1

Nicolae Macovei

Dincolo de cuvinte
Cronici literare şi însemnări subiective
 2

Minimalul existenţial în poezia lui Constantin Abăluţă

„Despre viaţa şi dispariţia broaştelor mele ţestoase”

de Constantin Abăluţă

Constantin Abăluţă este perceput de Nicolae Manolescu drept “un

caligraf al banalităţii cotidiene în langaj (cîteodată) suprarealist”. Eugen
Negrici vede în poezia aceluiaşi “un repertoriu minuţios al gesturilor
singurătăţii, al “întîmplărilor” intimităţii sărace, modeste, penibile, tîmpe,
meschine, consumate ca tot atîtea fapte petrecute în alte locuri şi în alte
vremuri”. Iar Ion Pop remarcă faptul că “eliminat din centrul scenei
mundane, subiectul liric îşi descoperă singur ocazii de iluminare, cîştigă,
într-un fel, timp pentru concentrarea atenţiei asupra înfăţişărilor neluate de
obicei în seamă ale lumii, îşi intensifică în aşa măsură trăirile, încît, produce,
aproape din nimic, viziune.”
Citindu-l sau, mai exact spus, recitindu-i acum poemele din volumul
antologic “Despre viaţa şi dispariţia broaştelor mele ţestoase”, apărut la
Editura Vinea, în seria “ediţii definitive”, Constantin Abăluţă ni se
înfăţişează într-o lumină nouă. Meditative şi vizuale, poemele acestea – cu
toate că apărute în decursul timpului în volume – par a-şi revărsa abia acum
întregul lor palpit existenţial. Străzile şi oraşul, aerul dimineţii şi jegul
planetei, singurătatea şi soarele, vecinii şi necunoscuţii se topesc într-un
ghem dureros al fiinţei. Existenţele precare, eurile succesive, acoperite de
întuneric ori de lumină, afectate de absurd ori jubilînd într-o cîtime de sens :
iată personajele universului minimal al poetului : “Niciodată n-am avut
destul spaţiu şi timp / casele prin care treceam se închirceau / mesele la care
scriam deveneau tot mai scunde / prietenii îmi spuneau fiecare cîte ceva / şi
se-ndepărtau pentru totdeauna / Primăvara întîrziam pe sub arbori cu nimicul
degetelor în palmă / cristalinul amîna lumina atît cît putea / creierul se ferea
de lucrurile prea ascuţite / şi totuşi în zi de duminică bucuria generală mă
scotea / ca pe-o murătură din borcanul de trei ori celofanat” (Îndepărtare).
Prin selecţia declarat “partizană” pe care a întreprins-o, Abăluţă pune acum
accentul pe intensificarea trăirii eului poetic în defavoarea jocului pur al
fanteziei. Sugestia, ambiguităţile cuvîntului se deschid nu pentru a obscuriza
 3

mesajul (cum în vechile sale dicteuri suprarealiste), ci pentru a-l potenţa,

încărcîndu-l de umanitate. Plină de dramatism, aventura fiinţei nu este
străină de capacitatea poetului de a exorciza stări contradictorii, scene
terifiante : “…un copil paralitic cu ochii ieşiţi prin frunziş / ca labele din
spate ale broaştei ţestoase” (Planor I); sau : “Dar asta e munca soarelui
peste case / tu smulgi doar respiraţia foilor de carte / şi mori cu buricele
degetelor goale: / morţii ca literele compromit pămîntul / îngăduie sensuri pe
care trupurile lor / nu le mai conţin” (Secundele din capătul străzii); sau :
“… acum pe străzile lumii e noapte / ultimii trecători sunt din carne vie /
sîngele lor presează tăcut atîtea porţi / încît ajunşi acasă ei cine mai sunt…
(Egal şi liniştit).
Cele mai neînsemnate versuri au la Constantin Abăluţă un aer
ultimativ, ele se află acolo, pe hîrtie pentru că poezia reprezintă, pe de-o
parte, singura raţiune de a fi a autorului, iar pe de altă parte, singura
explicaţie “logică” a vieţii însăşi. Prin scris, destinul uman este astfel asumat
pînă dincolo de toate orizonturile. Poezia este acel straniu mediator între
subiectivitatea individului şi obiectivitatea placidă a realului : “…scriu
răscolind varniţele şi turbăriile de la marginea oraşelor / înfundîndu-mă în
ceaţa genetică persistentă şi fără scăpare / scriu aproape de tot ce e
necunoscut presimţit abia / scriu în lifturi care nu duc nicăieri / scriu printre
grămezile de flori din cimitire / pentru că ele nu aparţin nimănui / scriu în
interiorul uşilor turnante rotindu-mă rotindu-mă la nesfîrşit / scriu printre
mîinile mulţimii ridicate-n aer / la o serbare al cărei înţeles îmi scapă / scriu
în loc să dau bună ziua / în loc să fac complimente / în loc să-mi aranjez
treburile zilnice / cît mai bine şi mai avantajos / scriu fără speranţă fără
dezamăgire înotînd spre nici un mal / negîndindu-mă la a fi citit publicat
înţeles apreciat / pentru că toate astea nu au nimic de-a face cu poemul…”
(Poem refuzat, p. 203). Şi atunci cînd poetul se înfăţişează ca subiect al
poemului, într-o desfăşurare, să zicem, biografică, reuşeşte să ne transmită
aceeaşi tensiune frustă, de fiinţă disperată şi calmă totodată, ironic
interogînd resorturile individuale ori rosturile grave ale lumii : “…mama nu
mai lucra la maşină / tata nu mai tapiţa scaune / copacii din curte erau
înfăşuraţi în fire de păianjen / ca nişte mumii / într-o zi a venit un bătrînel
zicea să-i dăm înapoi / umbrela pătrată / nimeni nu l-a recunoscut / în
realitatea deschisă umbre curg dinspre vecinii piromani / înspre terenul de
puzzle al cimitirului / lumina dezveleşte cîteva case la rînd / în fiecare zid nu
văd altceva decît acel zid / sunt liniştit şi împăcat ca un mort” (Umbre în
realitatea deschisă).
În multe poeme poetul este aidoma unui regizor în plină tensiune
creatoare. Are un anumit “scenariu” : camera lui, de pildă, casa, strada, sau
 4

oraşul, ori lumea larg deschisă, etc. Ca “actori” are obiectele familiare,
irizările geamurilor, frunzele, aerul, firele de praf, un fluture ori foile de
hîrtie, literele chiar, papucii flauşaţi, canapeaua uzată, etc. “Conflictul”, dar
şi “iluminarea” se nasc din raporturile, nu neapărat mereu noi, între
“figuranţi”, cît şi, mai ales, din atenţia obsedant urmărind realul şi din
reverberaţiile proaspete, vii şi unice pe care le surprinde trăind şi respirînd,
în mijlocul acestei lumi primejdioase, proteice şi, pînă la urmă, iluzorii :
“Fac patul şi-n această dimineaţă / potrivind plapuma strîngînd meticulos
pijamaua / risc tristeţea unui trup dezgolit / risc nopţile în care n-am să mai
fiu / privesc prostit oglinda rotundă abajurul veioza / maşina de scris toate
lucrurile fantomatice / ale creierului meu şi-o umbră se mişcă pe zidul /
policlinicii şi-i frig în odaie şi nu mai termin”.
Tristeţea trupului dezgolit, nopţile în care acest trup n-o să mai existe,
extincţia universală: rădăcinile bacoviene ale poeziei lui Abăluţă se află aici,
în nimicnicia care planează peste tot şi peste toate. Lipsită însă de accentele
romantic-simbolist-expresioniste ale părintelui Plumb-ului, viziunea
autorului Obiecte-lor de tăcere, este una epurată, neostentativ post-modernă.

II

Încă din 1968, într-un comentariu la volumul PIATRA, Şt. Augustin

Doinaş observa că în poemele lui Abăluţă circulă o serie de cuvinte
“încărcate cu ceea ce Blaga ar numi “sarcină magică” sau “mitică”, foarte
greu de stabilit cu precizie”. În postfaţa actualului volum, Sorin
Alexandrescu, aşezîndu-l pe autor la nivelul marilor poeţi români, afirmă
că : “la fel ca Blaga, Constantin Abăluţă accede la marile probleme ale
lumii cu acea uşurinţă, cu acea intuiţie a formulei lapidare (sublinierea
noastră, N.M.) pe care numai poeţii o au faţă de filosofi”. Într-adevăr, după
patru decenii de la debutul editorial, spicuind doar cîteva din titlurile
numeroaselor sale volume, observăm că ele se constituie într-un repertoriu
de sintagme de profundă rezonanţă spirituală : de la Obiecte de tăcere şi
Violenţa memoriei pure, trecînd prin Marină într-un creier şi Singurătatea
ciclopului, pînă la mai recentele Drumul furnicilor ori Cârtiţa lui Pessoa.
Dacă Blaga, deschidea cu Paşii profetului, În marea trecere, La
cumpăna apelor, La curţile dorului, Nebănuitele trepte pregnante
simboluri cu nuanţe metafizice, Abăluţă oferă, într-un registru minimalist-
metonimic, semne de gradul zero ale cotidianului care, prin chiar
insignifianţa lor, uimesc şi forţează interpretarea. Aşa cum s-a observat, dacă
 5

există o metafizică, ea este una paradoxală, indusă de ariditatea situaţiilor

narate, de neliniştea orizontului din cale afară de banal. Dar şi de
străfulgerările unor sintagme neaşteptate şi genuine ca : ploaia din capătul
străzii (“ploaia făcută pentru un singur horn / pentru o singură pălărie” –
Ploaia cea mică), strada pe care plouă-ntotdeauna (“Pe strada pe care
plouă-ntotdeauna am învăţat să merg pe bicicletă. / E o stradă în pantă şi
ploaia mă-mpingea din spate. / Casele de pe deal mă priveau cum pedalam
stîngaci…” – p.90), Depozitele fabricii de oglinzi (“Vin de departe / am fost
trimis să caut un loc prielnic / pentru depozitele unei fabrici de oglinzi”- p.
94), Paharul cu apă din dulap (“Dacă umplu paharul cu apă din dulap mă
simt bine toată ziua / Întotdeauna cînd nu sunt acasă cineva bea apă din
pahar / şi atunci cînd mă întorc mă simt ca un rege / care a mai oferit cîţiva
ani de pace supuşilor” – p. 84). Simţim cum înlăuntrul acestor semne
pluteşte o iubire dezamăgită, dar şi o împăcare cu tot şi cu toate. Personajul
liric rătăceşte pe străzi ori în propria odaie, urmînd parcă un traseu iniţiatic.
O gravitaţie universală guvernează toate mişcările din versurile lui Abăluţă.
Există un mister intrinsec al lucrurilor şi evenimentelor mărunte, căci ele
sunt aşezate într-o lumină nesigură, ori în concertul de griuri al unei averse
trecătoare. Personajele devin enigmatice prin simpla lor prezenţă în cadrul
poemului, aşa cum se întîmplă cu siluetele din fotografiiile vechi, în tente de
sepia. Om, vieţuitoare, obiect inanimat, fenomen natural, toate capătă
deopotrivă în versurile poetului o viaţă secretă, fremătătoare. Fiecare
moşteneşte un tic, o meteahnă anume, are o preferinţă, se teme de ceva, cu
alte cuvinte se umanizează. Discret, subtil, cum îi stă bine unei entităţi
superioare doar prin umilinţă (oximoronul e un alt trop favorit al autorului).
Astfel, un om sună la uşa unei case şi fuge întotdeauna înainte de a i se
deschide, şi lucrul acesta este atît de definitoriu pentru el încît locatarul
ajunge la credinţa că acel om “cumpără produse din toate magazinele / cîntă
mănîncă iubeşte se bucură / numai spre a putea suna la uşa mea pe seară / şi
a fugi de-ndată ce îmi aude paşii” (Cel care sună la uşa mea). E un soi de
credinţă şi aceasta, şi un fel de îndumnezeire te pîndeşte după uşa casei –
pare să spună poetul cu un surîs bonom/maliţios în colţul gurii. În general,
compasiunea şi (auto)ironia sunt nuanţe complementare ale vocii auctoriale
şi, de multe ori ele acţionează concomitent, creind un fel de bulversare
propice lirismului : “Ar trebui făcut ceva, cîntarul acesta să nu mai
tînjească / cu monezile-alea soioase în burtă, / după chipurile celor din
bărcile ce trec / cînd şi cînd pe lîngă mal.” (Cîntarul din parc). Cîntarul
este mustrat părinteşte, monezile soioase par a nu fi la înălţimea chipurilor
celor ce vîslesc, însă nu ştim de ce este aşa şi nu altfel, iar în fond nici măcar
nu ştim dacă este aşa. Poemele au ceva dintr-o ghicitoare, dintr-o şaradă.
 6

Între versurile lor se cască goluri enigmatice. Obiectele cele mai comune
capătă o aură oraculară : “Masa asta / la care scriu de decenii / e ca un mut /
simte cuvintele dar nu le poate rosti” (Clipă), ori : “Vagon care te-ndepărtezi
în amintire, / duci cu tine traiectoria ratatei mele morţi / şi cele două găuri în
geam, / perfecte în atemporalitatea lor / ca pupilele unui sfînt” (Traiectorie
fulgerătoare).
Genuină, limpidă, instantanee, viziunea despre lume a lui Constantin
Abăluţă nu este una distantă şi atotştiutoare, ci una caldă, simpatetică,
exercitată de la acelaşi nivel cu toate lucrurile din jur. Nimic exacerbat,
nimic supradimensionat, în schimb o astfel de gradare a secvenţelor/deveniri
încît, în cele din urmă, faptele cele mai insignifiante capătă dimensiuni
nebănuite şi reverberează mult timp după ce poemul s-a încheiat. Poate că
reverberanţa este principala figură de stil – invenţie exclusivă a lui Abăluţă –
care acordă unui text scurt, narativ, saturat de gesturile şi obiectele banalului
cotidian, o relevanţă superioară multor compoziţii “savante”, cu morgă
filosofică. În poemul În lumea cea mică, o simplă mandarină plasată într-un
spaţiu insolit (în întunericul unui igrasios cinematograf periferic) şi într-un
context frustrant (aşteptarea celui de al şaptelea spectator, ca administraţiei
să-i convină a rula filmul) reuşeşte să ne zguduie mai puternic decît un
cutremur. Lapidar, autorul nu ne spune decît că “cineva mi-a strecurat în
palmă o mandarină”. Şi acest fruct capătă o aureolă făcută din tot ce nu se
spune : cine şi în ce scop a făcut acest gest?, era vorba de-o persoană
cunoscută?, de-un nebun?, etc.
Obiect de tăcere, drum al furnicilor, poezia lui Abăluţă are simplitatea
şi fulguranţa lucrurilor reamintite. Prezentul evocă întotdeauna un trecut
îndepărtat, imemorial poate. Meditaţia pare a aparţine direct lucrurilor
prezente în text : “E sigur că nici ea (musca – n.n.) nici geamul nu ştiu cît
timp a trecut. / Musca pătrunsă de hibernare. Geamul de transparenţă”
(Musca dintre ferestre). Imanenţa obstinată a descrierii sugerează o
refulată transcendenţă. În orice caz, economia de mijloace şi spaţiul rarefiat
în care se petrec infinitezimalele evenimente instituie figura emblematicului.
Oamenii fără calităţi ai lui Abăluţă (omul apatic, omul fără buletin, poştaşul,
băiatul cu muzicuţă, etc), obiectele uzate ale preajmei (scaun, masă, pălărie,
pahar, oglindă, fir de sîrmă, geam, cîntar automat, etc), vieţuitoarele
neînsemnate (furnica – uneori hawaiană -, musca – ce poartă numele princiar
de Josefina -, broasca ţestoasă – a bunicii, a copilului -), elementele naturale
(apa care curge la baie, ori cea dintr-un pahar, ploaia – mică, necontenită,
curcubeul), ori melanjurile stranii (plopul cu vrăbii, “forma lui sonoră”;
picioarele scaunului, puncte cardinale; “norii şi beţele de chibrit, (…)
singurele lucruri frumoase de pe lume”; o carte care “primeşte impulsurile
 7

oculare ale mătuşii”), tot acest inventar al realului sensibil devine, printr-o
glisare nevăzută, parte a imaginarului lăuntric: “Copacii pe care-i vezi pe
fereastră sunt parte din peisaj / ori din viaţa lăuntrică?” Răsturnarea aceasta
este în fapt singura meta-fizică la vedere a poetului. Restul sunt supoziţii,
aproximaţii, impulsuri momentane – toate bune conducătoare de lirism,
stimulatoare pentru cititor, formative pentru sensibilitatea lui.
De altfel, poezia lui Abăluţă – şi acest lucru a fost observat de critică
– mizează foarte mult pe colaborarea activă cu publicul. Calmul paradoxal al
versurilor sale vine din siguranţa că oamenii reali de pe stradă vor
recunoaşte lucrurile reale din text şi vor fuziona cu ele într-un fel firesc,
nepatetic : “Aşa că nu mă enervez / sunt un om calm şi tăcut uneori mă
gîndesc / că pot fi unii mult mai tăcuţi decît mine / unii ce vînd abonamente
la tot ce nu-ţi trece prin minte / tocilarii ce scot degeaba scîntei din piatra lor
pe la răspîntii / cei ce colorează imagine cu imagine filmele vechi / cei ce-şi
aduc aminte lucruri de care nu-şi dau seama / dacă li s-au întîmplat lor sau
altora / cei care… dar am obosit gîndindu-mă la cei / asemeni mie şi s-a
făcut tîrziu / nu mă voi culca înainte de-a mai admira odată bikini roşii ai /
dactilografei singura ce nu-şi strînge rufele zile la rînd / de parcă ar pleca
departe de parcă ar muri subit / şi prin faţa ferestrelor mele ar flutura spiritul
ei /de mătase naturală “ (Eu şi camera mea). Şiruri întregi de siluete umile,
spiritul de mătase naturală al unei dactilografe ce nu se ştie dacă mai e în
viaţă : o poezie concretă, dar şi un însemn de spiritualitate subînţeleasă.
Constantin Abăluţă este inconfundabil tocmai pentru că nu-şi propune să
atingă emfaticul mister al universului ci se lasă în voia caldelor fluxuri ale
nimicniciei. Nasturele spart de la gulerul unei cămăşi este pentru el prietenul
cel mai apropiat, “şi-n serile ploioase” îi suportă “ironiile benigne”,
binecuvîntînd mîinile mamei care, înainte să moară, “a uitat să coasă un
nasture nou de spaima căruia” ar fi tremurat pînă azi. (Nasturele spart).
Aş remarca în încheiere aspectul de jurnal, de notaţie urgentă, al
poeticii lui Constantin Abăluţă. Senzaţia că lucrurile trebuie spuse ACUM,
că tot ce contează este fluxul ce nu trebuie ratat. Sensibilitatea, gîndul,
meditaţia – oricum vrem să numim aceste entităţi volatile – sunt în alertă în
acest volum antologic. Aşa se face că iminenţa, abruptul este indus însăşi
existenţei, şi această frenezie vitală este surprinsă nu de puţine ori în
formulări memorabile precum acest titlu de ciclu : “Despre mine însumi aşa
cum voi fi după ce voi scrie rîndurile de mai jos”. Căci Abăluţă scrie tot
timpul despre sine însuşi, dar inspiraţia şi conştiinţa artistică fac ca versurile
sale să se adreseze tuturor.
Mereu la începutul lumii
 8

Însemnări la volumul „Destine fără noi”

de Ciprian Chirvasiu

Interviurile scriitorului Ciprian Chirvasiu cu personalităţi marcante

din societatea română contemporană instaurează un teritoriu al dialogului
neconvenţional. Dar şi al efortului de a înfăţişa cauze, atitudini şi explicaţii
izvorând mai ales din experienţe trăite direct, dramatic şi, deci, din
subiectivitatea „pură”, nemijlocită a autorilor dialogurilor: Alexandru
Paleologu, Neagu Djuvara, Mihai Şora, Marin Tarangul, Johnny Răducanu,
Mihai Miltiade Nenoiu şi Vasile Blendea. Şi din sinteze sui-generis
reprezentând, în cele mai multe cazuri, alte puncte de vedere decât cele
circulând comod, ca şabloane, în diverse medii sociale pentru a proba
incultura sau superficialitatea în care supravieţuim „tranzitoriu”. Se poate
spune fără a greşi prea mult că, prin paginile acestei cărţi, avem de-a face cu
o incursiune - fără protecţia locului comun - în spaţii culturale şi istorice, în
amintiri şi idei depăşind convenţionalismul ori uscăciunea pudică a
mediocrităţii oportuniste, atacând devastator tot ceea ce îi stă în cale. În
primul rând, avem de-a face nu doar cu gândirea şi afirmaţiile
neconvenţionale ori de-a dreptul şocante ale unor oameni liberi, din elita
profesiilor pe care o au, dar probând şi un viguros efort de înţelegere a
motivelor pentru care trăiesc, a sensului singurei vieţi ce ne este dată pe
pământ, sens pe care l-au cultivat şi, desigur, pe baza căruia şi-au clădit şi
rafinat propria lor personalitate, dar şi reuşitele profesionale. Dar, mai ales,
cu ajutorul căreia au trecut printr-un filtru istoric şi social primejdios:
dictatura comunistă. Din acest punct de vedere, este reconfortant să vezi
adunate în paginile unei singure cărţi gândurile unor personalităţi atât de
diferite şi, totuşi, atât de asemănătoare datorită faptului că au înfruntat (din
interiorul ori dinafara lui) anomaliile trecutului comunist şi autoritarismul
unui stat (indiscutabil potrivnic manifestărilor bazate pe alte puncte de
vedere decât cele „oficiale”), reuşind, împotriva tuturor piedicilor, să se
afirme în calitate de oameni liberi şi, totodată, creatori. Autentici. Creatori
ocolind în mare măsură normele şi obligaţiile impuse de regimul comunist.
Dar confruntarea dintre dreptul „natural” al omului de a gândi liber şi de a
trăi pe măsura acestui drept şi obligaţia (impusă prin toate mijloacele de care
dispunea un stat autoritarist) de a trăi şi, desigur, de a „gândi” după lozincile
elaborate în laboratoarele puterii comuniste a constituit numai una dintre
problemele la care a trebuit să răspundă personalităţile reunite în paginile
 9

cărţii. Nu este vorba despre faptul că ei au acceptat într-o măsură mai mare
ori mai mică şi compromisuri tacite ori chiar directe cu puterea comunistă.
Numai cine nu a trăit sub comunism îşi poate imagina că aveai posibilitatea
să te manifeşti social altfel decât colaborând cu instituţiile statului comunist,
acceptându-l ca „partener”, pentru a-l ţine, dacă se poate spune aşa, cât mai
departe de tine. Nici nu aveai cum şi unde să te izolezi sau să te ascunzi din
punct de vedere social pentru că aproape nimic nu rămânea necontrolat şi
neinstrumentalizat de către instituţiile statului comunist pentru a-şi asigura
stabilitatea şi influenţa absolută asupra societăţii. Comunismul se amesteca,
se ştie prea bine, fără ruşine, dar şi cu o brutalitate nedisimulată până şi în
relaţiile intime ale oamenilor şi cu atât mai vârtos în cele având un caracter
social. Oricum, nu se putea înfrunta regimul (dacă îţi trecea prin minte
această idee) fără să păţeşti ceva, fără să fii pedepsit, fără să suporţi nişte
costuri întinzându-se de la marginalizarea ta socială până la domiciliul forţat
ori închisoarea, dacă nu chiar moartea. Chiar şi în situaţia în care reuşeai să
ajungi, de pildă, în Occident şi să te stabileşti acolo starea de frică, dar şi de
suspiciune nu te prea părăsea. Pentru că „mâna lungă” a securităţii (sau
umbra ei imaginară) era prezentă oriunde. În acelaşi timp, autorii intervievaţi
de către Ciprian Chirvasiu nu sunt nişte eroi „antirevoluţionari” care să se
lupte, ca să spunem aşa, cu regimul comunist. Chiar dacă unii dintre ei, de
exemplu Alexandru Paleologu ori Marin Tarangul au zăbovit şi în temniţele
statului totalitar. Libertatea lor ca fiinţe sociale avea drept principal spaţiul
de manifestare, înainte de toate, propria lor fiinţă. Sau, mai exact spus,
dimensiunea lor culturală. Fiecare înscriindu-se într-o direcţie pe care o
considerau organică şi apropiată de ei „natural” până la capăt. Sub diverse
înfăţişări particulare: muzică, literatură şi poezie, eseistică, arta fotografică,
etc. Oricum, nu se poate nega faptul că ei au descoperit şi un anumit sens al
propriei lor vieţi, dar şi mecanismele concrete prin care au putut da
consistenţă socială opţiunii lor ideatice. Încercând să nu le pese prea tare de
ostilitatea mediului social „istoric”, au crezut în dreptul lor de a avea un rost
pe lume şi de a se bucura de valorile şi normalitatea vieţii nu doar în calitate
de vieţuitori ai regimului comunist. Mai exact spus, au ales să fie liberi şi
creativi într-un mediu social posedând o ostilitate evidentă faţă de libertatea
omului şi faţă de responsabilităţile ei. Şi în cea mai mare măsură au reuşit.
Dincolo însă de toate aceste consideraţii, se poate observa relativ uşor
că mecanismul confruntării dintre drepturile unui om de a fi ceea ce crede el
că trebuie să fie şi sistemul social opresiv în care trăieşte este aproximativ
acelaşi în toate timpurile şi în toate epocile. Întotdeauna are loc o colaborare
(acomodare), apoi o confruntare (nu neapărat de sumă nulă) şi o despărţire (à
la Goethe) intre un om şi mediul lui istoric şi social. Pentru a ajunge doar la
 10

tine: unic şi singur. Pentru a fi gestionarul propriei tale responsabilităţi. Şi la

ceea ce crezi tu că reprezinţi în raport cu valorile şi idealuri general umane la
care ai avut acces, cel puţin teoretic dacă nu practic. În acelaşi timp, este
destul de limpede, dar, din păcate, nu şi îndeajuns de expresiv (cel puţin în
societatea noastră postcomunistă), că un sistem democratic oferă unui om
şanse de a fi liber şi de a ajunge la maxima lui „incompetenţă”, ca să folosim
o idee de-a lui Murphy, indiscutabil mai mari decât a putut oferi un sistem
autoritarist cum a fost, de pildă, cel al dictaturii comuniste. Din acest punct
de vedere, întrebarea privind modul cum ar fi arătat personalităţile
intervievate de Ciprian Chirvasiu, dacă nu ar fi trăit în comunism, este lipsită
de consistenţă, fiind doar o simplă speculaţie. Viaţa unui om este un fapt
absolut, unic şi imposibil de translat în alt timp şi în alt mediu genetic, social
ori istoric decât cel în care s-a manifestat ori se manifestă ea.
Oricum, cea de a doua problemă la care au trebuit să răspundă fără
dubii personalităţile reunite în paginile cărţii lui Ciprian Chirvasiu a
reprezentat o „provocare” mult mai complexă, mai „alunecoasă” şi mai dură
decât cea legată de contextul istoric şi social în care au vieţuit sau
supravieţuit, mai exact spus. Înainte de a trăi în „istorie” şi în societate, cu
ceilalţi, trebuie să trăim în/şi cu propria noastră „istorie” individuală, în
„societatea” propriilor noastre limite şi energii, idei şi nevoi, cu noi înşine şi
cu singularitatea noastră, multă, puţină, câtă este. Iar, dacă în relaţiile cu
ceilalţi poţi folosi cele mai diverse mijloace pentru a-ţi proteja ori afirma
viaţa şi credinţele, idealurile ori chiar dreptul de a nu le avea, când este
vorba despre „lupta” pe care o ducem cu noi înşine marja de „eroare” se
reduce la un fel de asumare fără rest a sensului pentru care trăim. Dacă
acceptăm să ne asumăm un rost propriu ori acceptăm numai pe cel conferit
de conjuncturi. Este vorba nu doar de o confruntare cu propriile tale limite,
ci şi cu „autoritarismul” bio-psiho-social al fiinţei tale „naturale” pentru a
descoperi, pentru a da consistenţă şi valoare celui mai ascuns, dar şi greu de
atins fundament al personalităţii unui om: creativitatea. Din acest punct de
vedere, cultura (dar, desigur, nu numai ea) oferă un spaţiul optim în stare să
se regenereze din „celule stern” pentru a transforma o potenţialitate, o
promisiune într-o certitudine aptă să comunice şi să se comunice prin ceea
ce face.
Exact acest lucru au făcut cei şapte „cavaleri” ai paginilor volumului
nostru. Fiecare investind toată energia şi credinţele vieţii lor, fără nici o
rezervă, în această intreprindere.
Ziaristul Ciprian Chirvasiu a intuit acest puternic element unificator şi
a mizat pe el pentru a trece atât dincolo de marile deosebiri de temperament
şi personalitate, cât şi dincolo de profesiile celor intervievaţi. Reuşind să
 11

confere şi un fel de coerenţă subterană a intensităţii dialogului purtat în

paginile volumului, dar şi plăcerea, bucuria chiar a întâlnirii cu preocupări şi
puncte de vedere diferite şi deconcertante, dar autentificate prin ceea ce au
făcut, au gândit şi trăit ca oameni liberi autorii lor.

