Sunteți pe pagina 1din 1

Flori de mucigai de T.

Arghezi
Tudor Arghezi este un varf al modernismului interbelic, prin temperamental artistic, prin forta de expresie si estetica
naratoare, opera lui constituind nu numai o revolutie literara ci si o lupta a eului cu lumea, o pendulare intre pacat si
inaltare, intre materie si spirit, dupa cum afirma P. Constantinescu.
In spirit modernist, Arghezi foloseste ca sursa de inspiratie uratul, valorizat negative si de aici ia nastere estetica uratului,
denumita astfel de Tudor Vianu. Este un procedeu artistic in care innoirea stilistica se realizeaza prin revalorificarea
cuvintelor, carora le da sensuri noi, in idea ca acestea sunt atotputernice si pot schimba esenta Universului.
Principiile esteticii uratului se evidentiaza in volumul Flori de mucigai ce scoate la iveala aproprierea cu lirica
baudelaireana in ceea ce priveste aceasta estetica. Astfel volumul lui Arghezi pare a fi variant autohtona a celebrelor Flori
ale raului a lui Baudlaire insa printr-o afirmare originala.
Tudor Arghezi defineste estetica uratului in poezia Flori de mucigai care deschide volumul cu acelasi nume. Aceasta este o
arta poetica deoarece exprima viziunea despre lume si viata a unui autor, despre menirea lui in Univers si despre misiunea
operei sale, intr-un limbaj literar care-l particularizeaza, lirismul subiectiv fiind specific.
Tema poeziei o reprezinta creatia, fiind revazuta aici ca o dimensiune a suferintei din cauza posturii de damnat a poetului,
privat de harul divin. In acest context, poetul este nevoit sa se inspire din sinele profund, creatia permitand transfigurarea
raului in plan esthetic.
Titlul este un oxymoron: florile reprezinta versurile, stihurile rezultatul final al procesului de creatie, iar mucigaiul
reprezinta solul din care acestea au crescut, in stare de degradare, umezeala, specifica inchisorii, locul nu prea prielnic de
creatie a lui arghezii.
Incipitul textului este abrupt, caci poetul amana numirea stihurilor, substituindu-le cu pronumele personal le, obiectul
asupra caruia se rasfrange actul scrierii. Spatial si timpul desfasurarii acestei actiuni sunt illustrate prin enumeratie: Pe
tencuiala/ Pe un perete de firida goala/ Pe intuneric in singuratate. Astfel poetul este parasit de divinitate, lasat singur
intr-o stare de disperare, amplificata si de momentul temporal al cretiei, noaptea, care spre deosebire de exceptional
semnificatie pe care o avea in romantism, aici creaza senzatia de spaima a neantului. Intunericul poate fi un moment al
inchiderii totale sugerata de spatialitatea claustranta.
Sunt precizate elemente simbolice de care altadata era ajutat: animalele simbolice in picture religioasa, asociata celor
patru evanghelisti pentru Matei un barbat, pentru marcu un leu, pentru Luca un bou si pentru Ioan un vulture. Cel cu
chip omenesc infatiseaza intruparea; cel cu chip de leu infatiseaza taria, puterea imparateasca; cel cu chip de bou
infatiseaza virtutea preoteasca si jertfa; cel cu chip de vulture infatiseaza pogorarea Sfantului Duh. Acestea sunt relevate
de Dionisie din Furna in Carte de pictura.
Stihurile create de poet, acum, primesc o serie de attribute substantivale: de acum, fara an, au rolul de a anula
cronologia de sete de apa arata setae de viata, dorinta de libertate; de groapa evidentiaza decaderea si spatial
insufficient restrains; de foame de scrum ilustreazaatractia catre moarte, catre o dimensiune spiritual reprezentand o
imagine care spchiaza, specifica lui Arghezi.
Raportul eului lyric cu divinitatea este dat de merafora unghia ingereasca, instrument al creatiei ce sugereaza harul. Dar
imposibilitatea colaborarii este sugerata de verbul s-a tocit, ruptura fiind lasate in voia interpretarii din punct de vedere
temporal prin adverbul cand. Poetul face o inversiune de cuvinte o fiind antepus tocmai pentru a evidential lipsa
harului divin.
In ultima secventa a textului, alcatuita ca strofa distincta, eul lyric ilustreaza atmosfera ce il inconjoara: era intuneric
aceasata fiind si starea din sufletul sau, deznadejdea sau tristetea specifica planului interior. Existent unui plan exterior
este evidentiata prin imaginea ploii ploaia batea departe si adverbul afara elemente straine poetului in spatial cuprins
cel coplesea. In continuare este aratata suferinta creatorului din ce in ce mai mare si faptul ca nu mai putea scrie de durere,
foloseste comparatia si ma durea mana ca o gara, sugerand astfel neputinta si semnificatia demonica a instrumentului de
scris ghiara cu aspect negativ. Insa poetul nu renunta si actul creatiei apare ca imperative launtric m-am silit. Mana
stanga, caracterizata ca fiind demonica in comparatoe cu u8nghia ingereasca, este simbolul unui efort interior, a unei
ambitii duse la extreme, eul liric impunanadu-si respectul curent menirii sale creatoare.
Aceasta ultima strofa este construita prin sacadarea discursului produsa de prezenta enunturilor scurte, intre care punctul
stabileste granite, pe cand virgula ar fi dat fluiditate. Acest procedeu mecanic al ideilor este accentuat si de folosirea
conjunctiei si.
Flori de mucigai este o poezie cu un mesaj puternic, iar arghezii este un invingator prin amanuntul strident, imaginea
teribila, adeseori ofensatoare pentru cititor fiind de altfel principala innoire a poeziei argheziene. El incerca sa spulbere
expresia incremenita a comunicarii lipsita de forta de a convinge si transfigureaza aspecte sordide (murdare), atitudini de
umilinta si mizerie in metafore elaborate, formula lirica pe care Tudor Vianu a numit-o estetica uratului.