Sunteți pe pagina 1din 14

DREPT PENAL GENERAL I

CAPITOLUL I - PARTEA INTRODUCTIVĂ – ASPECTE PRIVIND DREPTUL PENAL


Noţiunea şi definiţia dreptului penal
Dreptul penal este o ramură a sistemului de drept. Accepţiunile dreptului penal sunt multiple.
O primă accepţie este aceea de drept penal pozitiv care semnifică totalitatea normelor judiciare care reglementează reacţia
represivă la un moment dat, adică legislaţia penală actuală.
O a doua accepţie este de drept penal obiectiv, adică conţinutul normelor de drept penal, respectiv îndatoririle, restricţiile
şi consecinţele care decurg din normele care reglementează reacţia represivă.
A treia accepţie este aceea de drept penal subiectiv, respectiv dreptul statului de a crea norme juridice penale sancţionate
cu pedepse şi totodată de a pretinde respectarea şi aplicarea acestora.
Denumirea de “drept penal” are origine latină, provenind de la cuvântul poena care înseamnă pedeapsă.
Dreptul penal este o ramură a sistemului de drept care conţine un ansamblu de norme juridice ce reglementează
relaţiile de apărare socială, prin incriminarea unor fapte ca infracţiuni, prin prevederea pedepselor ce li se aplică şi a
măsurilor ce se pot lua precum şi prin stabilirea condiţiilor în care intervine răspunderea penală.
Trăsături esenţiale:
a) dreptul penal este o ramură a sistemului de drept;
b) conţinutul dreptului penal este format din acele norme juridice care reglementează relaţiile de apărare socială;
c) incriminează ca infracţiuni fapte de pericol social;
d) stabileşte pedepsele pentru infracţiuni şi alte categorii de măsuri;
e) stabileşte condiţiile răspunderii penale.
Deci dreptul penal este una din ramurile sistemului de drept român care reglementează infracţiunile, sancţiunile penale si
răspunderea penală. Rezultă că instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracţiunea, sancţiunile de drept penal şi
răspunderea penală.
Dintre cele trei instituţii, cea mai importantă este infracţiunea pentru că de existenţa ei sunt condiţionate celelalte două,
altfel nu s-ar putea vorbi de sancţiuni penale sau răspundere penală dacă nu s-ar săvârşi o infracţiune.
Fenomenul infracţional şi necesitatea dreptului penal
Fenomenul infracţional este o constantă a societăţii omeneşti, istoria, în general şi istoria dreptului în special semnalând
existenţa lui din cele mai vechi timpuri.
Statistica judiciară semnalează pentru perioade determinate de timp creşteri sau atenuări ale numărului infracţiunilor de tot
felul şi ale infractorilor, fapt care ne determină să constatăm existenţa fenomenului infracţional.
Fenomenului infracţional reprezintă toate acele fapte prevăzute şi pedepsite de legea penală din cauza tulburării pe
care o produce ordinii sociale.
Cauzele fenomenului infracţional sunt determinate de o serie de factori criminogeni care ţin fie de individ fie de mediul
înconjurător.
- factori criminogeni care ţin de individ: factori interni sau factori endogeni:
1. caractere înnăscute (ereditate patologică d.p.d.v. mintal, psihic; sexul bărbat/femeie; anomalii cromozomice)
2. caractere dobândite (alcoolismul, consumul de stupefiante)
- factori criminogeni care ţin de mediul înconjurător: : factori externi sau factori exogeni:
1. mediul fizic (zona geografică, climatul, anotimpurile, mediul urban sau mediul rural);
2. mediu economic (mediu economic prosper/ perioade de dificultate economică):
3. mediul familial (familii destrămate, copii nesupravegheaţi)
4. mediul social (mediul şcolar sau profesional).
Criminalitatea este un fenomen uman, fiind consecinţa unui anumit comportament al omului. De asemenea criminalitatea
este un fenomen social, nefiind conceput existenţa ei în afara societăţii, dar în acelaşi timp este un fenomen antisocial, periculos
prin consecinţele care le produce.
Societatea nu poate rămâne indiferentă faţă de existenţa fenomenului infracţional şi chiar dacă nu se întrevede
posibilitatea eradicării acestuia există totuşi preocupare pentru limitarea lui, aceasta căpătând semnificaţia unei reacţii de apărare
socială. Apărarea valorilor sociale este o condiţie de existenţă a societăţii.
Formele luptei împotriva criminalităţii sunt diverse, precum măsuri generale de profilaxie socială, măsuri de siguranţă,
pedepse.
Obiectul, scopul şi caracterele dreptului penal
Obiectul dreptului penal îl constituie o categorie aparte de relaţii sociale care sunt cunoscute sub denumirea de relaţii
sociale de apărare socială. Ele se nasc în momentul în care legea penală intră în vigoare.
Scopul dreptului penal rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 1 Cod penal, unde se prevede că legea penală apără,
împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi
libertăţile acestuia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.
Scopul dreptului constă, în fapt, în apărarea societăţii împotriva infractorilor, de unde şi ideea de apărare socială.
Conceptul de apărare socială poate avea mai multe accepţiuni. Este vorba de apărare socială fizică atunci când societatea
elimină fizic, propriu-zis pe delincvent(pedeapsa cu moartea, izolarea de restul membrilor societăţii definitiv-detenţiunea pe viaţă
sau temporar-condamnarea la închisoare). De asemenea există o apărare socială morală atunci când societatea desfăşoară activitate
de reeducare a infractorului în vederea reintegrării lui sociale.
Funcţiile dreptului penal:
a) prevenirea săvârşirii de infracţiuni prin prevederea în legea penală a acelor fapte care aduc atingere valorilor sociale;
b) stabilirea cu exactitate a conceptului de infracţiune respectiv faptele care constituie infracţiuni;
c) stabilirea pedepselor şi a celorlalte măsuri pentru infracţiuni;
1
d) stabilirea cadrului răspunderii penale, ca instituţie distinctă de drept penal.
Caracterele dreptului penal:
a) caracterul autonom (apărarea valorilor sociale prin mijloace proprii-încriminarea unor fapte ca infracţiuni şi
stabilirea de sancţiuni);
b) caracterul unitar (art.362 din C.penal precizează faptul că dispoziţiile din partea generală a codului se aplică şi
faptelor sancţionate penal prin legi speciale);
c) caracterul de drept public(reglementările dreptului penal prin care statul, ca titular al funcţiei de apărare socială,
apără valorile fundamentale, aparţin dreptului public);
d) caracterul normativ;
e) caracterul represiv.
Izvoarele dreptului penal:
Prin izvor de drept penal se înţelege sursa juridică a dreptului care este actul în care se găseşte exprimată voinţa puterii publice.
Categoriile de izvoare ale dreptului penal sunt următoarele:
a) CONSTITUŢIA - legea fundamentală ce conţine o serie de dispoziţii cu caracter penal, acestea având însă un caracter
general, fiind în esenţa lor reglementări de principiu.
b) CODUL PENAL - este cel mai important izvor al dreptului pentru că reglementează toate instituţiile de drept penal şi, în
acelaşi timp conţine principalele incriminări ca infracţiuni ale unor fapte antisociale.
c) LEGILE PENALE COMPLINITOARE SAU COMPLEMENTARE - În această categorie intră o serie de reglementări
care vin în completarea unor reglementări de principiu din Codul penal.
De exemplu: Legea nr. 546 din 14.10.2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii.
d) LEGILE PENALE SPECIALE ŞI LEGILE NEPENALE CU DISPOZIŢII PENALE :
- legile penale speciale sunt acele legi care reglementează domenii speciale neincluse în Codul penal; De exemplu: Legea nr. 241
din 15.07.2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale; Legea nr. 143 din 26.07.2000 privind combaterea traficului şi
consumului de droguri.
- legile nepenale cu dispoziţii penale cuprind dispoziţiile penale dintr-o serie de legi care în esenţa lor nu aparţin domeniului penal,
dar care conţin incriminarea ca infracţiuni, a unor fapte prin care se aduce atingerea unor valori sociale din domeniul respectiv. De
exemplu: Codul silvic (Legea nr. 26 din 24.04.1996); Legea fondului cibernetic şi a protecţiei vânatului(Legea nr. 103 din
23.09.1996)
e) TRATATELE ŞI CONVENŢIILE INTERNAŢIONALE:
Distingem două categorii de tratate şi convenţii internaţionale:
1. cu caracter de izvoare directe: cele care primesc asistenţă juridică în materie internaţională. De exemplu: Convenţia
Europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii(ratificată de România prin Legea
nr. 263 din 15.05.2002).
2. cu caracter de izvoare indirecte: tratatele şi convenţiile prin care statul român şi-a asumat obligaţia să incrimineze o serie de
fapte periculoase pentru umanitate. În concluzie odată ce s-a ratificat un tratat sau s-a aderat la o convenţie există şi obligaţia de a
pune în concordanţă legislaţia penală internă cu prevederile acestora.
De exemplu: Ca urmare a faptului ca prin Legea nr.19 din 09.10.1990 România a aderat la Convenţia împotriva torturii şi a altor
pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante adoptată la New York în 1984, prin Legea nr.20 din 09.10.1990 pentru
modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi Codul de procedura penală s-a introdus în Codul penal art.267 care
incriminează tortura.
f) CONVENŢIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ŞI A LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE:
Este cunoscută şi sub denumirea prescurtată de Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO) semnată la Roma în
04.11.1950, şi conţine prevederi care se repercutează asupra dreptului penal intern care trebuie să-şi alinieze reglementările la
cerinţele ei din momentul în care a fost ratificată.
De asemenea mai putem aminti şi câteva Protocoale adiţionale la această Convenţie, ratificate de către România prin Legea
nr.30 din 09.05.1994:
− Protocolul nr. 4 care prevede printre altele, interzicerea expulzării propriilor cetăţeni de la Strasbourg, 16 septembrie 1963;
− Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, de la Strasbourg, 28 aprilie 1983.