II

Nu ştiu dacă lui Alexandru Paleologu i se potriveşte calificativul de

„boier”. Aş spune, mai degrabă, că nu. Lui Alexandru Paleologu, mai exact,
i se pot atribui caracteristicile unui fel de membru al unei vii şi milenare elite
a spiritului ce a impus standarde valorice, de gust şi de intelect, legi şi
estetici, preocupări şi idealuri, transformând continentul european într-un
focar, într-un model greu de negat sau de depăşit de către alte spaţii culturale
şi de civilizaţie. De unde, de exemplu, şi nervozitatea, dar şi un fel de
relativizare a aşazisei „integrări” a României în Europa. Proces care, din
punctul lui de vederea este ilogic. Idee, interesant, atinsă tangenţial şi de
Johnny Răducanu. Evident, puterea lui Alexandru Paleologu de a trece
dincolo de realităţile dramatice ale unei ţări, ca România, ajunsă din pricina
comunismului, dar şi a unei „tranziţii” („Acum trăim cu voluptate, cu
decizie, cu voinţă fermă în plin comunism! Acum suntem cu adevărat
comunişti. D-aia suntem şi aşa tâmpiţi!”) printre cele mai neatractive,
dramatice şi lente de pe continent, nu poate fi calificată altfel decât ca
reprezentând şi un soi de iubire utopică, absolută faţă de ţara lui natală. Dar
marcând şi o credinţă miraculoasă - cu apetit regenerativ, în valorile
universale de cultură şi de civilizaţie în stare să mobilizeze energii ascunse
pentru reacordarea noastră rapidă la specificul vieţii şi a istoriei
„inteligente”. Acolo unde Alexandru Papeologu s-a simţit întotdeauna la el
acasă. Printr-un subtil transfer de competenţe şi empatii considerând că şi
noi, ca oameni obişnuiţi şi ca ţară, ne-am putea transla (eventual) în aceeaşi
situaţie ca el. Tot aşa ne-a încurajat şi Papa Ioan Paul al II-lea, numind
România „Grădina Maicii Domnului” atunci când ne-a vizitat. Oricum,
încrederea totală în puterea inteligenţei de a fi generatoare de bine şi
normalitate dar şi apelul aproape disperat pe care îl face Alexandru
Paleologu pentru a se trăi folosindu-ne de inteligenţă şi de ceea ce este
frumos în noi şi în jurul nostru are o valoare mai mult decât simbolică. „Ura
faţă de inteligenţă stârneşte suspiciuni şi este atât de mare încât simpla
reprezentare a ideii acesteia arată un monstru care ţine un cuţit între dinţi.
În mod popular, reprezentarea inteligenţei este cea a monstrului. Am ajuns
 12

epoca în care inteligenţa apare ca monstruoasă tocmai monştrilor care

trăiesc şi care domină societatea. De pildă, n-am mai auzit de nici un om
simpatic, agreabil, spiritual, capabil să spună limpede, amuzant şi frumos
ceva real.” Şi un alt citat din multele care s-ar putea da: „Însă noi avem o
mare cultură. Suntem inculţi, dar o mare cultură avem! Suntem inculţi
acum, dar n-am fost întotdeauna. Cultura se poate discerne în anumite
situaţii din viaţa cotidiană. În felul cum reacţionezi într-o anumită
împrejurare, în felul cum te porţi într-o circumstanţă, în felul de a fi civilizat
stă semnul că ai cultură. Poate că nu una foarte evidentă şi foarte
discursivă. Dar o ai sigur dacă ştii să respecţi cuviinţa, spiritul, graţia,
frumuseţea.” La Alexandru Paleologu, cred că avem de-a face (disimulat în
idei şi observaţii cu caracter moralist) cu suferinţa unei fiinţe iubind viaţa şi
oamenii fără măsură înspăimântat fiind, totodată, din cauza lipsei de măsură
a răului şi a urâtului ce subminează tot ceea ce atinge.
Cu Neagu Djuvara, lucrurile stau altfel. Trăind multe decenii în
străinătate şi atins de absurditatea şi ticăloşia dictaturii comuniste doar
tangenţial, a reuşit să-şi conserve o viziune globalistă, ca să spunem aşa, mai
puţin personalizată asupra istoriei şi a României în special, dar şi asupra
oamenilor şi a energiilor ce mână istoria şi desfăşurările ei. Accentele
obligatorii puse pe studiu şi fapte, pe interpretări cât mai riguroase, dar şi pe
o înţelegerea de profunzime a fenomenelor nu au atentat la o voiciune de
spirit şi la o claritate a expunerii ideilor, caldă şi raţională, în acelaşi timp,
care îl individualizează la maxim. Remarcabilele lui cărţi de istorie şi
eseistică, gândurile pe care le expune fără inhibiţii pot fi catalogate drept
modele de înţelegere şi atitudine istorică şi socială. Mai ales în viaţa noastră
de astăzi, plină de lozinci, intoleranţă şi de incultură agresivă.
Împreună cu Mihai Şora intrăm pe un teren al universalului, să zicem.
Reuşind să se impună, chiar aşa „oficial” marginalizat cum a fost (în
trecutul totalitarist al României) ca unul dintre cei mai importanţi filosofi şi
eseişti ai generaţiei sale, dar păstrându-şi şi aura unor minime şi
nesemnificative concesii făcute dictaturii comuniste. Oricum, Mihai Şora a
reuşit să-şi arate şi după decembrie '89 vii şi neştirbite atât moralitatea lui ca
fiinţă socială cât şi apartenenţa „ideologică” la un domeniu al elitelor
spiritului. Al studiului, al neliniştilor şi al gândurilor care vin de secole şi nu
se vor încheia niciodată, atât timp cât omul va simţi nevoia să reflecteze
asupra rosturilor sale şi a lumii în care îşi desfăşoară viaţa. A totalităţii şi
universalităţii lumii în care trăieşte (dincolo de ideologiile perisabile ce vin
şi pleacă). Ceea ce nu-l împiedică pe Mihai Şora să înţeleagă fără greş şi
ceea ce a fost şi ceea ce se întâmplă cu noi şi la noi: „...societatea
românească a fost infantilizată în mod metodic. Într-o primă fază, dejistă,
 13

ea a fost destructurată bestial: puşcării, crime. În a doua fază, ceauşistă, ea

a fost descompusă moral prin sistemul „cârtiţelor”, care a spulberat, din
capul locului, capitalul de bază al oricărei organizări comunitare:
încrederea în celălalt.” Pentru a continua răspunzând la o altă întrebare a lui
Ciprian Chirvasiu: „Tot aşa cum cei 50 de ani de comunism ne-au
destructurat, următorii 50 de ani de libertate de manifestare ne vor
restructura. Va fi o restructurare foarte lentă. Dar, în măsura în care există
o substanţă susceptibilă de a ne autorestructura, asta se va întâmpla. Dacă
totuşi autorestructurarea nu se va produce, înseamnă că n-a existat
substanţa care să o subîntindă.”
Interviul cu poetul, eseistul şi criticul de artă Marin Tarangul schimbă,
ca să spunem aşa, registrul de abordare al ideilor în paginile cărţii dintr-o
reflectare preponderent dialogală (având un caracter mai mult ori mai puţin
obiectiv), într-unul cu caracter declarat subiectiv. Oricum, aici amintirile
coexistă cu o puternică forţă emoţională a ideilor, admiraţia cu îngerii,
poezia cu luciditatea iar nonconformismul cu nervozitatea unei subiectivităţi
acoperind tot orizontul semnificaţiilor sau, dimpotrivă, căutându-şi limitele
şi relaţia dreaptă cu ceilalţi. Structura mistică ori incomunicabilă raţional a
poeziei împrumută gândului lui Marin Tarangul, chiar atunci când deapănă
doar amintiri, o suspendare definitivă în golul timpului şi a lumii şi o
tensiune existenţială absolută. Chiar în materie de gust asupra poeziei,
această subiectivitate acţionează cu violenţă nedisimulată. „Ieri, vorbeam cu
un prieten despre Nichita Stănescu. L-a comparat cu Ion Barbu. Lasă-mă,
dom’le cu Ion Barbu!, i-am răspuns. Este un piţigoi pe lângă Nichita
Stănescu, ca anvergură a minţii, ca putere a creierului. Nichita nu ţine
numai de domeniul poeziei, ci şi de cel al revelaţiei. Maestrul spiritual al
României ar trebui să fie el.” Acelaşi aer definitiv, monumental, oricum
împrumutând gândului o dimensiune geologică, de piatră sculptată în timp,
se întâlneşte şi când face afirmaţii privind, de pildă, religia: „În Ortodoxie
nu se intră direct prin uşa din faţă, ci prin Sfântul Duh care dă târcoale,
prin ocolire şi prin adiere. Ortodoxia nu e o ideologie de proclamat, ci se
face prin descoperiri ascunse a căror iniţiativă nu ne aparţine. Nu e o
evidenţă în ce spui când vorbeşti despre Ortodoxie, dar ceri ca omul să
îngenuncheze şi să se roage laolaltă cu ceilalţi. Ca să ajungem la
comunitatea dreptcredincioşilor, trebuie să trecem prin singurătatea
fiecăruia. Asta e Biserica!”
Johnny Răducanu probează cel mai plastic, dar şi mai direct
capacitatea unui om de a se centra, ca să spunem aşa, pe un destin asumat
până la capăt. Johnny Răducanu s-a înfăşurat sau, mai exact spus, s-a
desfăşurat în lume şi în propria-i viaţă odată cu muzica şi pentru muzică.
 14

Fără alt rost. Punând în joc o asemenea intensitate a trăirii sunetelor, încât
nici forţa opresivă a regimului comunist, dar nici alte posibile elemente
perturbatoare, chiar „subiective”, (de pildă, iubirea), nu i-au mai putut abate
destinul şi bucuria sau, mai exact spus, mândria asumării acestuia. Limbajul
lejer, dar exact, pitorescul explicaţiilor relaţionale, cele privindu-i, pe
Nichita Stănescu sau Aurelian Titu Dumitrescu, ori consideraţiile legate de
originea lui rromă, de pildă, sau relaţiile cu civilizaţia şi cultura societăţii
româneşti nu pot decât colora tema centrală: muzica şi rigoarea libertăţii
oferită de ea. „Pentru că, în mod sigur, agonia mea va fi plină de muzici, de
ariile cele mai frumoase. Măcar câte un fragment ! Sigur va fi plină...”.
Aceiaşi intensitate a trăirii vieţii muzicii sau a muzicii vieţii, dacă
vreţi, dar desfăşurată, evident, altfel, se poate observa şi la Mihai Miltiade
Nenoiu. Compozitor, interpret, profesor, poet Mihai Miltiade Nenoiu ne
propune, totuşi, un alt unghi prin care relaţia om-destin se poate impune cu
succes peste rigorile ori mizeriile istoriei şi ale oricărui regim politic.
„Asupra artei trebuie să te apleci cu bucurie, nu neapărat cu înţelegere.
Uneori, înţelegerea excesivă te poate face nefericit. Devii perfecţionist, te
îndepărtezi. Fără să vrei te deranjează o anume scamă, o mică
imperfecţiune. Dar pentru majoritatea oamenilor arta poate să fie o lume
alternativă, unde nu-ţi mai trebuie, ca să fii fericit, să ai nouă camere, trei
maşini şi iaht. Ci să fii fericit că asculţi Beethoven sau să citeşti o carte
bună. Şi, dintr-o dată, omul care alege aceste valori devine mai demn, mai
drept, mai puţin oportunist sau chiar deloc oportunist. Se trezeşte mai om
pentru că are valori fundamentale la care se raportează. Nu deşertăciuni de
o clipă. Putere, mediatizare...Prostii!”. Această perspectivă, să zicem
optimistă, oricum plină de încredere în puterea artei de a-l ajuta pe om să fie
mai mult decât este, a reprezentat şi sub regimul comunist nu numai un liant
al unei solidarităţi bine ascunse (poate prea bine ascunsă) în adâncul
sufletului şi al minţi oamenilor dar şi un eficient mijloc pentru a rezista
imensei presiunii ideologice a politicului şi a dictaturii. De fapt, în afară de
Dumnezeu, nici nu mai exista altceva atunci, în afara unei adieri a culturii,
multă, puţină câtă era, pe care să te sprijini. Poate însă cultura să ţină locul
libertăţii sociale, cu alte cuvinte să o suplinească din punct de vedere social?
Sau există o cultură a libertăţii şi o altă cultură a sclaviei? Are cultura aceiaşi
funcţie socială şi aceeaşi valoare într-o societate democratică şi într-una
totalitară? Cultura ne ajută să supravieţuim, indiferent ce se întâmplă în jurul
nostru, sau ne ajută să convieţuim cu responsabilitate nu doar în faţa
propriului nostru destin, dar şi al celor din jurul nostru? Cultura ne izolează
pe unii de alţii sau ne apropie unii de alţii? Ne face mai buni, mai demni sau
mai „manipulabili” politic şi social? „...omul este o fiinţă atât de fragilă în
 15

realitatea sa, în faţa lumii şi întâmplărilor, în faţa lui însuşi, în faţa vieţii pe
care o parcurge şi pentru care nu e niciodată pregătit.” (Mihai Miltiade
Nenoiu).
Cert este că prin cultură personalităţile reunite sub semnul întrebărilor
ziaristului Ciprian Chirvasiu ne-au dezvăluit câte ceva din intimitatea,
resorturile şi motivaţiile cu ajutorul cărora au ajuns să fie ceea ce sunt. Poate
au avut şi puţin noroc sau au fost, pur şi simplu, ajutaţi de întâmplare. Sau,
poate, de către pronia cerească. Cine poate să ştie cu adevărat alchimia
pentru care cineva reuşeşte în viaţă şi altcineva nu? Oricum „...încetarea de
a cugeta pentru sublim este însăşi încetarea de a cugeta. Pe noi ne ţine în
viaţă însăşi cugetarea spre sublim. Acesta este drapelul sub care înţelegem
să luptăm pe lumea asta. Iar, dacă o facem cu sfinţenie, atunci chiar avem
şansa să izbutim din când în când să adăugăm câte ceva acelei cugetări.
Care nici nu începe cu noi, nici nu se sfârşeşte cu noi, ci e un lanţ, care se
adaugă. Să fim atât de trufaşi încât să credem că se adaugă. Asta ca să ne
mai aruncăm puţin aer sub aripi!” (Mihai Miltiade Nenoiu).
Interviu cu maestrul fotograf Vasile Blendea ocupă un spaţiu spiritual
aparte în economia volumului. Cu un remarcabil dar de povestitor, cu un
bagaj de emoţii, amintiri şi vorbe de duh exersate îndelung împreună cu cei
dispuşi să se lase fotografiat de el, posedând, însă şi alte „talente” de
persuasiune, cu ajutorul cărora Vasile Blendea te cucereşte, nu te poţi totuşi
sustrage ideii paradoxale că un regim politic, atât de opresiv şi atât de
atotputernic, cum a fost cel comunist, pur şi simplu, parcă se neantizează
atunci când este tratat cu inteligenţă sau, mai exact spus, cu mijloace
specifice lui Moromete. Evident, Vasile Blendea nu este nici un ţăran
oarecare, nu este nici Moromete, dar se vede cu ochiul liber că posedă (şi nu
este nevoie de nici un aparat care să imortalizeze acest lucru) dârzenia,
credinţa şi inteligenţa neagresive ale unui popor care a trecut mereu dincolo
de toate relele lumii pentru a-şi apăra existenţa şi valorile specifice. Dreptul
la un loc al său sub soare. De fapt, dreptul la cultura proprie, multă, puţină,
câtă a fost. Dar, de ce nu, şi dreptul încrederii într-o cultură care l-au dat pe
Creangă şi Eminescu, pe Brâncuşi şi Enescu. Rezistând mereu, ca om, ca
fiinţă individuală, dar şi ca naţiune la urma urmelor, forţelor opresive ale
instituţiilor străine de el şi mecanismelor sociale şi politice care îl doreau
aservit total şi definitiv. Vasile Blendea s-a strecurat prin labirintul istoriei
dictaturii comuniste şi, poate, pe deasupra ei. Ca un soi de Icar fotograf al
tuturor celor „atinşi” de albastrul spiritual sau purgatorial al cerului. De fapt,
mereu singur în aparatul lui de fotografiat pentru a fi, dacă se poate spune
aşa, liber. Cât de liber poate fi cineva într-un regim dictatorial! Supus doar
credinţei în propriul lui destin şi, cu siguranţă, bunului simţ tolerant al
 16

românului şi al lui Dumnezeu. Un Dumnezeu aflat, parcă, mereu la începutul

lumii sau, poate, la sfârşitul ei.

III

Se poate spune că personalităţile reunite în paginile volumului lui

Ciprian Chirvasiu sunt nişte învingători ai regimului comunist într-o
societate învinsă de acelaşi regim opresiv timp de peste cinci decenii? Dar,
presupunând că este adevărat acest lucru, acest adevăr, această relaţie
oarecum paradoxală îşi păstrează neştirbite greutatea şi valoarea,
semnificaţia şi feeling-ul într-o societate democratică?
Sigur, se pot da astăzi răspunsuri felurite. În raport, poate, chiar de
preferinţa ideologică şi poziţia socială ori financiară a celui care le
formulează ori, de ce nu, în funcţie de circumstanţele în care se dau ele. Şi
aşa, probabil, este normal să fie. Oricum, se pare că important este, mai
degrabă, cum se pune întrebarea şi circumstanţa în care se pune ea, decât
modul cum se răspunde la ea. Dar, poate, cel mai important lucru este legat
de cine pune întrebarea şi cine anume răspunde la ea. Ceea ce a şi reuşit să
facă volumul lui Ciprian Chirvasiu.
Cert este că arta şi cultura, destinul omului de cultură şi valorile pe
care le pune acesta în jocul vieţii şi al istoriei, par mai semnificative şi mai
apropiate unui soi de libertate şi de responsabilitate, de sens existenţial şi de
destin asumate individual decât unui „comandament”, ca să folosim o
expresie specifică regimului comunist, social. Fără cultură omul ca fiinţă
individuală cu siguranţă nu ar fi ceea ce este. Dar şi reciproca se poate pune
cu aceeaşi îndreptăţire. Este omul ceea ce este (aşa cum este) datorită culturii
şi a valorilor puse de ea în sufletul şi în mintea lui?

ianuarie 2006

Scriitori din alte zări

Charles Baudelaire
 17

Considerat de critică fără nici o rezervă a fi drept poet al modernităţii

sau, mai exact spus, „părintele” ei Charles Baudelaire, după multitudinea
experienţelor şi a experimentelor artistice (şi nu numai) ce au transformat
secolul XX într-un tragic, fabulos şi unic laborator al omului în căutarea
identităţii sale, a adevărului şi a dreptăţii şi, evident, a frumosului „în sine”,
Baudelaire, deci, ar fi putut să pară astăzi, în post-modernism, la peste 130
de ani de la moartea sa, epuizat, ca să spunem aşa, din punct de vedere
emoţional dar şi ca model estetic. Aşa cum s-au întâmplat lucrurile şi cu alţi
creatori consideraţi la vremea lor, dar şi ulterior, drept „moderni”. Mai ales
în contextul dramatic şi contradictoriu al culturii europene contemporane,
dar şi româneşti, aşa-zisa modernitate a lui Charles Baudelaire reprezintă
mai degrabă una dintre feţele monezii, cealaltă faţă (şi despre care se
vorbeşte mai puţin) fiind reprezentată, aş îndrăzni să spun, de un fel de
clasicism sui-generis, de o rigoare şi de o consistenţă severă a formelor
literare care se impun în sine dincolo de orice alt considerent. Dar, prin asta,
evident, Charles Baudelaire nu este un poet al „formei” chiar dacă ea se
vădeşte a reprezenta mijlocul prin care emoţia, gândurile şi ideile se transmit
cu maximă şi unică expresivitate. Melodios şi acaparator, direct şi folosind
un vocabular mai apropiat de cel uzual, nespecializat, ca să spunem aşa,
decât au făcut alţi poeţi. Oricum, acest echilibru desăvârşit între ceeea ce
spune şi cum spune, îl aşează pe Baudelaire mai repede în familia clasicilor,
fără ca prin asta modernitatea lui, prelungită în cea mai mare măsură până
astăzi, să aibă prea mult de suferit. Ceea ce îl individualizează însă ţine atât
de o parcimonie a sentimentelor comune, de „după amiază”, de „paradă”, ca
să spunem aşa, impregnând de obicei mediul poetic, cât şi ştiinţa lui de a-şi
îmbrăca discursul într-o răceală misterioasă, în ireal şi o tensiune luciferică
specifică aristocraţiei sau, mai exact spus, elitelor spirituale.
Poezia lui Charles Baudelaire este încărcată de aburii fosforescenţi ai
viziunilor lunare ale viitorului, cu amurguri ce nu pot sfârşi în noapte şi cu
răsărituri de seară ce nu suportă întunericul luminii. Poetul încearcă totodată
să ajungă în cele mai înalte zone ale irealităţii ducând acolo „stricăciunile”
omului pentru a le transforma în minuni şi luciri de stele, în adevărate şi
unici „aurore boreale”. Reuşind să spere că a evadat din sordid şi mizeriile
unei realităţi păcătoase oferă degustării noastre o agonie plină de mister şi
promisiuni difuze. Este o frumuseţe a incertitudinii ori, mai exact spus, o
frumuseţe care nu este nici virtute, nici păcat. Este o promisiune vagă a
 18

binelui care nu va căpăta niciodată formă deplină, concretă, ultimă. Este

întruchiparea unei frumuseţi deschise, vii, un soi de „estetică” fără nici o
conotaţie academică încremenită în tipare. Baudelaire este, evident,
contradictoriu, pervers şi hiperbolic. Vine de departe şi tinde spre depărtări.
Este civilizat şi sălbatic, orăşeam şi mistic. Elegant şi dispreţuitor, singuratic
şi atras de zonele subliminale care uneşte şi înnobilează oamenii ori îi
luciferizează. Parfumuri şi irizări magnetice impregnează zidurile versurilor
lui iar străzile şi întreaga organizare a spaţiului poetic alunecă mereu şi
mereu peste noi şi surprinzătoare înţelesuri. Destrămând şi recompunând
lumea până când aceasta capătă inconsistenţa măreaţă a visului şi nobleţea
pură a iubirii şi a toleranţei.
Baudelaire are uimitoarea generozitate de a transforma răul în bine şi
urâtul în frumos. Aici îşi are locul privilegiat de desfăşurare şi mitologia
femeii ori alcoolul, străzile Parisului şi decadenţa cartierelor famate. Sau
gunoiul. Sau elixirurile drogurilor ca embleme fierbinţi şi pline de farmec
opuse vieţii mecanice a „centrului” încremenit în tipare. Eliberat de
servituţile unei retorici a banalului şi a obişnuitului, ca marcă umană
permanentă, Charles Baudelaire anexează poeziei teritorii insolite, anormale
ori de-a dreptul imorale, trezind şi acum o oarecare crispare în bunul simt
burghez. Este „răul” care însoţeşte, ba chiar fundamentează spaţiul şi timpul
relativist unde omul european, mereu modern, trăieşte, moare şi inviază zi
după zi, secol după secol.
Misterul şi aşa-zisa armonie a „bunei naturi” sunt inlocuite la Charles
Baudelire cu frumuseţea şi fascinaţia unei raţionalităţi interioare (dar şi
exterioare) artificiale, a omului în sine, să zicem, (chiar în starea lui
decadentă ori nefericită). Oricum, a unei gândiri şi a unei vieţi puternic
tensionată de propria ei condiţie. Chiar sfâşiată de căutare, eşecuri, limite şi
descoperiri specifice unei culturi şi a unei civilizaţii ce s-a construit şi se
construieşte continuu pe teritoriu european, nu din propria-i decadenţă şi
trufie, ci din elanul lor fundamental de cunoaştere a lumii şi din bucuria
rigorii gândirii şi a noilor ei sinteze eliberatoare. Depăşind mereu prin
aspiraţii şi idealuri limitele şi limitările care o provoacă şi o constrânge.

II

Dincolo de opera propriu-zisă a lui Baudelaire (şi de dialogul pe care

îl declanşează ea, având un caracter mai mult ori mai puţin didactic) între
cititor şi poet poate să apară şi o relaţie particulară subiectivă, neformalizată,
 19

deschisă modificării şi interpretărilor, extraestetică. Din acest punct de

vedere, pentru mine, Charles Baudelaire reprezintă nu doar poetul modern,
revoltat şi puternic, singur, non-conformist şi vizionar, omul şi artistul
afirmându-şi sensibilitatea şi dreptul de a fi împotriva ori deasupra unei
societăţi obtuze şi mediocre ci, în acelaşi timp, reprezintă şi tipul special de
spiritualitate care a conferit Franţei strălucire şi forţă democratică. Dar şi
posibilitatea impunerii unui model universal de cultură şi civilizaţie,
capabilă să echilibreze şi să stăpânească raţional, dar şi creator şi binele şi
răul, spaţiul şi timpul, frumosul şi urâtul, efemerul şi eternitatea, femininul şi
masculinul, centrul şi periferia, lumina şi întunericul, cerul şi pământul într-
un cuvânt.
Această capacitate a lui Charles Baudelaire – „Poetul” - de a fi
purtător puternic şi inconfundabil al unui model de spiritualitate şi civilizaţie
universală fascinează. Încă. Şi, cu siguranţă, va mai fascina mult timp de
acum înainte. Probabil, pe orice meridian ar fi citit el. Desigur,
amendamentele legate de acest aspect ţin şi de caracteristicile culturale,
formative ale receptorilor operei lui Charles Baudelaire. Dacă tipul de
spiritualitate şi cultură are o ascendenţă mitică şi conservatoare, să zicem,
specifică societăţilor în care ştiinţa şi rigorile ei critice şi metafizice nu s-au
afirmat cu instrumente de cunoaştere şi organizare, atunci Charles
Baudelaire poate fi descifrat mai ales sub înfăţişarea lui luciferică, păgână,
imorală şi mai puţin sub cea angelică, ordonatoare şi integratoare de noi
valori şi sinteze existenţiale. Se percepe astfel mai degrabă mirosul şi sila
viitorului hoit al iubitei decât frumuseţea şi vraja unei femei care va fi şi un
hoit mâncat de viermi, cândva, la sfârşitul poveştii, dar, deocamdată, se
înfăţizează, acum şi aici, într-o splendoare unică impunând bucurie,
senzualitate şi plăcere nobilă în loc de decădere şi dezgust.

