei mai tineri, mai ales din
partea părinţilor faţă de copiii lor; în acelaşi timp, pentru părinţi această
angajare reprezintă şi un drept, care trebuie exercitat în libertate de alegere
a valorilor şi a semnificaţiilor care trebuie transmise propriei descendenţe.

În schimb, pare foarte dificil de imaginat ce poate să fie societatea în


ansamblul său - şcoala? alte structuri? - care desfăşoară acest tip de funcţie
educativă, deoarece ar trebui de ales şi în mod inevitabil de impus un model
de valoare şi interpretativ, încălcând libertatea de alegere a părinţilor înşişi.
Ori să gândim, aşa cum face un pic "naiv" rezoluţia 1607, că e posibil să se
dea despre aceste tematici fundamentale simple informaţii "neutre", fără
valori etice, fără puncte de referinţă antropologice. De fapt, nu întâmplător
documentul reafirmă importanţa răspândirii în largă măsură de cunoştinţe şi
instrumente de contracepţie în rândul populaţiilor, cu convingerea că făcând
astfel se va obţine o puternică diminuare a fenomenului avortului.

Pe baza statisticilor oficiale şi a convingerilor antropologice total diferite,


considerăm că trebuie să repropunem calea angajării pentru o educaţie
integrală la valoarea vieţii umane, la iubire şi la afectivitate (care cuprinde şi
sexualitatea), mai ales în sarcina părinţilor faţă de copii, ca drum principal şi
eficace pentru a îndepărta plaga avortului, oricum ar fi el, legal sau
clandestin. Credem şi că întreaga societate, şi îndeosebi cei care au
responsabilitatea conducerii ei, trebuie să acţioneze în mod eficace pentru a
încerca să înlăture orice dificultate concretă (materială, sanitară, psihologică,
economică, socială şi aşa mai departe) care s-o determine pe femeie să
Lumea Catholica, aprilie 2008 7

recurgă la avort.

Concluzând, afirmaţia referitoare la "dreptul de avort" introdusă împotriva


logicii prevenirii şi a educaţiei, ar ajunge în orice caz să anuleze dreptul la
viaţă al copilului zămislit şi reprezintă o interpretare selectivă şi subiectivă a
dreptului însuşi, contrar accepţiunii originale a drepturilor umane în care
dreptul la viaţă este originar, fundamental şi preliminar faţă de toate
celelalte drepturi ale omului.
8 Lumea Catholica, aprilie 2008

Americani obişnuiţi cu vieţi extraordinare: Elizabeth


Ann Seton şi Frances Xavier Cabrini

autor: -
traducător: Ecaterina Hanganu
sursa: © AmericanCatholic, Wikipedia ş.a.

Papa Benedict al XVI-lea s-a aflat în luna aprilie într-o vizită în Statele Unite
ale Americii. Printre întâlnirile pe care le-a avut, una a fost în New York cu
tinerii. Între altele Sfântul Părinte le-a indicat tinerilor ca exemplu vieţile a
şase americani, nativi sau prin adopţie: Sf. Elizabeth Ann Seton, Sf. Frances
Xavier Cabrini, Sf. John Neumann, Fericita Kateri Tekakwitha, Venerabilul
Pierre Toussaint şi pr. Felix Varela - "şase bărbaţi şi femei obişnuiţi care au
avut vieţi extraordinare". Cine sunt aceşti americani obişnuiţi cu vieţi
extraordinare? Vă propunem să le descoperim vieţile prin biografiile
următoare.

Sfânta Elizabeth Ann Seton


(28 august 1774 - 4 ianuarie 1821)

Sfânta Elizabeth Ann Bayley Seton este o personalitate esenţială pentru


Biserica Catolică din SUA. Ea a pus bazele primei comunităţi călugăreşti
pentru femei din America: Surorile Carităţii. Tot ea a deschis prima şcoală
parohială din America şi a înfiinţat primul orfelinat catolic american. Şi toate
acestea le-a înfăptuit pe durata a numai 46 de ani de viaţă, timp în care-şi
creştea cei cinci copii ai săi.

Adevărată fiică a Revoluţiei Americane, ea s-a născut la 28 august 1774,


exact cu doi ani înainte de Declaraţia de Independenţă. Prin naştere şi
căsătorie aparţinea familiilor de frunte din New York şi se bucura astfel de
toate avantajele oferite de înalta societate. A fost crescută după credinţa
Bisericii Episcopaliene, învăţând de acolo valoarea rugăciunii, a Scripturii şi a
examinării conştiinţei la sfârşitul zilei. Tatăl său, dr. Richard Bayley, nu avea
prea multe în comun cu Biserica, dar era un mare umanist care şi-a învăţat
Lumea Catholica, aprilie 2008 9

fiica să îi iubească şi să îi slujească pe


ceilalţi. Moartea mamei sale la o vârstă
fragedă (pe când avea doar trei ani), şi
mai târziu, a doicii sale, i-au conferit
copilului sentimentul eternităţii şi intuiţia
temporalităţii precare pe care o are viaţă
noastră, ca pelerini pe acest pământ.
Departe de a deveni morocănoasă şi
închisă în sine, Elizabeth făcea faţă
fiecăror noi încercări cu toată fiinţa ei,
aşa cum era ea, plină de speranţă şi
drăgălăşenie.

La vârsta de 19 ani, Elizabeth era una


dintre frumuseţile oraşului şi s-a
căsătorit cu un om de afaceri chipeş şi Elizabeth Ann Seton
înstărit, William Magee Seton. Au avut
cinci copii (Anna Maria, William, Richard, Catherine şi Rebecca), dar afacerea
pe care o aveau a dat faliment, iar soţul ei a murit de tuberculoză doi ani mai
târziu. La vârsta de 30 de ani, Elizabeth rămăsese văduvă, fără un ban şi cu
cinci copii mici de crescut. În timp ce se afla în Italia cu soţul ei, pe moarte,
Elizabeth şi-a mărturisit credinţa catolică mai întâi printre prietenii de
familie. Trei elemente de bază au determinat-o să treacă la catolicism:
credinţa în prezenţa reală din Preasfântul Sacrament, devoţiunea faţă de
Preasfânta Fecioară şi convingerea că originile Bisericii Catolice pot fi
urmărite înapoi în timp până la apostoli şi Isus. Când s-a convertit la
catolicism, în martie 1805, a pierdut sprijinul familiei şi al prietenilor săi.

Ca să îşi poată întreţine copiii, a deschis o şcoală în Baltimore. Proiectul s-a


soldat cu un eşec datorită mentalităţii anti-catolice a timpului. După câţiva
ani de încercări şi mari dificultăţi, Elizabeth a înfiinţat o şcoală la Emmitsburg,
Maryland, dedicată îngrijirii şi educării copiilor săraci. Grupul format de ea s-
a supus chiar de la început unor reguli stricte, după modelul comunităţilor
călugăreşti. Recunoaşterea acestui ordin călugăresc - primul pentru femei
înfiinţat în America - avea să sosească în 1809. Elizabeth şi-a petrecut restul
10 Lumea Catholica, aprilie 2008

vieţii conducând şi dezvoltând comunitatea Surorilor Carităţii Sfântului Iosif


pe care o înfiinţase, împreună cu preoţii Societăţii Saint-Suplice din
Baltimore. Astăzi şase comunităţi călugăreşti îşi trag originile din începuturile
umile ale Surorilor Carităţii din Emmitsburg, Maryland. A murit de
tuberculoză la 4 ianuarie 1821, la Emmitsburg, în Casa Sf. Iosif, ultimele ei
cuvinte fiind "Fiţi copii ai Bisericii". Mormântul ei este Monument Naţional.

La 18 decembrie 1959, Elizabeth a fost declarată Venerabilă. A fost


beatificată de Papa Ioan al XXIII-lea la 17 martie 1963, şi canonizată de Papa
Paul al VI-lea la 14 septembrie 1975, ea devenind astfel primul sfânt născut
pe pământ american. "Biserica acordă cea mai mare onoare posibilă
Elizabethei Ann Bayley Seton, apreciind contribuţia ei extraordinară ca
femeie, soţie, mamă, văduvă şi persoană consacrată", spunea Papa Paul al
VI-lea în omilia de canonizare. Papa sublinia atunci că ceremonia de
canonizare a primului cetăţean american născut pe pământ american - o
femeie - coincide cu începutul Anului Internaţional al Femeii. "Fie ca
dinamismul şi autenticitatea vieţii ei să fie un exemplu în zilele noastre - şi
pentru generaţiile care vor veni - arătând ceea ce poate duce la împlinire o
femeie care îşi desăvârşeşte misiunea, pentru binele omenirii".

Sf. Elizabeth Ann Seton este considerată patroană a şcolilor catolice. Este
sărbătorită la 4 ianuarie. Numele ei se află înscris pe uşa Catedralei Sf. Patrick
din New York, fiind prezentată ca "fiică a oraşului New York". Moştenirea sa
trăieşte în fiicele sale spirituale care colaborează prin intermediul Federaţiei
Surorilor Carităţii. A lăsat în urma sa şi peste o mie de scrisori, în care relevă
etapele creşterii ei spirituale. A fost un om al rugăciunii - Psalmul 23 fiind
rugăciunea ei preferată - şi al acţiunii, îmbrăţişând spiritualitatea a Sfintei
Louise de Marillac şi a Sf. Vincenţiu de Paul. "Trebuie literalmente să ne
rugăm fără încetare - fără încetare - indiferent de evenimentele şi ocupaţiile
pe care le avem de-a lungul vieţii... E vorba de acea rugăciune a inimii care nu
depinde de loc sau de context şi care este mai degrabă o continuă înălţare a
inimii către Dumnezeu, aflată în continuă comunicare cu El", afirma cândva
Elizabeth Ann Seton.

Elizabeth Seton nu s-a remarcat prin daruri extraordinare. Nu a fost nici o


mistică şi nici nu a purtat stigmate. Nu a făcut profeţii şi nici nu a vorbit în
Lumea Catholica, aprilie 2008 11

limbi necunoscute. A avut însă două mari devoţiuni: abandonarea totală în


voinţa Lui Dumnezeu şi iubirea arzătoare pentru Preasfântul Sacrament.
Elizabeth îi scria unei prietene, Julia Scott, că ar prefera să renunţe la lume ca
să trăiască într-o peşteră sau în pustiu, "dar Dumnezeu mi-a încredinţat o
mare misiune ca să o duc la îndeplinire şi prefer - sper că aşa voi face
întotdeauna - voinţa Lui în faţa oricăreia dintre dorinţele mele".

Sfânta Frances Xavier Cabrini


(15 iulie 1850 - 22 decembrie 1917)

Sfânta Frances Xavier Cabrini, numită în


timpul vieţii "Mama Cabrini", a fost cel
dintâi cetăţean american care avea să fie
canonizat de Biserica Catolică.
Încrederea sa profundă în ocrotirea şi
grija iubitoare a lui Dumnezeu faţă de ea
i-a dat puterea să devină o luptătoare
plină de curaj în slujirea lui Cristos. Maria
Francesca Cabrini s-a născut la
Sant'Angelo Lodi, în Lombardia, fiind al
treisprezecelea copil al unei familii de
fermieri - Agostino Cabrini şi soţia sa,
Stella Oldini. Născută prematur, a avut
toată viaţa o sănătate precară. Fiindcă
mama ei avea 52 de ani când s-a născut
Francesca, copilul a fost luat în grijă de Frances Xavier Cabrini
sora ei mai mare, Rosa.

La vârsta de 13 ani, a fost trimisă la Şcoala Normală a Fiicelor Preasfintei


Inimi, pe care absolvit-o la 18 ani (în 1868), obţinând diploma de învăţătoare.
Patru ani mai târziu s-a îmbolnăvit de variolă. Când a încercat să intre în
Congregaţia unde învăţase, a fost refuzată din cauza sănătăţii sale fragile,
deşi Maica Giovanna Francesca Grassi sesizase potenţialul său autentic şi-i
spusese: "Eşti chemată să înfiinţezi un alt Institut care să aducă o nouă glorie
Inimii Lui Isus". A încercat apoi la Canossiene şi a fost din nou refuzată. În tot
acest timp şi-a îngrijit părinţii, a ajutat familia la fermă şi a predat la o şcoală
12 Lumea Catholica, aprilie 2008

privată care fusese înfiinţată de una dintre surori în Sant’Angelo. Apoi, în


1871, a început să predea la o şcoală publică dintr-un sat alăturat, la cererea
parohului său.

În cele din urmă, a depus voturile religioase în 1877. În acest moment a


adăugat numele Xavier la numele său, în onoarea preotului iezuit Francisc
Xaveriu. A devenit mai apoi Maica Superioară a orfelinatului Casei
Providenţei din Codogno, unde fusese învăţătoare. Orfelinatul a fost închis în
1880. Împreună cu alte şase surori care depuseseră voturile odată cu ea, a
înfiinţat Institutul Surorilor Misionare ale Preasfintei Inimi a lui Isus (MSC), la
14 noiembrie. Maica Superioară Cabrini a dat regulile şi constituţia ordinului
şi a continuat să conducă institutul până la moarte.

Ordinul a înfiinţat şapte case, o şcoală gratuită şi o grădiniţă chiar în primii


cinci ani de la apariţie. Eforturile şi realizările sale deosebite au adus-o pe Sr.
Cabrini în atenţia Episcopului Giovanni Scalabrini din Piacenza şi a Papei Leon
al XIII-lea.
Deşi visul său de o viaţă era să devină misionară în China, Papa a trimis-o la
31 martie 1889 nu în Est, ci în Vest - la New York. Împreună cu şase surori
misionare, a traversat oceanul să aducă ajutor şi să lucreze cu miile de
imigranţi italieni aflaţi aici. Şi au avut de înfruntat dezamăgiri şi dificultăţi la
fiecare pas. Când au ajuns în Lumea Nouă, au aflat că imobilul unde
intenţionau să înfiinţeze primul orfelinat nu mai era disponibil. Arhiepiscopul
le-a sfătuit să se întoarcă în Italia. Dar Frances, ca o autentică luptătoare ce
era, a părăsit casa Arhiepiscopului mai hotărâtă ca oricând să-şi ducă
misiunea la bun sfârşit. Şi a reuşit.