2
CAPITOLUL II - PRINCIPIILE DREPTULUI PENAL ROMÂN
Principiile de bază sau fundamentale sunt acele orientări sau idei care călăuzesc şi străbat dreptul penal, întreaga activitate
de luptă împotriva infracţiunilor prin mijloace de drept penal.
Principiile speciale au o sferă de aplicare mai restrânsă, privind anumite domenii,cum ar fi aplicarea legii penale în spaţiu şi
aplicarea legii penale în timp.
Principiile de bază sau fundamentale ale dreptului român sunt:
a) Principiul legalităţii
b) Principiul umanismului legii penale.
c) Principiul caracterului personal al răspunderii penale
d) Principiul individualizării răspunderii penale

a) Principiul legalităţii
Atât în legislaţia internă, cât şi într-o serie de documente internaţionale(declaraţii, pacte, convenţii) este afirmat, reglementat
şi susţinut principiul legalităţii ca una din cele mai importante garanţii ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Principiul legalităţii priveşte mai multe aspecte: legalitatea incriminării, legalitatea pedepselor şi legalitatea răspunderii.
Legalitatea incriminării rezultă din Constituţie (art.73 alin 3 lit. h) care stabileşte că infracţiunile se reglementează prin
lege organică. De asemenea art.2 C.pen. arată că legea prevede care fapte constituie infracţiuni iar art.17 alin 1 din C.pen. se
menţionează că infracţiunea trebuie prevăzută de legea penală.
Legalitatea pedepselor rezultă tot din Constituţie şi Codul penal, legea fundamentală arătând că pedepsele se stabilesc
prin lege organică şi că nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi temeiul legii)art.23 alin 12) iar Codul
penal arată că legea prevede pedepsele ce se aplică infracţiunilor(art.2).
Legalitatea răspunderii se desprinde din Codul penal (art.17 alin.2) în care se prevede că infracţiunea este singurul temei
al răspunderii penale. În consecinţă ilicitul de altă natură decât cel penal nu poate antrena răspunderea penală, iar ilicitul penal nu
poate fi cuprins decât într-o infracţiune.
b) Principiul umanismului
Umanismul legii penale rezultă primordial din Constituţie care în art.22 arată că dreptul la viaţă, precum şi dreptul la
integritatea fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate, nimeni neputând fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau tratament
inuman sau degradant. Acelaşi text prevede că pedeapsa cu moartea este interzisă.
Codul penal conţine mai multe reglementări care pun în evidenţă acest principiu: executarea pedepsei nu trebuie să
cauzeze suferinţe fizice sau să înjosească persoana condamnatului; posibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei sau
suspendării pedepsei sub supraveghere; posibilitatea executării pedepsei fără privare de liberate, la locul de muncă; posibilitatea
înlocuirii răspunderii penale; existenţa sistemului de măsuri educative aplicabile minorilor; amnistierea infracţiunilor; graţierea
pedepselor.
c) Principiul caracterului personal al răspunderii penale
În ceea ce priveşte persoana fizică, semnifică faptul că în dreptul penal nu există răspundere penală pentru fapta altuia,
precum în dreptul civil unde se întâlneşte răspunderea delictuală, de exemplu răspunderea părinţilor pentru copii minori. Drept
consecinţă nici sancţiunea, indiferent de natura ei(privativă de libertate, pecuniară etc.) nu poate fi executată de o altă persoană
decât cel vinovat de săvârşirea unei infracţiuni.
În dreptul penal nu este admisibilă răspunderea colectivă, respectiv răspunderea unui grup de persoane pentru fapta
alteia sau altor persoane din respectivul grup, cu excepţia cazului de încăierare prevăzută în art.322 alin 3 C.pen., unde dacă nu se
cunoaşte care din participanţi au săvârşit vătămarea gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, se aplică tuturor
închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar în cazul în care s-a cauzat moartea, pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 15 ani.
d) Principiul individualizării răspunderii penale
Există trei tipuri de individualizare.
Individualizare legală care este atributul legiuitorului şi constă în stabilirea pentru fiecare infracţiune a speciei
pedepselor şi a limitelor ei în funcţie de gradul de pericol social abstract.
Individualizarea judiciară este făcută de instanţele de judecată şi constă în aplicarea în concret a unei pedepse
determinate atât din punct de vedere al tipului, a cuantumului şi a modalităţii de executare. Criteriile generale de individualizare
judiciară sunt prevăzute în Codul penal(art.72).
Individualizarea administrativă are loc în timpul executării pedepsei, reglementată atât în Codul penal cât şi în legea
privind executarea pedepselor. De exemplu Codul penal prevede posibilitatea liberării condiţionate, încetarea executării pedepsei la
locul de muncă iar legea de executare stabileşte o serie de criterii de deţinere în funcţie de sexul, vârsta şi antecedentele penale ale
condamnaţilor.