III

O situaţie ambiguă iscă aşa-zisul creştinism a lui Baudelaire. Însă,

poetul, explicit nu este ataşat nici unui elan religios ori de „mântuire”, chiar
dacă majoritatea temelor ori a „personajele” sale favorite sunt marginalii,
păcătoşii ori, pur şi simplu, cei din afara moralei şi a condiţiei burgheze.
Dezechilibrele sociale dramatice, nedreptatea, sărăcia, degradarea fiinţei
umane au constituit, în fapt, întotdeauna un impuls justificativ şi ordonator
pentru diversele doctrine sociale şi chiar pentru totalitarismele criminale ale
secolului XX.
 20

De fapt, europenii sunt creştini indiferent că acceptă ori nu acest

lucru. Artiştii, intelectualii, în general vorbind, s-au simţit datori să propună
soluţii şi idei capabile să ducă la dispariţia „răului” din viaţa socială ori, cel
puţin, la o limitare acceptabilă a lui. Nici secolul al XIX - lea nu a făcut
excepţie. Prin ricoşeu se poate spune că majoritatea artiştilor europeni au o
tangenţă mai mare sau mai mică cu religia creştină şi ameliorarea condiţiei
umane chiar dacă sunt...atei. Această situaţie reprezintă pur şi simplu un dat
fundamental al spiritualităţii şi a istoriei Europei. Şi, din acest punct de
vedere, Charles Baudelaire nu putea fi altfel bazat fiind pe aceleaşi
coordonate formative. Dar geniul lui poetic şi puterea lui de a spori limitele
artei şi a forţei ei de persuasiune numai printr-un proces de simplificare şi
deformare răuvoitoare ar putea fi catalogat drept atitudine socială şi estetică
religioasă activă. La urma urmelor oricât de mult ar fi acceptat Charles
Baudelaire ca părinte al „modernităţii” nu este în folosul nimănui, nici al
religiei şi nici al artei, să-l ataşeze unei situaţii doctrinare care nu lămureşte
nimic definitiv nici din punct de vedere religios şi nici estetic.
Charles Baudelaire rămas doar ca „părinte” al modernităţii este
suficient pentru a pulsa încă viu, paradoxal, tonic şi grandios în conştiinţa
culturii şi spiritualităţii europene.

Arthur Rimbaud
 21

Despre Arthur Rimbaud s-a spus şi încă se poate spune aproape orice.
Este un fel de prototip al poetului european. Un fel de „unu” inimitabil şi în
acelaşi timp multiplicat la infinit în fiecare cititor şi în fiecare poet care se
naşte după el. Intimitatea difuza şi totuşi energică, lucidă şi sarcastică a
lumii lui poetice, diversitatea ei sigură şi amplă, cu un registru şi o
intensitate de acrobat dar şi cu o rigoare a cuvântului şi o coeziune
paradoxală de arhitect simbolic, fără a mai aminti de un soi de sacralitate
panteistă, tristă şi robustă în acelaşi timp, prin care viaţa şi moartea, iubirea
şi culorile, carnea omului şi drama lui pământească se dezghioacă oferind un
festin sobru şi pur de poezie radiologică a omului, fac din Arthur Rimbaud
un model aproape imposibil de clasificat. Oricum, lumea lui Rimbaud nu
poate oferi protecţie şi comfort. Nu este, ca să spunem aşa, domestica. Nu
este un pansament contra durerii de a fi. Pentru că ea dizolvă şi înlătură orice
presupusă intimitate „romantică”, dulceagă, burgheză, să zicem, după o
alchimie „modernă”, (astăzi se spune „postmodernă”), unică şi cu o
intensitate a spiritului şi a etajelor polisemantice puse în joc, care o fac
imposibil de urmat şi imitat până la capăt. Însă, mai presus de orice, capabilă
să impună tensiuni umane şi de expresie ce-şi dovedesc în timp dar şi în
culturi diferite o prospeţime şi un „adevăr” poetic fascinat.
Dar Arthur Rimbaud nu este un profesor de poetică şi retorică.
Strălucirea dar şi emoţia subliminală a poeziei lui, sparg orice tipar verbal şi
ideatic, înfiorându-te metafizic cu o densitate paralizantă, aproape hipnotică.
Oricum, îţi descoperă o limită existenţială dincolo de care nu se mai poate
trăi şi nu se mai poate înţelege ceva. Iar atunci când pare a accepta o
oarecare intimitate, ca să spunem aşa, normală, descoperi că, de fapt, te-ai
afundat rapid şi fără voie, ca un chirurg neexperimentat, în măruntaie reci şi
carne crudă, în prevestiri şi mituri neînţelese dar care funcţionează continuu
dincolo de aparenţe, de piele, în subtextul unui prezent etern. Convenţiile
limbii, uşile verbale, să zicem, nu au aici alt rost decât de a te introduce în
spaţiul infinit al lumii şi al unui dramatism nepotolit de vreme şi vremuire,
cum ar spune Noica.

II
 22

În tinereţe, când am citit pentru prima oară „Iluminaţiile”, am simţit

un fel de palmă părintească dată pe obrazul existenţei mele. Palmă ivită într-
un moment crucial ce m-a trezit parcă dintr-o amorţeală amniotică. Dacă m-
a trezit.

III

O altă consecinţă a întâlnirii cu Rimbaud a fost legată de refuzul meu

expres de a-l mai accepta pe Eminescu ca model existenţial. A fost ca atunci
când te desparţi de mama ta. Pentru ca nu poţi trăi nici ca fiinţă socială, nici
ca poet doar în limitele unei placente calde, ocrotitoare a sentimentului de
intimitate respectuoasă, în recunoştinţă şi acord armonic faţă de cea care ţi-a
dat viaţă şi te-a îngrijit cât ai fost neajutorat. Strada, oraşul, lumea, universul
presupun alt tip de intimitate şi pun în joc alte energii şi criterii de
funcţionare decât cele bazate pe dragoste şi ocrotire. Şi Dumnezeu ne ia la el
în cer ori ne trimite în iad din dragoste, dar ca să ne salveze. Din acest punct
de vedere Rimbaud a fost ca un fel de tata ce m-a aruncat în mijlocul
oceanului pentru a învăţa să înot şi să încerc singur să ajung la un ţărm,
oricum, altul decât cel al acceptării pasive, romantice şi resemnate a
realităţii.

IV

Aş îndrăzni să spun ca „răceala” şi duritatea proaspătă adusă în lume

de Rimbaud este o trăsătură caracteristica întregului spaţiu spiritual şi
filozofic, politic şi social al occidentului. Este o luciditate care nu acceptă
tiparele ce îl pot umili pe om. Este o luciditate care încearcă mereu şi mereu
limitele libertăţii şi, ca să spunem aşa, datele imediate ale conştiinţei.
Descoperind dureros şi tragic că cele mai grave şi greu de depăşit obstacole
sunt cele ale tiparelor din interiorul nostru cel mai interior, ca să spunem aşa,
transformate în norme, mituri şi enormităţi ideatice, istorice şi ideologice
prin folosinţă şi uzaj, prin necumpănire dar şi exces.
Rimbaud a adus în poezie un spirit atât de „ştiinţific”, de modern, o
cumpătare tăioasă, o prospeţime a expresiei şi o înţelepciune neresemnată
atât de vie încât pare a fi un soi de profet al spiritului contemporan. Sau cum
spune el în poemul „Vieţi”: „Înţelepciumea mea e la fel de dispreţuită ca şi
 23

haosul. Dar ce-i oare nimicnicia mea, pe lângă stupoarea care v-aşteaptă ?”
(Traducere de Petre Solomon)

februarie 2004

Constanţa
de Gerard Augustin
traducere de Constantin Abăluţă

Motivul călătoriei, al descoperirii şi al întâlnirilor ilocuţionare

constituie pentru Gerard Augustin, în amplul poem “Constanţa”, (apărut la
Editura Ex Ponto, într-o ediţie bilingvă româno-franceză), cadrul sensibil şi
raţional prin care ochiul interior, de veghe, ca să spunem aşa, luminează
carnea şi oasele lumii, durerea şi angoasa, femeia şi marea, iluzia şi
piramida, umbra misterioasă a lui Ovidiu şi “norul albastru al moraliştilor”
într-o sinteză unică, semnificativă. Din acest punct de vedere, Constantin
Abăluţă apreciază, pe bună dreptate, că “o investigaţie de asemenea
amploare şi profunzime nu a fost întreprinsă până acum de nici un poet
român, cu atât mai mult de străini”. Incursiunea iniţiatică a lui Gerard
Augustin în substanţa spirituală dar şi în cea geografică a României
provoacă o iradiere dramatică dar şi o tensiune vie surpând clişee, dogme şi
obişnuinţe de a ne privi şi aprecia. Este evident, înainte de toate, că cel care
vine şi ne cercetează, Gerard Augustin, poetul, nu este cu adevărat străin de
noi. Şi cu atât mai puţin un ne-cunoscător al adâncurilor unde se formatează
identităţi şi destine. Ba, din contra. Bucuria dramatică, ca luciul unui mări la
răsăritul soarelui, aparţine indiscutabil unui spirit mediteranean învăţat de
secole să cântărească şi să asimileze. Este, desigur, vorba de „spiritul” latin.
Aglutinând farmaceutic, după distilări de civilizaţie milenară, celestul cu
teluricul, fierbinţeala sângelui cu rigoarea raţiunii, uimirea mistică a
frumuseţii cu sălbăticia vegetalului şi a istoriei într-o „scară azurie pe care
coboară Ovidiu”. Dar cel mai intens sentiment adus de poetica lui Gerard
Augustin vine din descoperirea sau, mai exact spus, redescoperirea unui tip
de „unitate” pe care, noi, românii, ne-am dezobişnuit a crede că există şi că
funcţionează cu adevărat în alcătuirile noastre intime. Datorită, indiscutabil,
conjuncturii istorice care ne-a scos, în deceniile „comuniste”, din fluxul
 24

germinator al civilizaţiei şi al culturii continentale. Şi, deci, al specificităţii

noastre europene cu atât mai acut astăzi cu cât „sceptică stăpânirea istoriei
nu oferă vreo traducere / ori vreun reproş.” Însă palierul unei istorii ca o
mamă planturoasă şi atotputernică nu reprezintă decât una dintre multiplele
feţe ale poemului. Schimbând cu subtilitate registrele pe care se desfăşoară
poemul Gerard Augustin este concomitent obsedat şi de fulguranţa
spaimelor şi a tensiunilor unui prezent flămând, ce transformă mereu carnea,
cuvintele şi secundele în capcane fără scăpare „ca şi cum într-o viaţă de
netăgăduit acest neam / ar smulge crini de mare ce păstrează nisipul.”
Pendulând deopotrivă cu graţie, dar şi cu brutală bărbăţie între neliniştea
browniană a unui prezent „copleşit de veghea cunoaşterii” şi regalitatea
grandioasă, de sarcofag, a unui trecut „ca şi cum partea cea mai uşoară / a
acestui neam / ar fi nuditatea amintirii” poetul desfăşoară, ca un regizor
postmodern, oglinzile fără odihnă ale metaforelor şi a nudităţii cuvintelor
într-o succesiune aproape cinematografică. Din acest punct de vedere chiar
înşiruirea unor titluri de capitole poate constitui, în sine, o mostră a
capacităţii autorului de a ne călăuzi în imaginarul lui formativ: „Încăpăţânata
fraternitate”, „Mare: gură căscată”, „Îngerul istoriei”, „Viile de pe Calea
Victoriei”, „Ziguraţi mimetici”, „Experienţa nemuririi”, etc.
Oricum, Gerard Augustin îşi construieşte poemul ca pe un edificiu
labirintic în centrul căruia, desigur, nu se poate ascunde decât un alt
„Minotaur”. Acesta te aşteaptă, pe tine rătăcitule, dar nu pentru a te ucide ci
pentru a-ţi spori fiinţa şi forţa de a te trage singur de păr ca „imaginea
pictată pe apă / drept soluţie a enigmei”. Intimitatea solară a textului degajă
o energie purificatoare, proteică, de cunoaştere fundamentală impunându-se
printr-o rigoare constructivă unică şi printr-o sintaxă poetică amplă, dar şi
printr-o eleganţă a scriiturii cum doar cultura Franţei este în stare să o
afirme. Personajul tutelar al acestui univers exemplar, vine de la Roma. Este
Ovidiu, aşa cum îl cunoaştem (sau bănuim doar că îl cunoaştem), poetul unei
antichităţi opulente şi imperiale, „Civilizatorul”, dătătorul de noi temeiuri,
tocmai pentru că şi-a pierdut sensurile originare, rămânând doar cu bucuria
şi fascinaţia speranţei în sine şi în puterea spiritului său ordonator. Această
evazivitate mitologică modulează, creşte, umple viaţa, pământul şi marea de
rosturi „şi cu aceleaşi cuvinte fiinţele splendorii smulg / gloriei propria lor
transparenţă”. Dar ideatica simfonică a poemului este cel mai intens simţită
în metafora atotputernică şi evanescentă a mării şi a forţei ei expresive
concomitent heraclitiană şi parmenidian. În capacitatea sacră a apei de a
purifica şi naşte deopotrivă. De a îngropa şi de a învia. De a da un nou
conţinut ori sens păstrând ceva din misterul şi indefinitul primordial sau,
cum spune poetul: „glosa se împarte între dorinţă şi Marea ce pune /
 25

imaginea unui vapor acolo unde fusese un cuvânt”. Avem, în fapt, o

redistribuire a energiilor arhetipale din câmpul nostru spiritual deplasând
centrul de greutate de la spaţiul mioritic (pământul) spre un alt element
formator: apa, capabilă a oferi regenerare dar şi „dreptate”, cum se credea în
antichitate.
Poemul „Constanţa” desfăşoară o suprafaţă spirituală şi metaforică de
o dimensiune impunătoare, demnă de zeii şi de personajele mitice,
exemplare care o populează, aflată dincolo de contingentul şi clişeele unei
poetici moderne formale. Descoperindu-ne reliefurile şi adâncimile ori
bucuriile sacre ale după amiezii unde „voci vesele fac să alunece suprafaţa
modestă / a speranţei pe obârşia / roşului violent al unui magazin”.
Poetul, călăuză experimentată a semnelor şi a destinului, nu acceptă să
se rătăcească şi să ne rătăcească în derizoriul şi în banalul radicalizat.
Ordinea pe care ne-o relevă este una formatoare „a nemuririi care şterge
sensul pe care visăm / să-l locuim”. Şi, în acelaşi timp, capabilă a conferi
nobleţe şi un soi de demnitate universală.

Portret critic – Aurelian Titu Dumitrescu

Îngerii îndepărtaţi
de Aurelian Titu Dumitescu

Volumul „Îngerii îndepărtaţi” reprezimtă un spaţiu literar sincron

topind în paginile lui poezia şi critica, reflecţia cu „exerciţiile” de admiraţie,
„răceala” analitică cu emoţia întâlnirii cu universul ideatic al altor confraţi şi
rigoarea unei structurii de ansamblu cu plăcerea şi carnaţia cuvintelor ce
fixează parcă pentru totdeauna câte ceva din sufletul şi individualitatea
scriitorilor aflaţi în vizorul lui „critic”. Poeţi de care se apropie Aurelian Titu
Dumitrescu în acest volum sunt: Nora Iuga, Liviu Ioan Stoiciu, Valeriu
Mircea Popa, Tristan Tzara, Ion Vinea şi Horea Gârbea.
Genul acesta de text produs de poeţi, chiar dacă din multe puncte de
vedere se suprapune peste cel al criticilor de profesie, porneşte de la alte
premise şi posedă, de fapt, o altă finalitate. Poeţii-critici sunt mai degrabă
fascinaţi de unicitatea altui confrate într-un câmp semantic dat (plan
vertical), pe când criticul vede actul de creaţie individual al poetului într-o
structură în mişcare (literatura în ansamblul ei) surprinzând atât specificul
 26

cât şi familia ori curentul artistic în care acesta se manifestă şi se integrează

(plan orizontal) Unul face o „critică” mai mult subiectivă, metatextuală, de
întâmpinare, empatică, altul pare a prefera una obiectivă de explicitate şi
ierarhizare, contextuală. Unul ne duce pe noi către poet, altul aduce poetul la
noi. Desigur, această schemă, în realitatea intens fluctuantă a dialogurilor
dintr-un spaţiu cultural viu, nu fucţionează întotdeauna atât de clar şi de
precis supusă fiind continuu presiunilor „atmosferei” turbulente a oricărui
univers artistic populat întotdeauna subiectiv de către „creatori” şi idei lor.
În ceea ce priveşte însă volumul „Îngerii îndepărtaţi”, Aurelian Titu
Dumitrescu, spre deosebire de un critic „profesionist”, nu ascunde starea lui
de admiraţie şi bucurie, chiar jubilaţia capacităţii lui empatice de a ne
dezvălui resorturile vagi, subiacente şi preţioase, de solidaritate cu poeţii pe
care îi „critică”. Aş spune mai degrabă că se mândreşte cu ei. Cu forţa lor
expresivă, cu originalitatea, cu farmecul universului lor estetic şi spiritual, cu
unicitatea lor. Chiar în sublinierea acestor caracteristici aflându-se
justificarea actului „critic” al autorului. Avem totodată de-a face şi cu o
rigoare demonstrativă dezinteresată, care dă o dimensiune nonconformistă
actului critic a lui Aurelian Titu Dumitrescu. Este o rigoare de înţelegere
„critică” asemănătoare, de pildă, cu cea folosită de Constantin Abăluţă în
fişele şi judecăţile de valoare ale poeţilor antologaţi în cele două masive
volume ale culegerii intitulată „Poezia română după proletcultism”. În
acelaşi timp paginile cărţii propun, dincolo de forţa lor de convingere, o
dorinţă de aşezare, în sfârşit, a unor lucruri şi idei pe drumul lor literar firesc,
evident, aşa cum este el perceput – subiectiv - de către Aurelian Titu
Dumitrescu.
Generaţia de scriitori din care face parte şi Aurelian Titu Dumitrescu
pare a nu fi reuşit să se constituie şi să se impună îndeajuns de expresiv în
peisajul literar românesc, nu datorită lipsei lor de valoare ori de originalitate,
ci mai mult din motive extraestetice strivită, comprimată fiind între
generaţia, avându-l drept reprezentant pe - să zicem - Nichita Stănescu şi
generaţia optzeciştilor şi urmaşilor lor. Aceştia din urmă decişi să-şi afirme,
împotriva tuturor şi cu orice preţ, dreptul lor absolut şi singular de a se
detaşa de conformismului culturii şi ideologiei propagate de comunism.
Oricum am privi lucrurile trebuie apreciat demersul „critic” a lui Aurelian
Titu Dumitrescu presupunând un efort de necontestat, viu şi, în acelaşi timp,
aproape imposibil, prin dimensiunile şi prin ambiţia lui, mai ales dacă se ia
în consideraţie specificului impus de normele interne şi de valorile
funcţionale concrete ale spiritualiutăţii române din zilele noastre şi situaţia ei
de „tranziţie” spre redescoperirea sau, mai exact spus, reconstruirea sinelui
specific. „Operaţie” nu mai puţin dură, nu mai puţin „tragi-comică” decât se
 27

află societatea românescă, în integralitatea ei şi în drumul de astăzi spre

normalitate ori spre „normalizare” europeană. Ori Aurelian Titu Dumitrescu
şi opera lui, inclusiv volumul „Îngerii îndepărtaţi”, îşi cere dreptul de a fi
recunoscut şi înţeles tocmai în contextul enunţat mai sus. Atât el, cât şi încă
mulţi alţi creatori, continuând din păcate să vieţuiască literar într-o
marginalitate inexplicabil de „cenuşie” din punct de vedere critic.
Oricât de paradoxal ar părea acest lucru, volumul lui Aurelian Titu
Dumitrescu urmăreşte să ne reamintească totuşi faptul că nu suntem
niciodată complet singuri în efortul extenuant dar şi riscant de a descoperi
prin creaţie cine suntem, cum suntem şi ce suntem. Poeţii există şi veghează
chiar dacă nu sunt prea vizibili din punct de vedere social. Sau, poate sunt
vizibili, dar numai pentru cei ce au ochi să-i vadă şi să-i preţuiască. Deci,
poeţii există. Ei sunt „Îngerii îndepărtaţi” pe care trebuie să ni-i apropiem
mereu şi mereu, cu dragoste şi respect, sperând că modelul lor estetic ori
tehnicile lor existenţiale şi metafizice ne pot facilita coagularea şi
descoperirea propriului nostru sine.
Volumul are, dincolo de judecăţile şi de profinzimile metafizice ori
normative puse în joc, capacitatea de a stimula dialogul cu noi şi cu ceilalţi.
Ceea ce trebuie să recunoaştem nu este puţin lucru.

noiembrie 2002

Viaţa la zi - volumul II
de Aurelian Titu Dumitrescu

Ceea ce atinge Aurelian Titu Dumitrescu cu ajutorul cuvintelor se

metamorfozează. Câştigă un alt regim al expresiei devenind opac
înţelesurilor imediate. Din acest punct de vedere Aurelian Titu Dumitrescu
impune scări metaforice personale ce fascinează şi, desigur, seduc punându-
te pe gânduri. Radiind un fel de energie celestă paginile cărţii lui propun
stări de spirit dense îndepărtând orice conotaţie senzorială analogică.
Apropiindu-se mai degrabă de pragul unei exprimări imnice Aurelian Titu
Dumitrescu trece mereu dincolo de spaţiul şi timpul uzual al cuvintelor
pentru a ne propune alte dimensiuni valorice. Scoate oamenii, ideile ori
situaţiile cu care are de-a face din firescul lor „natural” până îşi pierd
individualitatea comună spre a fi proiectate sau metamorfozate, cum
 28

spuneam, într-un univers ideatic atemporal mitic, definitiv, reconciliat cu

sine. Iată, de pildă, ce spune Aurelian Titu Dumitrescu despre Radu Ciordaş:
„Horitorul Radu Ciordaş, cucereşte orientări din zona Codrului, pe care
entitatea noastră discretă le intuieşte şi ca dorinţe ale sale. Cântând, Radu
distruge neverosimilul şi este ponderea pre sine a dumicatului. Îl acceptăm
fiindcă ne place şi fiindcă ne hrăneşte. Îl putem recupera oricând, dar mai
ales într-un târziu, când toate ale sale istorisiri de a fi om se vor retrage.
Vorbind adevărat, el se luminează. Îl aprofundăm aşteptând să termine ceea
ce are de spus, dar şi ceea ce are numai de simţit din discursul liric prin
excelenţă. Tezele sale sunt ţeluri ale memoriei reîntregite de auspicitatea
discretoformă a perturbării din lumea Spiritului românesc. Respect eul
distins al lui Radu Ciordaş, cel ce se propagă numai ca fiinţă retrasă în
ritualuri.” (pag.107). Dacă nu ar suna prea religios şi, oarecum devalorizant,
s-ar putea spune că Aurelian Titu Dumitrescu „zideşte în cuvinte”. Oricum,
limbajul reprezintă pentru el o punte de acces către un tărâm al unui nou
cosmos spiritual reunind subiectul cu obiectul, interiorul cu exteriorul şi,
desigur, sacrul cu profanul. Aici, dar mai ales dincolo de cuvinte, se află
„sensul”, (sau ar trebui să se afle unul). Acesta are menirea de a ne ilumina
şi, totodată, de a ne pune în contact cu configuraţiile enigmatice ale
adevărului şi al valorilor pe care acesta ni le impune. Cuvântul face parte la
Aurelian Titu Dumitrescu din voinţa lui existenţială de a participa la absolut,
la devenirea universală, la actul creaţiei. Reprezentând chiar raţiunea lui
supremă de a fi. De unde şi o anumită tentă barocă, încifrată a formulărilor
provenită din efortul de a fi şi exact dar şi cât mai apropiat de această
metafizică imposibilă. Oricum, adevăr şi cosmos presimţit (nici nu se putea
altfel) mai degrabă cu sufletul decât apropriat pe deplin de către minte. Şi,
aflat mereu şi mereu dincolo de aura imediată a cuvântului şi a energiilor
puse de acesta în joc. Ceea ce însă îl „ghidează” în acest labirint mlăştinos al
sensurilor, al ideilor, dar şi al relativităţii lor pământeşti şi desigur pur
umane, este „Credinţa”. Credinţa în Dumnezeu dar şi credinţa în valorile
spiritului românesc. Credinţa în geniu dar şi în puterea colocvială a
cuvântului şi a autodefinirii prin el. În „arta cuvântului” cum ar spune Tudor
Vianu. Volumul „Viaţa la zi” (II) abundă, din acest punct de vedere, în
generoase exerciţii de înţelegere şi de admiraţie. Cu aceeaşi intensitate
prietenoasă, dar şi foarte atentă la adecvarea la „obiect”, Aurelian Titu
Dumitrescu purcede la o analiză critică a poeziei altor confraţi: Theodor
Răpan, Florea Florescu, Silviu Viorel Păcală, Vasile Preda, Octavian
Soviany, Ilie Gorjan, Bogdan O. Popescu: Ori se apleacă asupra volumelor
de proză ale lui Niculae Constantin sau Ştefan Mitroi. În alte pagini vorbeşte
cu recunoştinţă şi respect despre diferite personalităţi: Dora Stănescu, Mihai
 29

Şora, Alexandru Paleologu, Gheorghe Iova sau face incursiuni în universul

pictorului Nicolae Truţă ori al cântăreţei Veta Biriş.
Înţelegerea persoanelor şi a lucrărilor despre care scrie reprezintă
pentru Aurelian Titu Dumitrescu un act de încredere şi reinvestire. Este o
impunere solemnă şi analitică a dreptului lor la existenţă estetică ori socială.
Este o subliniere a toleranţei active şi binevoitoare, faţă de o diversitate
sintetică, indiferentă şi anonimă. Este acceptarea dreptului la sens dincolo de
dimensiunea socială însă entropică a lucrurilor, ideilor şi a oamenilor. Pentru
Aurelian Titu Dumitrescu lumea are coerenţă şi valoare dincolo de toate
incoerenţele, emoţiile distructive şi haosul care ne asaltează continuu. Abia
aşa drama vieţii devine suportabilă. Ba chiar poate îmbraca un aer eroic. Şi,
de ce nu, mitic. Fiecare „artist” are o răspundere din acest punct de vedere.
Are sau poate avea o menire. Un crez. Ce trebuie subliniat sau mai exact
spus descoperit şi reîncărcat de semnificaţii vii de către altcineva. Cineva din
afara propriului nostru efort individual de a fi ceea ce suntem. Lumea, viaţa,
omul, creaţia, poezia nu-i, poate, decât un exerciţiu de descoperire şi
reinvestire. Un dialog simbolic, întemeietor. O pagină de carte. Cum se
spune în „Ecleziastrul” 6-10: „Ce este omul se cunoaşte după numele care i
s-a dat deja.”
Aurelian Titu Dumitrescu îşi găseşte împlinirea în orizontul ideatic,
mitic şi mistic al cuvântului. Aceasta-i „fapta” care îi dă sens şi existenţă
deplină.

Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Mihai Eminescu, Cristian Popescu

de Nicolae Ţone
dialoguri cu Aurelian Titu Dumitrescu
 30

Cine a citit ultimele 3-4 cărţi „provocate”, ca să spunem aşa, de

diferiţi autori: părintele Neculai Constantin, ziaristul Ciprian Chirvasiu şi,
acum, poetul şi editorul Nicolae Ţone, în care „eroul” sau, mai exact spus,
„povestitorul” principal este Aurelian Titu Dumitrescu nu se poate să nu fi
remarcat aerul lor comun. Indus, în cea mai mare măsură de către tehnica
dialogală, de către „oralitatea” pusă în joc. Dialog având o puternică
ascendenţă în spaţiul european, dar din păcate o reprezentare mai puţin
activă în cultura noastră, tocmai din cauza dificultăţilor, dar şi a capcanelor
în care se poate cădea relativ uşor. Folosind numai emoţional şi fără rigoare
„conversaţia” şi spontaneitatea sintetică pe care o presupune se poate
aluneca în frivolitate sau şuetă de cafenea pierzându-se astfel forţa
transmiterii gândului cu spontaneitate dar şi cu maximă expresivitate ori
farmec. Însă Nicolae Ţone şi Aurelian Titu Dumitrescu au ştiut să ocolească
această posibilă cădere spre scena incomunicării cu ajutorul cuvintelor goale
în favoarea unei propensiuni analitice în zone şi către personalităţi de primă
mărime marcând prin opera lor spaţiul cultural românesc, chiar dacă în grade
şi cu mijloace stilistice diferite. Este vorba, după cum indică şi titlul cărţii,
despre Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Nicolae Labiş şi Cristian
Popescu. Totul, capitol de capitol, desfăşurându-se, cum era şi de aşteptat,
sub semnul unei oralităţi confesive dramatice, tensionate, dezvăluind nu doar
calităţile de „povestitor” ale lui Aurelian Titu Dumitrescu, dar şi formulări
inconfundabile, pendulând cu dezinvoltură între metaforă şi exactitatea
memoriei, între poezie şi credinţă, între o subiectivitate fierbinte şi un plan
critic olimpian chiar dacă, să zicem, cu accente strict personale. „Am ales
această soluţie – cum spune Nicolae Ţone – şi pentru că tipul de confesiune
practicat de Aurelian Titu Dumitrescu este unul care se bazează pe
revelaţie, pe intrarea adâncă în transă”. Oricum, paginile volumului
dezvăluiesc o arhitectură arborescentă şi o articulare luxuriantă a dialogului.
Întinzându-se de la notaţia cu tentă filosofică la cea stilistică, de la
amănuntul viu şi unic al memoriei la o geometrie paradoxală a ideilor, de la
planul politic la cel moral şi istoric, de la rigoarea antinomiei la emoţia
difuză, dar semnificantă, de la observaţia cu caracter fizic, psihiatric şi
biologic la generalizări şi aserţiuni apoftegmatice. Iată, de pildă, ce spune
Aurelian Titu Dumitrescu despre Nicolae Labiş: „Dumnezeu l-a plasat pe
Labiş într-un loc unde s-a ridicat un templu, care este chiar poezia lui. Noi,
oamenii de 40 de ani, mergem acolo pentru a ne ruga, pentru a ne confesa,
pentru a ne mărturisi experienţele care îi sunt întru totul cunoscute, genetic,
unui om ca Labiş. Labiş s-a născut matur. N-a avut nevoie să evolueze. Pe
el lumea l-a stricat într-o anumită măsură. Labiş este un Dumnezeu stricat
 31

de noi.” De altfel, acest ton bazat pe sentinţe, metafore şi credinţă, pe

absolut şi pe judecăţi ce nu mai suportă nuanţări ori retractări - constituie, în
multe dintre cărţile de proză şi de critică ale lui Aurelian Titu Dumitrescu,
chiar temelia pe care se înalţă şi evoluează discursul. Caracterizându-l în cea
mai mare măsură. Dar nu numai intensitatea posesivă în care priveşte şi
observă, judecă şi cântăreşte îl singularizează. Suprapunerea totală între
persoană şi destin, între scopuri şi mijloace, între eul poetic, fiinţa socială şi
operă fac din Aurelian Titu Dumitrescu o figură aparte în devălmăşia
literaturii române de astăzi. Cu atât mai semnificativ cu cât este, poate,
singurul poet ce recunoaşte şi propune ca blazon nobil filiaţia lui directă şi
indubitabilă din spiritul şi individualitatea altui poet: Nichita Stănescu.
„Nichita Stănescu este maestrul meu şi o permanenţă a vieţii mele. Sunt
ferm convins că, în clipa în care Nichita Stănescu va înceta să exisate în
mine, viaţa mea se va sfârşi. El va fi ultimul om pe care îl voi vedea înainte
de a muri. Nu copiii mei, nu nevasta mea, nu vreuna dintre iubitele mele şi
nici mama, ci el. Ultima dată îl voi privi pe el şi apoi voi muri.” Evident,
avem de-a face cu un act de credinţă şi devoţiune ce i-a modelat viaţa,
gândirea şi grila de apreciere a fenomenelor estetice şi nu numai. Care i-a
dat sens şi raţiune. Cred că avem de-a face cu o raţionalitate mitică ce face şi
desface lumea şi realităţile ei, cuvântul şi sentimentele, după principii
întemeietoare, reiterând prin poezie şi ritualurile ei, prin „preoţii” şi
„oficianţii” ei, un imn selectiv de slavă lumii, creaţiei şi creatorilor. O
liturghie. Iată, de pildă, privite lucrurile din alt unghi, ce spune Aurelian Titu
Dumitrescu despre „inhibiţiile” faţă de Eminescu: „1) Cel mai important –
nivelul poporului care nu şi-a însuşit încă religia sa artistică. Poporul
român se exprimă metaforic, ca un rabin orb, care a uitat literele
alfabetului şi şi-a reînsuşit „Vechiul testament” numai după auz.” Sau: „3)
Pragul libertăţii neamului în care fiecare trebuie să se simtă concurentul
propriei sale religii şi tolerantul, ademenitorul stimul al religiilor
coabitanţilor săi de alte etnii şi religii. În acest moment, pentru literaţi,
Eminescu este mai ales Noe. Dar în actualitatea istorică a poporului român
este şi Moise, şi David, şi Dumnezeu în acelaşi timp.” În sfarşit, un ultim
citat despre Eminescu: „Cât timp va fi Eminescu, poporul român nu va
putea fi distrus, iar, dacă omenirea, din complex de inferioritate, va distruge
poporul român, Eminescu o va complexa până la a o aduce în stare să-l
recreeze.” În această atmosferă de incandescenţă ascetică, bizantină, aş
îndrăzni să spun, în această taină a revelaţiei adevărurilor ultime, de fapt,
imposibil de atins raţional pe deplin, dar venerate cu sfinţenia proorocului
până la ultima suflare, sunt priviţi nu doar cei ce strălucesc deja nemuritor pe
firmamentul spiritualităţii române, Eminescu, de pildă, ci şi mai noii
 32

aspiranţi la nemurire, cum este, să zicem, Cristian Popescu. „Avea un chip

de copil. O blândeţe extraordinară, o bunătate, o inteligenţă şi o măsură
care te făceau să-l crezi arhitect sau cel puţin student la arhitectură...”
Aurelian Titu Dumitrescu nu este numai „oficiantul” unei lumi
ezoterice a spiritului pâlpâind subtil şi tainic în transcendenţa semenilor
noştri. Credinţa şi desfăşurările ei în viaţă, evident, presupune nu doar
existenţa binelui ci şi a „răului”, ca să spunem aşa. Din acest punct de vedere
Aurelian Titu Dumitrescu se dovedeşte a fi şi un puternic, neobosit şi
pătimaş cronicar al boemei scriitorilor români, pe care i-a cunoscut sau pe
care îi venerează ori, mai exact spus, îi apreciază critic, oferind pagini
memorabile încărcate de observaţii, portrete, amintiri şi caracterizări,
probabil unice. Oricum, demne de a fi reţinute şi savurate. În fond, acesta
pare a fi şi unul dintre rosturile dialogului dintre Nicolae Ţone şi Aurelian
Titu Dumitrescu. De altfel, viaţa creatorilor şi înfăţişările ei accidentale ori
permanente, palpitând şi manifestându-se dincolo de operă, a reprezentat
întotdeauna un teritoriu misterios, de graniţă – „nocturn” – ca să spunem aşa,
sau, în cel mai simplu caz, un spectacol fascinant şi excitant în acelaşi timp
prin pitoresc şi semnificaţie. Iar frecventarea acestei geografii a „artiştilor”,
evident, implică, ba chiar, obligă la „consemnări”.
În încheiere trebuie subliniat că nici Nicolae Ţone, mai ales prin
comentariile introductive făcute la fiecare capitol, nu se îndepărtează prea
mult de atmosfera incandescentă practicată de Aurelian Titu Dumitescu
aducându-şi astfel şi el contribuţia „mitică” la unitatea ideatică dar şi
stilistică a cărţii. Şi în viziunea lui, bunăoară, Labiş este un creator de
sorginte prometeică. „Căci s-a născut şi a murit foarte repede, într-o ţară în
care lirismul fusese extirpat fără milă din limba românului. Realismul
socialist era atottriumfător, maimuţărindu-se cu o consecvenţă atroce
sovietismul gregar şi ucigaş triumfător. Versul şi viaţa efemeră ale lui Labiş
sunt urna funerară pe care o vom purta totdeauna sub limba vie, de carne,
pentru a nu uita că miracolul nu poate fi nicicând şters de pe faţa
pământului. Labiş a murit nu neapărat pentru că un tramvai oarecare l-a
sărutat într-o zi tristă pe şira spinării, rupându-i-o nemilos, ci pentru că a
descoperit Libertatea într-o patrie încătuşată, unde libertatea nu era
posibilă nici măcar în imaginaţie.”

Parada (Autobiografie)
de Aurelian Titu Dumitrescu
 33

Nu se poate spune că „Parada” de Aurelian Titu Dumitrescu nu

respectă caracteristicile unei autobiografii. O biografie privind un destin
aproape romantic, atipică oricum, ieşită din traiectoria obişnuitului ce
îmbracă viaţa unui oarecare. O biografie plină de dramatism şi contraste,
unde binele şi răul, obstacolele şi încrederea, biologicul şi valorile spirituale,
prietenii şi duşmanii, istoria şi cerul sunt puse să-şi desfăşoare pulsaţiile
pentru a da seamă, până la capăt, de avatarurile unui luptător, ale unui
„supraom”, ca să folosim termenul unui filosof sau, mai exact spus, şi
coborând într-o realitate frustră, dar exactă destinul şi viaţa unui poet din
zilele noastre. Eroul principal, autorul, se lasă descoperit fără menajamente
în lumina crudă a cuvintelor, a situaţiilor, uneori dând chiar impresia că
avem de-a face mai degrabă cu un personaj romanesc decât cu viaţa reală a
lui Aurelian Titu Dumitrescu. Relatată chiar de el. Aici, cred, se află şi una
dintre caracteristicile cărţii: ştiinţa autorului de a pendula - naiv şi savant, ca
„regizor” absolut al unui imaginar spectacol, expresiv şi simplu, credibil dar
şi spectaculos - între un punct de vedere subiectiv firesc, (fiind vorba de
propria ta viaţă) şi o detaşare simbolică propunând un punct de vedere
obiectiv, de scriitură şi exactitate, în care autorul renunţă complet la haloul
emoţional şi metaforic ce îmbracă faptele, oamenii şi ceea ce se întâmplă de
obicei cu noi. Descoperim astfel articulaţii necunoscute (sau mai puţin
cunoscute ca semnificaţii formative), dar şi altele relaţionale, familiare, de
prietenie, iubire şi ură, într-o stare de intimitate dezarmantă, crudă şi
dramatică. Radiografia cărţii împinge însă mărturisirea până dincolo de
autobiografie, cititorul fiind orientat către cunoaşterea unui „personaj”
devorat, ca într-o tragedie antică, de propriul lui destin. Acest amestec brutal
şi rafinat dintre psihanalitic şi romanesc, dintre sinceritatea care nu mai are
nimic de ascuns şi semnificaţiile profunde ale întâlnirii cu unii oameni,
fapte de viaţă şi idealuri din şi prin care s-a format autorul, conferă cărţii
tensiune, ritm şi justificare. Adăugând-o, complementar, altor pagini, din
alte cărţi de „mărturisiri” despre sine ori viaţa literară ale lui Aurelian Titu
Dumitrescu. Desigur, o ierarhizarea a „întâlnirilor” este inutilă, memoria
autorului consemnând doar fragmente semnificative, distribuite aleatoriu în
paginile cărţii. Dar simplitatea observaţiilor şi apelul direct pus pe idei şi
expresii, mai mult ori mai puţin memorabile, văduveşte, uneori,
expresivitatea portretelor şi a situaţiilor. Această estompare voită a emoţiilor
e totuşi pasageră. Unele momente sunt, tocmai prin laconismul lor,
deosebite. De pildă cel legat de examenul de licenţă când, după ce unii dintre
conducătorii „Academiei Ştefan Gheorghiu” îi resping indignaţi şi
 34

ameninţători, în spirit „partinic”, lucrarea de diplomă, care punea în discuţie

„Sincronismul şi protocronismul”, a doua zi aceeaşi lucrarea îi este totuşi
admisă cu laude, datorită unor „intervenţii” oculte, binevoitoare.
Dincolo însă de faptele relatate, deseori sub o formă abia schiţată,
alteori mai amănunţit şi mai bogat, se poate discerne un punct de vedere
constructivist. Fapt ce conferă o altă caracteristică volumului. Decupajul în
alb şi negru, (cei care mi-au făcut rău în viaţă şi cei care mi-au făcut bine),
cu care operează Aurelian Titu Dumitrescu, reconstruieşte o biografie
proiectivă, „istorică”, probabil corectă dar, chiar prin această exactitate
impunând, în unele dintre pagini un aer uşor schematic şi, din această
pricină, fiind mai puţin atractive literar. Spre deosebire de alte file, din alte
cărţi vorbind despre aceleaşi subiecte ce i-au marcat viaţa, unde autorul
desfăşoară o bogăţie remarcabilă a nuanţelor şi situaţiilor evocate
transformând discursul lui în adevărate pagini de literatură. Acest
geometrism simplificator are totuşi meritul de a transforma „Parada” într-un
fel de coloană vertebrală peste care, celelalte cărţi ori pagini, la urma
urmelor aproape toate autobiografice, se pot structura. Împreună formând o
arborescenţă complementară, cu misiunea de a susţine un personaj exemplar:
„Poetul” şi lupta lui pentru a se individualiza, dreptul lui la existenţă
culturală şi la libertatea de exprimare. Cu siguranţă aici se află nu doar o
frumuseţe donqijotească a vieţii, poate utopică, pentru că la mijloc e vorba
numai de idealuri, de o împlinire şi de o putere abstractă dar gratuită a
esteticului, opusă forţei concrete şi brutale a banilor, de pildă, ori forţei, atât
de bizantine la noi, a politicului ori a moralei, pervers invocată acum pentru
justificarea celor mai imorale manifestări sociale şi individuale. E vorba, mai
presus de orice, de forţa formativă a ideilor prin care poetul poate da
consistenţă şi expresivitate valorilor spirituale, în lipsa cărora fiinţa umană şi
scânteia de divinitate din el decad, împingând omul şi societatea spre
gregaritate şi regres. Şi, de ce nu, poate fi vorba şi de mândria unui om, a
poetului, de a fi în sine, dar şi pentru ceilalţi, model şi prieten „la bine şi la
greu”, ca să spunem aşa, pentru a străbate viaţa şi istoria, cu sens şi încredere
în dreptul nostru de a fi liberi, creativi, demni. Iar Aurelian Titu Dumitrescu
nu se poate sustrage acestor idealuri, acestui destin, (mai tragic şi mai
dureros decât ne putem închipui aşezaţi comod doar în tribune), asumându-
şi-l până la capăt şi fără regrete. E un erou înţelept, puternic şi exemplar sau
un neadaptat social ascunzându-se în spatele unor abstracţiuni care s-au golit
poate în decursul timpului de adevăr?
De fapt, Aurelian Titu Dumitrescu scrie, o autobiografie „tezistă”,
marcând traiectoria unui destin care, trecând dincolo de mediul artistic
particular în care se plasează, ar putea fi a oricăruia dintre noi. Dincolo de
 35

dualitatea „obstacole” şi „depăşire” se află energia primară a sensului pentru

care trăim. Sens şi scop totodată care te reprezintă şi care îţi poate justifica
existenţa pentru că este alegerea ta primară. Poate, modul cel mai direct de a
fi liber într-o lume care nu prea ştie ce să facă cu sine şi devenirea ei.
Oricum, cărţile lui Aurelian Titu Dumitrescu, reuşite ori mai puţin
reuşite din punct de vedere literar, dau seama despre un om, despre un poet
din zilele noastre care şi-a asumat destinul fără rezerve, contopindu-se cu el.

Epistolar târziu
de Aurelian Titu Dumitrescu

„Epistolar târziu”, noul volum de critică literară a lui Aurelian Titu

Dumitrescu propune o întâlnire particulară dar profund semnificativă a
autorului cu opt scriitori: Nicolae Tone, Mihai Nenoiu, Petre Ghelmez,
Toma George Maiorescu, Petre Stoica, Angela Marinescu, Tatiana
Rădulescu şi Marcel Ion Fandarac. Textele cărţii, scrise la date diferite,
unele chiar înainte de ’89, posedă grade inegale de esenţializare şi abordare a
ideilor dezbătute, influenţate fiind, întrâo anumită măsură, de climatul
ideologic, „istoric”, în care au fost elaborate. Dar paginile cărţii nu sunt
numai „radiografii” având menirea de a ne introduce în zonele profunde ale
creaţiei şi specificului autorilor, în decodarea coordonatelor estetice şi
stilistice pe care se afirmă şi se desfăşoară opera lor. Ele ne deschid, mai
ales, un orizont al semnificaţiilor, să zicem, extraâsemantice, metafizice,
propunând o incursiune în misterele abia întrevăzute, preâsimţite ale
sensurilor şi semnificaţiilor aflate dincolo de cuvinte şi de poetica lor
propriuâzisă. Poţi recunoaşte aici cu relativă uşurinţă dialogul sau, mai bine
spus, monologul purtat de Aurelian Titu Dumitrescu cu transcendenţa
limbajului. Şi, în special, datorită calităţii lui de poet, cu limbajul având
funcţia de făptuire, de întemeiere prin logos de lume, metafore, sensuri,
hotare şi ordine. Cred că aici se află chiar una dintre caracteristicile
definitorii ale lui Aurelian Titu Dumitrescu. El percepe limbajul, ca
reprezentând un fel de „materie” sau energie primordială, unde în mod
diferenţiat, sălăşluieşte totul: universul, fiinţa, divinul, femeia, păcatul,
etnicul, trecutul dar şi viitorul, adevărul, iubirea, frumosul (care poate fi şi
 36

urâtul), viaţa şi moartea deopotrivă. Diferenţiate unele faţă de altele şi totuşi,

paradoxal sau poate nu, construite din acelaşi „material” şi din aceleaşi
tensiuni dialectice. Accesul la această „esenţă” presupune tehnici speciale de
gândire, ucenicie dar şi calităţi individuale unice, dezvoltate în timp şi, mai
ales, înţelese şi stăpânite prin contactul cu „maeştrii”, fie ei fiinţe vii, în
carne şi oase, cum se spune, ori reprezentaţi de creaţia lor exemplară. Toate
aceste probleme, subiective şi obiective, personale ori sociale, constituind un
fel de destin stric individual şi cu finalităţi escatologice greu, dacă nu chiar
imposibil de stăpânit şi explicat pur raţional. Avem astfel deâa face cu un
teritoriu ezoteric, ori, ca să folosim un termen politic, un teritoriu
neâdemocratic. Este un spaţiu lingvistic şi metaforic privilegiat, elitist, cu
har dar şi cu o binecuvântată pedeapsă. Un „purgatoriu” pe care îl alegi sau,
mai exact spus, care te alege, spre a te mântui de haosul şi entropia, pe care
le poţi lăsa în urma ta, dacă nu eşti angrenat întrâun autentic, complex şi
responsabil proces de creaţie. Un teritoriu suprem şi o desfăşurare unică şi
inimitabilă a fiinţei care posedă şi este posedat, la rândul lui, de acest har al
logosului primordial, metaforic, semnificant. În plan ontologic, poate, cel
mai însemnat palier, în afara întâlnirii cu divinitatea şi absolutul.
Chiar cu riscul de a greşi „reperele” şi „distanţele”, este totuşi
instructiv în a schiţa drumul parcurs de Aurelian Titu Dumitrescu până la
deplina înţelegere a funcţiei actuale a limbajului poetic şi a semnificaţiei lui
întemeietoare. Presupun că acesta este: energia vitală a gândului şi a inimii
ca marcă şi matcă semnificativă a lumii individuale, iubirea, Mihai
Eminescu, patria (ca spaţiu spiritual privilegiat şi ocrotitor), Nichita
Stănescu, Caragiale, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Biblia, Dumnezeu.
Subliniez, încă odată, că avem deâa face cu o preâsupune, ce poate fi
amendată, dacă nu chiar ignorată. Dar structura unei traiectorii formative
asemănătoare tot poate fi detectată în cărţile şi în opera lui Aurelian Titu
Dumitrescu. Acest „pattern” (şi având în vedere volumul de care ne ocupăm
acum, „Epistolar târziu”), poate fi presupus a reprezenta structura
„magnetică” ce a determinat organizarea paginilor cărţii. De fapt, cred că
există o subtilă unitate subterană a întregii lui creaţii, venită din forţa
conştiinţei transpersonale a transformării scrisului în destin şi implicit în
puterea acestuia de a oglindi holografic autorul şi mediul social al acestuia,
odată cu drumul parcurs către sine şi poezie. Şi implicit înţelegerea
limbajului poetic ca fapt primordial, având caracter sacru, atât în plan
individual cât şi în cel social ori istoric.
„Epistolar târziu” nu sâa putut sustrage acestui proces generalizat de
abordare a scrisului ca „logos”, chiar dacă textele, ca tonalitate şi abordare,
merg de la o critică la „obiect” până la un soi de „laudatio”, de la simple
 37

însemnări până la analize extinse şi riguroase, în stare să epuizeze subiectul

atins, de la ocolirea prin omisiune a unei concluzii, ce ar putea jigni, până la
sentinţa afirmată răspicat şi fără dubiu. Autorii investigaţi, personajele
diverse â ca mărime şi importanţă, ce populează paginile cărţii or
întâmplările literare sau biografice, acordurile ori dezacordurile asupra unor
idei sau teme, amintirile ori situaţiile personale de viaţă, prieteniile ori scurta
notaţie, au o anumită relevanţă şi o semnificaţie majoră nu atât în sine cât,
mai ales, în funcţie de capacitatea lor de a precipita şi participa totodată la
impunerea şi finisarea obiectivului primordial: limbajul poetic şi accesul la
energiile lui exemplare. Descoperit şi întreţinut fie raţional, în planul
conştiinţei dialogale, fie apelând la planurile subterane, de adâncime, ale
inconştientului ori subconştientului, monologal, când la actul scrierii
participăm mai degrabă „posedaţi”, în „transă” ori, pur şi simplu, în stare de
„inspiraţie”. Limbaj suprem, universal, mitic aproape (prin asta dumnezeiesc
şi demonic în acelaşi timp) cu ajutorul căruia, şi folosind tehnici, mai mult
or mai puţin speciale, ne putem transfigura taumaturgic, pentru a fi mai
aproape de adevăr, de absolut, de împlinire şi chiar de noi înşine. Privite
lucrurile din acest punct de vedere aproape nici nu mai contează valoarea
estetică şi de filiaţie stilistică a textelor analizate de Aurelian Titu
Dumitrescu. Ori locul ocupat de autori întrâo presupusă istorie a literaturii
române. Important pare a fi, mai degrabă, atingerea şi stăpânirea
coordonatelor ideatice ale logosului poetic, prin cuvântul care „zideşte”,
decât subiectivitatea ori, şi mai rău, biografia, istoria, moralitatea ori chiar
ideologia „producătorului” de texte. Toţi cei care cred pot fi mântuiţi, pentru
a participa la festinul misterului creaţiei. Dar, atenţie, se pare că, la fel de
uşor, pot fi şi alungaţi de acolo. Bunăoară prin „păcatul” omisiunii unui
singur cuvânt şi a înţelesului profund, sacru adus de acesta întregului. Cum
se întâmplă cu Adrian Păunescu, când vorbeşte despre „Luceafărul”
eminescian şi despre Hyperion, căzând în ridicol şi neant, prin interpretarea
eronată a poemului şi a unuia dintre sensurile puse de acesta în joc.
Prin această nouă carte „critică”, Aurelian Titu Dumitrescu, nu face
decât să continue ceea ce a început cu volumele lui anterioare de proză.
Dovedind aceiaşi capacitate empatică, analitică şi sintetică, de a sonda şi
cartografia atât zonele mitice, întemeietoare ale limbajului cât şi plăcerea de
a descoperi şi valorifica pe acei scriitori, care i se par lui, că se pot înscrie în
structurile metaâlingvistice amintite.

aprilie 2003
Viaţa Românească
 38

Ceremonii nocturne
de Aurelian Titu Dumitrescu

Două texte formează substanţa volumului „Ceremenii nocturne”.

Alăturându-le în paginile unei singure cărţi Aurelian Titu Dumitrescu şi-a
propus să construiască o simetrie paradoxală a lor mizând pe o viziune
complementară susţinându-se reciproc.
„Simple observaţii asupra sincronismului şi a protocronismului” este
un eseu programatic. Marcând curajul de a spune altceva decât „tezele”
oficiale ale ideologiei comuniste, într-o vreme când nu prea se obişnuia să se
facă aşa ceva. După cum bine ne aducem aminte, atât „sincronismul” cât şi
„protocronismul” au fost mai degrabă noţiuni stric propagandistice ale
naţional-comunismului decât mijloace obiective de investigare a valorilor
spiritualităţii şi a culturii româneşti. Oricum, „observaţiile” critice ale lui
Aurelian Titu Dumitrescu au fost elaborat în 1984, în plină şi aberantă
campanie propagandistică a regimului ceauşist, ca lucrare de diplomă la
„Academia Ştefan Gheorghiu”. Prin el autorul a încercat să spună ceea ce
gândeşte despre aceste instrumente „ideologice” din interiorul sistemului. Şi
cine poate uita că acesta se afla peste tot, ca să spunem aşa. Cu îndrăzneală
sfidătoare, dar şi cu echilibru metodic Aurelian Titu Dumitrescu în „Simple
observaţii asupra sincronismului şi a protocronismului” demontează un
instrument „critic” atât de drag aşa zisei „culturi” a totalitarismului şi a
sprijinitorilor lui, profitori şi specializaţi doar în „gândirea” şi propagandă
comunistă. Desigur, astăzi textul are alte conotaţii şi semnificaţii decât a
avut în 1984. Dar curajul şi luciditatea, forţa argumentării pot fi apreciate ca
dovedind un act de înaltă valoare morală. Cu atât mai mult cu cât nici
vremurile de astăzi nu se străduiesc prea mult să acorde vre-o importanţă
deosebită acestor valori de „risc”. Calmul, rigoarea, complexitatea bine
strunită a textului susţinute de un limbaj accesibil, creează pagini rafinate şi
solide impunând dincolo de idei şi structura lor logică o atractivitate
seducătoare, chiar fascinantă uneori. În 1984 Aurelian Titu Dumitrescu avea
îndrăzneala să-şi asume libertatea de a gândi şi de a trăi altfel decât „oficial”.
Aşa se poate explica într-o mare măsură incapacitatea lui de a colabora activ
cu ideologia comunistă şi desigur relativa lui marginalitate literară. În pofida
talentului şi a incontestabilei lui personalităţii. Desigur, nu a fost singurul în
 39

această postură, dar asta nu ne poate impiedica astăzi să dăm Cezarului ce

este al Cezarului.
Cel de al doilea text: „Erosul memoriei” este un studiu despre poetul
George Almosnino. George Almosnino, după cum se ştie, a făcut parte dintr-
un grup literar, să zicem, al elitiştilor. Grup evident marginalizat, dar şi
tolerat într-o oarecare măsură. Oricum, nu era lăsat nici să trăiască, nici să
moară din punct de vedere cultural. George Almosnino, Nora Iuga,
Constantin Abăluţă, ca să anibtesc doar trei dintre cei ce au făcut parte din
el, în acest răstimp de marginalitate şi relativă „toleranţă”, şi-au construit
opera. Au scris. Nu atât indiferenţi la ceea ce se întâmplă „politic” în jurul
lor ci, mai degrabă, concentraţi la ceea ce se întâmplă cu propria lor fiinţă
estetică raportată la poezia contemporană. Poezie şi poeţi aflaţi, evident, în
afara cercului de interese imediate, ideologice şi culturale, ale regimului
comunist. Iar efortul lor constant şi curajos de a nu se lăsa înregimentaţi s-a
materializat în volume publicate ori păstrate în sertar. Poezie care odată cu
trecerea timpului dovedeşte a poseda o forţă expresivă şi o creativitate cu
nimic inferioară valorilor europene, mondiale chiar. Aurelian Titu
Dumitrescu în studiul consacrat lui George Almosnino se dovedeşte atras
tocmai de expresivitatea unică a poetului şi de particularitatea adusă de
acesta în peisajul literaturii române contemporane. Dar ceea ce
individualizează studiul lui Aurelian Titu Dumitrescu, oricum unul dintre
cele mai bogate şi profunde publicate până acum, ţine de altceva. Avem aici
de-a face nu atât cu o relaţie pur „critică” ci mai degrabă cu una
preponderent empatică, de descoperire şi de relevare a relaţiei de
atractivitate „magnetică” dintre doi poeţi şi misterioasele lor vase
comunicante. Un poet ca Aurelian Titu Dumitrescu, mânat de o energie
nativă (deopotrivă sacră şi profană), oricum metafizică, în stare să
remodeleze întregul univers, intră într-o consonanţă vie şi intensă cu George
Almosnino, stăpân al unui imperiu poetic al solitudinii şi rarefierii, unde
lucrurile şi fiinţele se dematerializează pentru a deveni pure ficţiuni,
încărcate fiind de straneitate şi de mister persuasiv: al morţii, al tăcerii de
dincolo de cuvinte, al reamintirilor şi al iubirii eliberată de orice carnalitate.
Parcurgâmd textul lui Aurelian Titu Dumitrescu nu ştii ce să admiri mai
mult: poezia lui George Almosnino sau capacitatea lui Aurelian Titu
Dumitrescu de a se apropia şi de a descifra resorturile poeziei lui George
Almosnino. Avem astfel o simbioză sui-generis, parcă nelimitativă între cei
doi poeţi, ce transformă „Erosul memoriei” într-un alt poem care va necesita,
evident, scrierea altui poem, imaginat şi construit pe baza energiei
metaforică a unui alt poet. Oricum, mijloacele „analitice” puse în joc de
către Aurelian Titu Dumitrescu nu se dovedesc asemănătoare studiilor
 40

normale ale criticilor profesionişti făcute altor poeţi. Din această cauză a
spune câte ceva cât de cât plauzibil şi exact despre „Erosul memoriei”
înseamnă mai degrabă a vorbi „necritic” despre el, fiind poate necesară
construirea unui fel de metatext interpretativ.
Evident, ”Ceremonii nocturne” este un volum atipic. De fapt, acest
lucru nici nu miră având în vedere cu cine avem de-a face. Dacă în „Simple
observaţii asupra sincronismului şi a protocronismului” este vorba despre o
gândire care, pentru a-şi afirma libertatea, demontează cu luciditate şi
perseverenţă un întreg eşafodaj de idei şi afirmaţii propagandistice lipsite de
valoare, în „Erosul memoriei” aceeaşi gândire, pentru a-şi afirma aceeaşi
libertate, aduce un elogiu de o profunzime, căldură şi înţelegere exemplară
unui poet unic: George Almosnino. Avem, aici, o simetrie paradoxală,
demonstrativă.
În încheiere nu mai rămâne poate decât un singur gând a se spune:
personalitatea lui Aurelian Titu Dumitrescu se dovedeşte a fi plină de o
neobosită energie creatoare, atât în plan strict poetic, cât şi dincolo de el,
volumele de „proza” încărcându-se de aceeaşi mistuitoare forţă expresivă şi
profunzime specifică, în stare să aglutineze valori spirituale exemplare.