Primul orfelinat pe care l-a înfiinţat funcţionează şi astăzi tot acolo, în West
Park, Ulster County, NY, cunoscut sub numele de "Casa Sfintei Cabrini".
Aceasta a fost prima dintre cele 67 de instituţii pe care avea să le întemeieze
pe durata următorilor 35 de ani la New York, Chicago, New Orleans, Denver,
Los Angeles, Philadelphia, şi în alte ţări din America de Sud şi Europa -
instituţii dedicate îngrijirii celor săraci, abandonaţi, analfabeţi şi bolnavi.
Văzând că imigranţii italieni încep să-şi piardă credinţa, a organizat şcoli şi
clase speciale pentru adulţi.
Lumea Catholica, aprilie 2008 13

Din copilărie avea fobie de apă şi nu şi-a putut niciodată înfrânge frica de
înec. Cu toate acestea, a traversat oceanul de peste 30 de ori ca să ducă la
bun sfârşit misiunea încredinţată. În ceea ce priveşte visul ei, de a fi
misionară în China ca să împlinească un alt vis, al preotului iezuit Francisc
Xaveriu, acesta avea să se împlinească abia la mult timp după moartea ei,
când Surorile Misionare au plecat în Orientul Îndepărtat. După îndelungate
frământări sociale şi religioase, surorile au părăsit însă China şi ulterior, o altă
locaţie din Siberia.

Sr. Cabrini a obţinut cetăţenia americană în 1909. La 22 decembrie 1917,


Frances Xavier Cabrini a murit de malarie la propriul său spital - Spitalul
Columbus din Chicago, Illinois. A fost înhumată iniţial în West Park, dar
rămăşiţele sale pământeşti au fost exhumate în 1931 şi transportate acolo
unde se află şi acum, expuse în capela Sfintei Frances Cabrini, care face parte
integrantă din Liceul Cabrini. Acesta se afla la 701 Fort Washington Avenue,
în secţiunea Washington Heights din Manhattan. Strada înspre vest de capelă
a fost numită, în cinstea sa, Bulevardul Cabrini.

A fost beatificată la 13 noiembrie 1938 şi canonizată la 7 iulie 1946 de Papa


Pius al XII-lea. Sfânta Frances Xavier Cabrini este patroana imigranţilor şi este
sărbătorită 13 noiembrie. Miracolul său de beatificare a constat în redarea
vederii unui copil care orbise din cauza excesului de azotat de argint în ochi.
Miracolul de canonizare a fost vindecarea unei surori bolnave în stadiu
terminal. Proiectul "Cabrini Green Housing" din Chicago se numeşte astfel
datorită activităţii pe care a desfăşurat-o cu imigranţii italieni în acea zonă. În
timp, a devenit un adevărat rai pentru dezmoşteniţii sorţii şi pentru toţi cei
săraci, iar surorile MSC lucrează încă tot aici. Colegiul Cabrini, din Radnor,
Pennsylvania, îi poarta de asemenea numele. Fundaţia Misiunii Cabrini este o
organizaţie implicată în dezvoltarea misiunii şi propagarea moştenirii Sfintei
Frances Xavier Cabrini: a vindeca - a instrui - a purta de grijă pretutindeni în
lume.

Compasiunea şi devotamentul Maicii Cabrini se constată şi acum la sute şi


mii de concetăţeni ai săi (şi nu numai), încă necanonizaţi, care-şi îngrijesc
semenii în spitale, grădiniţe şi instituţii de stat. Ne plângem mereu de
creşterea costurilor asistenţei medicale, dar zilnic vedem milioane de oameni
14 Lumea Catholica, aprilie 2008

care nu beneficiază deloc sau aproape deloc de îngrijiri medicale şi care fac
apel la noi Maici Cabrini să devină cetăţeni-slujitori ai omului suferind în
propria ţară. La 7 iulie 1946, cu ocazia canonizării, Papa Pius al XII-lea
spunea: "Deşi alcătuirea sa fizică era atât de fragilă, spiritul său a fost
înzestrat cu o forţă atât de neobişnuită încât, cunoscând voinţa lui Dumnezeu
în ceea ce o priveşte, nu a permis nimănui să o împiedice în împlinirea a ceea
ce părea dincolo de puterile unei femei".
Lumea Catholica, aprilie 2008 15

Americani obişnuiţi cu vieţi extraordinare: John


Neumann şi Kateri Tekakwitha
autor: -
traducător: Ecaterina Hanganu
sursa: © AmericanCatholic, Wikipedia ş.a.

Papa Benedict al XVI-lea s-a aflat în luna aprilie într-o vizită în Statele Unite
ale Americii. Printre întâlnirile pe care le-a avut, una a fost în New York cu
tinerii. Între altele Sfântul Părinte le-a indicat tinerilor ca exemplu vieţile a
şase americani, nativi sau prin adopţie: Sf. Elizabeth Ann Seton, Sf. Frances
Xavier Cabrini, Sf. John Neumann, Fericita Kateri Tekakwitha, Venerabilul
Pierre Toussaint şi pr. Felix Varela - "şase bărbaţi şi femei obişnuiţi care au
avut vieţi extraordinare". Cine sunt aceşti americani obişnuiţi cu vieţi
extraordinare? Vă propunem să le descoperim vieţile prin biografiile
următoare.

Sf. John Neumann


(28 martie 1811 - 5 ianuarie 1860)

Sfântul John Nepomucene Neumann (în lb. cehă: Jan Nepomucky Neumann)
a fost Episcop de Philadelphia (1852-1860) şi este primul Episcop american
canonizat. S-a născut în 1811, la Prachatice, Boemia, pe teritoriul actualei
Republici Cehe, aflată pe atunci în componenţa Imperiului Austro-Ungar. A
urmat şcoala la Budweis şi a intrat în seminar în 1831. Doi ani mai târziu s-a
transferat la Universitatea din Praga, unde a studiat teologia. A fost pasionat
de astronomie şi botanică. Intenţia sa a fost să devină preot, dar în 1835
Episcopul a decis că nu se vor mai face hirotoniri fiindcă deja exista un număr
prea mare de preoţi în Bohemia.

Neumann, care cunoştea opt limbi străine, a scris atunci altor Episcopi din
Europa, dar răspunsul a fost acelaşi: existau deja prea mulţi preoţi. Inspirat
de scrierile misionare ale Episcopului Frederic Baraga din America, şi fiindcă
între timp învăţase limba engleză, Neumann a scris Episcopilor din America
cerând să fie hirotonit în Statele Unite. A ajuns in America în 1836, cu foarte
16 Lumea Catholica, aprilie 2008

puţini bani. A fost hirotonit la vârsta de 25 ani. Episcopul de New York l-a
desemnat să se ocupe de imigranţii germani din zona cascadei Niagara. I-a
vizitat pe cei bolnavi, a predat catehismul şi i-a instruit pe învăţători să preia
catehizarea populaţiei după plecarea lui. După patru ani de misionarism, a
simţit nevoia ca el însuşi să fie sprijinit. La 29 de ani s-a alăturat
redemptoriştilor: a fost acceptat şi a intrat în noviciat la Pittsburgh,
Pennsylvania. În ianuarie 1842 a depus voturile şi a intrat în Congregaţia din
Baltimore, Maryland, devenind astfel primul redemptorist format în Lumea
Nouă. După şase ani de muncă dificilă dar rodnică, a fost numit provincial
superior al Ordinului redemptorist în
Statele Unite.

John Neumann a dobândit cetăţenia


americană la Baltimore, la 10 februarie
1848. În martie 1852, Neumann a fost
consacrat în Baltimore ca Episcop de
Philadelphia, Pennsylvania. Avea 41 de
ani. John Neumann a fost primul care a
organizat sistemul diecezan de şcoli şi a
mărit numărul şcolilor catolice în Dieceza
lui de la una, la două sute. Înzestrat cu
remarcabile capacităţi organizatorice, el
a atras în oraş mai multe comunităţi
consacrate instruirii, din rândul surorilor
(a introdus în America sistemul Şcolilor
Notre Dame) precum şi dintre Fraţii
Creştini. Pe durata - scurtă - cât a fost
provincial pentru redemptorişti, i-a
propulsat pe aceştia în avangarda John Neumann
mişcării parohiale.

Neumann nu a fost un Episcop prea popular şi şi-a atras numeroase critici. A


avut de înfruntat gruparea politică Know Nothings, care lupta pentru
privarea de drepturi civile a străinilor şi catolicilor. Această grupare a fost
responsabilă şi de arderea unor mănăstiri şi şcoli. Descurajat, Neumann a
scris în repetate rânduri la Roma, solicitând să fie schimbat din funcţie. Fără
Lumea Catholica, aprilie 2008 17

succes însă.

John Neumann a desfăşurat o activitate publicistică semnificativă, scriind în


numeroase ziare şi reviste catolice. A publicat două catehisme şi o istorie a
Bibliei în limba germană. A murit în 1860, la vârsta de 48 ani, în urma unui
atac cerebral. Concetăţenii săi au început să îl aprecieze abia după moarte.
Pentru sfinţenia sa, pentru scrierile şi predicile sale inspirate, John Neumann
a fost beatificat de Papa Paul al VI-lea în timpul Conciliului Vatican II, la 13
octombrie 1963. A fost canonizat de Papa Paul al VI-lea la 19 Iunie 1977.
Mormântul său se află în Philadelphia, la biserica Sf. Petru Apostolul.
Rămăşiţele sale pământeşti se află sub altarul principal, într-un sicriu de
cristal. Sfântul John Neumann este sărbătorit la 5 ianuarie.

Neumann şi-a asumat cu toata fiinţa lui cuvintele Mântuitorului: "Mergeţi şi


predicaţi la toată lumea". A primit de la Cristos toate îndrumările necesare şi
puterea de a le pune în aplicare. Aceasta pentru că Cristos nu încredinţează
niciodată o misiune cuiva fără să îi asigure şi mijloacele de a o duce la
îndeplinire. Darul Tatălui prin Cristos pentru John Neumann a fost
excepţionala sa capacitate organizatorică, pe care el a folosit-o ca să
răspândească Vestea cea Bună.

Astăzi Biserica are nevoie foarte mare de bărbaţi şi femei care să continue
răspândirea cuvântului Evangheliei. Obstacolele şi dificultăţile sunt reale şi
apreciabile. Şi totuşi, când creştinii se apropie de Isus, El le acordă talanţii
necesari ca să poată corespunde solicitărilor. Cristos continuă să lucreze prin
intermediul tuturor creştinilor generoşi cu semenii lor.

Fericita Kateri Tekakwitha


(1656 - 17 aprilie 1680)

Kateri Tekakwitha este primul amerindian ridicat la cinstea altarelor. A fost


fiica unei amerindience algonkin, creştină, şi a unui păgân mohawk. S-a
născut în 1656 la Ossernenon, Auriesville, New York, şi a murit în 1680, lângă
Montreal. Mama lui Kateri Tekakwitha, crescută şi educată de coloniştii
francezi la Trois-Rivieres, fusese capturată prin 1653. La scurt timp a devenit
soţia unui amerindian din tribul Mohawk. Când în 1660 întreaga familie s-a
18 Lumea Catholica, aprilie 2008

îmbolnăvit de variolă, singura care a supravieţuit a fost Catherine: tatăl,


mama şi fiul nou-născut au murit. Catherine prezenta însă tulburări grave de
vedere şi faţa sever afectată de cicatricele caracteristice variolei. Mai mult
moartă decât vie, a fost luată de unchiul ei, primul dintre şefii de trib ai
satului şi duşman declarat al credinţei
creştine.

În toamna anului 1666, marchizul


Prouville de Tracy a coborât din Quebec
în fruntea unei expediţii de pedepsire. A
ars satele tribului Mohawk, cu toate
proviziile lor. După înfrângere, membrii
tribului Mohawk au cerut pace şi au
solicitat să le fie trimişi misionari. Astfel
în septembrie 1667 au ajuns la
Gandaouague preoţii Jacques Fremin,
Jacques Bruyas, Jean Pierron şi novicii
Charles Boquet şi Francois Poisson. Timp
de trei zile, cât au stat aici, Kateri
Tekakwitha a avut grijă de iezuiţi, a căror
pietate, devotament şi maniere alese au
Kateri Tekakwitha
impresionat-o profund. În repetate
rânduri rudele au încercat să o dea în căsătorie, dar ea a refuzat de fiecare
dată, spre marea lor supărare. În 1675, părintele Jacques de Lamberville a
vizitat-o. Kateri i-a mărturisit atunci că doreşte să primească botezul.
Ceremonia a avut loc în ziua de Paşti a anului 1676, tânăra indiancă primind
atunci numele Kateri (pronunţia Mohawk pentru Catherine).

Convertirea a dezlănţuit asupra ei o adevărată prigoană. Tânăra creştină a


decăzut din poziţia de fiică adoptivă a şefului de trib în condiţia de sclavă, a
fost tratată ca atare chiar de rudele ei şi ameninţată cu moartea. Fiindcă
refuza să lucreze duminica, nu primea mâncare deloc în acea zi. În mijlocul
acestor teribile încercări, părintele Lamberville a sfătuit-o să se roage fără
încetare şi să plece de îndată la Saint-Louis (Lachine). Abia în toamna anului
1677, cu ajutorul a trei neofiţi indieni, a reuşit să fugă pe timp de noapte. Aşa
a început un drum de 200 de mile spre satul creştin de lângă Montreal. La
Lumea Catholica, aprilie 2008 19

misiunea Saint-François-Xavier a găsit o oază de linişte în care s-a pregătit


pentru viaţa creştină. Datorită calităţilor ei cu totul excepţionale, a primit
Prima Împărtăşanie în acelaşi an, de Crăciun, deşi timpul de aşteptare pentru
convertiţi era mult mai lung. Totodată a fost admisă în primăvara anului 1678
în Ordinul Sfintei Familii, în ciuda vârstei sale foarte tinere.

