BOGDAN

VLĂDUȚĂ
28.01.2010 - 15.03.2010
<- Autoportret negru - 2002 46 x 39.5 cm ulei pe pânză
REZOLUȚIE
Adriana OPREA
Toată lumea ascultă muzică, oricine ştie
cum se desfăşoară momentele în care
muzica ţâşneşte din acelaşi spaţiu în
care te afli şi tu, spectatorul dotat cu
urechi, dar şi cu ochi. Se pare că ochii
fac o treabă la fel de importantă ca a
urechilor, de vreme ce s-a scris o carte
întreagă, The Sight of Sound (Richard
Lepperd), pornind de la practica veche a
ascultării muzicii privindu-l pe cel care o
produce. Muzica, asemenea picturii, e o
activitate corporală, iar analogiile dintre
cele două sunt multe. Una dintre ele se
referă la plăcerea anume, gratuită, de a
face gesturile prin care produci muzică
sau pictezi ceva pe un suport, o plăcere
care trece prin nervi, muşchi şi tendoane
(faptul că mediile pe care le am în vedere
sunt cele tradiţionale nu contează,
uitaţi-vă la bâţâiala intermitentă,
inconfundabilă, a VJ-ilor în timpul show-
ului). Toţi artiştii au experienţa asta. Pur
şi simplu ai de-a face cu porţiuni dintr-o
pânză (ca să mă refer doar la pictura
de şevalet) care au ajuns astfel pentru
că autorul ei s-a pierdut în senzaţia
plăcută a ceea ce textele perspicace
de critică numesc „mânuire”, „tehnică”,
„gestualitate” sau „factură”.
Unii se întreabă cum ar arăta istoria
artei şi a criticii sau comentariului
despre ea, dacă experienţa scrisului
ar merge mână-n mână cu experienţa
pur şi simplu. Critici şi istorici cu dublu
program de muncă, ochelarişti incurabili
din cauza surmenajului la care şi-ar
supune ochii, ar fi angajaţi cu două
norme full time: una la salahoria practicii
de atelier, cealaltă pe hectarele vaste ale
teoriei. Când scrierea unui text despre
artă atinge un impas, niciun teoretician
nu se enervează, dând cu cărţile de
pământ, pentru că nu este în stare să
facă el (oricare ar fi mediul şi operaţiile
cerute de acesta), direct, lucrul în cauză,
scutindu-se de ocoliş, scurtând calea.
Pentru asta există artiştii, nu-i aşa?
Cum era de aşteptat, acest text este
scris în necunoştinţă de cauză, e un text
critic. Plăcerea lui Bogdan Vlăduţă, după
ore de lucru, de a-şi picta autoportretul
sau pădurile, nu poate fi decât o
premisă intuită, invocată pieziş numai
atunci când „tehnica” devine explicit
protagonistul analizei. Pe de altă parte,
istoricul, criticul, teoreticianul fac ce fac
şi egalizează totuşi cu artistul (sau speră
să-i pareze în forţă), folosindu-se de
unul din cele mai bune instrumente de
care dispun: atenţia asupra detaliului.
Vanitatea şi reuşita comentatorului
se sprijină enorm pe capacitatea de a
scoate cât mai mult din detalii.
Nu întâmplător, plăcerea picturalităţii,
pe care orice pictor şi-o rezervă
cu dezinvoltură, ca pe o acadea
binemeritată, stă în acelaşi lucru: în
detalii. Însă ironia face ca, în pictură – şi
mai ales în pictura modernă, unde sunt
aproape constitutive -, detaliile anume
pe care le creează „plăcerea de a picta”
să fie adesea şi cele la care teoria nu
ajunge, sau la care îşi croieşte acces cu
foarte mare dificultate. E vorba despre
tuşa în sine, tuşa cu care, în calitate de
comentator, nu ştii ce să faci, pe care
o plasezi elegant, din lipsă de altceva,
în categoria „gestualităţii nervoase a
artistului”. Pictura lui Bogdan Vlăduţă
este interesantă, cred, în acest sens,
oricât mi s-ar putea spune că nu este
singurul care a asimilat bine lecţia
atelierului (propriu sau al celui de la
Universitate), exersându-se de ani buni
deja în vederea unui CV de artist onorabil
(adică ambiţios şi consecvent). Fireşte
că nu e singurul care pictează bine,
dar e mai mănos în detalii (şi, implicit,
mai interesant decât alţii, dincolo de
regimul special al culorii, deja sesizat de
comentatori), pentru că pictează opac
şi dens, pentru că te poate înnebuni
încercând să vezi ce se întâmplă la limita
rezoluţiei oculare, la nivelul unităţilor
minime ale imaginilor pe care le face.
S-a scris la un moment dat un studiu
despre Compoziţia IV a lui Kandinsky,
pe care un autor îl compară, citându-l,
cu analiza unei plăcuţe preistorice
acoperite cu un limbaj necunoscut,
indescifrabil. Este o performanţă, pentru
că majoritatea textelor despre „mânuirea
tuşei” lasă impresia că autorii lor ştiu
bine de la bun început care e natura
lucrului despre care vorbesc şi cum
funcţionează el, fiind astfel de prisos
să-l mai analizeze în sine. La Vlăduţă,
lucrul acela, adică tuşa, este aşa cum
îl ştim – din toată istoria picturii pe
care o are în spate: ceva despre care
nu putem spune întotdeauna dacă are
o semnificaţie în sine sau nu, dacă este
sau nu este primul, cel mai mic gogoloi
semiotic al picturii. (O incertitudine de
care, pentru pictura modernă, se face
responsabil poate mai ales Cézanne)