mai 2002

Maranatha
de Aurelian Titu Dumitrescu

Un bun mijloc pentru a ne apropia sau, mai exact spus, pentru a ne

bucura de poezia lui Aurelian Titu Dumitrescu este, fără îndoială, acceptarea
unei intimităţi active cu ea. Construindu-ne, ca să spunem aşa, o atenţie
deschisă, concentrată dar şi liniştită, chiar solemnă a minţii şi a inimii aptă
să îmbrăţişeze, să aspire, atât cât poate, întregul ei. Pentru a gusta cu mai
multă savoare concentratul de emoţie şi de necuvinte din fiecare vers.
Probabil, această încordare „relaxată” a gândului, ca să folosim un paradox,
este specifică receptării oricărei forme autentice de artă. Dar acum vorbim
de specificul poeziei. De fapt, de poezia lui Aurelian Titu Dumitrescu şi fără
a ne înarma cu pioşenie, aş îndrăzni să spun, este greu, dacă nu chiar
imposibil, să ai acces la acest univers dens şi serafic totodată, luminos ca
visurile nopţii de vară, obositor şi crud ca viaţa pe un gheţar, ascuns în
străfunduri ca rugăciunea însinguratului către cel Atotputernic, cutezător ca
 41

umbra lunii roşii şi, de ce nu, tragic şi lucid ca tăcerea dintre îngeri. Oricum,
apropierea de poezia lui Aurelian Titu Dumitrescu presupune un efort
empatic maxim. Densitatea sentimentelor şi a ideilor aflate parcă, dincolo de
cuvinte şi metafore, neliniştea, aerul aspru şi curat pe care îl simţi venind din
adâncuri insondabile şi indefinibile creează o relaţie specială, un dialog
dramatic între poezie şi cel ce vrea să aibă acces la ea. Cele două poeme
„Amin” şi „Aleluia”, formând substanţa volumului „Maranatha”, sunt ca
două fluvii care în drumul lor unesc cerul şi pământul după o alchimie
proprie. Poetul ne împinge parcă să înotăm, ca să spunem aşa, într-o
„materie” ideatică, oricum aptă să cuprindă toate formele şi toate
conţinuturile, „substanţă” din care se naşte şi în care se întoarce până la
urmă totul. Ca supa primordială a lui Empedocles. Oricum, aspiraţia
poetului către absolut este o constantă ce trebuie subliniată.
În acelaşi timp, ca metronom a lumii, poemul lui Aurelian Titu
Dumitrescu descoperă şi acoperă deopotrivă. Masca fiinţei ca şi masca
universului sunt, de fapt, feţele aceleiaşi monezi. Smulge masca de pe chipul
omului şi ceea ce vei descoperi e doar o rană. Oricât de mincinoasă este
această mască fără ea nu am putem trăi. Dar nici cu ea destinul nostru nu
este mai breaz. Avem de-a face, de fapt, cu o poezie a stărilor primordiale,
amniotice, o poezie a ADN-ului, ca să folosim o expresie ştiinţifică.
Cuprinzând, in nuce, trecutul şi viitorul, destinul şi antidestinul fiecăruia şi
al tuturor, lumina şi întunericul cuvintelor care zidesc şi dărâmă, sângele
păcatului purificator, iubirea ameţită de iubire, animalitatea rece a cerului şi
visurile sfinte şi fierbinţi ale „femeii care îşi unge sânii către apus”.
Dar confesiunea dramatică a poetului reprezintă ca întotdeauna numai
faţa vizibilă a lucrurilor, doar povestea avatarurilor oricăror fiinţe : „M-a
durut când a trebuit să aleg/ Între moarte şi Dumnezeu/ Prea des
îngenunchiat/ În duminicile fără altare ale vieţii/ Am privit fascinat clipele
luminoase,/ Clipele fără frică de cei care au pierdut totul./ Trăiesc numai
din instinct,/ Într-o lume în care se minte atât de mult,/Încât numai ucigaşii
sunt sinceri.”
Însă dincolo de orizontul umanului din noi, dincolo de trecutul şi
dincolo de viitorul nostru, nu încape îndoială, se află ceva, se află cineva pe
care putem să-l numim Dumnezeu sau putem să nu-l numim în vre-un fel,
dar care ne priveşte sau, ni se pare nouă că ne priveşte, ne cântăreşte ori
chiar mai mult: ne judecă. Dincolo de orice durere şi de orice iubire, dincolo
de tragismul aproape banal al vieţii şi al morţii, dincolo de măştile destinului
nostru mereu provizoriu şi meru altul, parcă, ne spune: „Sunteţi ceea ce vă
străduiţi să fiţi. Nimeni nu poate hotărî în locul vostru. Sunteţi condamnaţi
să fiţi oameni aşa cum eu sunt condamnat să vă ofer speranţă şi iertare.”
 42

Se poate spune în încheiere, fără a greşi prea mult, că în poezia lui

Aurelian Titu Dumitrescu există o încordare a gândului care te scoate din
imediat şi din teama timpului pentru a încerca să te apropie de prezentul
absolut, prezentul dintotdeauna şi de pretutindeni. De aici şi posibilitatea de
a nu fi obligatorie încadrarea poeziei lui Aurelian Titu Dumitrescu în vre-un
curent artistic anume sau într-o generaţie specifică de poeţi. El poate fi, mai
degrabă, afiliat unei poezii metafizice. Fără a se uita că, în fond, face parte,
din pleiada densă şi uimitoare a poeţilor români din ultimele decenii ce pot
înscrie ţara noastră şi poezia ei în prim planul spiritual al literaturii europene
contemporane.

Portret – Neculai Constantin

Motivarea sinelui
de Pr. Neculai Constantin

Volumul „Motivarea sinelui” nu se citeşte uşor. În acelaşi timp este o

carte de care nu poţi să te desparţi uşor. Trebuie doar uneori să-ţi întrerupi
şirul întrebărilor puse de Neculai Constantin şi al răspunsurilor date de
Aurelian Titu Dumitrescu pentru a-ţi regla, ca să spunem aşa, ritmul
respiraţiei interioare, emoţia şi bucuria dramatică a întâlnirii cu acest text.
Pentru că profunzimea lui solară, densitatea, expresivitatea statuară dar şi
varietatea temelor adordate şi a informaţiei dăruite cu o parcimonie
neliniştitoare a cuvintelor îţi poate crea senzaţia de plonjon în adâncul
oceanului sau, poate, mai bine spus, de ieşire în spaţiul cosmic fără „costum
de protecţie”. De fapt, într-un fel de spaţiul-timp cu „n” dimensiuni al
omului care se descoperă, se construieşte şi se reconstruieşte mereu. Pe
măsură ce existenţa lui este gândită şi răzgândită cu efort neobosit de
îmblânzire şi de organizare interioară având drept hotare ideatice, drept scop
ultim iubirea şi desăvâşirea dumnezeiască. Fără „costum de protecţie” sau,
mai bine spus, fără acele convenţii şi protocoale lingvistice, arhicunoscutele
clişee, ce egalizează tot ceea ce ating golind de mister şi de expresivitate
limba şi gândirea. Producând un câmp „ideatic” comod, sterp, repetitiv,
entropic, numai bun spre a fi ingerat ca un drog între o plictiseală şi alta,
între o naştere şi o moarte fără sens, fără asumarea libertăţii şi a
responsabilităţii individuale dar şi fără o bună supunere faţă de legile scrise
şi nescrise a vieţii dăruită de divinitate.
 43

Trebuie subliniat de la bun început că autorii volumului „Motivarea

sinelui” se adresează doar cititorilor avizaţi. Celor receptivi la frumuseţea
paradoxală, la severitatea mitică şi la precizia holistică a efortului de
personalizare. De sustragere din indistinctul natural şi social care ne
caracterizează absorbindu-ne în cea mai mare parte a timpului pe care îl
petrecem aici pe pământ. De sustragere din indistinct şi uniformitate în
favoarea proceselor de definire ca fiinţe individuale unice şi libere prin
destin şi creaţie. Cu alte cuvinte cartea se adresează doar celor dispuşi să-şi
impună un destin, fie el şi tragic. Pentru a-l trăi până la capăt fără rezerve,
dar şi cu riscurile inerente pe care le poate presupune acest lucru.
Îndemnându-ne la o intensă meditaţie asupra conţinutului real al vieţii, dar şi
asupra idealurilor care ne animă ori ne bântuie. Fără a uita niciodată
importanţa, uneori insuportabilă a întâlnirii cu semenii noştri, cu ceilalţi
oameni. Cu semenii noştri atât de diverşi uneori, de buni ori de ciudaţi
alteori, de satanici ori de frumoşi încât, parcă, vin din alte lumi, uneori de-a
dreptul neomeneşti ori supraomeneşti.
Autorii volumului „Motivarea sinelui” îşi asumă cu eleganţă şi
detaşare aş spune, (o detaşare mai apropiată spiritului ştiinţific decât cel
artistic), explorarea destinului individual al scriitorului şi al omului Aurelian
Titu Dumitrescu. În fapt, destinul pământean al unui poet român al zilelor
noastre şi al unei „istorii” individuale şi sociale faţă de care cuvintele şi
cercetarea critică au rămas inexpresive, neputincioase chiar în dezvăluirea
adevărului. A adevărurilor şi a neadevărurilor, a dreptăţilor şi a nedreptăţilor
pe care le-am suportat şi le suportăm încă din plin. Însă Neculai Constantin
şi Aurelian Titu Dumitrescu nu fac şi nu desfac „istorie” şi nu vorbesc
despre ea decât tangenţia, cel mult. În schimb încearcă să desluşească pas cu
pas, cu îndârjire dar şi cu o imensă evlavie, cu luciditate şi încredere, plaja
valorilor şi a faptelor ce dau omului mereu tărie şi puterea de a fi mai mult
decât este. La întrebarea dacă un poet este un destin uman exemplar se poate
răspunde fără greş: da. Poetul prin cuvânt şi alcătuirile lui misterioase şi
expresive are acces direct la totalitatea fiinţei umane şi poate fi perceput ca
reprezentând însăşi omul. Aş cita aici dintr-un răspuns dat de Aurelian Titu
Dumitrescu: „Scriind, mai devreme sau mai târziu te demotivezi existenţial.
Devii comtemplativ şi dezinteresat pentru că ţi-ai epuizat justiţia lumească a
vieţii. Nu mai ai în biografie argumente care să te mişte. Rămâi într-un cadru
din care nu te mai urnesc din când în când decât Dumnezeu şi Diavolul. Eşti
demotivat existenţial atunci când nici propria-ţi moarte nu mai spune nimic,
când ea prin sine devine o noţiune absurdă în raport cu sinele profund.
Deschiderile pentru inspiraţie şi pentru viaţă devin maxime, dar şi pline de o
singurătate apăsătoare, sufocantă. Fără moartea din ea, care este o măduvă a
 44

spinării, chiar viaţa se deformează, iese de sub controlul trăitorului şi pare o

pacoste care se apropie inexorabilă. În această componentă elaborată şi
paradoxal, semivulgară, jenantă a fiinţei, spiritul nu discerne uşor care este
mâna lui Dumnezeu şi care este mâna Diavolului. Nici uneia şi nici alteia
dintre mâini nu i te poţi sustrage. Te salvezi numai dacă te vrea Dumnezeu.
Numai dacă el îl opreşte pe Diavol să te mai atingă, să mai bea viaţa din
sufletul tău. În netrăirea cosmică în care te afli, poţi surprinde, sub formă de
viziuni, o mare parte din univers, ajungi să simţi cum fiecare energie celestă
se cuprinde în Dumnezeire, cum laptele cosmic ţi se revarsă în stomac, cum
binele netrăit se arată ca bine trăit prin resurse pe care niciodată raţiune nu le
va putea întemniţa şi involbura în rigori. După asemenea sacrificii, lumea ţi
se dă şi poezia ţi se lasă. Cumplitul bine te împiedică să ai ceea ce fără
norme obscure trăieşti, asemeni unei pietre pe care scriu, indescifrabil şi prin
voinţa lui Dumnezeu, fenomenele oarbe ale naturii insondabile!” După acest
lung şi exemplar citat este greu să mai găseşti cuvinte şi idei vii care să
vorbească mai bine decât o fac autorii înşişi.
În încheiere deci se poate spune că avem de-a face cu o carte
„prieten”. Care poate fi alături de noi oricând şi oriunde. În momentele de
bucurie dar şi de cumpănă. Astăzi dar şi mâine. Pentru a ne ţine trează
atenţia cu care ne privim şi prin care privim lumea şi existenţa noastră în ea.
Iar insuportabila ei densitate este doar aparentă. Când începi să te obişnuieşti
cu generozitatea ideilor, cu discreţia şi misterul celest cu care se împarte
cititorilor, cu echilibrul savant al formulărilor ei şi când începi să descoperi
ceea ce se află dincolo de cuvintele şi de ideile ei imediate, ca să spunem
aşa, atunci este imposibil să nu simţi bucuria, frumuseţea, adevărul dar şi
prietenia prin care această carte ne învăluie şi te învăluie ca fiinţă
individuală. Lăsându-ne până la urma să descoperim singuri şi pe măsura
capacităţilor noastră de descifrare ceea ce ne aparţine şi ne împinge să fim
mai aproape de noi şi de viaţă, de valorile ei eterne.
Într-o lume a violenţelor de tot felul, într-o lume mai degrabă a fărăde
legilor „Motivarea sinelui” aduce o intimitate intensă şi curată, o lume de
dincolo de lume şi de nonvalorile ei ce ne macină zilnic. O lume a culturii
pur spirituale, a transcendenţei, a misterului şi a energiilor fundamentale, a
eticii şi a adevărurilor neconvenţionale, a toleranţei şi a echilibrului, a
binelui şi a frumosului nonprofit. E mult, e puţin ?

Aproapele meu, cuvântul

de Pr. Neculai Constantin
 45

După cum se ştie Crăciunul reprezintă una dintre cele mai frumoase
şi calde sărbători ale creştinilor, chiar dacă ea are loc în luna rece a lui
decembrie. Naşterea Domnului nostru Isus Hristos aduce în suflete bucurie
şi încredere, speranţe şi energii noi, reîmprospătând, ca să spunem aşa,
dimensiunile universale ale valorilor ce au conferit mereu sens vieţii:
iubirea, adevărul, dreptatea, frumosul, credinţa în Dumnezeu şi, mai ales,
încrederea că omul, dincolo de orice rău, ştie şi poate să pună în opera vieţii
lui trecătoare, aici pe pământ, scânteia de divinitate şi absolut ce i-a fost
dăruită în inimă. Oricât ar părea de ciudat Dumnezeu a avut curajul astfel să
se aşeze chiar în centrul fiinţei umane împingând-o din efemer şi nimicnicie
spre etern şi absolut. Este oare o vanitate ori o prea mare cutezanţă să ne
întrebăm: „Unde s-ar afla Dumnezeu dacă nu ar exista omul ?”. După cum,
nu încape îndoială, şi reciproca ar fi la fel de relevantă: „Unde s-ar afla omul
dacă nu ar fi Dumnezeu?”
Coborând însă aici unde ne aflăm acum şi, fără a intra într-un soi de
necuviinţă străină sărbătorilor creştine, vreau să aduc un cuvânt de
mulţumire părintelui Niculae Constantin. Pentru încrederea ce mi-a acordat-
o în a mă lăsa să confer o înfăţişare estetică modernă volumului „Aproapele
meu, cuvântul” apărut la Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Din acest punct de vedere nu cred că putem renunţa la o pledoarie viguroasă
şi continuă pentru a îmbrăca tot ceea ce facem, fie şi o carte, fie chiar viaţa
noastră, într-o dimensiune a esteticului, a frumosului. Aici cred că se află în
cea mai mare măsură şi reuşita cărţii părintelui Niculae Constantin. Dincolo
de ideile generoase şi pline de înţelepciune, dincolo de plăcerea de a
transmite multe şi profunde gânduri, folosind mijloace scriitoriceşti simple şi
directe, dincolo de multitudinea ipostazelor în care se aşează: observator,
psiholog, duhovnic, sfătuitor, organizator şi, desigur, mărturisitor al
credinţei creştine, se poate sublinia, după părerea mea de mirean, două
impresii principale impuse de lectura cărţii. Prima ar fi cea deja remarcată şi
anume efortul scriitorului Niculae Constantin de a îmbrăca spusele sale într-
o dimensiune a frumosului, a unei bune portiviri între mijloace şi conţinut.
Astfel cartea părintelui Niculae Constantin, paginile ei, se citesc cu plăcere
şi interes, chiar dacă diversitatea subiectelor abordate ar putea să creieze o
imagine caleidoscopică sugerând o posibilă diluare a tensiunilor şi a
structurilor subliminale ale ideilor. Cea de a doua caracteristică îmi pare însă
a fi mult mai importantă şi aş îndrăzni să spun excepţională în raport cu
 46

scrierile altor preoţi ortodocşi români de astăzi. Este vorba despre curajul de
a privi religia sau, mai exact spus, misiunea preotului de slujitor a lui
Dumnezeu pe pământ românesc, în contextul eforturilor de adaptare a
spiritualităţii societăţii noastre, după paragina şi gunoaiele totalitarismului
comunist, la exigenţele şi specificul, uneori paradoxal şi, desigur,
contradictoriu al lumii contemporane, având în vedere, fără indoială,
uniforma militară şi caracteristicile acesteia.
Eu personal nu cred că se poate vieţui normal, în concordanţă cu
problematica şi normele istoriei zilelor noastre, indiferent de domeniul de
activitate, fără a ne pune de acord valorile ideatice, abstracte în ultima
instanţă, cu exigenţele şi tensiunile, uneori de o asprime nemiloasă, ale unui
prezent care îşi cere drepturile şi îşi impune regulile fără dubiu şi fără răgaz.
Impunându-şi necesităţile şi unicitate dincolo de orice valoare abstractă, pur
teoretică însă… eternă. Oricum, s-ar părea ca în afară de eternitate, nimic nu
este mai etern decât prezentul. Părintele Niculae Constantin cred că încearcă
să apropie valorile religioase, credinţa în Dumnezeu, de situaţiile particulare,
de multe ori frustrante ori chiar unice ale prezentului în care este pus să
trăiască şi să „muncească” în calitatea lui de preot militar. Pentru acest efort
înnoitor de interpătrundere şi osmoză între religie şi contemporaneitate cred
că părintele Niculae Constantin merită respectul nostru. Pentru că inerţia şi
atemporalitatea în care uneori se complace, de ce să nu o spunem, întreaga
societate românească, reprezintă, poate cea mai păguboasă şi ineficientă
atitudine posibilă. Singura şansă a României şi a cetăţenilor ei de a trăi în
normalitate şi în demnitate este de a se integra exigenţelor lumii moderne,
inclusiv pe plan religios. Şi, desigur, din punct de vedere estetic. Îmi este
greu să nu cred că iubirea de Dumnezeu, ca să nu mai vorbim de cele
lumeşti, nu are nevoie de o anumită ordine estetică, de frumuseţe şi armonie,
fie ea şi formală. Ce ziceţi ?
În ceea ce mă priveşte am încercat cu ajutorul computerului să
demonstrez că şi pe meleagurile noastre est-europene, folosind instrumente
ce ţin de contemporaneitate şi de o viziune personală, există realizări şi
eforturi. Desigur, cât de expresive şi purtătoare de emoţie umană sunt
lucrările pe care le fac cu ajutorul computerului poate fi apreciat în primul
rând de dumneavoastră, cei care priviţi şi încercaţi să admiraţi munca mea de
artist.
În încheiere nu-mi rămâne decât să vă urez „Sărbători fericite”, „La
mulţi ani” şi, poate, nu ar fi inutil să urez ca „Dumnezeu să ne ajute pe toţi”
şi „Dumnezeu să binecuvânteze România”.

decembrie 2003
 47

Sceptrul şi candelabrul”
de Pr. Niculae Constantin

Părintele Niculae Constantin, prin volumul „Sceptrul şi candelabrul”

ne dăruieşte o culegere de predici, rostite cu ocazia unor sărbători creştine şi
laice. Structurate în diferite capitole: „Spiritul îngenuncherii”, „Atingerea de
linişte a umbrei”, „Temerea pildei”, „Clipă de clipă, lumină” şi
„Cuminecarea gândului”, predicile, cum era şi de aşteptat, stau mărturie atât
credinţei şi cunoaşterii misiunii preotului, tainelor, energiilor, scopurilor şi
moralei puse în jocul vieţii omului de credinţa lui în Dumnezeu cât şi
răspunderile „laice”, sociale ce îmbracă astăzi religia creştină, în aceiaşi
haină mistuitoare ca şi în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat.
Ceea ce caracterizează în cea mai mare măsură paginile volumului
este gândul responsabil, viu şi spornic faţă de divinitate, faţă de noi înşine ca
oameni şi cetăţeni ai unei naţiuni abia ieşită din întunericul ateist al dictaturii
comuniste dar, în special, misiunea plină de speranţă, faţă de adevărurile
eterne pe care le ridică nobila credinţă în Dumnezeu şi încrederea fermă în
capacitatea noastră de a avea acces la mântuire, la bine, la adevăr, frumuseţe
şi jertfă împotriva „tulburărilor” şi „păcatelor” ce ne asaltează dinăuntru ori
din afara noastră. Eterne şi, vai, atât de uşor de risipit în iureşul entropic,
acaparator, „sisific” al treburilor şi trebuinţelor imediate.
Unul din fundamentele pe care îşi construieşte preotul Niculae
Constantin dialogurile de îmbrăţişare şi înţelegere responsabilă a destinului
de cetăţeni ai unui prezent dramatic şi dinamic, cum este cel al României
dinainte de acceptarea ei în Uniunea Europeană, este reprezentat, aşa cum
era şi de aşteptat, de către Evanghelii şi îndelungatul şi răbdătorul efort al
Bisericii de a-şi ajuta enoriaşii măcar în privinţa vieţii de apoi, dacă aici pe
pământ puterile şi eforturile sunt risipite, uneori, în vânt şi ţărână. Celălalt
fundament fiind, evident, chiar prezentul, tensiunile concrete, grijile,
violenţele dar şi speranţele ce bântuie ca un vârtej viaţa fiecăruia dintre noi
de când ne trezim şi până închidem ochii. Viaţa fiecăruia dintre noi dar şi
viaţa instituţiilor ţării noastre, ansamblul social, politic, juridic şi economic
care ne marchează, uneori, până la disoluţia noastră într-o „masă”, într-un
„număr” ce şi-a pierdut individualitatea şi speranţa în mai bine. Singura
 48

reală şi palpabilă speranţă venind doar de la Dumnezeu şi credinţa în El. Dar

ştiind că „Dumnezeu îţi dă dar nu-ţi bagă şi-n traistă”, cum spune un proverb
românesc, preotul Niculae Constantin are vocaţia nu doar de a pune în
lumina cuvintelor, simbolurilor şi a pildelor orizontul fierbinte, etern şi plin
de bucurie a creştinismului, a mântuirii prin Dumnezeu, Isus Hristos şi
Sfintele Taine ci, tot atât de puternic şi exemplar, orizontul responsabilităţii
individuale a fiecăruia dintre noi, strădania înţelepciunii şi a măsurii, a unei
vieţii cumpătate, morale şi de înţelegere superioară a sensurilor existenţei.
„Mai întâi de toate trebuie să ne păzim simţurile, căci acestea sunt poarta
principală de pătrundere a păcatului. Mâncăm ca să trăim, nu trăim ca să
mâncăm. Iubirea ne-a fost dată pentru facerea de prunci şi pentru întărirea
familiei, iar nu pentru desfrâu. Vederea – pentru a căuta lumina şi
frumuseţea creaţiei, nu pentru a bâjbâi în întuneric. Auzul – pentru a desluşi
glasul Adevărului, nu şoapta ispititorului.”
Accentul pus deopotrivă şi pe ceea ce trebuie să facem dar şi cum să
facem reuşită înserarea noastră în adevăr şi bine, pe responsabilitatea ideilor
ce ne ghidează viaţa dar şi pe faptele concrete din care şi prin care ne zidim
ca individualităţi şi fiinţe sociale, dau paginile cărţii un aer direct, o
„dezmorţire” benefică, incitantă, chiar eroică, aş îndrăzni să spun. Evident,
la acest aer duhovnicesc sănătos, tonic dar şi patriotic, participă, în plus, ca
fundal de referinţă, şi calitatea specială a preotului militar, pentru că,
Niculae Constantin are, spre deosebire de alţi preoţi, a ţine cont şi de mediul
ostăşesc pe care îl păstoreşte. Iată, de pildă, ce spune preotul militar Niculae
Constantin, cu ocazia depunerii jurământului de către recruţi: „Chemaţi la
porunca ţării, tineri ai Patriei depun solemn jurământul militar. Îi au ca
martori pe Dumnezeu, familiile şi prietenii, comandanţii şi înalte oficialităţi.
În scurtul jurământ al militarilor se ascunde însă jertfa cea multă a celor
care de milenii stau de veghe, nevăzuţi şi neştiuţi, păzind hotarele văzute ale
ţării. Îi găsim în cimitirele crucilor îmbătrânite, le citim numele pe
monumente sau în cărţile de istorie nedrept şi trecător rarefiate azi.”
Oricum, teologia, transcendenţele şi îndemnurile susţinute de Niculae
Constantin sunt, ca să spunem aşa, pe măsura necesităţilor timpului şi a
situaţiilor pe care le trăim astăzi, încercând, ca naţiune dar şi ca fiinţe
individuale, să reintrăm pe făgaşul unei istorii europene normale şi
unificatoare de drepturi şi obligaţii cetăţeneşti şi instituţionale, vis neîmplinit
până astăzi al multora dintre locuitorii şi gânditorii continentului încă din
antichitate. Fără ca prin asta să se piardă ori să se atenueze ceva din
intensitatea sentimentului naţional, de pildă, sau din apartenenţa fermă la
cultura, tradiţiile şi spiritualitatea noastră ori la simbolurile sacre în jurul
cărora s-au coagulat de-a lungul vremurilor energii şi speranţe. Ba din
 49

contra. Sau cum spune preotul Niculae Constantin: „Suntem acum, aici,
martori şi mărturisitori ai nevoii de sacru a neamului nostru care prin sfinţii
şi eroii săi a temeinicit în istorie moştenirea cea sfântă, treimea exprimată
prin cuvintele: ţară, limbă şi credinţă. Venit din străfunduri de istorie şi
adânci nevoi ale conştiinţei de a-şi reprezenta identitatea de neam şi areal
geografic, drapelul ne-a fost la început şuierătorul şi înspăimântătorul „cap
de lup” al dacilor strămoşi. În timp, el s-a abstractizat, căpătând cele trei
culori (iar cifra treimică) încărcate de simbol. Inimă de curaj a câmpului de
luptă, tricolorul românesc este până azi şi va fi de-a pururi arma cea mai
puternică împotriva vrăjmaşilor şi simbolul cel mai de preţ al dragostei de
ţară şi al jertfelniciei.” Este o credinţă creştină activă din punct de vedere
social şi punând mai puţin accentul pe contemplativ şi ascetică. Este
participativă şi prin solicitarea unei intimităţi a relaţiei cu Dumnezeu a
fiecăruia dintre noi, ca responsabilitate pe care ţi-o asumi pentru tine privind
mântuirea ta individuală dar, într-o măsură tot atât de importantă, ca mod
colectiv de viaţă şi acţiune socială, ca responsabilitate faţă de ceilalţi şi
bunul mers al cetăţii şi al vieţii tuturor. Din acest punct de vedere Biserica
noastră adăposteşte şi misterul sacru al Treimi, Tainele, gnoza şi
îndumnezeirea dar şi drumul practic, ca adevăr revelat, al creştinului purtător
al scânteii de divinitate sădit în sufletul său. „Iubirea lui Dumnezeu pentru
om este atât de mare”, cum spune teologul Vladimir Lossky; „încât ea nu
poate constrânge, căci nu poate exista dragoste fără respectul celuilalt.
Voinţa divină se va supune întotdeauna căutărilor, abaterilor chiar şi
revoltelor voinţei umane, pentru a o conduce spre un consimţământ liber”.
Avem, ca să spunem aşa, un democratism grav al credinţei şi o egalitate
benefică a oamenilor în consonanţă cu dezvoltarea ideilor europene de
libertate, dreptate socială şi de unificare dar şi cu necesităţile de înnoire
politică şi economică a României, din păcate sfâşiată de o sărăcie
degradantă, de mentalităţi, practici şi idei păguboase rămase ca microbi încă
activi din trecutul ateu şi murdar al comunismului.
În acest context vigoarea limbii române folosite, vocabularul bine
strunit în folosirea unor expresii tradiţionale, (ce şi-au pierdut forţa de a
emoţiona şi transmite idei într-un mod clar şi expresiv), rigoarea mai mult
raţională şi totuşi punând în joc un bun simţ, ţărănesc, să zicem, dar şi citatul
scurt şi percutant din Cărţile Sfinte, fac din paginile părintelui Niculae
Constantin un bun şi demn de urmat exemplu al modului în care discursul
religios ne poate însoţi şi ajuta nu numai să ne mântuim ci şi să convieţuim
civilizat şi respectându-ne unii pe alţii chiar dacă avem păreri divergente. Şi,
poate, mai ales atunci.
 50