Kateri Tekakwitha ar fi vrut să înfiinţeze o comunitate de surori amerindiene,


dar părintele Lamberville a convins-o să renunţe. La 25 martie 1679, de
sărbătoarea Bunei Vestiri, i s-a permis să depună în secret votul de castitate
perpetuă. Este lesne de înţeles de ce posteritatea avea să o numească
Floarea de Crin a tribului Mohawk, Fecioara tribului Mohawk, Crinul Pur şi
Tandru etc. Kateri obişnuia să se supună unor mortificări dureroase, pe care
le-a mai atenuat la stăruinţa îndrumătorului spiritual. Reuşea însă să ascundă
cu deosebită abilitate, prin glume şi râs, spiritul penitenţial de care era
animată. La un moment dat, Kateri, a cărei sănătate fusese întotdeauna
precară, a înţeles că era grav bolnavă. Era la începutul anului 1680. În ziua de
marţi din Săptămâna Sfântă a primit Sacramentele de pe urmă. A doua zi, la
17 aprilie, se stingea uşor, şoptind numele lui Isus şi al Mariei. Abia împlinise
24 ani.

Imediat după moarte, părintele Cholenec a observat că faţa lui Kateri, grav
afectată de cicatricele de variolă, devenise de o frumuseţe cu totul
neobişnuită. Ca urmare a ajutorului evident obţinut de fiecare dată prin
mijlocirea ei, devoţiunea faţa de Kateri s-a răspândit rapid. Opt ani mai
târziu, în 1688, Episcopul Saint-Vallier La Croix, al doilea Episcop de Quebec,
a numit-o "Sfânta Genoveva a Canadei". Faima ei s-a răspândit în Canada,
Statele Unite şi pretutindeni în lume. În fiecare an se efectuează multe
pelerinaje la Auriesville şi la misiunea Saint-François-Xavier din
Caughnawaga, unde se păstrează rămăşiţele sale pământeşti. La 50 de ani
după moartea ei, s-a înfiinţat o mănăstire pentru călugăriţele amerindiene în
Mexic. De la moartea ei au fost scrise în jur de 50 de biografii, traduse în mai
multe limbi. Procesul de canonizare a început în 1884. A fost declarată
Venerabilă de Papa Pius al XII-lea la 3 ianuarie 1943. A fost beatificată la 22
iunie 1980 de Papa Ioan Paul al II-lea. Este sărbătorită la 14 iulie. Pentru
canonizare se mai aşteaptă un miracol care să fie recunoscut ca atare de
Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor.
20 Lumea Catholica, aprilie 2008

Adeseori ne gândim că intenţiile noastre de sfinţenie sunt zădărnicite de


contextele în care ne aflăm. Am vrea mai multă linişte, singurătate, sănătate,
sprijin... Kateri sublinia exemplul sfinţilor: oriunde ai fi, sfinţenia creşte pe
cruce. A avut o mamă cu adevărat bună, preoţi care să îi ofere ajutorul,
prieteni creştini. A trăit în ceea ce noi numim "condiţii primitive", dar în care
a înflorit triada rugăciune - post - acte de caritate. Kateri obişnuia să spună:
"Eu nu îmi aparţin: eu m-am dăruit cu totul lui Isus. Singura mea iubire e El.
Sărăcia lipsită de orice ajutor, pe care aş îndura-o dacă nu mă mărit, nu mă
înspăimântă. Tot ceea ce îmi trebuie este doar puţină mâncare şi câteva
haine. Din munca mâinilor mele am să agonisesc tot ce este necesar şi ceea
ce îmi rămâne în plus am să dăruiesc rudelor şi săracilor. Dacă o să cad
bolnavă şi nu am să mai pot munci, atunci am să fiu ca Domnul nostru pe
cruce. El o să aibă milă de mine şi o să mă ajute. Sunt sigură de aceasta."
Lumea Catholica, aprilie 2008 21

Americani obişnuiţi cu vieţi extraordinare: Pierre


Toussaint şi Felix Varela
autor: -
traducător: Ecaterina Hanganu
sursa: © AmericanCatholic, Wikipedia ş.a.

Papa Benedict al XVI-lea s-a aflat în luna aprilie într-o vizită în Statele Unite
ale Americii. Printre întâlnirile pe care le-a avut, una a fost în New York cu
tinerii. Între altele Sfântul Părinte le-a indicat tinerilor ca exemplu vieţile a
şase americani, nativi sau prin adopţie: Sf. Elizabeth Ann Seton, Sf. Frances
Xavier Cabrini, Sf. John Neumann, Fericita Kateri Tekakwitha, Venerabilul
Pierre Toussaint şi pr. Felix Varela - "şase bărbaţi şi femei obişnuiţi care au
avut vieţi extraordinare". Cine sunt aceşti americani obişnuiţi cu vieţi
extraordinare? Vă propunem să le descoperim vieţile prin biografiile
următoare.

Pierre Toussaint
(1766 - 30 iunie 1853)

Despre Pierre Toussaint s-a spus că era imaginea lui Dumnezeu în abanos:
dacă Dumnezeu este un Tată milostiv şi bun, îi iubeşte şi-i ajută pe cei în
suferinţă, atunci cu siguranţă că Toussaint îl reflecta pe El. Pierre Toussaint s-
a născut în Haiti, ca sclav. Aparţinea prin familie Bisericii Catolice. Stăpânul
său l-a învăţat să scrie şi să citească. L-a adus împreună cu el în New York, în
1787, şi l-a angajat ucenic la unul din coaforii de frunte ai oraşului. Atent,
respectuos, discret, inteligent şi dotat cu un remarcabil talent pentru arta
coafurii, Pierre Toussaint a devenit repede unul dintre cei mai apreciaţi stilişti
ai timpului.

După plata facturilor şi reţinerea unei sume care să-i permită un trai decent,
Pierre Toussaint folosea câştigul dobândit pentru ajutorarea celorlalţi. Dar
mai presus de toate, ceea ce dăruia era toată căldura şi bucuria pe care o
inimă omenească o poate oferi altora. Şi-a oferit chiar şi propria libertate
familiei care îi purtase de grijă: deşi, odată ajuns în America, ar fi putut să se
22 Lumea Catholica, aprilie 2008

considere absolut liber, în fapt şi în documente, sau să-şi cumpere libertatea


după legea timpului, el a considerat că recunoştinţa este mai presus de toate
şi a continuat să ocrotească plin de iubire familia stăpânului său. A acceptat
să fie eliberat abia la moartea stăpânei sale (1807). Toate acestea nu fără
sacrificii dureroase: împlinirea iubirii faţă de altă sclavă, Juliette Noel, căreia
îi cumpărase libertatea pe când aceasta avea doar 15 ani, a trebuit să aştepte
până la propria eliberare. Pierre considera că atâta timp cât are
responsabilitatea casei stăpânului său, nu se poate angaja să poarte de grijă
propriei familii.

La 41 de ani, eliberat şi cu satisfacţia


datoriei împlinite, Pierre s-a căsătorit.
Împreună cu soţia sa, Juliette, o
persoană inteligentă, un spirit vesel şi
plin de bunătate, a continuat cu forţe
sporite şi bucurie să-i ajute pe ceilalţi:
casa lor a devenit adăpost pentru orfani,
au deschis un birou de credite, un birou
de angajări, un adăpost pentru preoţi şi
pentru călătorii săraci. "N-aş schimba-o
pe Juliette a mea cu nici una din
doamnele de pe pământ. Ea e însăşi
frumuseţea pentru mine", exclama
Pierre. Juliette şi Pierre ocupau etajul III
al unei case de pe Reade Street.
Monsieur Nicolas, al doilea soţ al fostei
Pierre Toussaint
sale stăpâne, şi Marie Bouquement,
ocupau primele două etaje. Pierre
continua să-l servească şi să-l ajute cu tot ce era posibil pe Monsieur Nicolas.
Casa din Reade Street devenise o inimă caldă şi ospitalieră pentru toţi.

În contextul în care în New York epidemiile izbucneau frecvent şi după


trecerea lor rămâneau o sumedenie de orfani, Biserica Catolică se implicase
în construirea unui orfelinat. Pierre, apelând la clienţii săi, a reuşit să strângă
o sumă considerabilă de bani pentru proiect. Maica Elizabeth Seton a trimis
trei dintre Surorile Carităţii în ajutor. În august 1817, orfelinatul, situat pe
Lumea Catholica, aprilie 2008 23

Prince Street, şi-a deschis porţile. De altfel, preocuparea lui Toussaint pentru
orfani a rămas constantă de-a lungul întregii sale vieţi, iar operele lui de
caritatea depăşeau cu mult susţinerea strict materială. În acel timp, febra
galbenă făcea ravagii în New York, în special în luna august. Pierre mergea
mereu, fără frică, în cartierele aflate în carantină, ca să-i îngrijească pe cei
abandonaţi în casă de propria familie. Ştia să acorde ajutor sanitar cu
îndemânare şi promptitudine şi adeseori rămânea peste noapte lângă
bolnavi. Îi ajuta pur şi simplu pe cei săraci şi aflaţi în suferinţă, fără să accepte
vreo răsplată - în numele lui Dumnezeu. Într-o zi a găsit un preot grav bolnav:
l-a luat acasă şi l-a îngrijit până când acesta s-a restabilit complet.

Familia Toussaint a donat fondurile necesare construirii unei noi biserici


romano-catolice, care avea să devină vechea Catedrală Sf. Patrick de pe
Mulberry Street. După moartea surorii sale, Rosalie, în 1815, familia
Toussaint a adoptat-o pe fiica acesteia, Euphemie, pe care au crescut-o ca pe
propriul copil. I-au susţinut studiile şi ar fi putut ajunge un reporter
remarcabil, dar tuberculoza care o secerase pe mama ei n-a cruţat-o nici pe
fiică, şi la numai 15 ani Euphemia moare. Prietenii s-au strâns în jurul lui
Pierre şi Juliette, încercând să-i susţină în nenorocire. Ceea ce l-a susţinut pe
Pierre a fost credinţa şi spiritul de disciplină: a continuat să fie la fel de
punctual, să lucreze la fel de mult, să-şi manifeste la fel devotamentul faţă de
cei în suferinţă.

Respectul de care se bucura Toussaint a contribuit mult la risipirea norilor


grei de prejudecăţi rasiale care se strângeau în New York. Mândru că era
negru, Toussaint i-a ajutat plin de generozitate pe fraţii şi surorile de culoare:
ştiind că educaţia e cheia spre o viaţă mai bună, a sprijinit cu mult zel ordinul
Surorilor Oblate ale Providenţei, congregaţie religioasă a femeilor de culoare,
înfiinţată în 1829. Pierre şi Juliette au susţinut de asemenea prima şcoală
catolică din New York pentru copiii afro-americani, "Sf. Vincenţiu de Paul".
Cu toate acestea, Pierre Toussaint a refuzat să intervină în dezbaterile acerbe
care se duceau pe teme rasiale.

În 1851, când Pierre avea 85 ani, Juliette a murit. Toussaint nu şi-a mai
revenit niciodată. A continuat să muncească, făcea aceleaşi drumuri lungi de
la un capăt la celalalt al oraşului, pe jos (fiindcă oamenii de culoare nu aveau
24 Lumea Catholica, aprilie 2008

voie să folosească mijloacele de transport), dar încetul cu încetul puterile-l


părăseau. În fiecare dimineaţă mergea la Sfânta Liturghie, dar paşii îi erau tot
mai nesiguri. Pierre a murit la 30 iunie 1853. Avea 87 ani. A fost înmormântat
lângă soţia sa şi Euphemia, în cimitirul Old St. Patrick. În 1941, Rev. Charles
McTague i-a descoperit mormântul. În 1990, Cardinalul John O'Connor, pe
atunci Arhiepiscop de New York, a exhumat rămăşiţele pământeşti ale lui
Pierre Toussaint şi le-a strămutat într-o criptă sub altarul Catedralei Sf.
Patrick de pe Fifth Avenue. Cauza de canonizare pentru Pierre Toussaint fost
susţinută cu tărie de O'Connor, datorită iubirii, devotamentului şi pietăţii
demonstrate prin fapte de-a lungul întregii sale vieţi. În 1996, Toussaint a
fost declarat Venerabil de Papa Ioan Paul al II-lea, şi astfel a fost făcut al
doilea pas spre sanctificare.

Rev. Quinn, în predica ţinută la înmormântarea lui Pierre Toussaint, spunea:


"Ar trebui să fim cu toţii recunoscători cerului că l-am cunoscut pe Pierre...
puţini sunt superiori lui ca zel şi devotament faţă de Biserica şi gloria lui
Dumnezeu din rândul clerului, iar dintre laici, nici unul..." Generalul Philip
Schuyler spunea: "Am cunoscut creştini care nu erau gentlemeni şi
gentlemeni care nu erau creştini. Un singur om am cunoscut care e şi
gentleman, şi creştin - şi acel om e negru". Pierre Toussaint a fost întrebat
când se afla pe patul de moarte: "Pierre, exista ceva ce-ţi doreşti?" "Nu",
răspunse el surâzând împăcat, "nimic din ceea ce e pe pământ".

Felix Varela y Morales


(20 noiembrie 1788 - 27 februarie 1853)

Preot, profesor, filosof, scriitor şi jurnalist. "Primul care ne-a învăţat să


gândim", cum afirma remarcabilul filosof cubanez Jose de la Luz y Caballero,
este o figură remarcabilă a Bisericii Catolice din Cuba. S-a născut la Havana,
la 20 noiembrie 1788. La vârsta de 6 ani s-a mutat cu familia în Florida,
Statele Unite. În 1801 s-a întors pe insulă şi a intrat la Seminarul teologic San
Carlos şi San Ambrosio, singurul din Cuba, pe care l-a absolvit în 1806.

A primit subdiaconatul în 1809 şi diaconatul în 1810. În 1811 a fost hirotonit


preot şi a preluat catedra de latină, retorică şi filosofie la Seminarul San
Carlos. În această calitate a avut printre discipoli o serie de nume care aveau
Lumea Catholica, aprilie 2008 25

să devină mari personalităţi ale Cubei: Jose Antonio Saco, Domingo del
Monte, dr. Jose de la Luz Y Caballero şi Felipe Poey. Referindu-se la Varela,
dr. de la Luz spunea: "Atât timp cât va exista gândirea în Cuba, ne vom aminti
de el, cel care ne-a învăţat cum să gândim". Rafael Maria de Mendive,
profesorul lui Jose Marti, a fost de
asemenea elevul lui Varela.