Este cât poate fi ea de contradictorie:
când „discretă”, izolată ca unitate aparte
a imaginii, când densă, alcătuită din
suprapuneri ca o nebuloasă. Nu ştii
unde se termină tuşa individuală şi unde
începe câmpul de culoare (s-a spus, de
altfel, că aceasta e una din dualităţile
tuşei, de „a exfolia” în câmpuri pe care
le generează odată cu marginile ei,
în timp ce suprafaţa, opusul tuşei, se
restrânge în sens invers, coagulându-se
întotdeauna într-un conglomerat de tuşe
individuale). E omogenă, solidă, unitară,
sau fragmentată, împărţită în tuşe
încă mai mici de-atât? Este ea semnul
minimal, primar, al imaginii în cauză sau
nu? Problema detaliului ţine tocmai de
caracterul lui fictiv: oricâtă capacitate de
rezoluţie ai pune în joc, detaliul minuscul
conţine mereu în sine promisiunea unuia
şi mai mic. Iar felul în care tuşa lui
Vlăduţă „licăreşte”, neputând fi captată
ca atare, e una din calităţile picturii lui
(vezi autoreprezentările şi peisajele), dar
şi o proprietate inerentă a încăpăţânării
tuşei ca atare de a se menţine indecisă,
între acceptul şi refuzul unei semnificaţii
de sine stătătoare. Stilul lui Vlăduţă cred
că se individualizează în primul rând prin
„tehnică”, şi abia apoi prin iconografie,
tematică şi familie cromatică. Ceea ce
nu înseamnă că exclude proximităţile
– şi Bernea şi „şcoala de la Cluj” pot fi
aşezaţi sub lupa unei analize a tuşei, că e
vorba fie de stridenţa, fie de aplatizarea
ei. Rămâne de făcut.
Text inspirat de studiile lui James Elkins
despre posibilitatea unei semiotici
vizuale.
18 ianuarie 2010
Autoportret - om care mănâncă -2000, 200 x 140 cm, ulei pe pânză Pădure albastră -2008 173 x 193 cm ulei pe pânză
Text cu criteriu critic.
Autoportretele expuse la Recycle Nest fac parte,
mai degrabă, din specia unor rude îndepărtate
ale naturilor moarte pictate în 1999 şi 2000, a
obiectelor reprezentate pentru ceea ce sunt,
ca prilej al glorificării corporale: contur şi miez
organic. Insul în corp de cană, piele de porțelan
şi fixitate de lemn, atribute pictate în specificul
observațiilor distante, dar frânte în dezbaterea
psihanalitică a autoscopării.
Un “cunoaşte-te pe tine însuți” se impune.
Autoportretului static şi mortificat va trebui spart,
pătruns de fiorul neliniştit al întrebărilor puse
de mine peste mine. Deocamdată, societatea
muzeală a lui Narcis a trecut testul ridurilor din
suprafața desenului relflectat şi cheamă, repede,
la dezghețul apelor în care se priveşte personajul
antic.
Răspunsul la problemele inadecvării evocate
mai sus urmăresc o aşezare în cadrul previzibil
intim. Autoportretele atrag după ele ramurile
de-acum pline de pământ ale picturilor din atelier,
amestecându-se cu ele în duhul “o pictură o
naşte pe alta”.
În ele mă aflu într-o postură fixă, ca înainte sau
după baia care-mi excită goliciunea. În atitudinea
lor agăț, asemeni unui năvod invizibil, şi tema
recurentă a luxului lasciv al villei romane. Baia şi
societatea ei dezinhibată, complice sexuală. Avem
în ele şi afirmații dar şi un dubii, cultivate cu grijă
pentru ambianța
picturii pe care o fac.
Au fost preferate portretele pictorului pentru
felul în care formulează tema “eu însumi îmi sunt
la îndemână”, sau “ne avem pe noi ca potențial
disponibil al cercetărilor noastre”. Cine suntem
noi? Pictorul pune întrebarea iar portretul
acestuia răspunde.
De ce doar pictură?
În disciplina unui laborator artistic prolific formal,
unde abundă limbaje diverse, de la pictură în
ulei, desen în tehnici variate, fotografie, obiect,
text scris, ş.a., stimularea unuia dintre aceste
medii ca potențial recognoscibil- asemeni
gravurii şi picturii în ulei pentru Rembrandt, a
tehnicii seci pentru pereții pictați ai lui Piero
della Francesca, a frescei pentru pictorul de
la Oplontis, sau a desenului pentru postura
inginerească a lui Leonardo devine o practică
curentă. În lumina acestui argument se
dezvăluie motivul pentru care pictura în ulei
devine asumare a reprezentativității artistice,
iar asocierea autoportretelor cu mediul stabil
şi sățios al acesteia are ca scop sublinierea
autorului, singularizarea lui în relație cu restul.
Individualizarea picturii în ulei, dar şi exhibarea
autoportretului face prezent discursul despre
egoism şi mitologie personală, atât de dragi
artistului vizual.
Mirela - 2008,
30 x 24 cm, ulei pe pânză
Autoportret nud - 2001, 186 x 135 cm, ulei pe pânză
Autoportret nud - 2001 205 x 102 cm, ulei pe pânză
Autoportret ca atlet grec - 2009, 192 x 76 cm, ulei pe pânză
Autoportret nud -2001, 195 x 130 cm, ulei pe pânză
Autoportret nud -2001, 192 x 76 cm, ulei pe pânză
Pădure de brazi -2009, 200 x 220 cm, ulei pe pânză
Autoportret nud -2001, 205 x 102 cm, ulei pe pânză
Autoportret nud -2001, 209 x 127 cm, ulei pe pânză