Dovedind, totodată, capacitatea bisericii ortodoxe române de a fi, ca

să spunem aşa, în pas cu vremurile şi cerinţele contemporaneităţii în sensul
cel mai deschis cu putinţă.

martie 2005

Exerciţii de înţelegere

Şapte poete sau mai puţin de atât

„Cântecul soarelui” de Elibaseta Isanos, „Rezerva de suflet” de Ana

Zegrean, „Cântec de întâmpinat zorii” de Irina Roxana Ionescu,
„Nesfârşiri” de Veronica Teodorescu, „Veşmânt de aer” de Ştefania
Hănescu Ţugui, „Zâmbet de tigru” de Victoria Milescu, „Potopul din
arcă” de Iana Maravis (Cristina Săvoiu)

La îndemnul şi cu sprijinul lui Liviu Ioan Stoiciu am intrat în

universul „poematic”, ca să spun aşa, a şapte volume de versuri (ordinea lor
este aleatorie): Elisabeta Isanos – „Cântecul soarelui”, Ana Zegrean –
„Rezerva de suflete”, Irina Roxana Ionescu – „Cântec de întâmpinat zorii”,
Veronica Teodorescu – „Nesfârşiri”, Ştefania Hănescu Ţugui – „Veşmânt de
aer”, Victoria Milescu – „Zâmbet de tigru” şi Iana Maravis (Cristina Săvoiu)
– „Potopul din arcă”, toate apărute în ultimii doi, trei ani la edituri din
Capitală ori din provincie.
Prejudecata că lirica feminină este mai „romantică” bunăoară ori mai
încărcată de sensuri şi aspiraţii materne sau mai inconsistentă şi evazivă
decât cea „bărbătescă”, să zicem, reprezintă un loc comun, un şablon de
gândire şi „analiză critică” (de fapt ne-critică) aplicate fără discernământ şi
obiectivitate. Cu ajutorul acestor pre-judecăţi se poate relativ uşor anula ceea
ce ar putea constitui, şi chiar de multe ori constituie, o „aură” specială şi
specifică poeziei feminine: un fel de forţă caligrafică a temelor şi mijloacelor
metaforice puse în joc împrumutând poeziei o înaltă temperatură emoţională
şi sublimare metaforică, alături de un mesaj al solemnităţilor mistice induse
de un soi de maternitate universală ce apropie fiinţele (evident poetice) de
 51

finalitatea lor virtuală. Dar aceasă posibilitate de recunoaştere a „feminităţii”

versurilor nu reprezintă decât un aspect nesemnificativ al problemei,
putându-se uşor demonstra că există o lirică a „creatoarelor” de poezie care
nu se deosebeşte în fond prin nimic de cea „masculină” fiind, pur şi simplu,
vorba doar de poezie în sensul deplin al cuvântului, fără nici o conotaţie a
genului.
Dincolo de pura întâmplare care le-a adus în acelaşi spaţiu tipografic
unele poete de care ne-am apropiat acum au un profil îndeajuns de coerent şi
echilibrat pentru a putea călători singure şi cu oarecare încredere pe oceanul
atât de agitat, dar şi „mlăştinos” al culturii române din zilele noastre. Este,
poate un semn pozitiv chiar dacă în practica literară această calitate are o
semnificaţie abia sesisabilă, având în vedere starea mai mult decât precară a
puterii modelatoare pe care o are în momentul de faţă poezia şi chiar cultura
în ansamblul ei. Aici se află, de fapt, şi una dintre cele mai importante
caracteristici a unora dintre volumele de care ne ocupăm: încrederea, aş
spune absolută în capacitatea şi curajul poeziei de a vorbi despre ceea ce
simte şi ceeea ce gândeşte scriitorul ignorându-şi fără inhibiţii distanţele
uneori de netrecut dintre poezie şi realitatea socială a prezentului în care
trăieşte.
Astfel Elisabeta Isanos ne propune un fel de baladă încărcată de o
profundă şi represibilă durere. Realul subiectiv, eu poetic, împreună cu
exteriorul, munţii, apele, cerul, aerul, iarba şi timpul, dar şi personajele ce
însufleţesc spectacolul acestei lumi sunt percepute într-o tensiune
participativă maximă, anulând deosebirile dintre interior şi exterior, dintre
lumină şi întuneric, dintre cer şi pământ, dintre bucurie şi spaimă. Avem un
spectacol grandios şi tragic al inimii care bate şi bate şi bate, fără să
înnebunească, dar şi fără să ştie de ce, resimţind existenţa ca pe o rană
cosmică, suspendată într-un şuvoi al trăiririlor depline şi imposibile. „Ninge
peste mine/ rană din senin...”. Sensul lipseşte sau este imposibil de acceptat:
„...în mulţimi ne pierdem/ unul câte unul,/ e târziu pe faţa / negrului
pământ.” Chiar istoria este percepută ca o desfăşurare absurdă şi imorală:
”...adevărul pare gata să se schimbe/ după cum taie/ pânzele minciunii.”.
Iubirea însă pândeşte, se afirmă parcă impotriva a tot ceea ce i se opune:
„...altfel cum ai fi/ albă pe-ntuneric,/ şi pe unde stai/ cum s-ar face vară ?/
Când te-mprejmuiesc/ umedele neguri,/ tu atâta soare/ ţii pe dinafară.”.
Dramatismul, dar şi eliberarea se înscriu în ultima instanţă nu doar în
capacitatea de a îndura, de a te supune şi participa la desfăşurarea
spectacolului în care eşti singur cu rănile şi spaimele tale ci, într-o măsură şi
mai mare prin „glasuri”: „Nu te-opreşte nimeni/ să te duci în sus,/ nu există
porţi/ care să te ţină,/ cerul este liber/ şi adânc de tot,/ du-te liniştit/ până în
 52

lumină.” Pentru ca în final puterea celor care iubesc să inducă cel puţin o
mângâiere: „...eu voi sufla asupra ta/ o veşnică învelitoare,/ pe tine ca să te
îmbrace/ mătasea gurii aburinde,/ voi fi doar viermele din şoaptă/ şi numai
larva din cuvinte.”
Despre Ana Zegrean sunt prea puţine lucruri de spus. Tulburată de
vagi şi neconcludente sentimente existenţiale şi fără a poseda o solidă dar şi
severă practică (cel puţin a lecturii) abia atinge întâmplător şi fără nici o
expresivitate porţile poeziei, oricât de „feminine” şi „romantice” ar fi
acestea.
La fel stau lucrurile şi în cazul următorului volum. În afara unor
dedicaţii pentru Laurenţiu, Mircea, Florin, Andreia, Mihai, Silviu şi Ştefan,
Bogdan, Irina (naşa mea), Apostol (tatăl meu), George Bacovia, Ludwig,
Adrian, Madyy, Bogdan Z., dr. Isacu, Ovidiu, Bisericii, Ina, mie, Dana, ori
Paula Bălaşa volumul intitulat „Cântec de întâmpinat zorii” de Irina Roxana
Ionescu desfăşoară pe parcursul a circa 100 de pagini o viziune în care
stelele, soarele, viaţa, iubirea, iarba, albastru, lumina, pasărea, norii, Mirele
şi...gravitaţua sunt la ele acasă, ca să spunem aşa, într-o devălmăşie deplină
şi fără nici o limită, încercând să ne convingă de puritatea şi trăinicia
sentimentelor puse în jocul unei versificaţii de început de secol al
nouăsprezece. Avem evident de-a face cu un delir verbal lipsit de orice
poezie în schimb perfect aliniat unor platitudini pretenţioase, „în marş” cum
spune autoarea lor: „Suntem soldaţi în armata Iubirii./ Luptăm cu noi, c-
uneltirile firii,/ Slujim Frumosul, vestim Adevărul,/ Suntem soldaţii ce apără
Dorul.”.
La Veronica Teodorescu întâlnim, în special, variaţiuni, cadenţe,
exerciţii, tautologii, înşiruiri de cuvinte şi versuri, acumulări cu rol stilistic,
presupunând un anumit efect simbolic şi melodic. Dar puţinătatea poeziei
este evidentă. Iar acolo unde mai mult întâmplător se conturează ceva ce ar
putea sugera poezia contextul nefavorabil acţionează distructiv, absorbant.
Oricât de expresive ar fi unele cuvinte în sine, să zicem: clepsidra, ochiul,
nisipul, cerul, ulucii, casele de var ori piatră, ele îşi pot pierde orice energie
metaforică într-un contex care nu le reinvesteşte cu semnificaţii depăşind
banalitatea, obişnuitul. La Veronica Teodorescu procesul de invenţie
depăşind uzualul, comunul este abia schiţat. Ca să nu vorbim de obositoarele
şi inexpresivele repetiţii ce nu numai că nu întăresc impresia dar sunt
favorabile doar destrămării şi brumei de emoţie existentă. „Simţim printre
uluci încete/ Cum cade în priviri pământul/ Şi se depune-n rădăcini//
Ve3dem printre uluci încete/ Cum cade în priviri pământul/ Şi ne întoarcem
înspre el// Simţim printre uluci încete/ Cum cade în priviri pământul/ Şi ne
 53

desprinde înspre cer// Privind înspre uluci încete/ Ne scapă vorba înapoi/
Străfundurile presimţite/ Se-ntorc cu faţa înspre noi.”
Volumul de debut intitulat „Veşmântul de aer” de Ştefania Hănescu
Ţugui are drept axă suferinţa difuză şi suportabilă uneori, acută şi imposibilă
alteori, indusă de existenţa şi punctele ei „fierbinţi” de expansiune ori
intersecţie cu noi: timpul, pasărea, dorinţa, visul, sângele, fiul, părinţii, de
fapt, tot ceea ce ne atinge din interiorul ori din afara noastră „în infinita lor
tânguire”. Totul doare sau declanşează o încordare semnificativă,
„carnivoră”: „Ca un arc de foc/ mi se-nfige-n lumina ochilor/ destinul,/ ca
un ştreang/ îmi atârnă de gât/ bătaia inimii.” Disoluţia însângerată sau
suavă a trupului şi a vieţii produce o dialectică, tragică şi totodată
impunătoare, un proces de descompunere a mecanismelor de dincolo de
vizibil şi imediat: „...ghiceam paloarea gândului/ asmuţindu-mă/ cu mirosul
lui de mort, de abandonat/ pe mine/ împotriva mea/ eu- cel ce rămăsesem-/
o grămadă de aer,/ un căuş de lumină/ dezbrăcat de-un trup/ ce nu mai
aparţinea nimănui...”. Spectacolul dedublărilor, al călătoriei iniţiatice, al
centrului care se descoperă peretutindeni, definindu-se astfel este chiar
vocaţia ultimă a poetului, misionar, tată sau cuvânt, călător ori „secunde ca
o pisică leneşă”: „Nu sunt doar două braţe/ abstracte/ doi ochi abstracţi,/
sunt mulţimea de-ntâmplări,/ pe care le scurg/ printre semenii mei,/ de care
ei se-piedică,/ le rostogolesc/ în vârful bocancului/ colorând în culori
abstracte aerul.”. Poeta are conştiinţa unui dramatism sculptural, croind
versurile, ca să spunem aşa, cu lovituri precise şi într-un refuz sobru, dar
patetic al oricărui sentimentalism; „s-a umplut aerul/ de cântecul meu
negru/ miroase a moarte/ burţile cuvintelor/ au explodat/ intră prin
despicătura/ lor/ lumina/ în fâşii groase,/ pipăibile...”. Această remarcabilă
şi, oarecum, mistică dar şi voluptoasă asumare a vieţii şi a sensurilor ei,
disimulează totuşi plăcerea de a vedea şi a descrie traiectoria unui destin
asumat. Volumul degajă un „aer” rece, aristocratic, monumental, tăios şi
totodată paradoxal, îndeajuns de „fierbinte” pentru a circumscrie o intensă şi
chiar proaspătă bucurie (e drept severă) de a fi. Avem, evident, de-a face cu
un debut ce merită a fi consemnat.
Se pot distinge în volumul „Zâmbet de tigru” de Victoria Milescu mai
multe paliere de desfăşurare a poeziei sau „glodul primordial al poemului”.
Avem, înainte de toate, o modernitate a poeziei, „avangardistă” - (devenită
între timp „clasică”), practicată intens de către mulţi poeţi din secolul XX şi,
din această pricină, pierzându-şi oarecum prospeţimea şi farmecul noutăţii în
favoarea unui fel de automatism de „spectacol” al excentricităţii şi al
gratuitîţii limbajului. La Victoria Milescu realul, ca substanţă poetică,
funcţionează şi, mai ales, transmite emoţie printr-un proces de dislocare, de
 54

re-investire totală a semnificaţiilor puse în joc. Este o lume brutală, violentă,

păgână, dinamică şi neprevăzută în consecinţe: „...păsări şi câini/
abandonându-şi cartuşiera./ Ceaţă. Nuduri cu brasardă de edelweiss/
păzesc vernisajul/ cisternele au dizolvat basoreliefurile/ sacrei cupole
aeropurtate.../ Stăm pe marginea fântânii arteziene/ ejectând în aer/ tahioni
de şampanie/ cu bereta pe ochi şi conserve/ pe termen nelimitat/
împărţindu-le suspecţilor.../ Oraşul este un purgatoriu,/ o spirală de sulf/
sub vraja unui somn de proporţii/ cu tentaculele lichefiate...” Sau:
„...orizontul nostru apropiat/ face strip-tease/ pentru producătorii MGM/
Colaboram deschis/ cu patimile fără moarte ale lui/ Spiritus Sanctus/
înaintând spre baia de acid/ Seara, înghiţeam pastilele/ lângă fereastră/
atenţi la înflăcărarea/ transmisă în întreaga lume/ în timp ce trupele de
botanişti versaţi/ se îmbarcau/ spre un alt hybris.”. Se mai poate remarca la
acest palier exorcist o tentaţie de livresc provenind din diverse medii
culturale dând versurilor un aer, ca să spunem aşa, „cosmopolit”, orăşenesc,
abstract, ludic. Trecând de acest poli-morfism al semnificaţiei deschisă
oricărei interpretări şi abordând un alt unghi de vedere Victoria Milescu
repune în centrul lumii, ca axă a devenirii şi a sensului ei, chiar poemul şi
poetul. Dar această poziţie privilegiată o obligă să renunţe la o încifrare
gratuită şi oarecum impersonală în folosul redescoperirii unui câmp semantic
şi metaforic mai puţin excentric, în schimb mai liric şi, poate, mai...feminin:
„Cântaţi ceruri/ cu amfore de nelinişti/ cântaţi primăveri/ cât încă sunt
oarbă/ neverosimil de castă/ cât încă izbânda/ pe trup delirează/ şi eu încă
ard/ în câmp de crini/ cântaţi limpezimi/ ape triste/ cântaţi jurăminte/ cât
încă nu v-am rostit!”. Binecunoscutele teme lirice: moartea, timpul,
zădărnicia, tristeţea, teama, singurătatea ori neliniştea sunt redescoperite de
poetă cu voluptate şi nobleţe. („Implicaţi în sublim”, „Un fluture de nisip în
lanţuri”, „Şlefuitorul de lacrimi”, „Bilet de favoare”, „Dă-mi timp, tu, vreme
rea”). Ceea ce însă îi conferă o expresivitate singulară ţine de o anumită
cruzime a exprimării, o nervozitate sacadată, de un romantism bine strunit,
alături de capacitatea de a absorbi şi de a fi absorbit aănătos, ca să spunem
aşa, de către lucrurile şi acţiunile vieţii, punând în subteranele, în
fundamentele poeziei o deschidere vie şi proaspătă spre sine şi ceilalţi, spre
un prezent care nu s-a mortificat încă în trecut şi un viitor care nu s-a risipit
ca un vis. În sfârşit, în ultima parte a volumului, avem de-a face cu un proces
lent dar elegant de distilare a mijloacelor de expresie şi o îmbogăţire subtilă
a palierului ideatic, accentul punându-se mai degrabă pe stări meditative, de
sorginte filosofică, decât pe îndrăzneli metaforice, constructiviste: „Ce
linişte, ce seninătate să fii iar nimeni/ ce fericire să nu mai porţi nume/ prin
 55

anotimpuri ce nu/ figurează în calendar, să treci/ neadulat, necontestat,

liber...” („Stare naturală).
O carte elegantă, cu o grafică expresivă prin simplitate şi semnificaţie
plastică, ne oferă Iana Maravis (Cristina Săvuică). Dincolo însă de reuşita
bibliofilă, vizuală a volumului „Potopul din arcă” este imposibil să accepţi o
aşa-zisă poezie care merge atât de departe cu incifrările ei, cu gratuitatea şi
obscurul ei, cu o irealitate lirică destămând orice logică a metaforei şi a
semnificaţiei cuvintelor folosite. Majoritatea versurilor transmit o
nederminare goală, un monoton (chiar dacă este ritmic) joc de cuvinte:
„Vreau să te iau de lume/ delapidat din hărţi/ cu rest minor/ să-mi fii
pământ şi mare/ cât cuprinsul braţelor/ stăpânitor.” („Arhiantrop în serie”)
Sau: „Orice venire-i spartă în clinchete de spaţii,/ Ia forma lor uşoară,
petală de ulcior;/ Plecările sting simple acorduri în libaţii,/ Sorbiri de strop
de aer din urme de picior.// Turn desfăcut e pasul cărărilor aceste,/ Corn
scânteia de piatră cu plugul marţial,/ Taninelor telure vrând să le treacă
peste,/ Unealta purtătoare de hohot seminal.// Volumetrii forjate cu sforăit
veneric/ Curg inima feroasă în craniul pubian/ Să ţină pas cu pasul în
clocotul numeric/ A mersului heraldă pe locul caravan.” (Munci cu zile). În
fond nu mijloacele artistice puse în joc de autoare sunt cele care împing
versurile într-o gratuitate inutilă, obositoare, derizorie. Poezia modernă are o
libertate de limbaj şi o ideatică structurală ce se sustrage frecvent clarităţii,
dar şi înţelesului nemijlocit, comun. Însă bogăţia sugestiilor, enigma,
paradoxalul, abstractul, aluzia, arbitrariu, anormalul, tensiunile
nedeterminate sau incoerenţa sunt folosite pentru a se descoperi noi teritorii
expresive şi noi dimensiuni ale umane, impunând tensiuni şi nelinişti
existenţiale unice, imposibil de transmis prin limbajul şi tehnicile
comunicaţionale obişnuite. Ceea ce în volumul de care ne ocupăm, evident,
lipseşte. Nu întâmplător autoarea a optat în multe din paginile cărţii pe
modele literare binecunoscute, sonete, balade ori construcţii de tip Ion
Barbu, simţind nevoia unor ancore „sacre” şi recunoscute care să impună un
transfer de valoare structurală respectabilă. Dar nici un artificiul nu poate
înlocui vigoarea şi prospeţimea unei viziuni individuale, personale, fie ea cât
de modestă, bazată însă pe o originalitate ce învinge şi neputinţa cuvintelor
dar şi mecanismele limbii în afirmarea „sufletului” prin poezie. Din acest
punct de vedere, efortul „tehnic”, artificial şi imens depus de Ana Maravis
pare mai degrabă inutil, oricum gratuit în raport cu babilonia entropică din
paginile volumului „Potopul din arcă”.

Iunie 2004
Viaţa Românească
 56

Jar şi lebădă
de Minerva Chira
Conserva de fluturi
de Florin Dochia

Patosul discret, „intelectual” în cea mai mare măsură, ca să spunem

aşa, plin de aluzii şi influenţe culturale, la care se adaugă o eleganţă ne-
ostentativă dar viguroasă, conferă volumului de versuri „Jar şi lebădă” de
Minerva Chira, apărut la Editura Dacia, o notă specifică „unde lucrurile îşi
întăresc conturul, limpezindu-se ca depozitare de poeticitate”, cum spune
Titu Popescu. Se pot distinge, relativ uşor, mai multe paliere pe care
Minerva Chira se sprijină în efortul ei expresiv, personalizant, stilistic. Cel
mai pregnant, cu o funcţie de reprezentare „geostrategică”, să zicem, ori de
traseu integrator, provine dintr-o intensă folosire a unor nume în stare să
susţină un spaţiu mitico-cultural, labirintic, poate, dar în care „minotaurul”
este şi centrul de iradiere şi busolă de orientare şi, evident, propriu său
simbol având un conţinut denominativ maxim. Avem astfel: „botul mielului
pictat de Zurbaran”, „La Fatima lumânările se aruncă de la distanţă”,
„Lespedea purtată de somnambuli/ pedepsi Napoli”, „Ideile hrănesc
buchetul de pe sicriul împodobit cu tencuiala Etnei”, „…simfonii în galeria
Vittorio Emanuelle”, „…lanţurile din San Pietro in Vincole”, „…artificii
de la Udine din Noaptea Sfântului Bartolomeu”, „…cu vârful cuţitului
sculptam ca în Nuestra Senora Del Pilar”, „…vârful Catedralei din
Sevilla”, „…înspăimântarea lacului Ostersund”, „…mormântul lui
Teodoric”, „Aburii celui înecat în trecut/ învăluiau Sagrada Familia”,
„Duhurile ieşite din păcat/ fac o scară cu gâturile porumbeilor/ din Muzeul
Capitoliu”, „…speranţe sufocate în Parcul Tivoli”, „…”Noli me tangere”
primesc răspuns/ din tabloul lui Fra Angelico…”, „…statuia lui Miguel de
Unamuno”, „Sprijin fruntea de Stema Gibraltarului”, etc. Realitatea
frustră, iconică, directă a numelui este folosită de Minerva Chira pentru a
invoca, de fapt, o altă realitate. A emoţiilor culturale, religioase, istorice,
filozofice ori estetice, etc. aflate în spatele cuvântului propriu zis. A unei
 57

emoţii atât de intense încât nu poate fi descrisă altfel decât prin invocarea
numelui care a provocat-o dar o şi desemnează. Avem de-a face cu un act de
pură admiraţie şi invocaţie intelectuală. Diferenţierea reperelor dar şi
diversitatea lor nu poate masca acest acut sentiment de blocare poetică sau,
mai exact spus, de adoraţie unde conflictele lumii, dinamica ei
contradictorie, capabilă „să fii în viaţă fără a o trăi” poate fi exorcizată.
Intrăm astfel într-o altă dimensiune şi pe alt palier stilistic, unde „orizontul
împrăştiat cu sângele/ primăverii sleite de naşteri/ e sanctuarul împărăţiei
interzise”. Se poate sublinia aici, în treacăt, şi admiraţia pentru Marquez şi
fantastica lui lume dar şi familiarizarea cu energia „substanţei imaginare” şi
frumuseţea acesteia ca materie primă a poeziei. „Îmi rămâne acel
compromis/ între nea şi azur pe care mama/ îl folosea la clătirea perdelelor
croşetate/ la el s-ar auzi tânguirea cărnii/ din „biciuirea” lui Signorelli/ pe-
o nesupusă apă/ nimic nu intervine la timp/ Eu îmi întind mâna/ Globul
pământesc cerşeşte căuşul/ în care să încapă”. Amestecul subtil dintre
elemente definind mediul imediat, banalul: „captivitatea buzelor”, „barca
ocolită de vânt”, „fără maşini de salvare”, „acoperişul înclinat al Domului
din Milano”, „uşă pentru cheile din sertar”, „când mi-ai spus că am un
profil frumos”, „tavanul din sala de operaţii” şi metafora amplă, sintetică în
stare să surprindă forţele vii, dinamice şi compulsive ale unei atitudini faţă
de lume şi sensurile existenţei, delimitează universul unde Minerva Chira
„drumeţeşte” poetic, ca să spunem aşa, rezolvându-şi conflictele emoţionale
şi impresiile filozofice ori estetice. Spaţiul lingvistic, discursul poetic,
concentrat şi reprezentativ capătă la Minerva Chira funcţia unui liman, a
unui ţărm unde se întâlnesc pentru a se unifica literatura cu emoţia, ficţiunea
cu sensul, gândul cu fapta şi iubirea cu melancolia răzvrătită. „Nostalgii
trâmbiţate de licurici/ schimbă direcţia lănciilor/ trimise în scopuri secrete/
Dobândesc atâta mâhnire/ câtă să dea frumuseţe/ A convins greutatea
degetului pe buze/ Neostenit se lucrează/ la desăvârşirea singurătăţii.” Sau
un alt exemplu: „Aureolaţi îmi amintesc/ stările de la răscruce/
Nemulţumirea adusă de împlinire/ îndeamnă la părăsire/ Ritualul s-a
încheiat/ Cel singur roadele iernii/ a adunat/ În locul său nu plânge nimeni/
Alcazarul mai are loc/ Când a fost adevărat - înainte sau după ? / Zăpezi de
aprilie ascund acel prezent/ de la moarte la viaţă/ e absent.” Avem o poezie
navigând între sugestie şi potenţialitate intelectual-simbolică, între fapte mai
mult ori mai puţin reprezentative dislocate în imaginar şi semne emoţionale,
intime, unice şi, evident, efemere. Avem o poezie navigând între vibraţia
provocată de întâlnirea cu un element reprezentativ: „Mona Lisa”, „Muzeul
Erotic din Copenhaga”, „Peştera Vadul Crişului”, „Pinacoteca di Brera” şi
spaţiul lingvistic, concret al cuvîntului ca aură holografică înglobând
 58

privitorul şi privitul, semnul şi semnificaţia, umbra rece a trecutului şi

invizibilul cald al realului de aici şi acum. Oricum, la Minerva Chira
realitatea este interpretată pur estetic şi subliminal. Devine astfel mai reală şi
mai expresivă, poate, tocmai pentru că ordonează în nucleele ei particulare -
artişti, locuri, clădiri, peisaje - dimensiunile incomensurabile ale umanului şi
ale realului. Încrederea în puterea invazivă şi ordonatoare a faptului de
cultură, a exemplarului, înscrie astfel poezia pe care ne-o propune Minerva
Chira într-o dimensiune raţională, ordonatoare, recuperatoare a limbii şi a
dialogului provocat de ea. Sau, cum spune acelaşi Titu Popescu: „…trăirea
este mai clară şi de aceea mai penetrantă”.