A desfăşurat o activitate publicistică


prodigioasă. În 1812 a publicat
"Propositiones Variae ad Tyronum
Exercitationum", ca o continuare a
primelor trei volume "Institutiones
Philosophiae Eclecticae ad Usum
Studiosae Iuventutis Editae"; "Resumen
de las Ensenanzas Metafisicas y Morales
Ensenadas en el Seminario de San Carlos"
şi "Doctrinas Fisicas que Expondran por
Conclusion de Trienio Veinte Alumnos de
la Clase de Filosofia''. În 1815 vedea
lumina tiparului o nouă lucrare, intitulată
"Praelectio de Philosophiae
Impedimentis". Varela a continuat să îşi
publice lucrările filosofice, astfel încât în
1816 a apărut compilaţia de filosofie Pierre Toussaint
intitulată "Doctrinas de Logica,
Metafisica y Moral". În acelaşi an a solicitat intrarea în Societatea Economică
"Prietenii Ţării", în care a şi fost admis, datorită prestigiului de care se
bucura. Cele patru volume care rezumă doctrina sa, intitulate "Lecciones de
Filosofia", sunt, după părerea lui Jose Maria Heredia, ''cele mai bune din
această categorie care au fost scrise vreodată în limba noastră". În 1819 a
publicat "Miscelanea Filosofica", lucrare care prezintă punctele esenţiale ale
gândirii sale filosofice, cu referire la ideologie, cunoaştere şi critica sistemului
scolastic - concepţii cu totul noi la acea vreme.

Cunoştea şi vorbea limba latină, dar a revoluţionat sistemul, folosind limba


spaniolă la ore şi în cărţile sale; a introdus de asemenea experimentul în
26 Lumea Catholica, aprilie 2008

studiul ştiinţelor. În felul acesta Varela a dobândit cunoştinţe ştiinţifice şi


tehnice profunde, nu numai în domeniul fizicii, pe care o preda la Seminarul
San Carlos, dar şi în chimie. În calitate de delegat la Curtea Spaniei, în 1822, a
prezentat, împreună cu alte personalităţi, o serie de propuneri privind
guvernarea politică şi economică a provinciilor străine. A prezentat de
asemenea o petiţie prin care cerea recunoaşterea independenţei hispano-
americanilor.

De o importanţă cu totul deosebită este memoriul prin care arată


necesitatea desfiinţării sclaviei în Cuba. În 1823, Varela a votat în favoarea
regenţei, aşa încât atunci când regele Fernando VII a reintrodus absolutismul,
Varela a fost condamnat la moarte. A reuşit să scape fugind în Gibraltar şi
apoi în Statele Unite, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. În această
perioadă s-a ocupat în special de jurnalism. Varela a fost fondatorul primului
ziar de limbă spaniolă din Statele Unite, unde a publicat o serie de articole
despre drepturile omului precum şi numeroase eseuri despre toleranţa
religioasă, importanţa cooperării între comunităţile de limbă engleză şi
spaniolă, importanţa educaţiei ş.a. A editat de asemenea alte ziare în limba
spaniolă, printre care "El Habanero" (1824), ale cărui prime şapte numere au
reuşit să intre în secret în Cuba. Împreună cu Jose Antonio Saco a editat "El
Mensajero Semanal". La New York a publicat ziarul "The Protestant Abriger
and Annotator" (1830), în care apăra credinţa catolică împotriva atacurilor
protestanţilor. A colaborat cu El Revisor Politico y Literario (1820-1823),
Revista Bimestre Cubana şi Recreo semanal del bello sexo. A scris de
asemenea la Revista de La Habana, Diario del Gobierno , El Universal din
Madrid şi în Repertorio Medico de La Habana, folosind pseudonimul "Un
paisano suyo".

În 1837 a fost numit Vicar General al Diecezei de New York , care cuprindea
pe atunci statele New York şi New Jersey în întregime. În această calitate,
Varela a jucat un rol esenţial în modul în care Biserica din Statele Unite a
rezolvat problema influxului masiv de refugiaţi irlandezi, care tocmai
începuse. Dorinţa de a-i ajuta pe toţi cei în suferinţă, dublată de talentul
pentru limbi străine, i-au permis să stăpânească perfect limba irlandeză,
astfel încât să poată comunica eficient cu noii sosiţi. În New York, Varela şi-a
continuat cruciada intelectuală pentru independenţa Cubei, dar în acelaşi
Lumea Catholica, aprilie 2008 27

timp a făcut tot ce îi stătea în putinţă pentru ajutorarea semenilor,


împărţindu-şi puţinele bunuri pe care le avea, dându-şi chiar haina de pe el în
mijlocul iernii. În 1841 i s-a decernat titlul de doctor în teologie de către
corpul profesoral al Seminarului Sf. Maria din Baltimore, Maryland.

Cea mai mare parte a vieţii s-a scurs departe de patrie. A murit la San
Augustin, Florida, Statele Unite, la 25 februarie 1853. La 22 August 1912,
rămăşiţele pământeşti au fost duse la Havana şi depuse în Aula Magna a
Universităţii, în insula pe care a iubit-o până la moarte. Guvernul cubanez a
creat un ordin care îi poartă numele - "Ordinul Felix Varela" - şi care este
acordat celor care şi-au adus contribuţia la cultura cubaneză şi mondială. A
fost deschis procesul de beatificare, dar care este încă în fazele primare.

Varela a fost un autor prolific, care a militat pentru independenţa Cubei faţă
de Spania cu jumătate de secol înainte de Marti. A scris despre demnitatea
umană, despre necesitatea iluminării prin educaţie şi despre pericolele
fanatismului. Nu a militat pentru revoluţia armată. Felix Varela credea că
libertatea începe în suflet şi că armele cele mai bune sunt acelea ale
spiritului. Rev. Francisco Santana, preot activ în lupta împotriva regimului
Castro, aflat acum în exil, afirma cu privire la propunerea de canonizare a lui
Felix Varela: "Aceasta ar însemna exorcizarea naţiunii: Sfântul Duh ar coborî
asupra întregii naţiuni. Implicaţiile sunt cutremurătoare". Viaţa lui Felix
Varela poate fi asemănată cu o oglindă fermecată, în care toţi cei exilaţi, toţi
cei aflaţi în suferinţă, toţi nevoiaşii lumii îşi văd propria luptă şi îşi iau de
acolo puterea. Calitatea de om de ştiinţă nu i-a ucis sufletul şi nici iubirea faţă
de cei aflaţi în suferinţă nu i-a stins ardoarea ştiinţifică. Iar dorul de patrie l-a
făcut să trăiască. Pentru ea şi pentru oamenii ei.
28 Lumea Catholica, aprilie 2008

Marele Papă al tragediei mondiale


autor: Matthew E. Bunson
traducător: Radu Capan
sursa: © The Rock, iulie-august 2007

La 27 aprilie 2005, la doar câteva săptămâni după ce a fost ales ca succesor


al Papei Ioan Paul al II-lea, Papa Benedict al XVI-lea ţinea prima audienţă
generală în Piaţa San Pietro. Noul Pontif s-a folosit de ocazie pentru a explica
printre altele motivele alegerii numelui Benedict: "Plin de sentimente de
veneraţie şi recunoştinţă, doresc să vorbesc despre motivele ce m-au
determinat să aleg numele Benedict. În primul rând pentru a aminti de Papa
Benedict al XV-lea, profet curajos al păcii, care a călăuzit Biserica în timpuri
tulburi de război. Pe urmele paşilor lui pun slujirea mea, în slujba reconcilierii
şi armoniei dintre popoare."

Într-adevăr, Papa Benedict al XV-lea a fost un autentic vestitor al păcii


înaintea unei planete care se scufunda în distrugătorul prim război mondial
(1914-1918). Ales chiar la câteva zile după pornirea războiului mondial - un
război pe care Sfântul Papă Pius al X-lea a încercat să îl prevină - Giacomo
della Chiesa a invitat la pace ţările hotărâte să se distrugă una pe alta şi a
subliniat că pacea autentică înseamnă mai mult decât simpla absenţă a
războiului. Dacă lumea l-ar fi ascultat, probabil marile orori ale nazismului,
Holocaustului şi ale celui de-al doilea război mondial ar fi fost evitate.

Diplomat de încredere, păstor plin de zel

Adevărat om al păcii, Papa Benedict al XV-lea este un model pentru toţi


catolicii, în special pentru apologeţii catolici care se confruntă cu două acuze:
pe de o parte că Biserica nu acţionează niciodată îndeajuns pentru pace, iar
pe de altă parte că Papii nu trebuie să interfereze cu politica. Papa Benedict
este răspunsul nostru - el a spus adevărul despre pace şi lumea a fost cea
care a decis să îl ignore, spre suferinţa a milioane de oameni.

Viitorul Papă s-a născut în 1854 la Pegli, o suburbie a Genovei, Italia, într-o
Lumea Catholica, aprilie 2008 29

familie nobilă italiană. La o vârstă fragedă şi-a exprimat dorinţa să devină


preot, dar tatăl său a considerat esenţial pentru el să studieze mai întâi
dreptul. Student strălucit, a luat doctoratul în drept în 1875, iar apoi, cu
consimţământul tatălui său, a început studiile pentru preoţie la Colegiul
Capranica din Roma. A fost hirotonit preot la 21 decembrie 1878, fiind
imediat numit la aşa numita Accademia Pontificia dei Nobili Ecclesiastici
(Academia Pontificală pentru Ecleziasticii Nobili), centrul de pregătire a
viitorilor diplomaţi al Vaticanului.

După ce a terminat cu un alt doctorat, în


drept canonic acum, tânărul preot a fost
trimis în 1883 la Madrid, ca secretar al
Nunţiului apostolic din Spania,
Arhiepiscopul Mariano Rampolla del
Tindaro. După patru ani, Rampolla s-a
întors la Roma pentru a devenit Cardinal
şi secretar de stat sub Papa Leon al XIII-
lea, iar pr. della Chiesa l-a urmat. În
următorii ani, della Chiesa a slujit în
diferite funcţii, ca o persoană de
încredere din diplomaţia Vaticanului. A
fost de exemplu implicat în încheierea
conflictului dintre Germania şi Spania pe
tema Insulelor Caroline.

La 18 decembrie 1907, Papa Pius al X-lea


l-a numit pe pr. della Chiesa Arhiepiscop Papa Benedict al XV-lea
de Bologna. Consacrat în Capela Sixtină la 22 decembrie 1907, el a slujit ca
Arhiepiscop cu un zel pastoral ce i-a uimit pe credincioşii din Bologna, care s-
au aşteptat ca lunga experienţă diplomatică să îl facă mai interesat de
aspectele canonice şi administrative ale Bisericii, şi mai puţin de cele
pastorale. Şapte ani mai târziu, la 25 mai 1914, Papa Pius l-a creat Cardinal.
S-a dovedit o numire importantă, mai ales că vara aceea a adus vestea tristă
a asasinării arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, la 28 iunie, evenimentul
ce avea să conducă mai apoi la război.
30 Lumea Catholica, aprilie 2008

Cerul nu favorizează vreo ţară

La începutul războiului, Cardinalul della Chiesa era unul dintre fervenţii


susţinători ai neutralităţii Bisericii în conflict, pentru a fi mereu în slujba
numeroaselor victime inocente. Cuvintele sale i-au impresionat pe ceilalţi
Cardinali. Papa Pius a murit la 20 august 1914. În Conclavul care a urmat,
Cardinalul della Chiesa a fost perceput ca opţiunea evidentă, date fiind
abilităţile sale diplomatice şi lunga experienţă în domeniu. Conclavul s-a
deschis la 31 august, iar la 3 septembrie l-a ales ca Pontif Suprem; a fost
Cardinal doar pentru trei luni. Şi-a luat numele de Benedict în onoarea Papei
Benedict al XIV-lea (unul dintre cei mai mari Papei ai secolului XVIII). În
contextul dramatic în care se afla lumea, instalarea sa nu a avut loc în San
Pietro, ci în Capela Sixtină, sub privirea Judecăţii de Apoi a lui Michelangelo.
Papa Benedict şi-a asumat atunci sarcina enormă de a predica pacea unei
lumi care înnebunise.

Şi-a început pontificatul dând o exortaţie apostolică, Ubi Primum,


implorându-i pe combatanţi să îşi vină în fire. A urmat la 1 noiembrie 1914
enciclica Ad Beatissimi Apostolorum în care scria: "De fiecare parte
guvernează fantoma înspăimântătoare a războiului: cu greu mai este loc
pentru un alt gând în minţile oamenilor... Nu există nici o limită în măsurarea
ruinei şi a masacrului; zi după zi pământul este udat de noi vărsări de sânge şi
acoperit de trupurile celor răniţi sau ucişi. Cine şi-ar imagina, văzându-i pe
oameni plini de ură unii faţă de alţii, că sunt membri ai aceleiaşi societăţi
umane? Cine i-ar recunoaşte ca fraţi, al căror Tată este în Ceruri? Cu toate
acestea, în timp ce bătălia furioasă este purtată cu trupe nenumărate,
cohortele triste ale războiului, durerii şi nenorocirii năvălesc asupra fiecărui
oraş şi a fiecărei case; zi după zi numărul văduvelor şi orfanilor creşte, şi
datorită întreruperii comunicaţiilor, comerţul este în impas; agricultura este
abandonată; artele sunt reduse la inactivitate; cei bogaţi se află în dificultate;
cei săraci sunt reduşi la mizerie abjectă; pentru toţi este un dezastru" (Ad
Beatissimi, 3).

Însoţindu-şi cuvintele de fapte, Pontiful a organizat acţiuni masive de


susţinere cu hrană şi ajutoare a civililor nevinovaţi. De asemenea s-a implicat
în sprijinirea prizonierilor de război care doreau să îşi contacteze familiile.
Lumea Catholica, aprilie 2008 31

Tânărul cleric pus responsabil cu această misiune a fost Mons. Eugenio


Pacelli, viitorul Papă Pius al XII-lea. Vaticanul a devenit în acelaşi timp o sursă
neobosită de mângâiere pentru familiile care îşi căutau membrii dispăruţi.
Biroul pentru Persoane Dispărute înfiinţat în Vatican a primit aproape
200.000 de solicitări de ajutor.