3
CAPITOLUL III - RAPORTUL JURIDIC PENAL ŞI FAPTELE PENALE
După unii autori există două feluri de raporturi penale: raportul penal de conformare şi raportul penal de conflict.
Raportul penal de conformare
Elementele structurale ale raportului penal de conformare sunt aceleaşi ca ale oricărui raport juridic: subiecţi, conţinut şi
obiect.
Subiecţii sunt, în primul rând statul ca titular al funcţiei de apărare socială şi, în al doilea rând, persoana fizică, luată în
considerare individual ca destinatar al obligaţiei de conformare prevăzută în norma juridică.
Destinatarii legii penale sunt toţi cetăţenii care au obligaţia dea o respecta, precum şi cei chemaţi să o aplice, adică
organele judiciare ale statului.
Conţinutul priveşte drepturile şi obligaţiile subiecţilor, adică dreptul statului de acere o anumită conduită din partea
destinatarilor normei penale precum şi obligaţia acestora de a se conforma acestei cereri. Conduita cerută este sensul respectării
legii.
Obiectul îl constituie conduita părţilor cu privire la care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile lor, aceasta ca idee generală,
şi în concret pentru raportul penal de conformare, respectarea obligaţiei impusă de norma juridică.
Raportul juridic de conformare apare din momentul în care legea penală a intrat în vigoare şi când cetăţenii, ca destinatari
ai legii, au obligaţia să se conformeze dispoziţiilor ei.
Statul, prin instituţiile prevăzute de lege, are obligaţia să facă cunoscute normele penale.(legea se publică în Monitorul
oficial şi intră în vigoare la trei zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei).
Naşterea raportului juridic penal de conformare are loc în momentul intrării în vigoare a legii penale.
Durata acestui raport este nedeterminată, cu o singură excepţie care priveşte legile penale temporare la care se prevede în
cuprinsul lor data ieşirii din vigoare.
Modificarea raportului de conformare este posibilă atunci când se modifică legea penală.
Stingerea raportului de conformare se produce când legea penală care l-a generat iese din vigoare.
Raportul penal de conflict constă în legătura care ia naştere între stat şi făptuitor, ca urmare a săvârşirii unei fapte
prevăzute de legea penală, în care aceştia au drepturi şi obligaţii corelative cu privire la răspunderea penală a făptuitorului constând
în aplicarea şi suportarea sancţiunilor penale în scopul apărării României şi a ordinii sale de drept.
Subiecţii sunt statul, care apare reprezentat de organele judiciare (organele de cercetare, Ministerul Public şi instanţele de
judecată) şi persoana fizică care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.
Conţinutul este format din drepturile şi obligaţiile subiecţilor.
Statul are dreptul de atrage la răspundere penală şi de a pedepsi pe infractor. În acelaşi timp, infractorul are obligaţia de a
răspunde penal şi de a suporta pedeapsa şi celelalte sancţiuni penale.
Pe de altă parte, statul are obligaţia de a stabili răspunderea penală în conformitate cu legea, iar infractorul are dreptul de a
cere acest lucru, adică să i se explice pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă şi în limitele prevăzute de aceasta.
Obiectul raportului penal de conflict constă în pedeapsă şi celelalte sancţiuni penale care se aplică în urma săvârşirii unei
infracţiuni.
Naşterea raportului penal de conflict este consecinţa săvârşirii unei infracţiuni. Simpla săvârşirea infracţiunii nu este
suficientă pentru naşterea raportului juridic penal, ci constituie doar temeiul de fapt şi este necesară şi o anumită formă prin care
raportul penal se stabileşte în mod cert, acesta fiind procesul penal.
Durata raportului nu poate fi abordată decât prin prisma raportului de drept procesual penal. Raportul parcurge două
etape:prima etapă cuprinsă între momentul săvârşirii infracţiunii şi momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare,
ocazie cu care se stabileşte existenţa şi componenţa lui şi a doua etapă în care se pune în executare hotărârea de condamnare şi se
execută efectiv.
Stingerea raportului are loc, în principal, prin executarea sancţiunilor penale dar, uneori, şi prin intermediul altor
împrejurări precum cauze care înlătură răspunderea penală sau executarea sancţiunilor penale.
Faptele penale:
Faptele penale sunt acele împrejurări care dau naştere, modifică sau sting raportul juridic penal de conflict.
Din definiţie rezultă că există trei categorii de fapte penale:
a) Faptele penale constitutive sunt cele care generează raportul penal. Singurul fapt constitutiv de raport penal este
infracţiunea. Dacă nu există infracţiune, nu există nici răspundere penală, deci nu poate apărea nici un raport penal.
b) Faptele penale care modifică raportul penal sunt cele în prezenţa cărora raportul penal se modifică sub aspectul
răspunderii penale în sensul că aceasta fie se agravează fie se atenuează.
Raportul penal poate fi modificat în conţinutul său cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor, cum ar fi, de exemplu în
cazul apariţiei unei legi mai favorabile, care prevede şi alte posibilităţi de sancţionare decât cele din legea veche.
De asemenea raportul penal poate fi modificat sub aspectul duratei sale. De exemplu în cazul unei legi mai favorabile care
prevede o sancţiune mai uşoară decât cea din legea iniţială.
Raportul penal poate fi modificat concomitent atât în conţinut cât şi în durată, ca atunci când printr-un act de graţiere se
comută o pedeapsă mai grea în una mai uşoară
c) Faptele penale care sting raportul penal sunt cele care înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită. Ele
sunt întotdeauna posterioare săvârşirii infracţiunii. Cel mai important fapt extinctiv este executarea pedepsei.

4
În această categorie mai intră: moartea infractorului, amnistia, prescripţia răspunderii penale, dezincriminarea, lipsa şi
retragerea plângerii penale prealabile, împăcarea părţilor.

PARTEA I – LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE


CAPITOLUL I - LEGEA PENALĂ
Conceptul de lege penală şi categoriile de legi penale:
Conceptul de lege penală este definit în art.141 din Codul penal unde se arată că prin lege penală se înţelege orice
dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete.
În urma adoptării Constituţiei, reglementarea infracţiunilor, a pedepselor şi a regimului executării acestora se face prin
lege organică (art. 72 alin. 3 lit. h din Constituţie).
Legile penale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
a) după domeniul de reglementare
– legi penale generale : Codurile penale;
– legi penale speciale: legea nr.241/205 pentru combaterea evaziunii fiscale
b) după natura lor
– legi penale ordinare sau obişnuite (sunt adoptate în condiţii sociale şi politice normale)
– legi penale extraordinare sau excepţionale (sunt adoptate în situaţii deosebite, cum ar fi starea de război, situaţii
revoluţionare, calamităţi naturale-cutremure, inundaţii etc)
c) după durata de aplicare
– legi penale permanente (au durată nedeterminată de aplicare în timp, cum ar fi codurile penale)
– legi penale temporare (au durata de aplicare în timp determinată, înscrisă în conţinutul legii)
Norma penală
Orice lege penală este alcătuită din mai multe norme juridico-penale.
Norma penală este o specie a normei juridice, având caracter general şi impersonal. De asemenea are o serie de
caracteristici proprii. Prin esenţa ei este o normă imperativă pentru că interzice sau obligă la un anumit comportament. Deci atât
normele penale onerative (care impun o anumită conduită) cât şi cele prohibitive (care interzic o anumită conduită) cer o anumită
conduită care dacă nu este realizată intervine aplicarea unei sancţiuni.
Structura normelor penale
Există două categorii de norme penale:
– norme penale generale (prevăd condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice penale)
– norme penale speciale (prevăd condiţiile în care i anumită faptă constituie infracţiune şi pedeapsa care se aplică
pentru săvârşirea ei)
Normele penale generale sunt cuprinse în partea generală a Codului penal, ele având un caracter enunţiativ sau declarativ
precum şi explicativ. De exemplu se enunţă unele principii cum ar fi scopul legii penale sau principiul legalităţii incriminărilor
faptelor şi a pedepselor. Altele explică trăsăturile esenţiale ale infracţiunii etc.
Normele penale speciale sunt cuprinse în partea specială a codului penal, în legi speciale şi în legi nepenale care conţin
dispoziţii cu caracter penal.
Norma penală specială este aceea care incriminează o anumită faptă ca infracţiune. De aceea normele penale speciale se mai
numesc norme de incriminare.
Norma penală specială are trei părţi: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza descrie împrejurările în care o faptă umană constituie infracţiune.
Dispoziţia arată conduita ce trebuie să o aibă membrii societăţii.
Sancţiunea este urmarea nerespectării ipotezei şi a dispoziţiei şi constă în pedeapsa prevăzută în respectiva normă.
Categorii de norme penale
a) după locul unde sunt situate normele penale:
– norme penale generale(se regăsesc în partea generală a Codului penal şi mai rar în legi speciale. Nu se referă la
fapte concrete deci nu au caracter de incriminare);
– norme penale speciale (se regăsesc: în partea specială a Codului penal – vezi incriminarea omorului, a tâlhăriei;
în legi penale speciale: vezi decretul lege nr.24/1990 privind sancţionarea ocupării abuzive a locuinţelor din
fondul locativ de stat; în legi nepenale: Codul silvic, legea securităţii şi sănătăţii în muncă)
b) după structura lor:
– norme penale complete (conţin toate elementele structurale respectiv ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Exemplu
norma înscrisă la art.208 C.pen. care incriminează furtul;
– norme penale divizate ( au o structură incompletă în sensul că unul din elementele structurale nu se regăseşte în
acelaşi articol ci în altul sau chiar în alt act normativ. În acest fel norma este împărţită, divizată.)
Normele divizate sunt de mai multe feluri: norme de incriminare cadru, norme de referire şi norme de trimitere.
Norma de incriminare cadru sau norma în alb se caracterizează prin aceea că nu cuprinde în totalitate elementele faptei
incriminate ca infracţiune, acestea regăsindu-se în alte reglementări.
Norma de referire este cea care se referă la o altă normă, în aşa fel încât se completează cu aceasta, care este o normă
complinitoare. Deci norma de referire îşi subsumează conţinutul faţă de norma complinitoare, devenind dependentă de aceasta.
Consecinţa este că dacă se modifică norma complinitoare se modifică şi norma de referire. Exemplu: norma înscrisă la art.290
5
C.pen. care incriminează falsuri în înscrisuri sub semnătură privată, trimite la norma înscrisă în art.288, care incriminează falsul
material în înscrisuri oficiale.
Norma de trimitere adoptă în totalitate o altă normă(normă împrumutată) şi pentru a nu o mai repeta în conţinutul său,
trimite la acea normă. Exemplu: art.212 C.pen. care incriminează pirateria în formă agravată şi care sub aspectul urmăritor trimite
la norma de la rat.182 C.pen., care incriminează vătămarea corporală gravă.

