Era in preajma Sfantului Andrei.

Temperaturile grele imi atingeau grav

pielea gambelor incordate datorita pantofului inalt si acoperite cu un strat
foarte subtire de textila. Trecand pe langa vitrina cu rafturile rosii, am simtit
un fior cald, venit din vremuri de departe care aducea odata cu el sentimente
apuse, doruri uitate, si secrete neimpartasite. Aleea mi se intindea inainte ca
o mare de cunoastere, intr-un oras vechi, cu oameni transparenti, cu arbori
rasfirati intre cladiri ce bateau lin in aceste vremuri la geamurile oamenilor,
scartaind. Desi ingrijit, locul nu inspira incredere. Spatiile stramte dintre
cladirile caramizii inspiratu teama si neprevazut. Auzisem in acele zile multe
povesti despre spatiile intunecate ale locului, povesti greu de crezut de la un
public anterior amintit. Aleea mi se taie brusc in momentul in care usa
excesiv de mare din lemn batran mi se infatisa inaintea privirilor mele
ratacite. Verific adresa de doua ori, inainte sa imi adun puterea si sa creez cu
lovituri repetate un zgomot de film clasic, care rasuna in imprejurimi si atrase
atentia trecatorilor. Nu primesc nici un raspuns. Imi adun increderea si intru
intr-un hol intunecos, fara ferestre. Sungurele surse de lumina, sunt cateva
lampi orientale cristate atent si asezate rasfirat pe peretii acoperiti de un
tapet pe masura. Pe podeaua aproape la fel de veche ca si usa de la intrare,
se intinde o carpeta rosie, pierduta in praful locului. La capatul holului,
treptele surprinzator de mari ma duc pe o alta serie de scari spiralate
marginite de niste pereti sticlosi colorati, asemanatori bisericilor gotice.
Lumina inca slaba imi creaza o stare de vis. In capatul scarilor se intretaie
alte culoare. Incep sa cred ca am fost adusa intr-un labirint elegant, al
secolului XIX. Desi surprinsa, locurile ma linistesc si ma fac sa imi doresc ca
aceasta calatorie pe holurile incalcite ale cladirii sa nu mai ia sfarsit. Dar
dorinta mi se naruie cand pe un fotoliu la geamul strazii se infatiseaza un
barbat. Auzindu-mi tocurile sfioase in atingerea scandurilor vechi, se
incordeaza, dar nu se intoarce. Era un barbat trecut de varsta a doua, cu
parul semi-alb, mai lung decat m-as fi asteptat de la un astfel de om,
imbracat elegant, cu camasa alba si vesta galbuie. Tragea dintr-o pipa neagra
ceva cu un miros placut. Se vedea pe chipul lui ingust ca acesta era un obicei
mai vechi. Nu i-am putut vedea ochii atent, dar erau atintiti catre un singur
punct central de pe strada. Ma-ndoiesc ca ar fi urmarit pe cineva, judecand
dupa pozitia corpului sau ce imi inspira faptul ca trecuse ceva timp de cand
se asezase aici. In cele din urma, dupa o asteptare ce nu mai avea sfarsit, se
intoarce spre mine, cu o privire neutra.
- Ce doresti? ma intreaba impunator, sustinandu-si pipa lejer in mana
stanga, desi era asezata pe partea dreapta a gurii. Vocea groasa ii acccentua
si mai mult vechimea obiceiului. Vorbele s-au scurs scurt, restabilind linistea
de mormant a locului.
- Domnul... Wales.

- Aici. spune batranul, indicandu-mi o usa bej si intorcandu-se la

peisajul trist si tomnatic oferit de ferestra inalta. Din nou aceleasi vorbe
scurte si groase, devenite deja grele.
Am pasit ingandurata in sala azilului. Pe un pat vechi statea cazut un
barbat carunt, aproape chel cu cearcane adanci si cu ochii inchisi.
- Bunicule, am ajuns.
Si-a deschis incet ochii, intocandu-si capul si ciufulindu-si parul. M-a
privit cu acea veche privire pe care mi-o arunca in copilarie cand veneam la
el cu genunchii insangerati, plangand si asteptand o alinare. iar el ma lua in
brate spunandu-mi ca asa ma fac mare. Acum se uita la mine prelung, parca
vroia sa imi spuna o mie de cuvinte, dar nu reusea sa rosteasca niciunul. Mi-a
atins obrazul incet cu mana crapata. Lumina slaba a camerei ii accentuau si
mai mult ridurile fetei.