În acest timp Papa Benedict a rămas ferm şi în hotărârea sa de a se ajunge la


un sfârşit al ostilităţilor, pentru a se preveni ceea ce el numea "sinuciderea
Europei". Eforturile sale l-au făcut tot mai nepopular inclusiv în ţările
catolice, unde războiul era încă îmbrăţişat cu fervoare. A sugerat un
Armistiţiu de Crăciun, dar propunerea sa nu s-a bucurat de prea multă
susţinere în Germania, iar susţinerea insistentă a neutralităţii i-a supărat pe
Aliaţi, care se temeau să nu fie afectată poziţia asumată de Italia. Tratatul de
la Londra semnat de Aliaţi în 1915 conţinea o prevedere secretă ce stabilea
că nu se va ţine cont de nici o propunere de pace papală. Ambele părţi îl
considerau în fapt pe Papa un duşman. Premierul francez Georges
Clemenceau îl acuza că ar fi un "Papă german" care lucrează pentru o "pace
germană", în timp ce Erich Ludendorff, puternicul general german, îl cataloga
ca un "Papă francez".

Chemare insistentă la pace

Fără să se lase intimidat de părţile implicate în război, Papa Benedict a


continuat să insiste în apelul său pentru o pace autentică. În august 1917 a
oferit un curajos "Plan de pace în şapte puncte", care chema la încetarea
luptelor, refacerea Belgiei, dezarmare, arbitrarea internaţională a conflictului
şi liberul acces la mare pentru toate naţiunile. Acest plan afirma cu tărie că
"forţa fizică a armelor trebuie să fie înlocuită cu forţa morală a legii".

Iritaţi de noile eforturi papale, Aliaţii au ignorat planul şi au continuat cu


luptele sângeroase. Dar Austro-Ungaria a reacţionat apoi favorabil (era
atunci condusă de Împăratul Karl I, declarat ulterior fericit), urmată de
Germania, fără promisiuni ferme însă, precum şi de guvernul provizoriu rus
care a venit la conducere după căderea familiei Romanov. Aliaţii, inclusiv
Franţa şi Italia catolice, s-au îndreptat spre preşedintele american Woodrow
Wilson ca purtător de cuvânt al lor. El a considerat iniţial că este mai bine să
32 Lumea Catholica, aprilie 2008

îl ignore pe Papa, dar pe măsură ce planul său stârnea un interes tot mai
mare în ţările epuizate de vărsările de sânge, preşedintele american şi-a
schimbat poziţia. A ajuns să declare la un moment dat: "Toate inimile care nu
au fost orbite sau împietrite de acest teribil război vor fi impresionate de
acest apel al Sanctităţii Sale Papa", dar apoi a adăugat cu multă aciditate:

"Obiectul acestui război este să scape popoarele libere ale lumii de


ameninţarea unei vaste structuri militare controlate de un guvern
iresponsabil care, plănuind în secret să domine lumea, a purces la realizarea
planului fără a ţine cont nici de obligaţia sacră a tratatului nici de
îndelungatele practici şi de mult preţuitele principii ale acţiunii internaţionale
şi ale onoarei, care şi-a ales propriul ei timp pentru război, a lovit violent şi pe
neaşteptate, nu a fost oprită de nici o barieră fie a legii fie a milostivirii, a
măturat un întreg continent cu valul sângelui, nu doar sângele soldaţilor, ci
sângele femeilor şi copiilor nevinovaţi, şi de asemenea al săracilor lipsiţi de
ajutor" (Scrisoarea de răspuns Papei, 27 august 1917).

În mod ironic, multe dintre punctele Papei au fost însuşite mai apoi de
Wilson. Planul papal în şapte puncte se regăseşte în Planul în paisprezece
puncte al lui Wilson, făcut public pentru prima oară la un discurs ţinut de
preşedintele american în faţa Congresului, la 8 ianuarie 1918. Printre cele
paisprezece puncte regăsim dezarmarea, liberul acces la mare, refacerea
Belgiei şi asocierea naţiunilor pentru garantarea păcii. Wilson a câştigat
Premiul Nobel pentru Pace în 1919. Între timp a făcut mari eforturi
diplomatice pentru a împiedica excluderea completă a reprezentantului
papal de la Conferinţa de Pace de la Paris din acel an. Respectiva conferinţă a
culminat cu tragica implementare a Tratatului de la Versailles şi umilirea
Germaniei, doar patru dintre cele paisprezece puncte ale lui Wilson fiind
adoptate.

O pace nedurabilă

Nedescurajat de insultele diplomatice şi de derâderea în care era luat de


Aliaţi, la 23 mai 1920 Papa Benedict a semnat probabil cea mai importantă
Enciclică a sa, Pacem, Dei Munus Pulcherrimum, un ultim apel pentru
reconcilierea internaţională. A scris în mod profetic că "nu poate exista pace
Lumea Catholica, aprilie 2008 33

stabilă sau tratate durabile, fie ele şi după lungi şi dificile negocieri, dacă nu
există o întoarcere la iubirea reciprocă, pentru potolirea urii şi izgonirea
duşmăniei". Privitor la dezvoltarea unui organism internaţional pentru
menţinerea păcii, Pontiful scria în enciclica sa din 1920: "Lucrurile fiind astfel
refăcute, fiind restabilită ordinea cerută de dreptate şi caritate şi naţiunile
împăcându-se, trebuie să ne dorim, venerabili fraţi, ca toate statele, lăsând la
o parte suspiciunea reciprocă, să se unească într-o singură coaliţie, sau mai
degrabă un fel de familie a popoarelor, având ca scop atât menţinerea
propriei lor independenţe cât şi protejarea ordinii societăţii umane. Ceea ce
în mod special, între alte motive, cheamă la o astfel de asociere a naţiunilor,
este nevoia general recunoscută de a se face orice efort pentru a aboli sau
reduce enorma povară a cheltuielilor militare pe care statele nu o mai pot
purta, pentru a preveni aceste războaie dezastruoase sau cel puţin pentru a
îndepărta cât mai mult posibil pericolul lor. Astfel fiecărei naţiuni trebuie să i
se asigure nu doar independenţa ci şi integritatea teritoriului său în cadrul
graniţelor sale juste" (Pacem 17).

Papa Benedict a binecuvântat ideea unei coaliţii a naţiunilor, precum şi prima


Conferinţă din istorie despre dezarmare, de la Washington, dar în ultimii ani
ai pontificatului său a putut să vadă cum lucrurile se deteriorau şi mai grav.
Rusia s-a scufundat într-un sângeros război civil, iar instalarea guvernului
comunist al lui Vladimir Lenin şi foametea care a urmat l-au făcut pe Pontif să
îi condamne pe bolşevici, chiar dacă a sprijinit eforturile internaţionale făcute
pentru aducerea de ajutoare alimentare în Rusia. Asemenea succesorilor săi,
privea foarte alarmat ajungerea la putere în Răsărit a comuniştilor atei. În
acelaşi timp era îngrijorat de deteriorarea vieţii sociale şi politice în
Germania, o criză ce avea să ducă în deceniul următor la apariţia pe scenă a
lui Adolf Hitler şi la ascensiunea nazismului. Ca aspect pozitiv se poate nota
dezvoltarea, după război, a unor bune relaţii cu Italia, Franţa şi Marea
Britanie, în timp ce Sfântul Scaun a fost totuşi exclus din Liga Naţiunilor.

Binefăcător al tuturor popoarelor

Pe lângă eforturile sale legate de război, Papa Benedict nu a neglijat celelalte


nevoi ale lumii şi ale Bisericii. Deşi tehnic un "prizonier în Vatican", ca
predecesorii săi începând din timpul Fericitului Papă Pius al IX-lea (când
34 Lumea Catholica, aprilie 2008

statele papale au fost confiscate de guvernul italian), Papa Benedict era iubit
pentru generozitatea şi grija sa, îndreptate în special spre numeroasele
familii sărace din Roma şi din Europa răvăşită de război. Scriitorul francez
Romain Rolland, premiat cu Nobel pentru literatură în 1915, a militat
împotriva războiului şi descria Vaticanul ca o "a doua Cruce Roşie".

Papa a mai avut şi alte realizări. Sub el s-a făcut prima codificare a dreptului
bisericesc, finalizată prin publicarea Codului de Drept Canonic (Codex Iiuris
Canonici) în 1917, care a intrat în vigoare în 1918. El a rămas valabil până în
1983, când a fost înlocuit de actualul Drept Canonic. Papa Benedict a mai
rămas faimos şi pentru canonizarea Ioanei d'Arc, în 1920. Printre cei
beatificaţi de el se numără martirii ugandezi Oliver Plunkett şi Louise de
Marillac. Tot acestui Pontif i se datorează un pas important în recunoaşterea
publică a locului şi a imensei contribuţii a Bisericilor Catolice Răsăritene. El a
fost cel care a înfiinţat în 1917 Congregaţia pentru Bisericile Răsăritene ca
parte a guvernării centrale a Bisericii prin Curia Romană. În anul următor a
înfiinţat Institutul Pontifical Oriental, care avea ca scop promovarea studierii
patrimoniului răsăritean.

Notabile sunt şi eforturile Papei Benedict în spaţiul misiunii. Construind pe


temelia progreselor înregistrate de predecesorii săi, Pontiful a dat în 1919 o
scrisoare apostolică despre misiuni, Maximum Illud, în care încuraja
dezvoltarea de seminarii locale pentru promovarea vocaţiilor din rândul
populaţiilor native. Acţiunile sale au anticipat creşterea Bisericii în lumea
întreagă, iar Maximum Illud apare citată în Enciclica despre misiune a Papei
Pius al XI-lea, precum şi în cea a Papei Pius al XII-lea.

După o serie de gripe şi bronşite grave, Papa Benedict al XV-lea a murit la 22


ianuarie 1922, la vârsta de doar 68 de ani. În ciuda tuturor darurilor pe care
le-a făcut Bisericii şi lumii, el rămâne un Papă mai degrabă uitat, umbrit de
sfinţenia predecesorului său (Papa Pius al X-lea) şi de Pontifii giganţi care i-au
urmat (Papii Pius al XI-lea şi Pius al XII-lea). Totuşi, pentru cei care îi cunosc
activitatea în favoarea păcii, el este mai mult decât "Papa marelui război".
Catolicii îl pot arăta cu mândrie ca pe un campion al păcii şi speranţei chiar şi
atunci când ambele păreau epuizate. În mod curios, unul dintre cele mai
importante tributuri aduse lui se află astăzi într-o Catedrală - Duhul Sfânt -
Lumea Catholica, aprilie 2008 35

din Istanbul, Turcia. După moarte aici a fost înălţată o statuie în cinstea sa,
sub care stă scris: "Marele Papă al tragediei mondiale [...] binefăcătorul
tuturor popoarelor, indiferent de naţionalitate sau religie".
36 Lumea Catholica, aprilie 2008

Kirche in Not şi noile provocări

autor: Isabelle Cousturie


traducător: pr. Mihai Pătraşcu
sursa: © Zenit, 10 aprilie 2008

Pierre-Marie Morel este secretar-general al Operei de drept pontifical Kirche


in Not. A preluat funcţia sa la sediul internaţional al organismului, în
Frankfurt, în ianuarie 2008, având anterior şi alte funcţiuni în importante
companii internaţionale. "A pune Evanghelia în centrul propriei vieţi
profesionale" este una din provocările creştinului de astăzi, afirmă Pierre-
Marie Morel. Deşi se bucură că are posibilitatea de a conjuga credinţa şi viaţa
profesională, nu a pierdut din vedere povara noii sale funcţii şi şi-a acordat
timp pentru a asculta. "A asculta pentru a defini priorităţile de acţiune; a
asculta pentru a înţelege miza timpului nostru şi a adapta KIN la fidelitatea
creatoare a pr. Warenfried, fondator al organizaţiei", precizează el în acest
interviu acordat agenţiei Zenit.

- Laureat în ştiinţe economice, aţi ocupat


înalte funcţii în companii internaţionale
importante. Ce efect are asupra
dumneavoastră această nouă funcţie?

- Este necesar să rămânem realişti şi


moderaţi. La vârsta de 60 de ani, sunt la
sfârşitul carierei mele şi este cu totul
normal că am ocupat locuri diferite şi
variate. În schimb, este interesant a vedea
în ce mod ne pregăteşte Domnul.
Diferitele activităţi ecleziastice şi
Kirche in Not
pastorale pe care le-am desfăşurat în
Biserică împreună cu soţia mea Anne şi, mai ales, cei peste 25 de ani din
cadrul Comunităţii Emanuel ne-au dat posibilitatea de a creşte într-un spirit
de slujire şi de deschidere.
Lumea Catholica, aprilie 2008 37

Să fiu în această funcţie mă face fericit, deoarece pot să unesc credinţa mea
cu viaţa mea profesională. Totuşi povara acestei funcţii mă invită să îl
întâlnesc cu credinţă pe Domnul în rugăciune şi în adoraţia Preasfântului
Sacrament. Cât priveşte funcţia de secretar general, ea trebuie să adune
competenţe diferite, cum sunt noile tehnologii, finanţele, conducerea
persoanelor. Particularitatea unei asemenea funcţii este că ea cere şi o mare
iubire faţă de Biserică şi o abandonare în Duhul Sfânt. În afară de
competenţele noastre profesionale care sunt indispensabile, misiunea
noastră principală este aceea de a iubi, şi nu întotdeauna este uşor!

- În ce mod experienţa dumneavoastră internaţională în cadrul gestiunii


activităţilor multinaţionale poate constitui un mod diferit de a concepe
ajutorul în favoarea acestor Biserici persecutate, victime ale discriminărilor
sau prea sărace pentru a-şi desfăşura misiunea lor pastorală?

- Funcţiile mele la IBM sau EADS au fost destul de diferite şi cei 12 ani ai
noştri în afara patriei m-au ajutat să înţeleg fenomenele globalizării în
diferitele culturi. KIN este o operă ecleziastică, deci are o vocaţie universală.
Dacă la început era orientată spre Biserica persecutată din spatele cortinei
de fier, astăzi realitatea este total diferită şi cererile de ajutor provin de la
Episcopi din toate continentele. Alegerea proiectelor pastorale trece prin
filtrul diecezelor locale, care pregătesc dosarele cu cererile de ajutor. Apoi,
un grup de experţi face o nouă alegere în funcţie de priorităţile Sfântului
Scaun şi de posibilităţile financiare ale Operei. Secretarul general şi
preşedintele aprobă repartiţia bilanţului alocat diferitelor părţi ale lumii şi
proiectelor mai importante.