Interpretarea legii penale


Prin interpretarea legii penale se înţelege operaţia de lămurire a legii penale, operaţia de aflare şi explicare a înţelesului
adevărat al legii penale, înţelesul pe care l-a voit legiuitorul.
Formele de interpretare a legii penale
Formele de interpretare se clasifică în funcţie de cei care fac această operaţiune, sens în care distingem: interpretarea
judiciară şi interpretarea doctrinară.
Interpretarea legală o face însuşi legiuitorul şi constă în explicarea înţelesului unor termeni sau expresii folosite în
cuprinsul unui act normativ. De aceea această interpretare se mai numeşte şi interpretare autentică. Interpretarea dată de legiuitor
termenilor şi expresiilor enumerate în titlul VIII din partea generală a Codului penal(exemplu, ce se înţelege prin teritoriu,
funcţionar public, rude apropriate, faptă săvârşită în public, timp de război etc.) este general valabilă, ceea ce înseamnă că ea se
aplică de fiecare dată când vor fi folosiţi în cuprinsul vreunei reglementări penale.
Interpretarea judiciară este atributul instanţelor de judecată, făcându-se atunci când se soluţionează cauzele penale. Ele
sunt variate pentru că şi situaţiile care generează fapte deduse judecăţii sunt foarte variate.
De regulă interpretarea juridică este obligatorie pentru cauza care se judecă, ea nefiind obligatorie pentru alte instanţe
judecătoreşti, nici inferioare, nici egale în grad.
Interpretarea doctrinară sau interpretarea ştiinţifică se face de către cercetători şi teoreticienii dreptului în lucrările de
drept penal, respectiv tratate, monografii, manuale, cursuri universitare, articole şi studii. Ea nu este obligatorie nici pentru
legiuitor, nici pentru practicieni, dar de multe ori se impune datorită justeţei şi temeiniciei argumentelor, neputând fii ignorată nici
în activitatea de legiferare, nici în cea de aplicare a legii.
Metodele de interpretare
În funcţie de metodele folosite, interpretarea legii penale este de mai multe feluri: interpretare literară sau gramaticală;
interpretare raţională sau logică, interpretare sistematică şi interpretare istorico-juridică.
Interpretarea literară sau gramaticală constă în aflarea sensului normei penale prin cuvintele cu care ea a fost exprimată.
Textul legii este analizat sub aspect etimologic, semantic, sintactic şi stilistic. Scopul legiuitorului este să se facă înţeles de cât mai
multe persoane, de aceea se exprimă într-un limbaj comun pe înţelesul tuturor.
Sub aspect sintactic, se cercetează modul cum sunt folosite cuvintele în propoziţie. Subiectele se examinează împreună cu
atributele iar predicatele împreună cu complementele. Folosirea singularului unui cuvânt implică şi pluralul acestuia iar folosirea
cuvântului la genul masculin implică şi femininul. Din punct de vedere semantic trebuie avute în vedere şi conjuncţiile, care sunt
folosite destul de des. De exemplu conjuncţia „sau” care este folosită cu sens alternativ.
De asemenea unele semne de punctuaţie, cum ar fi virgula, semnifică faptul realizării alternative a unei infracţiuni (ex.
primirea, dobândirea sau transformarea unui bun, ori înlesnirea valorificării acestuia…..).
Interpretarea raţională sau logică se foloseşte când interpretarea literară nu a fost suficientă pentru a descoperi adevărata
voinţă a legiuitorului. Interpretarea raţională se sprijină pe elemente de logică precum: noţiuni, judecăţi, raţionamente, analiză,
sinteză, etc.
Interpretarea raţională presupune ca pe cale de raţionament să se stabilească cauza legii penale, adică cerinţele care au
determinat adoptarea ei precum şi scopul legii penale, adică ceea ce a urmărit legiuitorul prin adoptarea ei. Cunoaşterea cauzei şi a
scopului legii penale duce la cunoaşterea raţiunii acesteia, adică a rostului, a menirii ei.
Raţionamentele folosite în interpretarea logică sunt:
a) Raţionamentul a fortiori, care se bazează pe argumentul că dacă legea penală interzice mai puţin, implicit interzice mai
mult, precum şi invers, că dacă legea permite mai mult, ea permite şi mai puţin.
b) Raţionamentul per a contrario, care se bazează pe argumentul că dacă legea penală sancţionează o faptă doar în anumite
împrejurări, înseamnă că în alte împrejurări ea nu poate fi sancţionată.
c) Raţionamentul reductio ad absurdum, prin care se face demonstraţia că o anumită interpretare este contară legii şi dacă
s-ar aplica, ar duce la concluzii absurde.
d) Raţionamentul a pari, care are în vedere aspectul că pentru stări de fapt identice trebuie să existe aceeaşi soluţie juridică.
Interpretarea sistematică constă în cercetarea normei care se interpretează în corelaţie cu alte norme, fie din aceeaşi lege
penală, fie din alte legi penale din acelaşi sistem de drept.
Interpretarea istorico-juridică are în vedere istoricul normei sau legii a cărei interpretare se face. Se ţine cont de
împrejurările politice, sociale şi economice în care a fosta adoptată legea, de interpretările care au precedat-o, de punctele de
vedere, proiectele şi expunerile din cadrul puterii legiuitoare, ale doctrinei şi practicii judiciare din materia respectivă precum şi de
elementele de drept comparat folosite.

Rezultatele şi limitele interpretării


În cazul în care se constată că legea exprimă exact voinţa legiuitorului, interpretarea cu un asemenea rezultat este o
interpretare declarativă.
Când se constată că legiuitorul a vrut să spună mai mult decât reiese din textul legii, interpretarea realizată este o
interpretare extensivă.
6
Când se constată că legiuitorul a vrut să spună mai puţin decât rezultă din modul cum s-a exprimat, ne află în prezenţa
unei interpretări restrictive.

Cât priveşte limitele interpretării, trebuie precizat că interpretarea legii are ca scop cunoaşterea voinţei reale a
legiuitorului.

CAPITOLUL II - APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU


Aplicarea legii penale în general
Aplicarea legii semnifică aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor ei.
Orice lege se aplică în funcţie de anumite elemente şi de la această regulă nu face excepţie nici legea penală.
Elementele în funcţie de care se aplică legea penală sunt următoarele: spaţiul, timpul, persoanele şi faptele.
Codul penal reglementează în capitolul II din Titlul I al părţii generale, limitele de aplicare a legii penale în funcţie doar de primele
două elemente menţionate, respectiv spaţiul şi timpul. Aplicarea cu privire la persoane şi fapte nu este reglementată în mod special
ea decurgând din aplicarea în timp şi spaţiu.
Principiile de aplicare a legii penale in spaţiu
Legea penală se aplică în spaţiu pe un anume teritoriu care este supus unei anumite suveranităţi statale.
Teoriile care există în aplicarea legii penale în spaţiu sunt: teoria teritorialităţii absolute, teoria personalităţii, teoria realităţii
teoria universalităţii precum şi sistemul mixt.
După teoria teritorialităţii absolute legea penală are efect exclusiv teritorial, în sensul că este aplicabilă numai pe
teritoriul statului emitent. Are avantaj că înlătură conflictele de legi în spaţiu dar are şi dezavantaj deoarece infractorii care se
găsesc sau se refugiază în străinătate scapă de a fi traşi la răspundere penală.
Potrivit teoriei personalităţii legea penală a unui stat urmăreşte cetăţenii acestuia oriunde s-ar afla fiindu-le aplicabile şi
atunci când comit infracţiuni şi în afara teritoriului naţional. Niciun stat nu o admite fără rezerve pentru că dacă ar aplica-o în mod
exclusiv, statul nu ar putea pedepsi pe străinul care a comis o infracţiune pe teritoriul său şi care ar avea un regim privilegiat în
raport cu proprii cetăţeni. Are avantajul că exclude posibilitatea extrădării naţionalilor.
În conformitate cu teoria realităţii legea naţională se aplică oricărei persoane, cetăţean sau străin care au comis infracţiuni
contra unui stat, indiferent de locul unde a făcut-o. Avantajul este că poate fi pedepsit străinul care a săvârşit o infracţiune în
străinătate chiar şi atunci când după legile de acolo nu ar constitui infracţiune.
Teoria universalităţii are în vedere că legea penală se aplică oricărui infractor ce se găseşte pe teritoriul unui stat,
indiferent de naţionalitatea lui şi de locul unde a săvârşit infracţiunea.
În sistemul mixt sau eclectic constatându-se avantajele şi dezavantajele teoriilor menţionate, au fost îmbinate principiile
cele mai convenabile ajungându-se la echilibrul dorit. Un astfel de sistem s-a adoptat şi în penală din România.