II

Spre deosebire de Minerva Chira - practicând o poezie de reflexe în

oglinzile vorbelor formând şi deformând oricum realitatea fulgurantă a
emoţiei şi a notaţiei - Florin Dochia propune în „Conserva de fluturi” un vers
mai puţin cifrat, de tip orăşenesc, dacă se poate spune aşa ceva, fără ca
urbanitatea lui confesivă, totuşi de baladă, să piardă legătura cu „natura”, cu
fluturii, arborii, nisipul, liliacul, şerpii ori…săniile lumii. În acelaşi timp
recunoaşte, descrie şi se revoltă în faţa unei anumite degradări a realului, o
deformare „modernă”, structurală, perversă, subţiind ori chiar secătuind
plinătatea şi pulsul original al vieţii. „Blocaj sanguin la intersecţie./
Oraşului i se face disecţie./ Nu e mort, dar are cangrenă,/ S-a umflat ca o
balenă,/ A scuipat ascensoarele-n sus,/ Elimină subsolurile în râu,/ E bolnav
şi molâu,/ Oraşul meu, la apus./ Fabrici şi uzine/ I se scurg prin vine,/
Sânge de cărbune/ Sirene să sune/ Pentru schimbul trei./ Vin chirurgii grei/
La autopsie./ Oraşul meu e doar o mumie.” În poezia lui Florin Dochia
limbajul nu are o funcţie disonantă, de încifrare a unei realităţi ce nu poate fi
descrisă decât indirect datorită, să zicem, complexităţii ori misterului ei
fundamental. Poezia lui chiar descrie expresiv şi direct realitatea. O
recreează poetic nu pentru a fi contemplată, iubită, urâtă ori retrăită ci pentru
a fi bine înţeleasă în articulaţiile ei anormale ori pur metaforice şi, din acest
punct de vedere, pentru a conferi cuvântului o tensiune orientativă,
propunând un joc de excitaţii şi inhibiţii propice recâştigării ordinii
primordiale, salvării şi, de ce nu, frumuseţii lumii. Pentru Florin Dochia
libertatea excesivă chiar pare a atenta la transcendenţa omului, subminat
fiind de haos, jeg ori nebunie. „Sunt mercenar al fricii./ Tremur pentru un
ban bun/ În zloatele lumii./ Ucid păcatele şi le îngrop adânc/ Să nu
 59

încolţească sub tălpile voastre. Aveţi grijă,/ Curând mi se încheie

contractul!/ Căutaţi-vă altul !” Se poate distinge aici, dar şi în alte poeme,
umbra unui vag personaj biblic ori, poate, a unui ţăran mioritic venit într-un
prezent decăzut, imposibil, mânat, însă, în elanul lui existenţial, de un
instinct purificator, profetic. Oricum, pentru Florin Dochia poezia nu este un
mister ci un cântec. Între limbajul metaforic şi realitatea, să zicem, comună a
limbajului se descoperă şi se consumă totul: viaţa şi moartea, trecutul şi
viitorul, sensul şi nonsensul existenţei. În acelaşi timp se simte în poezia lui
Florin Dochia gustul pentru spectacol, pentru joc, fie el tragic ori
carnavalesc. Cuvântul şi subteranele sugerate de el îl împinge pe poet să
descopere, era să spun, să scormonească în căutarea unor „potriviri”
funcţionale îndeajuns de expresive şi solide pentru a echilibra astfel
dinamismul entropic şi diversitatea care îl stresează şi îl provoacă. „La
rădăcina poemului/ E sala de aşteptare pentru clasa a doua/ Pute a câine
plouat/ Şi a geamantane de carton presat./ Scriu aceste cuvinte şi urcă/
Sevele din pământul reavăn/ Al realităţii concrete în care nu mai cred.”
Trecând cu uşurinţă, dar, poate, şi cu o oarecare doză de cochetărie prin
diferite modalităţi stilistice şi structurale de abordare a poeziei, Florin
Dochia, deschis către toate, reuşeşte, în acelaşi timp, să nu fie sfâşiat de
corsetul modelelor ce l-au format. Iată, de pildă, cum îl invocă pe Nichita:
„L-am văzut pe Nichita./ Înfrunzea cum răchita/ Cum trecea pe prundiş./ Îl
pândeam pe furiş,/ În tufiş de măcriş/ Mă târâse ispita./ Avea aripi pe
spate…”. Din acest punct de vedere „Conserva de fluturi” are un caracter, ca
să spunem aşa, uşor caleidoscopic. Poezia nu-i decât o mască, o armă secretă
sau un scut atenian, de valoare euristică imensă, chiar mitică, dar…
insuficientă pentru epuizarea, pentru stăpânirea realului. „A dormit „într-o
cameră de cărţi”/ Din care literele au fugit/ Urmărite de visul de mucegai./
Câte idei bântuie pe continent/ Cutreieră tăcerile bolnave./ „O cameră cu
cărţi” - / O mulţime de ferestre mute/ Prin care visul meu priveşte/
Înfometat de real.” În rest, Florin Dochia este, de fapt, vrăjit de aceeaşi
magie şi aceleaşi „boli” ca oricare alt poet al zilelor noastre. Dar
dramatismul tectonic al poeziei lui are un registru alunecând încă pe
suprafaţa unui echilibru estetic reprezentativ în căutarea unei unităţi capabile
să coaguleze prea plinul energiilor şi tehnicilor, durerea şi urâtul, spaimele şi
îndoielile ce-l asaltează recuperator. Recunoaşte, oricum, adevărul: „Sunt
doar un biet arheolog/ Care-a găsit moneda de aramă/ Cu care zugravul a
trecut/ Vamă după vamă/ Cum şi eu, cândva, am să trec.” Spre deosebire de
Minerva Chira, Florin Dochia pare a fi, oarecum, ca un păgân pocăit. Pare a
fi un modern „contrafăcut”, damnat, care îşi comunică prin poezie
„anormalitatea”, o deplânge ori o studiază, fără nici o speranţă în mântuirea
 60

sa. Asumându-şi totuşi destinul „literar” chiar cu o oarecare voiciune. În

acest sens el nu este dispus să-şi obscurizeze limbajul pentru a spune ceva
care nu poate fi comunicat altfel. „Modernitatea” lui este doar de suprafaţă.
În conţinutul eu-lui său ultim fiind, de fapt, un tradiţionalist, un „clasic”,
tânjind după înţelesuri absolute, ultime, veşnice. Numai că atunci când
renunţă la „spectacol”, la artificiile şi dezinhibiţiile actualităţii, ca să spunem
aşa, care maschează şi ne deformează „filozofic” şi în imaginarul proiectiv,
s-ar părea că nu mai rămâne aproape nimic. „…Curg/ Pe alei râuri de
prezent/ În care mi se încleiază tălpile./ Mers greoi pe pânza de/ Păianjen
ce acoperă orizonturile/ fiinţei fragile. Punctul e un ou în care/ Mai pâlpâie
sămânţa luminii./ Pe umeri, în iunie, îmi înfloresc crinii.” Totuşi, nu se
poate nega faptul că, Florin Dochia înfloreşte spornic în poezie lui, dincolo
de toată obscuritatea anotimpurilor pe care le absoarbe şi dincolo de toate
pragurile sensibile ori distructive ale realului care îl provoacă.

aprilie 2005
Viaţa Românescă

Proza lirică

Prezentul din care tu lipseşti şi

Portretul artistului între două vârste
de Petru Ionescu

Prin volumul „Prezentul din care tu lipseşti” de Petru Ionescu intrăm,

de fapt, într-un fel de labirint al „eu”-rilor. Ne aflăm într-un spaţiu-timp
existenţial în care se poate avea acces pe oriunde, dar din care se şi poate ieşi
pe oriunde. Aici nu există centru ori periferie, desfăşurare şi determinism.
Dar nici „personaje” în sensul clasic al cuvântului. Aici naşterea, viaţa,
percepţiile ori sentimentele, semenii noştri, amintirile despre ei ori despre
noi, relaţiile interumane, moartea (chiar) sunt relative şi în acelaşi timp înalt
semnificative. În acest hăţiş al „eu”-rilor ce îşi desfăşoară „Calea” pentru a
 61

spune ceva dincolo de „trecerea” şi „petrecerea” lor efemeră - totul se

metamorfozează spre a câştiga un fel de universalism al omului căutându-se
şi întrebându-se mereu şi mereu despre sine, oricât de obosit ori debusolat ar
fi de propria lui căutare. „Aşa ajunge străin şi de sine şi de ceilalţi. Pentru ei
neînstare să se gândească la ceea ce face şi pentru el incapabil să facă ceea
ce gândeşte. Se chinuie să fie în acelaşi timp ceea ce este şi ce nu este.
Dracu’ să-l mai înţeleagă la bătrâneţe, că Dumnezeu a făcut-o încă de mic.
Totul pare posibil, dar nimic realizabil. Trăieşte ca un om cinstit, dar
gândeşte ca un hoţ. Sau invers. E perfect sănătos, dar îşi doreşte să moară
complet nebun, fără să bănuie că treaba-i exact pe dos.” Aventurile
„filosofice” ale acestor „eu”-uri sunt mai degrabă abstracte şi tragice,
antitetice şi paradoxale, oricât de realiste ori chiar (uneori) vulgar ar fi ele
evocate în paginile cărţii. Avem mai repede de-a face cu o existenţă mitică,
a unui singur personaj imaginar - „scriitorul” - care îşi caută „minotaurul”.
Oglindirea, sensul profund, singular, întemeietor şi explicativ pentru care
există totul. Evident „mântuitor”, dar şi „eliberator” în ultima instanţă.
Oricum, Petru Ionescu este caligraful ori „poetul” lipsei naturale de
sens şi de „raţionalitate” a existenţei. „Lumea din jur nu-l interesează, îi e
suficient să ştie că există şi c-o poate „vizita” când vrea. Dar cum trăieşte
mereu alături de cineva sau ceva care-i una cu această lume şi care are un
cu totul alt program de „primiri”, apar din când în când mici neînţelegeri
care maschează – nefericirea babană şi perpetuă. Pentru care el răspunde
indiferent cu viaţa, de parcă n-ar fi a lui, sau ar trăi ca ăia din basme – fără
moarte.” Personajul principal a lui Petru Ionescu (singurul, de altfel) -
„scriitorul” ori, mai exact spus, „eu”- rile acestuia prin care comunică şi se
comunică - nici nu încearcă, de fapt, să-şi găsească o formă livrească, un
contur „romanesc” clar definit. Mai degrabă el îşi exorcizează, ca să spunem
aşa, realitatea „literară” cu care se confruntă şi pe care o delimitează.
Golind-o de expresiile ei particulare pentru a afla, cel puţin indirect, reflexiv,
semnificaţiile ultime, universale. Chiar atunci când nu există aşa ceva. De
aici uneori apare şi sentimentul absurdului, al inexistenţei rostului pentru
care ne lovim şi ne împreunăm, ne acceptăm şi ne ocolim unii pe alţii.
Sentiment expansiv, dramatic, dureros dar şi uşor „retro” pe care paginile
cărţii îl provoacă şi il evocă deopotrivă din plin.
Fără o expresie livrească definită, cu „eu”-uri care nu sunt nici fiinţe,
nici metafore, nici simboluri, pendulând între confesiuni şi însemnări, între
ficţiune şi ecoul amintirilor, între „poemul” avangardiştilor dintre cele două
războaie mondiale şi un jurnal contemporan de „tranziţie”, Petru Ionescu
reuşeşte totuşi să confere cărţii o bună individualizare, coerenţă şi capacitate
de seducţie. Chiar un abur de monumentalitate în pofida „subţirimii” ei ca
 62

număr de pagini. Pentru ca, în final, volumul să culmineze, dacă se poate

spune aşa ceva, cu un adevărat poem în proză: „Eseu cu intrare sau ieşire
(d)in memorie”. Unde autorul, parcă, se trădează involuntar. Aruncând
asupra paginilor cărţii ”Prezentul din care tu lipseşti” o altă incertitudine
„stilistică”. Este Petru Ionescu un poet ce şi-a reprimat cu duritate ori (poate)
involuntar „vocaţia”? Sau este doar un prozator ce îşi încearcă ori îşi
forţează „chemarea” de poet?

II

Întâmplător, dar în acelaşi timp şi instructiv, după ce am scris

rândurile de mai sus, este faptul că am intrat în posesia unui alt volum a lui
Petru Ionescu - „Portretul artistului între două vârste” - apărut la Editura
Cartea Românescă în 1991. Citindu-l, influenţat de „Prezentul din care tu
lipseşti”, trebuie subliniat, înainte de toate, existenţa unei anumite coerenţe
de fond, ideatică, dar şi de scriitură a celor două lucrări despărţite, totuşi, de
o diferenţă de 14 ani.
Avem de-a face în „Portretul artistului între două vârste” cu aceeaşi
ambiguitate a discursului înclinând balanţa către o reflexie de tip eseistic
susţinând caracterizarea formală a lucrărilor ca fiind „eseuri”. Chiar dacă ele
au mai degrabă un aer de însemnări şi de evocări navigând subtil şi
paradoxal, în acelaşi timp, între o proză antinomică de tip existenţial şi o
lirică austeră. Dar aceast lucru nu schimbă cu nimic farmecul discret,
feminin, jucăuş şi sarcastic, esopian şi boem, rabinic aş îndrăzni să spun, al
paginilor cărţii lui Petru Ionescu. Domină şi aici acelaşi „eu” atotputernic ca
centru al lumii iradiindu-se către o realitate exterioară lui (iubita, alţi semeni,
viaţa, etc.). Cumulând sintetic cel puţin două paliere: personalitatea
profundă, arhetipală a omului, (a artistului, desigur), căutând în singurătatea
lui universală curajul de a fi şi de a trece prin toate şi, complementar, „eul”
ca oglindă ce retransmite prin cuvinte şi euritmia lor ceea ce se simte
(subiectiv şi singular) şi poate fi spus către ceilalţi. „Ori asta nici nu
contează şi-atunci: sau suferinţa-i de-ajuns spre a rămâne de pomină tot ce-
am făcut, sau e doar atât cât să ne chinuim cu toţii de pomană. Şi-ntr-un caz
şi-n altul, nu faci decât să-ţi îndeplineşti ce ţi-a fost dat. Numai că, du-te-
vino între sacru şi profan, ţi-e când de una, când de alta, cât eşti tu.”
Efortul de a comprima discursul fără a se pierde nimic din
expresivitatea şi semnificaţia lui „geometrică”, să zicem, fac din Petru
Ionescu un artizan, un bijutier al cuvântului. Viaţa şi moartea, dragostea şi
 63

devenirea, tristeţea şi singurătatea, bucuria şi firescul capătă în această proză

de compozitor dodecafonic un aer poematic, (lipsit evident de orice
romantism desuet), unde trecutul şi viitorul, amintirea şi inaginarul se
îngemănează contopindu-se pentru a îmbrăca o individualitate specifică.
„Mulţimi de-a valma roiesc între nume şi entităţi aşa-zis ciudate, ca de
pildă: el aleph, o casă aidoma unei fete, poarta sau uşa care tocmai pe tine
te aşteaptă şi nu îndrăzneşti s-o foloseşti în veci, o carte cu un număr infinit
de file, levitaţia şi toate cele de la Ind, evul mediu ca Para-cel-sus, magia şi
mistica, biblia şi masoneria, Dumnezeu şi dracu, arta şi basmul, iubirea şi
lipsa ei, nebunia şi prostia, Ana şi Caiafa, cele trei ceasuri rele (sau bune)
de marţi, şi câte şi mai câte, ne duc în ispită de când lumea.” Această
scriitură a înţelesurilor deschise unifică într-o structură complexă
transcendentalul şi creatorul, lumea de sus cu lumea de jos, ca să spunem
aşa, raiul cu iadul, subiectul şi obiectul. Scriitorul se caută pe sine şi găseşte
ecourile întregii lumi dar şi invers, ca să folosim „tehnica” antinomică a lui
Petru Ionescu. Nu mai apare nici o opoziţie radicală între cuvânt şi viaţă,
între trăit şi reflexivitatea lui, între sentiment şi raţiune. Criza existenţială
este tot una cu expresia ei. Sau cu alte cuvinte viaţa şi adevărurile ei mereu
relative se estetizează. Sensul ultim este chiar căutarea lui. Scriitorul sau,
mai exact spus, „eu”-rile lui multiple sunt tot una cu opera, cu paginile în
care se reflectă. „Cuvântul” şi forţa lui de persuasiune înglobează astfel
natura şi viaţa, efemerul şi moartea. Comunicarea este expresia definitorie,
supremă a vieţii. Comunic, deci exist!
Şi pentru a răspunde critic şi direct doar la una dintre întrebările legate
de cărţile lui Petru Ionescu trebuie recunoscut că nu se poate nega aderenţa
lor nici la proză, nici la poezie. O ambiguitate ce nu mai are nevoie să
probeze nimic în plus, cărţile fiind în sine suficient de expresive şi originale
pentru a-i asigura autorului un loc firesc în cadrul literaturii române de
astăzi.

martie 2006
Viaţa Românească

Însemnări despre cultură sau cultura însemnărilor

Scurte consideraţii despre avangarda românescă

 64

Nu e greu de observat că avangarda românescă posedă cel puţin două

căi de abordare şi înţelegere. Avem pe de o parte o viziune „didactică”,
universitară - ca să spunem aşa, unde cercetătorul, criticul ori istoricul literar
se poate desfăşura nestingherit folosind toate ingredientele obiective şi
subiective admise - mergând de la ideile generale, reprezentative ale
domeniului până la amănuntul biografic, unic, chiar pitoresc. Toate, inclusiv
studiul manuscriselor şi al altor „probe”, având drept obiectiv de bază atât
descrierea şi descifrarea valorilor domeniului studiat, cât şi particularităţile
artiştilor ori a operelor care au susţinut şi au impus avangarda ca fenomen
spiritual şi cultural viabil. Cea de a doua abordare este mai puţin sistemică,
mai subiectivă, „fragmentaristă” oarecum, plecând de la anumite elemente
sau caracteristici pentru a se sublinia şi pentru a se pune în valoare mai
degrabă unele dintre părţile constitutive ale avangardei şi a „actanţilor” ei
decât un ansamblu semnificant. Dar trecând dincolo de aceste paliere,
evident, specifice istoricului şi cercetătorului, se mai poate observa că
fenomenul avangardei româneşti are astăzi (sau i se pot atribui) semnificaţii
depăşind cadrul istoric ori cel strict „estetic” originar. Pierzându-şi doar
caracterul particular de „etapă” în dezvoltarea culturii noastre, avangarda
pare a se afla în posesia unei forţe de iradiere ce o poate propune ca
”înaintaş” semnificativ la starea culturii şi a „tranziţiei” în care se află
societatea noastră astăzi, odată cu integrarea în Uniunea Europeană.
Avangarda românescă începută şi desfăşurată odată cu intrarea
României în secolul XX a apărut într-o atmosferă oarecum pregătită să facă
parte din Europa. Acest relativ sincronism, dar şi apetit pentru cultura şi
civilizaţia occidentală nu putea masca faptul că majoritatea românilor trăiau
în coordonate tradiţional-ortodoxe, de tip medieval. România era o ţară
„eminamente” agrară, unde predominau, după cum spunea Titu Maiorescu,
„formele fără fond”. Era o ţară, ca să spunem aşa, „nou” născută pe harta
Europei chiar dacă ea ca teritoriu şi populaţie a aparţinut mereu
continentului. Abia de puţin timp îşi lepădase „scutecele” naşterii ei. La care
se adaugă o „filozofie” socială şi economică imbibată de influenţe turceşti,
balcanice, dar şi slave. Tot acest amestec alogen contribuind din plin la
coagularea unor puternice tendinţe „autohtoniste” având rol de protecţie a
specificului naţional. „Specific” reprezentând, de fapt, o idee la rândul ei de
tip occidental. Oricum, avangardismul românesc s-a născut ca fenomen
cultural al intelectualilor (mulţi formaţi în şcolile „Apusului”) şi în special al
tinerilor nemulţumiţi cu ceea ce le oferea societatea. Majoritatea, trebuie
 65

menţionat de la bun început, erau preponderent evrei. Adică aveau o

educaţie şi aveau acces în mod firesc la o informaţie aflată dincolo de
substratul formativ predominant bizantin, ortodox. Pe de o parte dinamica
orizontului lor „filozofic” viza cu adevărat o stare de libertate responsabilă a
fiinţei umane sau mai bine spus de eliberare a ei de sub tutela unor structuri
ideatice inexpresive, false, deformante, iar pe de altă parte viza şi o reală, dar
şi imperativă integrare în cultura şi civilizaţia occidentală, singurul tip de
societate în stare să ofere speranţă, progres şi viitor. Ba, pretenţiile lor vizau
ceva şi mai mult de atât. În acord cu aspiraţiile şi cu energiile ideatice ce
acţionau şi prin alte colţuri ale continentului ei propuneau chiar o schimbare
„revoluţionară” a viziunii europenilor înşişi. Desigur, nu numai evreii,
mereu marginali şi mereu persecutaţi în estul Europei, participau la acest
efort de schimbare indus de speranţele declanşate de secolul al XX-lea, ce
tocmai venise. Şi, la urma urmelor, nici nu conta prea mult apartenenţa
etnică a cuiva atâta timp cât „ideile” puse în joc aveau menirea să facă lumea
mai bună, mai autentică, mai „frumoasă”, mai creativă şi mai liberă.
Constantin Brâncuşi era deja la Paris. În Elveţia, la Zürich, în 1916, într-o
sală din cabaretul Voltaire, Tristan Tzara şi Marcel Iancu organizau
spectacolul Dada. În majoritatea ţărilor ce contau din punct de vedere
cultural, unele medii artistice neacademice pregăteau intens această „nouă”
viziune despre om şi lumea lui. Dar „luptele” extrem de violente dintre
modernism şi tradiţionalism nu reprezentau din punct de vedere cultural şi
„estetic” acelaşi lucru cu grozăviile declanşate de luptele şi desfăşurările
„neestetice” ale primului război mondial. Oricum, războiul nu a făcut decât
să accelereze, dacă se poate spune aşa, acceptarea şi difuzarea noilor
dimensiuni culturale, sociale şi filozofice susţinute de artiştii şi de către
oamenii de cultură „modernişti”. Odată cu înfrângerea Germaniei şi
destrămarea imperiului Austro-Ungar continentul nostru a intrat într-o altă
desfăşurare „istorică”. Iar România s-a trezit, în pofida unor situaţii
anterioare total nefavorabile, în postura unui adevărat şi nesperat câştigător.
Sau cum spune Lucian Boia: „Înfrântă în război, România primea atât
Basarabia, cât şi Transilvania şi Bucovina. Mai mult decât îşi imaginase cei
mai optimişti la începutul războiului.” Şi întradevăr, societatea românească
dintre cele două războaie mondiale a cunoscut o înnoire „optimistă”, o
apropiere şi chiar o sincronizare europeană unică în raport cu trecutul ei
istoric. Nu poţi să nu priveşti cu mirare cum o „naţiune” care nu exista pe
harta continentului decât de puţin timp a reuşit să-şi depăşească vechea ei
tradiţie de teritoriu marginal, disputat fără nici o reţinere de către cele trei
mari imperii care o „tutelau” până nu demult Turcia, Rusia şi Austria, în
favoarea unui statut real de ţară liberă şi relativ normală. Chiar dacă se afla
 66

destul de departe din punct de vedere geografic de Occident. Şi mai ales în

pofida unor realităţi economice şi sociale interne disproporţionate din foarte
multe puncte de vedere. În cadrul acestui proces de dezvoltare accelerată nu
încape îndoială că îşi poate găsi locul benefic şi energiile novatoare ale
avangardei. Alături şi împreună cu alte forţe sociale, politice, economice şi
„istorice” care au acţionat concomitent în beneficiul României şi al
transformărilor ei „moderniste”. Dar ceea ce caracterizează avangarda
românească în raport cu alte mişcări artistice de prin alte părţi este caracterul
ei oarecum echilibrat, „umanist”. Ea nu a fost pur nihilistă. Ea nu a dărâmat
numai de dragul actului în sine chiar dacă a făcut şi acest lucru experimental.
Toleranţa ei, dar şi capacitatea de a asimila câte ceva din cultura tradiţional
populară (preponderent orală) alături de susţinerea unor norme estetice
„deschise”, ca să folosim un termen actual, nu numai că a mărit suprafaţa de
desfăşurare şi impactul ei filozofic asupra societăţii româneşti, dar a
favorizat, impotriva unor tendinţe contrare, menţinerea unui minim climat de
convieţuire şi de oarecare respect între diferite etnii şi culturi
„conlocuitoare”. Climat precar, dar totuşi îndeajuns de expresiv social ca să
nu învrăjbească şi mai mult tensiunile dintre majoritate şi minorităţi de pildă.
În 1930 românii reprezentau numai 70% din populaţia ţării. Climat evident
„extraestetic” ce a marcat viaţa politică şi socială impotriva unor tendinţe
extremiste care au câştigat nu numai în România, ci în întreaga Europă, o
pondere dominantă la un moment dat, ducând până la război şi crimă.
Angrenând în cursul celui de al doilea război mondial într-o maşinărie
infernală totul şi dincolo de orice limită.
Cert este că avangardismul românesc, dincolo de anumite excese, (de
pildă arestarea lui Geo Bogza, încriminat pentru un delict de aşa-zisă
pornografie) ori având o mai mare aplecare ideologică spre „stânga”, din
aceleaşi motive pentru care nenumăraţi alţi intelectuali europeni aveau
înclinaţii socialiste, nu a intrat în conflicte explicite şi radicale nici cu
societatea, nici cu instituţiile statului. Rolul „catalizator”, ca să spunem aşa,
al avangardei româneşti, rolul ei „estetic” şi cultural s-a concretizat mai
puţin în luări de poziţie teoretică ori „revoluţionarism” social şi mai mult în
opere de artă ce s-au impus nu doar pe plan autohton ci şi internaţional. Este
de ajuns a aminti din acest punct de vedere pe Constantin Brâncuşi, Tristan
Tzara, Victor Brauner ori Eugen Ionescu pentru a ne da seama de amploarea
mondială inovatoare, creativă, dar şi de dimensiunea filozofică şi expresivă
pusă în joc de către avangarda românească.
Se poate aprecia fără a greşi prea mult că forţa de iradiere a
avangardei româneşti s-a bazat înainte de toate pe puternice individualităţi.
Bântuite de o mistuitoare energie creativă. Ei au crezut în destinul lor, în
 67

ideile lor, în dreptul lor de a se exprima şi de a exprima ceea ce gândesc.