În solidaritatea la nivelul proiectelor pastorale există o dublă mişcare. De


fapt, conform rapoartelor narative care însoţesc un proiect, o mărturie sau
alta revitalizează comunităţile noastre creştine uneori lâncede. În felul
acesta, generozitatea şi rugăciunea binefăcătorilor se îmbogăţesc cu darul
bucuriei şi al mărturiei. Se ştie aceasta, în faţa întregii suferinţe a Bisericii nu
se poate decât cere de la Domnul harurile speranţei bucuroase şi umilinţei.

- KIN răspunde la nevoile cele mai urgente ale Bisericilor locale din cele 130
38 Lumea Catholica, aprilie 2008

de ţări mai sărace din lume. Cum se prezintă curba nevoilor în lume? Oare
cresc cererile şi de la Biserici din ţări unde odinioară totul era bine, ca să
spunem aşa? Şi, după părerea dumneavoastră, cărui fapt se datorează
această situaţie?

- Înainte de toate, a căzut cortina de fier şi situaţia lumii şi a Bisericii continuă


să evolueze în mod contrastant. Acolo unde Biserica este persecutată,
suferinţa este mare, însă unul din roadele acestei suferinţe este că ea câştigă
adesea forţă, calitate şi sfinţenie. În mod paradoxal, acolo unde secularizarea
occidentală face aparent totul posibil, Biserica tinde să slăbească şi suferinţa
îşi schimbă natura. Poate pentru că nivelul de viaţă şi cultul banului
îndepărtează de valorile fundamentale? Sau pentru că revoluţia culturală
occidentală, aşa cum spune Marguerite Peeters, este unul dintre
mecanismele de inginerie socială mai eficace decât globalizarea apostaziei?

Probabil că ideologia sexuală nu a încetat să devasteze lumea noastră


occidentală, dar poate atinge şi ţări rămase până acum ferite în Africa sau în
America Latină. Aşadar, trebuie să ne pregătim pentru a nu cădea în
capcanele deconstrucţiei antropologice programată de această ideologie. O
recentă evaluare vorbeşte de un miliard de copii ucişi în lume înainte de
naştere pornind de la momentul în care legile autorizează asta. Familia este
călcată în picioare, paternitatea responsabilă "înlăturată" sau discreditată,
întreaga societate este făcută mai fragilă de liberalizarea obiceiurilor, în timp
ce unele legi asigură acum promovarea a ceea ce era, nu cu mult timp în
urmă, în codul nostru civil, o incitare la corupţie. Şi atunci, în afară de cererile
urgente care vin la noi din toată lumea, ne aşteptăm să vedem crescând
cereri din partea lumii occidentale pentru o nouă evanghelizare.

- De ce gen sunt actualmente cererile cele mai frecvente?

- Vă pot da o indicaţie a repartiţiei ajutorului nostru în funcţie de natura


proiectelor pentru anul 2007, care va fi publicată în curând în raportul nostru
anual:

» Ajutor pentru construcţii: 28,1%


» Ajutor de urgenţă: 13,3%
Lumea Catholica, aprilie 2008 39

» Ajutor pentru întreţinere: 3,3%


» Oferte pentru Liturghii: 14,2%
» Formare religioasă: 14,3%
» Apostolatul mijloacelor media: 3%
» Apostolatul biblic: 3,9%
» Ajutoare pastorale: 18,4%
» Cateheză: 8,6%
» Ajutor pentru motorizare: 4,9%.

Dar nu trebuie să se ia în considerare numai ajutorul financiar. Nu există


proiecte mici. Fiecare are importanţa sa, făcând abstracţie de costul său.
Înainte de toate este vorba de a asculta nevoile fraţilor noştri în credinţă,
având un mare respect faţă de cei care ştiu mai bine decât noi care sunt
priorităţile. Iată trei exemple foarte diferite între ele:

» Un proiect pentru a furniza 10 biciclete în Africa pentru a permite


cateheţilor să ajungă la comunităţile aflate în zone împădurite poate să fie
deosebit de strategic.
» Un proiect pentru a participa la construirea Seminarului major din Lviv,
Ucraina, poate avea repercusiuni imense asupra pastoraţiei din regiune.
» Un proiect în măsură să contribuie la reconcilierea în China dintre catolicii
oficiali şi neoficiali va putea răspunde la reflecţia Papei Benedict al XVI-lea
din 8 ianuarie 2007, în cursul unei întâlniri cu corpul diplomatic. El a spus:
"Gândul meu merge spre comunităţile creştine. În cea mai mare parte a
ţărilor din Asia e vorba adesea de comunităţi mici dar vitale, care doresc în
mod legitim să poată trăi într-un climat de libertate religioasă. În acelaşi timp
este un drept primordial şi o condiţie care va permite să contribuie la
progresul material şi spiritual al societăţii şi să fie elemente de coeziune şi de
înţelegere". Aşa cum ştiţi, Sfântul Părinte a publicat apoi o scrisoare adresată
tuturor catolicilor din China, invitându-i la unitate. Astfel se leagă în mod mai
bun mizele acestor proiecte.

- Banii de care dispune Opera provin exclusiv de la binefăcători. Deci să


vorbim despre proporţia donaţiilor. Ce părere aveţi? Este constantă şi
suficientă în raport cu numărul de cereri?
40 Lumea Catholica, aprilie 2008

- Proporţia donaţiilor este un miracol permanent, deoarece a urmat în aceşti


ultimi ani curba cererilor de ajutor. Evoluţia donaţiilor nu este total liniară,
dar există o tendinţă de creştere. Totuşi, donaţiile nu permit mereu
acoperirea ansamblului de nevoi. În anul 2007 am putut contribui la peste
5000 de proiecte din peste 7000 de cereri. Donaţiile au fost: în anul 1994- 58
de milioane de euro; în anul 2000 - 66 de milioane de euro; în anul 2007 - 79
de milioane de euro.
Cât priveşte viitorul, se ştie că evoluţia curbei donaţiilor este în mâinile
Domnului. Totuşi suntem încrezători în privinţa generozităţii binefăcătorilor
noştri şi a noilor donatori, adesea tineri, care se unesc tot mai mult la acest
elan de solidaritate. În afară de aceasta, vom continua să ne adaptăm la
evoluţia lumii, crescând prezenţa oficiilor noastre naţionale şi continuând să
îmbunătăţim comunicarea noastră pentru a face cunoscută mai bine această
operă indispensabilă pentru menţinerea misiunii pastorale a Bisericii în lume.

- După numire, dumneavoastră aţi spus că la Biserică vă gândiţi ca la un


actor global. Puteţi să ne explicaţi mai bine?

- Biserica este expertă în umanitate şi cu acest titlu are o misiune universală.


Cine vorbeşte mai bine decât Biserica despre iubire? Cine vorbeşte mai bine
decât Biserica despre iertare? Cine vorbeşte mai bine decât Biserica despre
milostivirea lui Cristos? Cine vorbeşte mai bine decât Biserica despre fericire?
Cine vorbeşte mai bine decât Biserica despre adevăr? Cine invită mai bine
decât Biserica la meditarea cuvântului lui Dumnezeu? Şi toate acestea nu
sunt rezervate câtorva iniţiaţi, ci tuturor oamenilor de bunăvoinţă care caută
adevărul. În toate continentele. Şi, în acest sens, Biserica are o vocaţie
universală.
Lumea Catholica, aprilie 2008 41

Pregătirea pentru căsătorie: Când şi unde; Jurăminte şi


simboluri

autor: Rebecca Nappi, pr. iezuit Daniel Kendall


traducător: Oana Capan
sursa: © Editura Paulist Press

Jurnalista Rebecca Nappi şi părintele iezuit Daniel Kendall au scris împreună


o carte pornind de la experienţa lor şi a zecilor de cupluri cu care au stat de
vorbă. Volumul "101 Questions & Answers on Catholic Marriage Preparation"
a apărut la prestigioasa Editură Paulist Press. Cu acordul autorilor şi editurii
cartea a apărut serializată în revista electronică "Familia creştină". Serialul
continuă acum în "Lumea Catholica". Unele întrebări vor fi săltate iar altele
completate pentru că pe alocuri textul original este particularizat pentru
situaţia din SUA. Marea parte a conţinutului este însă de interes larg şi
sperăm să îl apreciaţi.

Când şi unde?

51. Este adevărat că nu te poţi


căsători în Post?

O persoană se poate căsători


în oricare zi a anului. Aceasta
nu înseamnă că Biserica locală
va permite întotdeauna o
ceremonie mare. Trebuie
avută în vedere sensibilitatea
faţă de nevoile comunităţii. De
exemplu, a te căsători în Joia
Sfântă, în Vinerea Mare sau în
Sâmbăta Sfântă distrage cu
siguranţă de la celebrarea
Cinei celei de Taină, precum şi Întrebări şi răspunsuri despre
a pătimirii şi morţii lui Isus. De pregătirea pentru căsătorie
42 Lumea Catholica, aprilie 2008

asemenea, şi în alte zile de post, când atmosfera este una de penitenţă şi


reflecţie, sensibilitatea faţă de comunitate îi face de obicei pe oameni să aibă
o celebrare oarecum mai discretă.

53. Viitorul meu soţ şi cu mine ne-am cunoscut în facultate. Majoritatea celor
care vor fi prezenţi la nunta noastră sunt colegi de-ai noştri. Trebuie să ne
căsătorim în parohia miresei sau a mirelui, sau putem alege o altă parohie?

Această situaţie constituie un fenomen tot mai întâlnit astăzi. Societatea este
foarte mobilă. Nu doar copiii se stabilesc într-o altă localitate, ci chiar şi
părinţii lor. Vă puteţi căsători în actuala voastră parohie (fie că este a miresei
sau a mirelui), care poate să nu fie parohia părinţilor voştri. Trebuie totuşi ca
măcar unul dintre voi să fie membru al acelei parohii, aşadar trebuie să vă
înregistraţi în acea parohie cu ceva timp înainte de nunta voastră. Unele
parohii cer ca persoanele care doresc să îşi celebreze nunta în acea biserică
să fie membri de o anumită perioadă de timp, cum ar fi şase sau nouă luni.
Aşadar nu trebuie să întârziaţi înregistrarea în acea parohie. Uneori
universităţile au capele care nu ţin de parohii, dar în care se permite ca
studenţii sau absolvenţii să se căsătorească. Fiecare caz este diferit, aşa că
trebuie să verificaţi acest lucru din timp, dacă doriţi să vă căsătoriţi într-o
biserică ce nu ţine de o parohie. Unele parohii le permit celor care nu sunt
membri ai lor să folosească biserica. Trebuie să vă interesaţi din nou din
timp, dacă vă gândiţi şi voi la această posibilitate.

54. Care este rolul preotului la ceremonie?

În ritul latin cuplul îşi administrează Sacramentul Căsătoriei unul altuia. Rolul
preotului sau al diaconului este acela de martor oficial al Bisericii. Uneori
circumstanţele sunt de aşa natură încât nu poate fi prezent la ceremonie un
preot sau un diacon, dar acest lucru se întâmplă rar.

Rolul preotului, totuşi, trebuie văzut într-un context mai larg decât doar acela
de martor oficial. Dacă este posibil, cuplurile ar trebui să aleagă un preot cu
care au o legătură. Aceasta permite preotului să vorbească din inimă despre
cuplu, şi să adauge la ceremonie anumite elemente specifice care să
îmbogăţească ritualul. De exemplu, pr. Dan a vorbit în limba italiană într-un
anumit moment al celebrării, în cinstea marii familii italiene a lui Becky. De
asemenea, uneori rolul preotului se poate întinde şi dincolo de ceremonia
Lumea Catholica, aprilie 2008 43

căsătoriei, constituind o altă sursă de sprijin pentru cuplu. Pr. Dan a căsătorit
în jur de treizeci de cupluri şi păstrează legătura cu multe dintre ele. Cei care
au avut probleme l-au contactat pentru sfaturi şi pentru consiliere. A fost
alături de ei la începutul vieţii lor împreună, şi acest lucru a asigurat atât o
legătură specială cât şi o perspectivă unică.

55. Trebuie ca parohul sau vice-parohul să celebreze căsătoria, sau putem


cere unui preot sau diacon prieten să o facă?

Uneori parohii au regula că numai ei sau vice-parohii (sau un diacon care


slujeşte în parohie) pot prezida. Este înţelept să vă interesaţi din timp ca să
ştiţi cum să procedaţi. Pr. Dan, ca iezuit, a asistat la multe căsătorii, şi totuşi
nu a fost niciodată paroh. Aşadar el este întotdeauna oaspete în biserica în
care este celebrată căsătoria. A constatat că majoritatea parohilor sunt
foarte bucuroşi că poate să prezideze un prieten al miresei sau al mirelui.

56. Logodnicul meu este evreu. Poate un rabin să celebreze căsătoria


noastră? Pot să chem să fie prezent şi un preot?

Din felul în care este pusă întrebarea, nu este clar dacă doriţi ca atât preotul
cât şi rabinul să celebreze căsătoria. Amândoi pot fi prezenţi la altar, dar doar
unul dintre ei prezidează oficial. În mod normal, dacă nunta are loc într-o
biserică catolică, este logic ca preotul să prezideze. Dacă doriţi ca rabinul să
prezideze, trebuie să cereţi dispensă din partea Diecezei pentru aceasta sau
nunta trebuie să se desfăşoare într-o sinagogă. Trebuie subliniat faptul că nu
toţi preoţii sau rabinii sunt dispuşi să participe la o astfel de ceremonie.

57. Dacă logodnica mea a mai fost căsătorită, putem să ne căsătorim în


Biserică? Ce trebuie să facem?