Principiile de aplicare a legii penale române în spaţiu sunt următoarele: principiul teritorialităţii, principiul personalităţii,
principiul realităţii şi principiul universalităţii.
Principiul teritorialităţii
Este considerat ca fiind principiul de bază al aplicării legii penale în spaţiu. Codul penal prevede (art.3) că legea penală se
aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. Nu are importanţă cetăţenia infractorului, nici domiciliul acestuia ci doar se
ţine seama exclusiv de locul săvârşirii infracţiunii. În conformitate cu principiul suveranităţii, legiuitorul român nu face deosebire
între infractori.
Prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian,
precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia.
Din definiţie rezultă că componentele teritoriului: suprafaţa terestră, apele interioare, marea teritorială, subsolul şi spaţiul
aerian naţional.
Suprafaţa terestră: solul sau uscatul este întinderea de pământ cuprinsă între frontierele politico-geografice ale statului.
Apele interioare: includ apele curgătoare, lacurile, golfurile şi apele maritime interioare.
Marea teritorială : cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor maritime, având lăţimea de 12 mile
marine măsurată de la liniile de bază.
Subsolul corespunde solului terestru, acvatic şi mării teritoriale, fără limită de adâncime.
Spaţiul aerian naţional: reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al României, până la limita
inferioară a spaţiului extraatmosferic.
Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat mai sus sau pe o navă ori
aeronavă română.
În legătură cu determinarea locului săvârşirii infracţiunii au existat mai multe teorii, fiecare din ele fiind fundamentată pe
criterii deosebite:
a) Teoria acţiunii. Are la bază criteriul activităţii materiale. Infracţiunea se consideră săvârşită acolo unde a avut loc
activitatea materială care a condus la rezultatul ilicit, chiar dacă s-a produs pe un alt teritoriu.(ex. – o persoană trage un foc de armă
de pe teritoriul unei ţări şi ucide o altă persoană aflată în ţara vecină, se consideră că infracţiunea de omor s-a săvârşit pe teritoriul
ţării unde s-a tras.)
b) Teoria rezultatului. Se bazează pe criteriul rezultatului produs. Infracţiunea se consideră săvârşită acolo unde s-a realizat,
rezultatul, chiar dacă acţiunea care l-a cauzat, s-a produs pe un alt teritoriu.
c) Teoria preponderenţei. Este bazată pe criteriul actului esenţial după care infracţiunea se consideră săvârşită acolo unde s-
a produs actul esenţial al acesteia.
7
d) Teoria ilegalităţii. Are la bază criteriul vinovăţiei imediate în conformitate cu care infracţiunea se consideră săvârşită
acolo unde s-a produs prima încălcare a legii penale.
e) Teoria subiectivă
Este bazată pe criteriul voinţei infractorului. Determinarea locului săvârşirii infracţiunii depinde de voinţa infractorului în
sensul că ea se consideră comisă acolo unde infractorul a urmărit să realizeze rezultatul, chiar dacă s-a produs pe alt teritoriu.
f) Teoria ubicuităţii. Are la bază criteriul desfăşurării integrale. Infracţiunea se consideră săvârşită oriunde s-a desfăşurat un
act de executare ori s-a produs vreun rezultat.

Consecinţele juridice ale principiului teritorialităţii


Principiul teritorialităţii generează o serie de consecinţe cu implicaţii practice deosebite:
a ) faptele săvârşite pe teritoriul României se consideră infracţiuni în raport cu legea penală română;
b) legea penală română se aplică cetăţenilor români, cetăţenilor străini, persoanelor fără cetăţenie sau celor cu dublă
cetăţenie;
c) în caz de normă conflictuală , Codul penal stabileşte cum se va rezolva conflictul între legea penală română şi legea
penală străină. În acest sens se aplică legea penală română, indiferent de dispoziţiile conţinute în legea străină.
Excepţii de la principiul teritorialităţii
De la principiul teritorialităţii există o serie de excepţii. Ele semnifică faptul că principiul teritorialităţii capătă o serie de
restrângeri atunci când este vorba de anumite categorii de persoane
O primă excepţie priveşte imunitatea de jurisdicţie reglementată în art.8 C.pen, şi în conformitate cu care legea penală nu se
aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu
convenţiile internaţionale nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român. Cele două categorii de persoane nu pot fi anchetate,
nici judecate pe teritoriul statelor pe care sunt acreditate sau se găsesc ca reprezentanţi oficiali ai ţărilor lor.
Conform Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, care a fost ratificată şi de România, este prevăzută
imunitatea de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici (ambasadori, însărcinat cu afaceri ad-interim, consilieri de ambasadă, ataşaţi
sau secretari de ambasadă). De asemenea de imunitatea de jurisdicţie penală priveşte şi localurile de ambasadă.
O altă imunitate se referă la şefii statelor străine când se găsesc la noi în ţară sau sunt numai în trecere prin ţara noastră.
De imunitate se bucură şi membrii delegaţiilor diplomatice străine la organizaţii sau conferinţe internaţionale.
Prin convenţii internaţionale se stabilesc şi alte imunităţi de jurisdicţie, ca de exemplu:
– pentru infracţiunile săvârşite de militarii armatelor străine aflate în trecere sau staţionate pe teritoriul ţării noastre în baza
unui acord cu statul nostru.
– pentru infracţiunile săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine militare sau folosite în scopuri guvernamentale, aflate
pe teritoriul ţării.
– pentru infracţiunile săvârşite la bordul unor nave străine aflate în trecere prin marea teritorială (nave străine folosite în
scopuri comerciale). Totuşi, există situaţii când în aceste cazuri se aplică legea penală română :
- când infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România ;
- când s-au săvârşit infracţiuni contra siguranţei statului sau împotriva unui cetăţean român ;
- când infracţiunea a tulburat ordinea publică în România sau ordinea în marea teritorială ;
- când s-au săvârşit infracţiuni privind traficul de droguri ;
- când asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de către căpitanul navei.
Principiul personalităţii
Acest principiu este consacrat de art. 4 C.pen., care stabileşte ca legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării de un cetăţean român sau dacă, nu are nicio cetăţenie, are domiciliul în ţară. Principiul personalităţii mai este
cunoscut şi sub denumirea de principiul naţionalităţii sau cetăţeniei active.
Principiul personalităţii legii penale asigură incidenta legii penale române în raport de calitatea făptuitorului (cetăţean
român sau apatrid cu domiciliul în România) corelat cu locul săvârşirii infracţiunii (în străinătate).
Pentru aplicarea principiului personalităţii, se cer a fi întrunite următoarele condiţii:
a) fapta să fie săvârşita în afara teritoriului ţării noastre;
b) fapta să constituie infracţiune potrivit legii penale române;
c) infractorul să fie cetăţean român sau o persoană fără cetăţenie, care domiciliază în România, calităţi pe care infractorul trebuie
să le fi dobândit anterior comiterii infracţiunii în străinătate.
Principiul realităţii
Potrivit acestui principiu, prevăzut în art. 5 alin (1) C.pen., legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului
ţării, contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii
corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu
domiciliază pe teritoriul ţării. Principiul realităţii mai este cunoscut şi sub denumirea de principiul naţionalităţii sau cetăţeniei
pasive sau al protecţiei reale.
Pentru aplicarea principiului realităţii, se cer a fi realizate următoarele condiţii:
a) infracţiunea să fie săvârşită în afara teritoriului ţării;
b) infracţiunea săvârşită să fie îndreptată contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a
adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean roman;
c) infracţiunea sa fie săvârşită de către un cetăţean străin sau de o persoana fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul tarii;
d) fapta sa constituie infracţiune potrivit prevederilor legii penale romane, nefuncţionând condiţia dublei incriminări;
e) punerea in mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, condiţie absolut necesară, lipsa ei constituind o cauza impeditivă a procesului penal.