Imagine din atelierul pictorului

Paul -2007, 40 x 30 cm, ulei pe pânză

Paul - 2007, 45 x 34.5 cm, ulei pe pânză
 Gol, aştept rănile pe care vi le voi oferi. Le veți avea, le
puteți lua în degete, mirosi, scuipa, le puteți colecta cojile
uscate, dincolo de piele şi blană.
Rănile nu se ling, nici repară. Sunt însă şansa rară a unei
exhibări. Prin cheaguri şi umori urât mirositoare, glomerule
septice şi membrane conjunctiv-fibroase, îndată după
imaginea goliciunii mă pun la vedere asemeni unei uşi
deschise.

Astăzi mi-am descoperit firele de păr din fața ficatului.

Stânse în buchet, mai lungi decât celelalte, solitare şi în
eleganță, ciudat înconjurate de golul pielii, altfel decât
buruienile încârligate ale flocilor de pe grăsimea mare a
sexului. Nu mi-au plăcut perii mei dar mi-au adus aminte
de cum l-am aflat pe Mitroi, în coşciugul care-l ținea bine,
cu capul spre uşa capelei. Cu fața umflată şi fără cute, nici
Autoportret - 2002, 40 x 40 cm,
expresiile bărbăteşti care-l umileau pe des-interlocutorul
ulei pe pânză
său şcolar, Bălescu. Mortul din fața mea nu-mi convenea.

Dar dacă autoportret înseamnă mărturisire făcută pe

corpul unui suport, atunci iau aminte cum pictăm toți
acelaşi portret, unii în alții.
Unul îl atacă pe un altul cu boli sau îl urăşte pe vecinul său
până ce acesta reacționează. Răspunsul meu e confirmarea
oglindirii în mine a celuilalt.
Cred că şi copilul meu e un autoportret.
Autoportret în cabina de duş, 2000-2006, 200 x 140 cm, ulei pe pânză
 Mari, fixe, ca nişte efigii anunțând statuia, cu privirea de
peste veac a monumentului şi cu coenotaful “când pictez
ştiu că voi muri ?”. Meditația morții oprită la Marinus de
Roymerswaele, pentru a sări apoi la “l’Enterrement a
Ornans” şi la celebra remarcă a unui impresionist, la un
cadavru: ce violet ! Moartea e ocolită de cei mari şi prezentă
la pictorii de război, sau la academişti prin alegerea unor
teme ca “sfârşitul lui Socrate”. În alegoriile lui Bosch,
Boecklin, la suprarealişti (sfidată), la realiştii germani, în anii
30, reînviată, la acționişti (supraviețuirea).