Nu există un răspuns rapid la această întrebare. Dacă o persoană a mai fost


căsătorită şi doreşte să se căsătorească din nou în Biserică, acea căsătorie
anterioară trebuie să fie declarată invalidă sau anulată. Dacă primul soţ a
decedat, nu este nici o problemă să se recăsătorească în Biserică. Problema
este din nou simplă dacă acea căsătorie anterioară a fost declarată invalidă
deoarece partea catolică nu a fost căsătorită în Biserică. O altă variantă este
că acea persoană trebuie să treacă prin procesul de anulare a căsătoriei -
care poate dura luni de zile. În orice caz, nu trebuie să stabiliţi vreo dată
44 Lumea Catholica, aprilie 2008

pentru căsătoria religioasă până când nu aflaţi cum este privită căsătoria
anterioară de către Biserică. Pentru aceasta trebuie să staţi de vorbă cu un
preot sau cu un diacon, care să consulte, dacă este nevoie, un canonist, şi să
vă dea un răspuns cu privire la statutul căsătoriei anterioare.

58. Îmi permite Biserica să mă căsătoresc în Biserica ne-catolică dar creştină


a logodnicului meu?

De la sfârşitul Conciliului Vatican II, în 1965, încoace, Biserica Catolică a


permis tot mai mult catolicilor să se căsătorească în Biserica soţului lor
necatolic. Cuplul trebuie să treacă prin toată pregătirea pe care ar face-o
dacă s-ar căsători în Biserica Catolică. Preotul sau diaconul care se ocupă de
actele necesare trebuie să ceară Episcopului "dispensa de formă", care în
mod normal este acordată cu uşurinţă. Deşi ministrul celeilalte Biserici va
celebra căsătoria, poate să fie prezent un preot catolic într-un astfel de caz.

Jurăminte şi simboluri

62. Dorim să ne căsătorim în frumoasa grădină a prietenului meu, dar ni s-a


spus că nu se poate. De ce catolicii nu pot să se căsătorească într-un cadru în
afara bisericii?

Poate nu vă daţi seama, dar întrebarea este legată de diferenţa dintre o


căsătorie civilă şi una religioasă. O căsătorie civilă este un contract între două
persoane. O căsătorie religioasă este un legământ în care este implicat
Dumnezeu şi comunitatea. Dacă nu există un motiv bine întemeiat pentru a
se proceda altfel, Biserica ne spune că nu numai comunitatea ci şi simbolurile
religioase trebuie să fie parte a contextului în care se celebrează căsătoria. O
nuntă în grădină sau într-un alt cadru în aer liber nu asigură toate acestea.

63. Cât de multă libertate avem în planificarea ceremoniei?

Foarte mult depinde de genul de ceremonie pe care doriţi să o aveţi. Unele


dintre variabile ţin de a se celebra sau nu şi Sfânta Liturghie, posibilitatea
diferitelor lecturi, tipul de muzică şi cantitatea ei şi aşa mai departe. Multe
parohii au coordonatori de nunţi pentru a ajuta fiecare cuplu să îşi
personalizeze ceremonia. În general fiecare parohie are politici bazate pe
experienţa ei. Aceste politici includ timpurile posibile pentru căsătorie,
Lumea Catholica, aprilie 2008 45

durata ceremoniei, numărul de persoane implicate, şi altele asemenea.


Fiecare biserică este diferită, dar cuplurile sunt încurajate să îşi planifice cât
mai mult posibil ceremonia.

64. Trebuie să se celebreze şi Sfânta Liturghie? La nunta noastră vor fi


prezenţi mulţi necatolici care ştiu prea puţin despre ceremoniile catolice.

Faptul că vă gândiţi la cei care sunt invitaţi demonstrează o bună atitudine


din partea voastră. Nu, Liturghia nu este necesară, chiar şi dacă este vorba de
doi catolici. Uneori atenţia faţă de persoanele care vor fi prezente este un
argument pentru a nu se celebra Sfânta Liturghie. Pe de altă parte,
persoanele care participă la o nuntă catolică presupun că va fi şi o Liturghie
catolică, şi de obicei nu au vreo problemă cu acest lucru.

68. Ce libertate avem eu şi logodnicul meu în a ne scrie propriile noastre


jurăminte şi a alege lecturile biblice?

Cu siguranţă vă puteţi scrie propriile jurăminte. Multe cupluri preferă să facă


acest lucru. Biserica cere ca în jurăminte să menţionaţi că veţi fi fideli
partenerului vostru, şi că aceasta este o uniune permanentă. Biserica asigură
de asemenea o varietate de rugăciuni şi de lecturi biblice pentru ceremonie.
Puteţi alege dintre aceste rugăciuni sau puteţi compune propriile voastre
rugăciuni. De asemenea puteţi alege dintre lecturile biblice sugerate sau
altele.

Excerpts from 101 Questions & Answers on Catholic


Marriage Preparation, by Daniel Kendall, SJ and Rebecca
Nappi, Copyright © 2004, Paulist Press, Inc., New
York/Mahwah, N.J. Used with permission of Paulist Press.
www.paulistpress.com

cartea
46 Lumea Catholica, aprilie 2008

Ce se ştie despre viaţa Sfântului Paul?


autor: pr. Ariel Alvarez Valdes
traducător: pr. Mihai Pătraşcu
sursa: © Editura Sapientia

Biografie alarmantă

Să ne imaginăm un om care în timpul


tinereţii sale a fost plin de ură şi de
violenţă, care a trăit alipit de
tradiţionalismul oficial, intolerant şi
persecutor, şi care apoi şi-a schimbat
radical stilul de viaţă şi s-a unit cu o sectă
dizidentă. Atunci, făcând parte din ea, a
fost prizonier în diferite ocazii, fie în ţara
sa, fie în alte naţiuni.

Acesta a fost condamnat de cel puţin opt


ori la diferite tipuri de pedeapsă de către
autoritatea judiciară; a îndurat conflicte
cu conducătorii noului său grup şi a avut,
de asemenea, dispute dure cu privire la
chestiuni referitoare la autoritatea sa şi Sfântul Paul
la recunoaşterea sa ca persoană nouă şi reînnoită. Mulţimile pe care le
convoca în mod obişnuit au fost pe punctul de a-l bate cu pietre de mai
multe ori şi se pare că cel puţin o dată au reuşit. În diferite ocazii, acesta a
trebuit să fugă în cel mai mare secret, pentru că era căutat de autorităţi. A
fost condamnat la moarte de trei ori. O dată a putut să scape de această
condamnare în timpul nopţii, cu ajutorul câtorva prieteni. Altă dată a fost
eliberat graţie unui indult dat cu ocazia unei sărbători, oricum după o luptă
anevoioasă. A treia oară însă a ajuns să fie executat.

Nu pare biografia unui cetăţean nevinovat şi disciplinat, nici aceea a unui


intelectual de bibliotecă, ci, mai degrabă, aceea a unui conducător al unei
bande puternice de delincvenţi, sau a unui activist politic deosebit de
Lumea Catholica, aprilie 2008 47

periculos. În realitate este vorba despre descrierea lui Paul, apostolul prin
excelenţă, cu câteva date biografice pe care le-am extras din aşa-numitul
corpus al scrisorilor pe care le-a scris în timpul lungii şi neobositei sale opere
de evanghelizare.

Izvoarele de care dispunem

Despre nici un alt personaj nu există o informaţie aşa de amplă şi directă în


Sfintele Scripturi ca despre Paul. Nici măcar despre Isus, nici despre apostoli
mai vestiţi (cum sunt Petru, Iacob şi Ioan) nu avem date aşa de complete.
Acest lucru se datorează unor scrieri neotestamentare importante: a) Faptele
Apostolilor, o carte mare, scrisă de Luca şi centrată aproape în totalitate pe
figura lui Paul; b) o culegere destul de bogată de epistole scrise de Paul
însuşi.

Dacă pornim un studiu mai atent al acestor documente, vedem, totuşi, că


lucrurile se complică. Înainte de toate, pentru că, dintre cele 13 scrisori
atribuite lui Paul de cea mai acreditată exegeză biblică, numai şapte sunt
acceptate ca fiind autentice. În al doilea rând, deoarece Faptele Apostolilor,
care vorbeşte detaliat despre Paul, în multe puncte contrazice scrisorile sale.
Acest lucru ne demonstrează că Luca, autorul Faptelor Apostolilor, nu
cunoştea aşa de bine viaţa acestui apostol. De exemplu, este suficient să
notăm că, în opera sa, Luca nu face nici măcar o dată aluzie la faptul că Paul a
scris vreo scrisoare vreunei Biserici.

Atunci de ce vorbeşte Luca aşa de minuţios despre Paul în Faptele


Apostolilor, dacă nu-l cunoştea foarte bine? Se pare că Luca nu pretindea să
relateze în cartea sa biografia lui Paul, ci să arate că, graţie lui, cuvântul lui
Dumnezeu, a reuşit să se răspândească în toată lumea antică, ajungând până
la Roma, chiar dacă datele istorice pe care se baza nu erau prea precise. Nu
tot ceea ce este sigur pentru credinţă este sigur şi pentru istorie. Pentru
acest motiv, atunci când Faptele Apostolilor contrazic scrisorile, trebuie să se
dea credibilitate acestora din urmă, care provin direct de la Paul, sau, cel
puţin, din cercul atât cultural cât şi istoric în care el a trăit.

După ce am făcut această premisă necesară, să vedem ce putem să clarificăm


48 Lumea Catholica, aprilie 2008

în privinţa acestei figuri extraordinare a creştinismului primar.

Cele trei nume ale sale

Noul Testament îi atribuie trei nume: Saul, Saulos şi Paul. Primul, Saul, este
de origine ebraică şi apare numai în relatările convertirii sale (Fap 9,4; 22,7;
26,14). Acesta era probabil adevăratul său nume. Poate că părinţii săi l-au
numit astfel în cinstea lui Saul, primul rege al Israelului, care aparţinea
tribului lui Beniamin, exact ca şi Paul (Fil 3,5). Al doilea nume este la fel cu
Saul, însă este exprimat în limba greacă, şi pentru că apostolul se găsea într-
un ambient în care se vorbea greaca, este logic ca numele său să se traducă
în limba aceea, şi în loc de Saul sa fie numit Saulos (cam cum am spune noi
Carol unui englez care are numele Charles sau Ludovic unui francez care are
numele Louis). În felul acesta este numit Apostolul în prima parte a Faptelor
Apostolilor, până în capitolul al treisprezecelea.

Al treilea nume, Paul, este cel care apare mereu în scrisori. De ce Saul şi-a
schimbat numele în Paul? Nu cunoaştem bine motivele; însă este probabil că,
începând să predice în lumea greacă, el şi-a dat seama că lumea simţea o
anumită greutate în privinţa numelui său (de fapt, în limba greacă, adjectivul
saulos era atribuit indivizilor masculini care aveau puternice caracteristici
feminine); probabil că acesta a fost motivul cel mai plauzibil pentru care el a
preferat să se numească Paul, un nume care aparţine tradiţiei latine, pentru
că aici îşi are originea.

Ca să nu trăiască fără să muncească

Care era meseria lui Paul? În scrisorile sale, el explică faptul că desfăşura
munci manuale, fără însă a clarifica ce fel de munci, dar din Faptele
Apostolilor (18,2-3) aflăm că el confecţiona corturi. Acest fapt nu este
straniu, din moment ce Tars, oraşul său natal, era vestit pentru fabricarea
aşa-numitului "ciliciu", un tip de stofă rezistentă, făcută din piele de capră,
potrivită, mai ales, pentru corturile nomazilor.

Convertindu-se şi devenind predicator, el ar fi putut să renunţe la profesia sa,


de vreme ce în timpul acela era frecvent ca predicatorii să trăiască din
Lumea Catholica, aprilie 2008 49

colectele de la mulţime sau să fie întreţinuţi de familiile bogate. Diferit de


acest obicei, Paul afirmă în scrisorile sale că nu a voit niciodată să se
folosească de acest principiu de întreţinere, care era considerat, de cultura şi
de obiceiurile timpului, un drept câştigat (1Cor 9,14-15), şi că nu a primit
niciodată bani ca să predice (1Cor 9,17-18), pentru că nu voia să fie o povară,
o greutate pentru cineva (2Cor 11,9). Pentru acest motiv, el a continuat
întotdeauna să-şi câştige pâinea ca fabricant de corturi, sau, în funcţie de
diferitele circumstanţe ale vieţii sale aventuroase, să se adapteze la alte
munci învăţate din mers.

Un asemenea efort de predicare şi de muncă, desfăşurate în acelaşi timp, şi,


mai ales, cu angajarea pe care o punea Paul, îl lăsa pe Apostol aproape într-o
stare de epuizare. El însuşi confirmă acest lucru într-o scrisoare: "Ne trudim,
muncind cu mâinile noastre" (1Cor 4,12). În pofida acestui fapt, banii pe care
îi câştiga erau puţini şi nu-i ajungeau deloc. Aşadar, a trebuit să lucreze zi şi
noapte (1Tes 2,9) şi să facă ore de muncă peste program pentru a putea
mânca (2Cor 6,5), muncind chiar şi noaptea atunci când se afla în stare de
mare necesitate (2Cor 11,27). Nu întotdeauna putea să-şi cumpere mâncare
şi haine (1Cor 4,11) şi a trebuit să îndure foamea şi lipsa de îmbrăcăminte
(2Cor 11,27), şi chiar a ajuns să trăiască asemenea unui cerşetor (2Cor 6,10).

În pofida acestor necazuri, el nu a neglijat niciodată slujirea faţă de Biserici.


Este emoţionantă mărturia sa: "În muncă şi trudă, deseori în privegheri, în
foame şi sete, adesea în posturi, în frig şi fără haine, şi, pe lângă cele
exterioare, preocuparea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile. Cine
este slab şi eu să nu fiu slab? Cine este scandalizat şi eu să nu mă aprind?"
(2Cor 11,27-29).

Boala misterioasă

Din scrierile sale, aflăm că Paul suferea de o boală rară, care îl chinuia şi care
îl obliga să reducă ritmul muncii sale; chiar dacă i-a cerut lui Dumnezeu de
mai multe ori să-l vindece pentru a-şi desfăşura mai bine opera apostolică,
nu a putut niciodată să scape de ea.