8
Principiul universalităţii
Universalitatea legii penale române este definită in art. 6 C.pen., în care se arată că: “Legea penală se aplică şi altor
infracţiuni decât cele prevăzute în art. 5 alin (1), săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o persoană fără
cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, cu îndeplinirea anumitor condiţii:
a) infracţiunea săvârşită să fie alta decât cele enumerate în art.5 alin 1;
b) infracţiunea să fie săvârşită în afara teritoriului ţării;
c) infractorul să fie cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în România;
d) să existe dubla incriminare, adică fapta să fie incriminată ca infracţiune şi de legea penală română şi de legea penală a ţării unde
s-a comis;
e) infractorul se află de bună voie în România.
De la ultima condiţie există o excepţie şi anume pentru infracţiunile îndreptate împotriva statului român sau contra unui
cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul când s-a obţinut extrădarea lui
Principiul universalităţii cunoaşte o serie de limitări. El nu se aplică în situaţia în care în statul unde infractorul a săvârşit
infracţiunea există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea
pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.
Ca şi principiul realităţii, principiul universalităţii are un caracter subsidiar, aplicându-se doar atunci când, potrivit art.7
C.pen., printr-o convenţie internaţională nu se dispune altfel.
Sub incidenţa acestui principiu intră o serie de infracţiuni socotite deosebit de periculoase şi sancţionate de orice stat.
Circumscriu acestui principiu şi sunt incriminate şi în România, următoarele infracţiuni:
- propaganda pentru război; - pirateria;
- genocidul; - sclavajul;
- tratamentele neomenoase; - traficul de stupefiante;
- distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri; - falsificarea de monedă
- distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale;