Sau narcisism ?
Personaj într-o scenă (tot adevărul răspicat), sau un portret,
Mă privesc în oglindă şi mă văd. Dupa felul
sub distanțe şi bariere? Avem bizare obiceiuri cu viața şi
în care-mi răspunde cel reprezentat în luciul
moartea - nu am scrie un roman despre omul viu, ca şi
de sticlă voi şti că sunt eu, sau mă voi ghici,
cum ar trebui sa mergem la closet împreună cu el, sau ar
mirat de ceea ce ştiam că sunt. Imaginea
trebui să-i spunem în față, în scris, nişte lucruri, care altfel
aceea va fi un reflex din ceea ce aruncă în
trec subînțelese, ca nerostite, deci noi credem că se ştiece
afară chipul meu şi nu corpul copiat fară
gândim, dar prin convenții ne suportăm!
rest. Între mine şi oglindire se va interpune
pielea materialului în care voi privi. Acesta
Dar îl scriem după moarte, că nu ni se poate răspunde. Noi
va face să tremure imaginea - de va fi
nu am face ca țăranu’ să ne temem pentru viața noastră,
apă, plastic sau tablă - sau va ramane
că ne-ar fi absorbită prin reprezentare, prin oglindire, ci
nemişcată, imprimîndu-şi biografia pe chipul
am strâmba din nas că nu semănăm, deşi parțial ni s-a
meu prin prea-transparenţă, prin opacitatea
luat adevărul (asemănarea), căci altfel, de-ar fi un altul
nisipului sau a aburului, zgîriată de va fi,
reprezentat ne-ar fi indiferent.
lovită ori murdară, neclară şi nefirească de
va fi văzută în ochiul prietenului.
A avansa cu litere e deci un fel de a (ne) scrie viața.
Va fi acela un autoportret.
Eu avansez doar un text, textul meu creşte. Alcătuirea sau
(Text scris în urma autoportretului apărut
compunerea cu expoziția. Obişnuința textelor despre artişti,
în sticla uşii de metrou din staţia Giulio
texte-nori, -cețuri, stabilizate la o înălțime respectuoasă.
Agricola- Roma. 27 mai 2003)
Je dis Bonjour M. Courbet ! Eroul meu intră prin pânză şi
prin catalog. De statura noastră, el poate fi întâlnit, salutat,
are materie, dar tocmai pentru că are materie, se evaporă.
Apropiați-vă ! e materia picturii, groasă, nu e piele şi pori,
nu e păr.

Care e diferența între moartea performată şi cea

reprezentată, între Arnulf Rainer şi Vlăduță ? unde ea se
insinuează (vezi expoziția de la Catacomba). O umbră care
îl urmăreşte. Frica şi bravada. Lui Rainer nu-i e frică, e
inconştient, Bogdan e într-un continuu dialog, ca Sfântul
Simeon, cu ea. Vade retro !

desenele publicate în acest număr Ion Grigorescu” -2009,

Ion Grigorescu
sunt realizate in perioada 1996-2001 44 x 31.5 cm. ulei pe pânză

Moartea mea -2008,

34 x 24 cm, foaie de tablă

PARTENER AL EVENIMENTULUI Dintre băuturile preferate de producătorii de imagini, după cum

reiese din inventarul european al istoriei artei, vinul ocupă locul
princeps. Un motiv l-ar reprezenta capacitatea vinului de a strânge
în el un potențial simbolic înalt. Un altul, bună rudenie iscată între MARȚI, JOI, VINERI 17.00-21.00,
imaginea pictată și gustul, culoarea și felul în care se conservă în SÂMBĂTĂ 12.00-20.00,
recipiente competente formal.
BUCUREȘTI, STRADA ICOANEI 17,
Lucrarea pictorului, în chip de etichetă, pe produsul Carl Reh
WWW.RECYCLENEST.RO
Winery - Crama Oprișor, manifestă aderența acestuia pentru BUCURESTI@RECYCLENEST.RO
produs. În cazul de față, atașamentul meu explicit pentru calitatea TEL. 0720 226 682
vinului Carl Reh Winery- Crama Oprișor.(Bogdan Vlăduță)

Apoxiomenos - 1998, 191 x 78 cm, desen pe hârtie Canson