"Şi ca să nu fiu umplut de îngâmfare din cauza măreţiei revelaţiilor, mi-a fost
50 Lumea Catholica, aprilie 2008

dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei ca să mă pălmuiască, aşa încât să


nu mă umplu de îngâmfare. De trei ori l-am rugat pentru aceasta pe Domnul
să-l îndepărteze de la mine, dar el mi-a zis: «Îţi este suficient harul meu, căci
puterea mea se arată în slăbiciune»" (2Cor 12,7-9).

De ce boală suferea Paul? Chiar dacă este dificil să dăm un diagnostic la


distanţă, avem totuşi unele indicii. Faptul că o numeşte "un ghimpe în trup"
ne face să presupunem că nu este vorba despre o boală gravă, ci despre ceva
modest, care îi provoca o tulburare deranjantă constantă. Dintr-o scrisoare a
sa aflăm că în timpul celei de-a doua călătorii în Asia Mică, o boală l-a obligat
să se oprească în Galaţia, stare de care a profitat pentru a evangheliza
regiunea; el a adăugat aceste reflecţii: "Ştiţi că prima dată v-am vestit
evanghelia prin slăbiciunea trupului, şi totuşi, nu aţi arătat nici dispreţ şi nici
dezgust faţă de trupul meu, care putea fi pentru voi o încercare, ba,
dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Cristos Isus...
Vă mărturisesc că, dacă era posibil, v-aţi fi scos şi ochii şi mi i-aţi fi dat" (Gal
4,13-15).

Faptul că galatenii voiau "să-şi scoată ochii" pentru a-i da lui Paul lasă să se
presupună că era vorba de o afecţiune a vederii. Acest lucru ni-l aminteşte şi
Faptele Apostolilor, recurgând la un limbaj simbolic, şi afirmă că Paul a suferit
de o formă de "orbire" în timpul convertirii sale neaşteptate pe drumul care
îl ducea la Damasc; acea orbire i-a produs probabile tulburări care l-au însoţit
tot restul vieţii sale; în afară de aceasta, condiţiile dure în care a trebuit să
lucreze în calitate de confecţioner de corturi au contribuit la agravarea
acestui inconvenient al vederii. Slăbirea care îl afecta pe Paul ar explica de ce,
pentru a scrie "marile scrisori" (Gal 6,11), avea nevoie întotdeauna de un
secretar pentru a redacta scrierile sale (1Cor 16,21; Rom 16,22) şi necesitatea
continuă de a dispune de oameni în jurul său, care să-l ajute în misiunile sale
în lungul şi în latul bazinului Mării Mediteraneene.

Paul era persecutor?

Caracteristica cea mai cunoscută a lui Paul este aceea că a fost, înainte de
vestita sa convertire, un persecutor al creştinilor. El însuşi afirmă acest lucru
de trei ori în scrisorile sale (Gal 1,13; 1Cor 15,9; Fil 3,6), dar nu adaugă nimic
Lumea Catholica, aprilie 2008 51

altceva.

În schimb, Faptele Apostolilor furnizează multe informaţii noi. Spune că el "îi


persecuta până la moarte" (22,4), că folosea toate mijloacele necesare
pentru a duce la împlinire această operă de asuprire a presupuşilor duşmani
(26,9), că, "intrând prin case, târa bărbaţi şi femei, aruncându-i în închisoare"
(8,3), că îi ducea în lanţuri (22,4), că se străduia "să-i facă să aducă blasfemii"
(adică să abjure, să refuze credinţa în Cristos) (26,11a), că îi persecuta cu ură
"prin cetăţile din afară" (26,11b) şi că atunci când victimele sale "erau
condamnate la moarte, îşi dădea încuviinţarea împotriva lor" (26,10).

Toate aceste adăugiri sunt exagerări în redactarea lui Luca a Faptelor


Apostolilor. Cu siguranţă, Paul a luptat împotriva creştinilor, dar nu cu
îndârjirea relatată în Faptele Apostolilor. Deoarece cartea relatează
convertirea sa impresionantă pe drumul Damascului, autorul sacru s-a gândit
că o "mare" convertire trebuie să fie precedată, în mod necesar, de o
"persecuţie" la fel de mare. Pentru acest motiv, Luca accentuează unele
aspecte biografice cu privire la Paul.

În Faptele Apostolilor se mai citeşte şi că Paul i-a persecutat pe creştini în


Ierusalim. Această circumstanţă este destul de dubioasă, de vreme ce însuşi
Apostolul susţine că, atunci când a călătorit la Ierusalim, după ce s-a
convertit, "nu era cunoscut la faţă Bisericilor din Iudeea" (Gal 1,22). Dacă
Paul i-ar fi persecutat pe creştinii din Ierusalim, cum este posibil ca în acest
oraş să nu-l cunoască? Aşadar, trebuie să deducem că el i-a persecutat pe
creştini în altă parte, nu în Ierusalim, şi deci nu a putut să participe probabil
nici la execuţia lui Ştefan, primul martir creştin, aşa cum citim pe larg în
Faptele Apostolilor (8,58).

Unde s-a convertit?

Conform Faptelor Apostolilor, Paul s-a convertit în timpul unei călătorii la


Damasc, unde mergea de la Ierusalim cu o autorizaţie a arhiereului pentru a-i
aresta pe creştini şi a-i aduce la Ierusalim. Călătoria este foarte discutabilă
sub profilul istoric. În primul rând, pentru că am văzut că Paul nu mergea la
Ierusalim, nici nu-i persecuta aici pe creştini. În al doilea rând, pentru că
52 Lumea Catholica, aprilie 2008

Damascul aparţinea unei alte provincii romane (cea a Siriei); aşadar, cum
puteau autorităţile din Iudeea să aibă jurisdicţie asupra Siriei? În al treilea
rând, să nu uităm că sinagogile din fiecare oraş se bucurau de independenţă
şi decideau în mod liber soarta delincvenţilor (cf. 2Cor 11,24); prin urmare
cum putea arhiereul din Ierusalim să dea autorizaţia de a închide oameni
care proveneau din Damasc? Toată această serie de puncte interogative ne
face să presupunem că acea călătorie a lui Paul la Damasc nu are nici un
fundament istoric.

Aşadar, unde s-a convertit Paul? Din scrisorile sale deducem că a fost chiar
oraşul Damasc, unde îşi avea reşedinţa. Scrisoarea către Galateni (1,17)
afirmă că, după convertirea sa, cu privire la care el însuşi nu clarifică locul, a
călătorit în Arabia şi că apoi s-a întors la Damasc. Dacă "s-a întors" la Damasc,
înseamnă că el trăia în acel oraş atunci când s-a convertit. Pentru ce Paul,
care era originar din Tars, s-a înrădăcinat în Damasc? Pentru că, fiind un oraş
complet înconjurat de deşert, era logic ca acolo să fie mai mare nevoie decât
în alte locuri de corturi pe care el şi familia lui le fabricau. În timp ce stătea în
Damasc din motive de lucru, Paul a cunoscut noua "sectă" creştină; acela a
fost locul în care a persecutat-o şi tot acolo, printr-o experienţă
extraordinară, s-a convertit. Prin urmare, convertirea sa a avut loc "în
Damasc", nu "pe drumul Damascului".

Interdicţia de a bea sânge

Faptele Apostolilor afirmă şi că Paul a participat la vestitul Conciliu din


Ierusalim. Ce a fost acest Conciliu? În timp ce Paul se afla la Antiohia (un alt
oraş din Siria), în timpul evanghelizării sale, au sosit câţiva creştini
tradiţionalişti din Ierusalim şi s-au scandalizat văzându-i pe credincioşii din
Antiohia că nu se circumcideau (practică ce în acele timpuri era considerată
esenţială pentru a fi un bun creştin). Paul le-a explicat că, după părerea sa,
circumciziunea nu era ceva necesar pentru a garanta credinţa şi calitatea
persoanei. Noii sosiţi nu au voit să înţeleagă motivele, aşa că l-au denunţat la
Ierusalim: între cele două grupuri de adepţi a izbucnit ceea ce astăzi am
putea să definim un adevărat incident diplomatic; faptul a avut epilogul în
convocarea unei reuniuni în Ierusalim, numită în mod tradiţional drept
"Conciliul din Ierusalim", şi la care Paul a participat ca delegat al comunităţii
Lumea Catholica, aprilie 2008 53

ecleziale din Antiohia (Fap 15,1-2).

În această reuniune (conform tot relatării date de Faptele Apostolilor), Paul a


încercat să convingă autorităţile din Ierusalim să nu impună practici iudaice
creştinilor de origine păgână; oricum, s-a ajuns la un acord între părţile în
cauză: s-a stabilit printr-un decret că creştinii convertiţi trebuiau să respecte
numai patru legi: 1) să nu mănânce carne jertfită idolilor; 2) să nu mănânce
carne fără a-i scurge sângele; 3) să nu mănânce nimic ce conţine sânge şi, în
sfârşit, 4) să nu încheie căsătorie între consangvini. În încheiere, participanţii
la Conciliu i-au cerut lui Paul să răspândească acest decret (Fap 15,13-29).

A asistat Paul la Conciliu?

În realitate, totul lasă să se înţeleagă că Paul nu a participat niciodată la acea


reuniune, aşa cum citim în Faptele Apostolilor. Înainte de toate pentru că în
Scrisoarea întâi către Corinteni, atunci când el este consultat cu privire la
alimentele care pot şi care nu pot fi consumate de creştini, Paul nu
menţionează niciodată ceea ce devenise din momentul celebrării Conciliului
un decret cu caracter oficial, de aceea, universal în Biserica primară;
dimpotrivă, Paul furnizează opinia sa în această privinţă (1Cor 4,8-10). În al
doilea rând pentru că în Scrisoarea către Galateni, răspunzând unora care
susţineau că pentru Biserica oficială circumcizia era o obligaţie, el nu citează
nici de această dată decretul, ocazie care i-ar fi folosit ca o argumentare
excelentă pentru a reuşi în discuţie. În sfârşit, pentru că însăşi Faptele
Apostolilor spune mai înainte că, atunci când Paul a călătorit din nou la
Ierusalim, autorităţile locului l-au informat despre existenţa acelui decret pe
care apostolul nu putea să-l cunoască în mod direct (Fap 21,15-24),
contrazicând ceea ce s-a spus anterior.

Aşadar, se pare că Paul nu a participat la Conciliul din Ierusalim. Este sigur că


el, în Scrisoarea către Galateni, face aluzie la o călătorie pe care a făcut-o la
Ierusalim pentru a se întâlni cu autorităţile Bisericii locale (2,1-10). Este vorba
de o altă reuniune, diferită de aceea destul de importantă şi grandioasă,
pentru că în scrisoare se citeşte că Paul a participat "în urma unei revelaţii"
(v. 2), iar în Faptele Apostolilor, că el a participat pentru o dispută. În
Scrisoarea către Galateni, Paul spune că s-a întâlnit numai cu "cei mai de
54 Lumea Catholica, aprilie 2008

vază" (v. 2), iar, în Faptele Apostolilor, cu toţi apostolii şi presbiterii. În


Scrisoarea către Galateni scrie că a mers "să le expună evanghelia" (2), iar în
Faptele Apostolilor că el a discutat cu privire la obligaţiile pe care trebuiau să
le respecte păgânii convertiţi. În Scrisoarea către Galateni, Paul afirmă că
nimeni nu i-a impus respectarea vreunei norme (v. 6), iar în Faptele
Apostolilor că i-au impus patru clauze destul de restrictive.

Sfârşitul zilelor sale

Faptele Apostolilor pare să se termine pe neaşteptate, fără nici un motiv


plauzibil. Citim că Paul, după ce a realizat diferite călătorii prin Asia Mică, a
fost luat prizonier şi condus la Roma, în anul 60, şi că a rămas acolo doi ani
într-o casă pe care o închiriase, predicând cuvântul lui Dumnezeu (Fap
28,30). Nimic altceva. Pentru ce se încheie această scriere într-un mod aşa de
repezit? Pentru că, aşa cum am spus anterior, Luca voia doar să arate cum a
putut să ajungă cuvântul lui Dumnezeu până la Roma, prin opera lui Paul.
Ajuns la acel punct, conştient că şi-a atins scopul, nu l-a mai interesat să
continue cartea sa. Acesta a fost motivul pentru care scrierea se termină în
mod aşa de abrupt.

Ce i s-a întâmplat lui Paul în continuare? A fost eliberat? L-au ucis? Este
imposibil să ştim. Conform unei tradiţii antice, în luna iulie a anului 64,
împăratul Nero a dezlănţuit o persecuţie împotriva creştinilor din Roma şi
printre victimele care au căzut cu această ocazie se pare că a fost şi Paul.
Cum l-au ucis? Se pare că un călău i-a tăiat capul cu o sabie. Legenda
relatează că, dezlipindu-se de trup, capul a sărit de trei ori pe pământ, făcând
să ţâşnească trei izvoare de apă.

Paul, vestitul fariseu, elocventul tânăr evreu entuziast, căruia i-ar fi revenit
un viitor strălucit ca persecutor şi împlinitor gelos al Legii lui Moise, în acel
punct al vieţii sale, a pierdut totul: prietenii, familia, bunul nume, viitorul,
pacea. Îi mai lipsea doar să piardă viaţa, dar nu i-a păsat mult. Cândva
spusese aceasta într-o scrisoare adresată prietenilor săi din comunitatea din
Filipi: "De acum, consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu
superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. De dragul lui am
pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos" (Fil 3,8).
Lumea Catholica, aprilie 2008 55

Preluare din volum 7 al seriei "Ce ştim despre Biblie".


În acelaşi volum:
- De ce Abraham a obligat-o pe Sara, soţia sa, să comită adulter?
- Moise a fost salvat din apă?
- Conform Bibliei, soarele s-a oprit pe loc la Gabaon?
- Cum a fost cucerit oraşul Ierusalim?
- De ce a voit sfântul Iosif să divorţeze de Maria?
- Cum a fost copilăria lui Isus?
- Ce a făcut Isus în timpul "vieţii sale ascunse"?
- Maria Magdalena era prostituată?
- Care a fost cauza morţii lui Isus Cristos?
- Ce au văzut apostolii în mormântul lui Isus?
- Ce se ştie despre viaţa sfântului Paul?
- Cine este, în Apocalips, femeia înveşmântată în soare?
56 Lumea Catholica, aprilie 2008

(c) Catholica.ro

www.lumea.catholica.ro