EXTRĂDAREA
În multe cazuri o persoană după ce a comis o infracţiune pe teritoriul unui stat se refugiază într-un alt stat pentru a scăpa
de a fi trasă la răspundere sau de a executa pedeapsa. Aici acea persoană se simte în siguranţă pentru că activitatea sa ilicită nu este
cunoscută. Pe considerentul că nimeni nu trebuie să scape de răspundere penală atunci când a săvârşit o infracţiune, a fost creată
instituţia extrădării.
Extrădarea este un act juridic bilateral care constă în acceptarea remiterii unui infractor de către statul solicitat, pe
teritoriul căruia acesta se află, statului solicitant, în vederea judecării sau pentru a executa o pedeapsă.
De asemenea extrădarea este o formă deosebit de importantă a cooperării internaţionale a statelor, în lupta împotriva
criminalităţii.
În materie de extrădare sunt cunoscute trei sisteme: sistemul politic sau guvernamental, sistemul jurisdicţional şi sistemul mixt.
În cazul sistemului politic extrădarea este considerată ca un act cu caracter exclusiv politic, pentru că admiterea sau
respingerea cererii se face de guvern pe baza datelor culese de la organele administrative sau judiciare. Decizia guvernului nu este
supusă controlului justiţiei.
În sistemul jurisdicţional extrădarea este considerată un act exclusiv jurisdicţional, ceea ce înseamnă că numai instanţele
judecătoreşti au competenţa de a decide asupra cererii de extrădare.
În cazul sistemului mixt, instanţele judecătoreşti sunt cele care se pronunţă asupra admisibilităţii şi temeiniciei cererii de
extrădare, dar şi guvernul are o serie de competenţe. Dacă instanţa hotărăşte să admită extrădarea, hotărârea nu este obligatorie,
guvernul putând să se conformeze sau nu, decizia lui neputând fi atacată în justiţie. Dacă instanţa hotărăşte să respingă cererea de
extrădare, soluţia este obligatorie pentru guvern.
Odată cu intrarea în vigoare a actualei Constituţii s-a adoptat sistemul jurisdicţional, art. 19 alin.4 prevăzând că extrădarea
se hotărăşte de către justiţie.
În ceea ce priveşte temeiul juridic al extrădării, art. 9 C.pen. stabileşte că ea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de
convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii.
România acceptă să predea, la cererea de extrădare a unui alt stat, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 302 din 28.06.2004
privind cooperarea judiciară în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele aflate pe teritoriul său şi care
sunt urmărite penal sau trimise în judecată pentru o infracţiune ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse de către
autorităţile judiciare ale statului solicitant.
Extrădarea se realizează numai dacă sunt îndeplinite o serie de condiţii referitoare la persoană, la fapta săvârşită, la
pedeapsă, la competenţă şi la procedură.
Condiţiile extrădării:
a) Condiţii privitoare la persoană:
Sunt supuse extrădării persoanele a căror predare este solicitată de un alt stat în care sunt urmărite penal sau sunt trimise
în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse penale.
Nu pot fi extrădaţi din România:
a) cetăţenii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 24 din lege;
b) persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil in România;
c) persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele stabilite prin convenţii
sau prin alte înţelegeri internaţionale;
d) persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare
române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională.
Extrădarea va fi refuzată dacă:
9
a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950
b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive
de rasa, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social;
c) situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunţate la lit. b);
d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele constituite prin
instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal;
e) se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni politice;
f) se referă la o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun.
Extrădarea mai poate fi refuzata atunci când fapta care motivează cererea face obiectul unui proces penal în curs sau
atunci când aceasta faptă poate face obiectul unui proces penal în România.
Extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o
gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.
b) Condiţii privitoare la fapta săvârşită:
Extrădarea poate fi admisă numai dacă există dubla incriminare adică fapta pentru care este învinuită sau a fost
condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea română.
Prin derogare de la prevederile acestei dispoziţii, extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta respectivă nu este prevăzuta de legea
română, dacă pentru aceasta faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este
parte.
Extrădarea nu se acordă dacă infracţiunea pentru care este cerută este considerată de statul solicitat ca infracţiune politică
sau ca faptă conexă unei asemenea infracţiuni. Aceeaşi regulă se aplică dacă statul solicitat are motive temeinice de a crede că
cererea de extrădare motivată printr-o infracţiune de drept comun a fost prezentată în vederea urmăririi sau pedepsirii unei persoane
din considerente de rasă, de religie, de naţionalitate sau de opinii politice, ori că situaţia acestei persoane riscă să fie agravată
pentru unul sau altul dintre aceste motive.
c) Condiţii privitoare la pedeapsă:
Extrădarea este cerută şi, respectiv, acordată de România, în vederea urmăririi sau judecării, numai pentru fapte a căror
săvârşire atrage, potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române, o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în
vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni.
Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va
putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că
pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată.
d) Condiţii privitoare la competenţă:
România poate refuza să extrădeze persoana reclamată pentru o infracţiune care, potrivit legislaţiei române, a fost
săvârşită în totul sau în parte pe teritoriul său. La luarea deciziei se vor examina şi cazurile în care urmărirea şi judecata pe
teritoriul statului solicitant sunt justificate fie de aflarea adevărului, fie de posibilitatea de a aplica o sancţiune potrivită sau de a
asigura reintegrarea socială a persoanei extrădabile.
În cazul infracţiunilor comise pe teritoriul unui alt stat decât statul solicitant, extrădarea poate fi acordată atunci când legea
română conferă competenţa de urmărire şi judecată autorităţilor judiciare române pentru infracţiuni de acelaşi fel, săvârşite în afara
teritoriului statului român, sau atunci când statul solicitant face dovada ca statul terţ pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea nu
va cere extrădarea pentru fapta respectivă.
e) Condiţii privitoare la procedură:
Statul român poate refuza să extrădeze o persoană reclamată, dacă aceasta se află şi sub urmărirea autorităţilor judiciare
române pentru fapta sau faptele în legătură cu care se cere extrădarea, ori pentru orice alte fapte. Statul solicitant va fi înştiinţat la
timpul potrivit despre modul în care autorităţile române au soluţionat cauza, în situaţia în care extrădarea a fost refuzată.
Extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit legislaţiei ambelor state, acţiunea penală poate fi angajată numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării.
România nu va acorda extrădarea în cazurile în care persoana reclamată ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal
care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de un tribunal naţional instituit
anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal.
Extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia acţiunii penale sau prescripţia pedepsei este împlinită potrivit
legislaţiei, fie a statului solicitant, fie a statului solicitat.
Extrădarea nu se admite pentru o infracţiune acoperită de amnistie în statul solicitat, dacă acesta avea competenţa să
urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale.
Felul extrădării:
Extrădarea este de două feluri: extrădare pasivă şi extrădare activă. Acestea se pun în aplicare conform procedurilor.
Extrădare pasivă este atunci când un stat străin solicită României extrădarea unei persoane.
Cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se adresează Ministerului Justiţiei
din România. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se transmite Ministerului Justiţiei. O altă cale va putea fi convenită
prin înţelegere directă între statul solicitant şi statul român solicitat.
Extrădare activă este atunci când România solicită unui stat străin extrădarea unei persoane.
Competenta de a întocmi şi transmite cererile de extrădare în numele statului român revine Ministerului Justiţiei.
Extrădarea unei persoane împotriva căreia autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de arestare
preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii ori căreia i s-a aplicat o măsură de siguranţă va fi solicitată statului
străin pe teritoriul căreia aceasta a fost localizată în toate cazurile în care sunt întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 302 din
28.06.2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare. În afara condiţiei privind
gravitatea pedepsei prevăzute la art. 28 din Legea nr. 302 din 28.06.2004, o condiţie suplimentară pentru ca România să poată
10
solicita extrădarea unei persoane, în vederea efectuării urmăririi penale, este ca împotriva acelei persoane sa fie pusă in mişcare
acţiunea penală, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală.
În general extrădarea se cere pentru persoanele care sunt urmărite penal sau trimise în judecată pentru o infracţiune ori
sunt căutate în vederea executării unei pedepse.
Persoana care va fi predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării
unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a
motivat extrădarea, în afară de cazurile când:
a) statul român care a predat-o consimte; b) având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de
zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul României, ori dacă a revenit în România după ce a părăsit teritoriul statului român.
CAPITOLUL III - APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP
Principiile aplicării legii penale în timp
Legea penală, ca şi alte categorii de legi, este activă o anumită perioadă de timp sau se aplică pe o durată de timp, adică
există un moment din care începe să se aplice, un moment până la care se aplică, după cum e posibil ca o anumită valoare socială
să fie apărată şi anumite relaţii sociale să fie reglementate la un moment dat de mai multe legi penale. De asemenea, mai este
posibil ca o lege penală să fie activă peste limitele ei.
Toate aceste împrejurări au la bază o serie de principii care se completează reciproc şi care formează un sistem de
principii cunoscute sub denumirea generică de principiile aplicării legii penale în timp. Aceste principii sunt:
– Principiul activităţii legii penale;
– Principiul neretroactivităţii legii penale;
– Principiul retroactivităţii legii penale;
– Principiul activităţii legii penale mai favorabile.
Principiul activităţii legii penale
Principiul activităţii legii penale este principiul fundamental de aplicare a legii penale în timp, fiind reglementat de Codul
penal (art.10) şi semnifică faptul că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.
Aşadar, legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite anterior intrării ei în vigoare şi nici după ieşirea ei din vigoare.
Deci, legea penală nici nu retroactivează, nici nu ultraactivează.
Ca orice lege şi legea penală este activă o anumită perioadă de timp, având o durată de existenţă, adică ea este obligatorie
în perioada de timp cât ea este în vigoare.
Intrarea în vigoare a legii penale se face: la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la o data
ulterioara prevăzută in textul ei.
Intrarea in vigoare a legii penale la o data ulterioară publicării ei poate fi determinată de:
a) necesitatea creării unui timp pentru a putea fi cunoscuta atât de destinatari cât şi de către organele de aplicare;
b) pentru a da posibilitate indivizilor să se conformeze noilor exigenţe penale.
Ieşirea din vigoare a legii penale reprezintă momentul din care ea nu mai este activă, deci nu se mai aplică. Se produce
prin următoarele modalităţi:
– abrogare;
– modificare;
– ajungere la termen sau încetarea condiţiilor excepţionale care au determinat apariţia unei legi penale excepţionale;
– schimbarea condiţiilor social politice care au determinat intervenirea unei legi.
Abrogarea înseamnă desfiinţarea legii, adică scoaterea din vigoare a legii vechi printr-o lege nouă. Ea este de mai multe
feluri: expresă, tacită, totală şi parţială.
Este expresă când legea nouă prevede în mod explicit că vechea reglementare îşi încetează activitatea.
Este tacită când se adoptă o nouă lege care reglementează aceeaşi materie dar în alt mod decât legea veche şi nu prevede
explicit că cea din urmă se abrogă.
Este totală când legea nouă desfiinţează în întregime legea veche.
Este parţială când prin legea nouă sunt scoase din vigoare numai o parte sau anumite părţi din legea veche.
Modificarea constă în schimbarea sau completarea unor părţi din legea penală printr-o altă lege penală. Este modalitatea
cea mai des întâlnită de ieşire din vigoare a unei legi penale..
Ajungerea la termen sau încetarea condiţiilor excepţionale care au determinat apariţia unei legi penale
excepţionale. În cazul lor, fie că însăşi legea prevede un termen la care ea încetează a mai fi în vigoare, fie că aplicarea ei încetează
odată cu starea excepţională care a generat-o(război, calamităţi)
Schimbarea condiţiilor social politice care au determinat intervenirea unei legi. Este un rezultat firesc al evoluţiei
societăţii şi se întâlneşte nai ales în situaţii revoluţionare.

Determinarea momentului săvârşirii infracţiunii este foarte importantă, pentru că în funcţie de aceasta se stabileşte dacă ea
a fost săvârşită în timp ce o anumită lege era în vigoare şi deci intră sub incidenţa ei sau este în afara limitelor ei de acţiune.
Prin săvârşirea(comiterea) unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice.
Concursul de legi penale
Există concurs de legi penale atunci când coexistă două sau mai multe legi penale sau texte care reglementează aceleaşi
instituţii de drept penal, dar în mod diferit.
Într-o asemenea situaţie ambele reglementări sunt în vigoare, nu se exclud reciproc, dar modul lor de aplicare este diferit.
De principiu se va aplica dispoziţiile din legea specială iar dispoziţiile din legea generală le vor completa.. Dacă legea
generală se modifică, cea specială se va completa cu dispoziţiile legii generale, aşa cum au fost ele modificate.
Codul penal (art.362) stabileşte că dispoziţiile din partea generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancţionate penal prin

11
legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel.

Principiul neretroactivităţii legii penale


Potrivit acestui principiu, legea penală nu se aplică faptelor care la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca
infracţiuni (art.11 C.pen). De asemenea şi în Constituţie este prevăzut la art.15 alin2 că legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale mai favorabile.
Principiul neretroactivităţii legii penale conţine regula că legea penală care incriminează, fapte ce anterior nu erau
prevăzute ca infracţiuni (incriminatio ex novo) nu se aplica faptelor săvârşite mai înainte de intrarea ei in vigoare. Legea penală
dispune numai pentru viitor nu şi pentru trecut, când este vorba de incriminarea faptelor.
Principiul neretroactivităţii pare ca un aspect al principiului fundamental al legalităţii. Art. 2 C.pen arată că numai legea
prevede faptele care constituie infracţiuni şi sancţiunile ce li se aplică, fără să se mai facă referire la neretroactivitatea legii penale.
În adevăr, prin dispoziţiile prevăzute în art. 11 C.pen. se consacra regula ca nimeni nu poate fi ţinut să răspundă penal de o
faptă care la data săvârşirii ei nu era prevăzută ca infracţiune (nullum crimen sine lege praevia).
Dacă principiul legalităţii formulat in art. 2 C.pen. ar fi cuprins şi această regulă, a interzicerii retroactivităţii legii penale
noi, care incriminează, el ar fi fost complet formulat, iar dispoziţiile din art.11 C.pen. ar fi fost de prisos.
Întrucât principiul legalităţii nu cuprinde şi o astfel de prevedere, de neretroactivitatea legii care incriminează, dispoziţiile
art. 11 C.p. sunt necesare şi constituie o completare a principiului legalităţii, o garanţie a libertăţii indivizilor.

Extraactivitatea legii penale


În mod obişnuit un raport penal se naşte şi se stinge sub aceeaşi lege. Însă este posibil ca o infracţiune să fie comisă sub
imperiul legii vechi şi să fie judecată sub imperiul legii noi datorită mai multor cauze ca de exemplu, infracţiunea s-a săvârşit cu
puţin timp înaintea apariţiei legii noi şi nu a putut fi judecată sau unele situaţii sunt deosebit de complicate şi nu au putut fi deduse
judecăţii într-un timp scurt.
Astfel de situaţii poartă denumirea de situaţii tranzitorii şi pentru rezolvarea lor una din legi trebuie să extraactiveze, adică
să fie incidentă peste limitele ei.
Extraactivarea se prezintă sub două forme: retroactivitatea şi ultraactivitatea.
Retroactivitatea semnifică faptul că legea se va aplica şi infracţiunilor săvârşite anterior adoptării ei, pe când
ultraactivitatea semnifică faptul că legea este incidentă sau se aplică şi după ieşirea din vigoare.

Principiul retroactivităţii legii penale


Principiul retroactivităţii penale este înscris în art.12 C.pen. şi se referă la două situaţii diferite.
Prima din acestea, prevăzută la alin1 arată că „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai
sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în
baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în
vigoare a legii noi.”
Potrivit textului citat, legea care nu mai prevede o faptă ca infracţiune retroactivează, în sensul că se aplică şi faptelor
săvârşite sub legea veche, ceea ce de altfel, constituie o excepţie de la principiul activităţii legii penale.
În concret sunt posibile următoarele trei situaţii:
a) dacă fapta nu a fost încă dedusă judecăţii ea nu va mai fi judecată;
b) dacă fapta a fost judecată definitiv şi cel condamnat se găseşte în curs de executare a sancţiunii penale, executarea încetează;
c) dacă sancţiunea penală a fost executată se consideră că aceasta nu a existat, condamnatul fiind socotit fără antecedente
penale.
A doua situaţie de retroactivitate este prevăzută în alin 2, respectiv „Legea care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri
educative se aplică şi infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi.”
Retroactivitatea legii care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative este posibilă doar în ipoteza în care fapta este
incriminată ca infracţiune atât în legea veche cât şi în cea nouă şi nu a fost judecată definitiv.
De asemenea este vorba de o excepţie de la principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal pentru că atât măsurile de
siguranţă cât şi măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal şi care conform textului art.12 alin 2 se aplică infracţiunilor
săvârşite sub imperiul legii vechi care nu le prevedea.

Ultraactivitatea legii penale


Principiul ultaractivităţii legii penale este consacrat în art.16 C.pen. care arată că „Legea penală temporară se aplică
infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.”
În acest fel legiuitorul dă eficienţă unei astfel de legi întrucât dacă ea s-ar aplica efectiv numai infracţiunilor comise şi
judecate cât timp s-a aflat în vigoare, ar putea exista şi infractori care sustrăgându-se de la judecată în tot acest interval, să rămână
nesancţionaţi.
Fiind activă peste limitele ei, legea penală temporară instituie, în acest fel încă o excepţie de la principiul aplicării legii

12
penale active.
Referitor la ceea ce înseamnă lege penală temporară care ultraactivează, s-a arătat cu sunt astfel de legi, în primul rând
cele care conţin în cuprinsul lor o dispoziţie privind momentul când vor ieşi din vigoare şi. În al doilea rând legile excepţionale,
care sunt impuse de împrejurări excepţionale şi care durează până când dispar aceste împrejurări.

Principiul activităţii legii penale mai favorabile.


Aplicarea legii penale mai favorabile îşi regăseşte reglementarea în art. 13,14şi 15 C.pen.
În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi
penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Problema aplicării legii penale mai favorabile se pune doar atunci când ambele legi incriminează fapta dar o fac în mod
diferit. Ea este incidentă atât pentru infracţiunile nedefinitiv judecate cât şi în cazul celor definitiv judecate.

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor care nu au fost judecate definitiv
În determinarea legii penale mai favorabile infractorului, doctrina penală s-a oprit asupra a trei criterii:
a) după condiţiile de incriminare
b) după condiţiile de tragere la răspundere penală
c) după sancţiunile penale (pedepsele)

Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să conducă la aflarea acelei legi ce va permite, în cazul
concret la o soluţie mai blândă pentru infractor în cazul concret şi nu o apreciere generală a legii penale mai favorabile, care
desprinsă de fapta concretă, poate conduce la aplicarea art. 11 sau art. 12 C.p.
Pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie comparate legile penale succesive în raport cu normele şi
instituţiile care influenţează răspunderea penală în cauza concretă dedusă judecăţii.
Criteriul cel mai des folosit de determinare a legii penale mai favorabile este cel al pedepselor principale.
Este de principiu că s e va aplica legea care, în ansamblul ei, atrage o pedeapsă mai uşoară.
Atunci când în ambele legi se prevede o singură pedeapsă principală, dar în limite diferite, va fi mai favorabilă când
minimul este acelaşi, legea care prevede un maxim mai redus; dacă maximul este acelaşi, dar minimul diferit, va fi mai favorabilă
legea care prevede un minim mai mic.
Atunci când una din legi prevede pedepse alternative iar cealaltă nu, va fi mai favorabilă legea care prevede pedepse
alternative.
Când legile succesive prevăd pentru o infracţiune pedepse alternative - închisoare sau amendă – instanţa trebuie să fixeze
mai întâi asupra genului de pedeapsă pe care urmează a-l aplica şi, apoi, să aleagă dintre cele două dispoziţii din legile succesive pe
cea care prevede un cuantum mai redus al acestei pedepse.
Atunci când la stabilirea legii mai favorabile se ţine cont de criteriul poedepsei, se au în vedere exclusiv pedepsele
principale şi nu cele complementare.

Aplicarea legii penale mai favorabile in cazul pedepselor definitive


Condiţiile de aplicare sunt arătate în art.14 alin.1 C.pen. : „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi
până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea
aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.”
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o
lege care prevede pentru aceeaşi faptă pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii
prevăzut pentru acea infracţiune.
Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se
putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate
înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.
Pedepsele complimentare, măsurile de siguranţă, precum şi măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă,
nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de această lege.
Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până
la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alineatelor precedente.

Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive


Acest gen de aplicare este prevăzut de art.15 C.pen., care reglementează două situaţii:
1. Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a
intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea
nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau
în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei.
Aplicarea legii mai favorabilă se va face ţinându-se cont de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de
conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă.

13
Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea
maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită. De exemplu, maximul închisorii din legea veche era 10 ani, care prin
legea nouă s-a redus la 5 ani, iar condamnarea a fost de 4 ani. Deoarece maximul din legea nouă s-a redus la jumătate, pedeapsa de
4 ani nu poate fi redusă mai mult de jumătate, adică sub 2 ani.
2. A doua situaţie, se referă la faptul că beneficiază de reducerea pedepsei şi cei care şi-au executat pedeapsa până la data
intrării în vigoare a legii noi, în sensul că pedeapsa din hotărârea de condamnare se reduce cu o treime. De exemplu, pedeapsa
executată a fost de 3 ani, dar se consideră că s-au executat 2 ani.
Această prevedere este importantă fiind utilă în cazul incidenţei altor instituţii cum ar fi recidiva şi reabilitarea.

Practica a statuat că prevederile art.15 nu se aplică dacă limita maximă a legii noi, lege mai favorabilă, este egală cu
durata pedepsei pe care o execută condamnatul

14