Fără inhibiţii, dar şi cu acel curaj şi cu acea abilitate pragmatică în stare să
găsească mijloacele concrete prin care să se exprime social şi artistic, ieşind
dintr-o stare de „potenţialitate” ori suversivitate (ca Urmuz, de pildă). Cu
siguranţă au avut parte şi de multă ostilitate. Ori chiar de negări vehemente
care ar fi putut să-i descurajeze sau chiar să-i inhibe, „artiştii” fiind şi ei la
urma urmelor oameni. Dar ei nu au renunţat la „lupta” lor decât atunci când
„misiunea” a fost, ca să spunem aşa, îndeplinită. Şi, de fapt, nici atunci.
Continuând în timp şi dincolo de orice graniţă „naţională” ori ideologică să-
şi exercite forţa expresivă şi de idei care i-au definit estetic şi nu numai.
Întrebările legate de avangarda românească şi desfăşurările ei în timp
pot oferi, în pofida impresiei că nu putem învăţa nimic din trecut, unele
răspunsuri pertinente la ceea ce se întâmplă cu noi în prezent. Cea mai
directă întrebare pare a fi totuşi următoarea: Avem nevoie de o „avangardă”
care să ofere noutate şi o dinamică a formelor „estetice” în stare să pună în
acord cultura română cu cea occidentală? Bazându-ne pe ideea larg
răspândită că din punct de vedere cultural suntem deja integraţi în Europa
răspunsul ar putea fi ambiguu: poate. Bazându-ne pe faptul că informaţiile
despre cultura română contemporană, dar mai ales operele artiştilor şi a
scriitorilor zilelor noastre sunt prea puţin sau chiar de loc cunoscute şi
recunoscute în Occident răspunsul ar putea fi pozitiv. (Ca să nu mai vorbim
de faptul că nici acasă, aici în România, ele nu sunt cunoscute). Însă orice
răspuns formal s-ar alege în realitatea societăţii româneşti contemporane
cultura şi arta se află într-o grea şi profundă suferinţă. Fiecare artist şi om de
cultură poate oferi din acest punct de vedere propria-i variantă şi propria-i
viziune. O „suferinţă” legată nu numai de mijloacele finaciare precare
alocate de către stat susţinerii culturii dar şi de către bugetul „familiar” al
cetăţeanului oarecare ce nu-şi poate asigura nici măcar minimum de trai
decent (obligat fiind astfel să împingă „arta” şi „estetica” mereu dincolo de
necesităţile imediate ale vieţii). Dar nu numai sărăcia şi lipsa sprijinului
statului inhibă şi deformează totul. Ne lipseşte parcă cel mai mult iluminarea
gratuită, specifică, oferită de cultură şi de participarea la „catarsis”-ul ei. Ne
lipseşte bucuria şi nobleţea, neliniştea şi vitalitatea ce fac din artă şi din
tensiunile ei un fundament solid şi, de fapt, indispensabil vieţii oricărui om
liber. Aşa încât este greu de crezut că avangarda românescă şi operele
exemplare lăsate de creatorii ei îşi vor găsi prea curând vre-o corespondenţă.
Avangarda românească din prima jumătate a secolului XX rămând,
deocamdată, strălucitoare, unică şi inimitabilă, ca să spunem aşa.
 68

Scurte însemnări despre prezent

Se poate spune că breasla scriitorilor români de astăzi este

caracterizată de un război surd între cei tineri (sau mai puţin tineri însă
afiliaţi diferitelor grupuri de influenţă şi tendinţe estetice) şi scriitorii
generaţiei, să zicem, de dinainte de evenimentele din decembrie '89? Pe de
altă parte, chiar răspunsul la întrebare poate fi influenţat într-o mare măsură
de poziţia celui în cauză, ea reprezentîndu-i locul pe care îl ocupă în spaţiu
literar, atunci cînd este scriitor, evident. Oricum, e greu să nu observi ori să
treci cu uşurinţă peste bariera care există între diferitele generaţii de scriitori.
Împiedicînd în mare măsură apariţia unui climat literar mai puţin dependent
de vîrstă, sex, modă ori convingeri religioase sau de altă natură dar, în
schimb, bazat pe operă. Pe valoarea, calitatea şi originalitatea operei în sine,
dacă s-ar putea spune aşa ceva. Şi cum ar fi normal să fie. Pe de altă parte
trebuie să recunoaştem că această stare de neînţelegere ori chiar de dispreţ
reciproc ce pare a bîntui atmosfera noastră literară, nu este chiar ceva nou în
istorie şi cu siguranţă ea nu poate fi ruptă, înainte de toate, de ceea ce se
întîmplă în societatea română luată în ansamblul ei.
În general vorbind, viaţa de astăzi, poate fi caracterizată prin mai
multe atitudini distincte: I) un individualism să zicem „sălbatic”, unde
primează folosul personal şi interesul strict, ceilalţi semeni reprezentînd, în
cel mai fericit caz, doar un prilej de cîştig, de multe ori, prin „fraierirea”
acestora fără nici un scrupul, II) o atitudine de continuitate a vieţii bazată pe
ceea ce fiecare a ştiut şi a putut să facă în trecut, cu cele bune dar şi cu cele
rele, prezentul fiind mai mult un spaţiu periculos şi neclar chiar atunci cînd
oferă anumite bunuri şi facilităţi în raport cu trecutul, III) în sfîrşit,
activismul pragmatic, să zicem, al celor grupaţi după cele mai diverse şi
neaşteptate criterii politice, economice, de interese ori de afinităţi
sentimentale sau intelectuale ori cine mai ştie ce alte motive. Acestă din
urmă categorie, majoritară (extra sau intra partinică), a acaparat energic şi a
manipulat spaţiul de suprapunere dintre interesul naţional şi cel individual
impunînd regulile şi legile, în general incomplete şi declarative, după care s-
a mişcat într-o direcţie ori alta societatea noastră. Caracterizaţi, din punct de
vedere politic, grosso modo, de populism şi de demagogie ei au favorizat,
prin aşa zisa „tranziţie”, apariţia unei nesemnificative clase de mijloc şi, mai
ales, a unei subţiri dar puternice pături de oameni bogaţi (pe merit ori prin
 69

fraudă). Majoritatea cetăţenilor României continuînd să trăiască în condiţii

materiale şi financiare care ne exclud din civilizaţia continentului chiar dacă,
într-un tîrziu şi pe criterii mai mult de bunăvoinţă politică, am fost totuşi
admişi în comunitatea europeană. Bizantinismul politic, desconsiderarea
interesului national, sărăcia şi haosul, lipsa de respect din partea instituţiilor
statului faţă de nevoile şi drepturile cetăţenilor au permis un amestec
anihilator reciproc între aşa zisele „cuceriri” şi „bine” rămase vii şi încă
„fierbinţi” din trecutul comunist şi normele spirituale şi de morală, regulile,
valorile specifice societăţilor democratice moderne, prefigurînd într-o
anumită măsură viitorul.
Dar, în fond, această fugară schiţă „profilactică” nu are alt rost decît
să sublinieze faptul că scriitorii noştri, dincolo de valoarea sau orientarea lor
estetică şi indiferent de ceea ce cred unii despre alţii, trăiesc şi scriu, de fapt,
pe un teritoriu în mare măsură unic şi „gras” din punct de vedere istoric şi,
pentru a fi oarecum cinici dar şi realişti, într-o societate plină de culoare,
contraste şi dramatism. Poate chiar prea dramatică şi prea expresivă uneori.
Oricum, dincolo de aspectele obiective şi, să zicem, inerente reintrării
societăţii noastre într-o normalitate acceptabilă a valorilor spirituale şi
materiale, viaţa oamenilor însă, tragică ori comică, dureroasă ori sublimă se
desfăşoară cu repeziciune şi fără răgaz, ca să spunem aşa, şi mai ales cu o
intensitate şocantă, uneori sau alteori, într-o acceptare mitică a sorţii. În
aceste condiţii te-ai fi putut aştepta să apară şi o bogată literatură care să
vorbească despre ceea ce întîmplă cu noi şi la noi. Dar, din punctul de
vedere al operelor literare publicate, prezentul pare mai degrabă
neinteresant, anost, plat şi cenuşiu. Prea partizan din punct de vedere politic
şi implicit „murdar”. Şi este într-o bună măsură chiar ocolit de scriitori în
preocupările lor literare. Şi de către cei tineri dar şi de către cei mai vîrstnici.
Sau, atunci cînd este abordat, descoperi puse în jocul literar tendinţe ori
abordări marginale din punctul de vedere al măiestriei artistice şi al
originalităţii paginii scrise. În acest context avem de-a face cu o explozie de
sexualitate lipsită de pudoare, o marginalitate „ideatică”de mahala,
frivolitate, băşcălie, lipsa încrederii în valorile sociale şi morale ce au
susţinut întotdeauna omul în aventura lui pe pămînt, lipsa unei culturi bogate
specifică oricărui literat cu pretenţii, nihilismul şi indiferenţa aşa zis „lucidă”
sau pur şi simplu gratuitatea cuvîntului şi a artei cuvîntului scris. Toate
acestea transformă literatura într-un cîmp al Eu-rilor narcisiste, excitate la
maxim de perioada „liberă” a tranziţiei (în care băltim) şi dornice doar de a
umple universul cu importanţa lor fundamentală pentru destinul lumii. Din
acest punct de vedere ai impresia că practica literară nu-i decît o trambulină
de acces la un anumit statul social şi atît. Că literatura este doar un pretext
 70

sau un spaţiu în care eşuează viaţa şi omul ca rebut. Şi unde se poate spune
orice dar se şi poate petrece orice. Nu există cordialitate, dialog, efortul de a
înţelege, de a cunoaşte şi recunoaşte ce este bun ori rău, permis ori nepermis,
acceptabil ori inacceptabil, moral ori imoral. Odată cu dispariţia cenzurii
practicate de regimul comunist pentru a manipula conştiinţele „omului nou”
a dispărut şi cenzura indusă de marile modele literare ale clasicilor şi,
evident, cea oferită de către efortul creativ şi de înnoire pus în joc de operele
scriitorilor moderni de pe toate meridianele pentru susţinere unor standarde
literare specifice epocii contemporane. Se spune că nu se mai citeşte datorită
internetului ori a mediului socio-economic stresant. Ori datorită sărăciei.
Poate. Dar principala primejdie pare a veni din însăşi faptul că scriitorii
noştri par a nu mai citi, evident, profesional, ca să zicem aşa, pentru a
cunoaşte nivelul şi efortul creativ ascuns între coperţile unei cărţi de succes.
Sau cel puţin aşa pare a sta lucrurile răsfoindu-le produsele literare. Pe de
altă parte e o tristeţe imensă să constaţi lipsa practică a cărţilor scriitorilor
români contemporani din circuitul valorilor literare europene. Pentru că
totuşi cărţi bune există. Şi tot atît de trist este să constaţi lipsa unor
mecanisme economice ale literaturii care să sprijine mulţii, puţinii scriitori
ce şi-au construit o operă capabilă să ne reprezinte. Şi aceştia, în majoritatea
cazurilor, prea puţin cunoscuţi pe plan naţional, ca să spunem aşa. Ideea des
invocată că din punct de vedere cultural suntem de mult integraţi în Europa
se profilează a fi doar o lozincă fără acoperire, găunoasă şi neproductivă.
Recunoaşterea adevărului că numai anumite fragmente de opere şi anumiţi
scriitori români contemporani corespund standardelor circuitului literar
continental ar fi mai folositoare şi ar face mai mult bine tuturor.
Există cel puţin două exemple care pot reprezenta, într-o oarecare
măsură, modele demne de a fi luate în seamă pentru depăşirea acestui
prezent încă de „tranziţie”. Unul ţine de efervescenţa şi forţa creativă unică
adusă în cultura română şi mondială de către perioada avangardistă. Din cea
mai firească perspectivă spirituală avem de-a face cu o perioadă ideală
cumulînd atît opere semnificative cît şi teorii pe măsura lor, „avangarda”
fiind, de fapt, un teritoriu aproape neexplorat în cultura română. Tratarea cu
real şi maxim interes a epocii, a creatorilor de atunci dar şi repunerea în
circuitul valorilor din prezent a operelor şi a problemelor avangardei poate fi
nu doar un „brand” cu multiple implicaţii naţionale şi internaţionale dar şi un
stimul concret şi viu, un laborator pentru cele mai diverse categorii de artişti,
inclusiv pentru scriitori, fie ei tineri ori vîrstnici. Cel de al doilea exemplu
vine din prezent. Succesele internaţionale incontestabile obţinute în serie de
tinerii cineaşti români dovedesc că acolo unde există talent, profesionalism,
 71

perseverenţă şi încredere în capacitatea creatoare de a spune şi transmite

ceva adevărat şi original, poate să apară şi recunoaştere şi apreciere.
Abordări diferite asupra lumii şi a sensurilor ei sau a ceea ce trebuie
scris în paginile unei cărţi datorate bunăoară umorilor şi condiţionărilor
aduse de vîrstă este, la urma urmelor, ceva normal. Chiar şi la scriitori. Şi cu
siguranţă diferenţele de idei şi de atitudini critice faţă de arta cuvîntului nu
pot trezi îngrijorări. Aşa şi trebuie să fie. Îngrijorător este însă cu totul
altceva. Este greu să observi vre-un semnal realist, bazat pe idei şi programe,
pe strategii de „marketing”, ca să folosim un termen la modă, dar şi pe surse
de finanţare, care să gândească şi să ajute la instaurarea unor structuri critice
şi valorice a breslei scriitorilor români în acord cu cerinţele dar şi cu
aşteptările impuse de circulaţia literaturii noastre în spaţiul cultural
european. Şi la urma urmelor chiar în concordanţă cu încrederea pe care o
are cititorul de astăzi în scriitorii naţiunii din care fac parte.
Evident, nimeni din afară breslei scriitoriceşti nu poate veni să impună
standardele atît de necesare astăzi în arta literară ori să facă o oarecare
departajare critică în amestecul pestriţ şi oarecum provincial sub care
pulsează viaţa literară de astăzi şi, de ce nu, de mîine. Poate este însă mai
uşor să faci paradă sau să te laşi dus de valul umorilor individuale
scormonind vinovăţiile reale ori imaginare ale celorlaţi decît să găseşti acele
mijloace intelectuale şi financiare de organizare după principiile moderne
europene şi mai ales care să asigure o reală înbunătăţire a climatului literar
prin depăşirea promisiunile demagogice.

Doi „consăteni”: Liviu Ioan Stoiciu şi Vasile Anghelache,

în volumul „pam-param-pam”

Mărturisesc că îmi este greu, dacă nu chiar imposibil, să despart

poezia lui Liviu Ioan Stoiciu de omul Liviu Ioan Stoiciu. O fi bine, o fi rău,
numai Dumnezeu ştie cu adevărat! Şi, poate voi afla şi eu, odată cu trecerea
timpului ! Ceea ce ştiu însă, ceva mai bine, este faptul că Liviu Ioan Stoiciu
are o acută conştiinţă a propriei existenţe în lume afirmându-se ca datorie
imperativă dar şi parcă sapienţială deopotrivă. Subjugându-l magnetic până
dincolo de orice limită. De unde îi izvorăşte şi energia, uneori exaltantă,
alteori epuizantă, de a consemna alert, metodic dar şi divers, din punct de
vedere stilistic, ceea ce trăieşte, ceea ce simte, ceea ce gândeşte, ceea ce
vede ori bănuieşte că vede. În viaţa dar şi în opera lui cred că este vorba
 72

despre un fel de purgatoriu de a fi prezent în lume consemnat cu

meticulozitate de „scrib” dar, poate, de ce nu, şi cu oarece mirare ori chiar
indiferenţă (disimulată) şi bine temperată că nu poate fi altfel. Oricum, plaja
pe care se întinde experienţa şi aventura de a exista în carne şi oase şi într-un
anumit timp istoric îl învăluie ca o plasă de păianjen până dincolo de
măruntaie. Haotic şi ordonator deopotrivă. Cu tandreţe dar şi cu brutalitate.
Tragic şi ironic. Raţional şi entropic deopotrivă. Antrenându-se cu voia sau
uneori poate chiar fără voia sa, în această aventură existenţială singulară şi
inimitabilă, după cum se poate bănui, până dincolo de capătul ei „re-
cunoscut”, ca să spunem aşa. Pentru a proba sau, mai exact spus, pentru a fi
sigur, (atât cât se poate omeneşte vorbind) că mai există ceva dincolo doar
de iluzia (fierbinte, neliniştitoare şi, uneori, sufocantă) de a exista ceva. Şi
acel ceva nu-i decât, evident, „cuvântul”, „poemul”, „actul de a scrie”,
„conştiinţa”, „spiritul” care pare a sta nu numai la începutul şi în centrul
lumii dar şi la sfârşitul ei.
Cartea de poeme a lui Liviu Ioan Stoiciu intitulată „pam-param-pam”
(cu subtitlul „adjudu-vechi”), ilustrată cu desene de către graficianul Vasile
Anghelache, este, (ca de altfel întregul univers poetic stoician), un fel de
panopticum, (citez: „...păi...ah, fraţii mei, că tare/mai trăim obişnuit...”) în
care, se proiectează, ca în peştera lui Platon, magma unor amintiri dar,
totodată, şi un fel de semnificaţii gnoseologice ale trecutului (copilăriei)
invadând acut, sentimental şi fosforescent eternul prezent. Citez: „...eu, cu
un muc de ţigare aprins şi/cu un felinar în mâini, în care e ascuns
sufletul/bunicului, îţi tot fac semn să ieşi din balcon, să nu te asfixiezi//că
mă tot văd crescut brusc...”. Avem cel puţin de-a face cu o conversie sau
mai exact spus cu o convertire a trecutului fulgurant (rămas mai mult ori mai
puţin expresiv în ţesătura profundă a minţii şi a fiinţei) în materia definitivă
a poemului. Citez: „...iaca privelişti şi ritm de aici, plutesc/la rădăcina
becului/roşu, aprins//în camera de împăiat, obscură: zâmbiţi, vă rog,/serviţi,
de poftă, o/fotografie/a sufletului...”. Cred, totuşi, că este necesar să spun că
„pam-param-pam” nu este un poem al trecutului (şi cu atât mai puţin o
incursiune în el). Este, ca de altfel întreaga operă poetică a lui Liviu Ioan
Stoiciu, o ”zguduire”, o „scoatere din ţâţâni”, un „cutremur” al fiinţei în
descifrarea propriului sens. De unde şi amestecul savant şi fabulos
deopotrivă dintre banal şi insolit, dintre bucolic şi sacral, dintre reflexiv şi
instinctualitate, dintre iubire şi disperare, dintre mistica populară şi „post-
modernism” – ca să zic aşa, dintre individualitatea profund subiectivă a eului
poetic şi spectacol universal şi copleşitor al lumii. Citez: „...eşti o apariţie
unică în oraş, ciudată, eşti conştient că/exagerezi, că eşti considerat
o/iscoadă a lui/dumnezeu, care pui preţ pe ceea ce nu se vede,
 73

dinlăuntrul/omului, tu eşti o boală nervoasă/care negi ideile fixe -/câtă

vreme ele sunt floare la ureche, spurcăciuni/judecate sentimental de la
începutul/lumii/(atenţie, scapi de spurcăciuni numai cu descântece:/făcute
la adjudu-vechi).”
În sfârşit, mai trebuie făcută doar o remarcă referitoare la ceea ce
diferenţiază într-o anumită măsură paginile volumului „pam-param-pam” de
ansamblul recunoscut al operei poetice a lui Liviu Ioan Stoiciu. Lirismul aici
nu se mai manifestă doar ca un raport de complicitate refulată. Parcă simţi
dincolo de cuvinte un parfum de tandreţe tomnatică îmblânzind brutalitatea
ori prozaismul voit paradoxal al discursului. Până şi „banalitatea” iubirii
capătă o recunoaştere plină de tâlc şi omenesc. Citez: „...sufletul meu este o
omidă de catifea care toarce peste/coardele inimii tale...”. Sau: „...te
iubesc, îngeraş, tu eşti cârja,/stăpânului locului, eşti gazul metan în care eu
mă sprijin/să ies odată din vis: vai, dacă scapără/deschiderea pleoapelor
un/chibrit, sărim în/aer...”.
În demersul editorial al volumului, (Editura Muzeul Literaturii
Române) Liviu Ioan Stoiciu este însoţit de ilustraţiile ori, mai exact,
desenele graficianului Vasile Anghelache, „consătean”, cum se consemnează
în „O mărturisire a autorului” de la sfârşitul cărţii. În grafica lui Vasile
Anghelache este vorba înainte de toate despre o dimensiune profan/sacră a
locului şi a timpului invocat, despre o memorie recuperatoare a unei copilării
fundamentale, evident desfăşurată în universul „adjudu-vechi”. Univers
tratat de această dată într-o cheie oarecum cinematografică, secvenţial-
simbolică, plină de fabulos dar şi de „realism”, împrumutat, poate, din
familiaritatea artistului cu gravurile şi desenele Renaşterii. În acest orizont
mitologic, sobru şi, totodată, plin de tandreţe, se descarcă puterile
evocatoare, lirice dar şi metafizice ale formelor şi al spaţiului mirific:
„adjudu-vechi”, apte să impună în receptacolul lor discursiv oameni şi
cuvinte, locomotive şi nori, automobile şi garduri, case şi bariere, elefanţi şi
arbori, baloane, paraşute şi jobene, visurile despre ceea ce a fost dar şi logica
imaginarului ce transformă tot ceea ce atinge în amintire eternă, universală.
E o lume de coexistenţe şi interpătrunderi eroice şi insolite unde visceralul
împrumută un aer de futurism iar „cantoniereasa” de la kilometrul 248 e un
soi de comisar punitiv al circulaţiei atmosferice sau, mai exact spus, al
oricărui soi de „circulaţie”. Trebuie, totodată, să trecem dincolo de barocul
sever al vizibilului, („suspendat”, parcă, în semnificaţii directe, uşor de
descifrat) pentru a avea acces la palierul suprarealist al plăcerii dar şi, de ce
nu, aventurii de a descrie emoţii şi stări de spirit arhetipale specifice numai
imaginarului vizual. Din acest punct de vedere, Vasile Anghelache nu este
doar un simplu ilustrator al poemelor din copilărie şi adolescenţă ci, s-a
 74

aşezat în volumul „pam-param-pam”, alături de Liviu Ioan Stoiciu, ca un

autentic creator, sau, mai bine spus, re-creator al lumii lor comune prin
„accidentul”, să zicem, de a fi consăteni. Oricum, Vasile Anghelache se află,
cu desenele despre „adjudu-vechi”, într-un fel de re-descoperire interioară,
semnificând o etapă de maturitate artistică, în stare să îi confere un loc
îndeajuns de singular, pentru a face din el un creator ce nu poate fi ignorat.
Dar, trebuie spus fără nici o reţinere că, de fapt, Vasile Anghelache, în
volumul „pam-param-pam”, este dezavantajat de calitatea modestă a
tiparului, realitatea şi rafinamentul lucrărilor originale având doar o legătură
strict formală (de-formantă, la urma urmelor) cu ceea ce vede în volum un
cititor. Indiscutabil este un risc asumat dar, inacceptabil în practica unei
edituri care se respectă, pentru că denaturează spiritul şi moralitatea ce
trebuie să prevaleze într-un obiect atât de special cum este o carte.

Androginul
despre artişti şi artă

Nu poţi înţelege mult din viaţa artistică dacă nu eşti cît de cît integrat
în ea. Impresiile despre artă şi funcţiile ei, despre distanţa, mereu relativă,
dintre intenţiile de profunzime ale artiştilor şi realitatea concretă (obiectul
artistic, propriu-zis) care se oferă dialogului cu ceilalţi, ocupă prin forţa lor
ideatică şi emoţională un spaţiu atît de semnificativ şi, evident, noneuclidian,
încît este aproape imposibil să ieşi la rîndul tău din aprecieri necriticabile şi
dintr-un soi de subiectivitate asumată ca fundament al lumii spirituale
mustind dincolo de orice obiect material „estetic”. Sol paradoxal pe care se
clădeşte şi expresia şi impresia, şi forma şi conţinutul, trecutul dar şi viitorul
cultural al unei colectivităţi umane. Aici se află chiar farmecul dar şi
riscurile asumate ale artistului şi al mediului său de manifestare socială.
Artistul fiind deopotrivă centrul dar şi periferia lumii.
Oricum am privi lucrurile, artistul e singur întotdeauna. Şi aşa moare
pînă la capăt. Singur cu ideile şi credinţele lui imaginative în construirea
dialogului cu ceilalţi. El este, în fapt şi în drept, prizionierul unei lumi de
purgatoriu. Mereu cu un picior în iad şi cu celălalt în rai. Dar şi invers. El
este stăpînul şi propria sa sluga. Masculinul şi femininul deopotrivă.
Născutul şi născătorul. Plinul şi golul. Androginul. Cel care se oferă pe sine
(evident prin opera sa) şi, totodată, cel care are nevoie de aprobarea celorlalţi
 75

pentru a fi sigur de existenţa sa. Această dihotomie a artistului îl scoate, într-

o mare măsură, dintr-un mod comun de a fi. Îl scoate din media normalităţii
oamenilor, să zicem, pentru a avea acces, evident, nu la anormalitate ci la
palierele de dincolo de ceea ce se vede şi se gîndeşte în mod obişnuit. Fără
nici un dubiu artistul este un explorator care părăseşte teritoriile „urbane”,
asumate ca bun comun, în căutarea unei specificităţi. Nu a binelui, neapărat,
a adevărului ori a dreptăţii, de pildă. A îmbogăţirii ori a puterii în sens
politic. Nici a excentricităţii cu orice preţ ori a spectacolului, în care,
bunăoară, „plăcerea” este cea căutată în primul rînd. Fără a fi un ascet dar şi
fără a fi în mod manifest un dionisiac artistul caută echilibru lucrurilor cu
care are de-a face, expresivitatea lor intrisecă, rostul lor nenumit dar
descoperit de el pentru a fi degustat, ca să spunem aşa, şi de către ceilalţi
semeni ai lui. Astfel, nu e nimic strict personal în artist cu toate că se
bazează în demersul său doar pe propria lui personalitate şi creativitate.
Artistul pare a fi cea mai democratică şi cea mai universală fiinţă. În
acelaşi timp, el nu-şi poate pierde conştiinţa trecutului din care provine şi,
deci, istoria, şi totuşi e obligat să aducă noutatea şi un altfel de a privi şi de
a semnifica lumea. În acelaşi timp nu poate fi ocolit pericolul idealizării ori a
unor exagerări legate de artă şi artişti şi implicit de funcţia lor cultură.
„Intelectualii care s-au indentificat cu tiraniile monstruoase – cu naţional-
socialismul, stalinismul sau maoismul – de dragul libertăţii şi al justiţiei ne
oferă o mulţime de exemple de judecăţi uimitor de greşit şi de orbire
autoimpusă; ei pot fi învinuiţi de eşec nu doar moral, ci şi intelectual.” Ne
spune, pe bună dreptate şi privind lucrurile din cu totul alt unghi, Leszek
Kolakowski în volumul „Modernitatea sub un neobosit colimator”.
Aceste scurte însemnări nu se pot încheiat decît într-un singur mod.
Recunoaşterea rolului social al artistului şi al artei nu este o concesie făcută
„luxului”, sau mai exact spus, ideii (pre-judecăţii) că „arta este un lux” şi că
primează mereu nevoile biologice în faţa celor culturale. Omul e o fiinţă
unică în lume tocmai pentru că nu poate vieţui înafara culturii şi a
civilizaţiei. Întreaga lui viaţă se desfăşoară, indiferent dacă ştie ori nu ştie,
dacă vrea ori nu vrea, în anumite hotare culturale. Din acest punct de vedere
interesul social faţă de artişti şi faţă de operele lor, din trecut, din prezent şi,
de ce nu, din viitor poate constitui un bun semnal asupra stării de sănătate în
care trăim. Nu numai artiştii au o responsabilitate faţă de destinul
colectivităţii, al naţiunii din care fac parte. În fond şi ei, ca cetăţeni sunt, la
urma urmelor, egali celorlalţi iar povara lor, autoimpusă, vizavi de destinul
lor artistic, nu poate ţine locul responsabilităţii fiecărui om faţă de sine şi
faţă de starea lui „culturală”. Doar aşa poate să-şi găsească artistul locul
adevărat şi real pe care îl are ca parte specifică a vieţii sociale.
 76

Cultură sau civilizaţie?

Uneori cultura, în înţelesul ei antic, „de podoabă pentru cei fericiţi” şi

„de refugiu pentru cei nefericiţi”, cum spunea Democrit, pare a-şi pierde
sensul prin care de-a lungul istoriei şi-a căpătat statut social şi prestigiu. Ori,
cum s-a întîmplat în regimul totalitar comunist, cînd a împrumutat conotaţii
paradoxale: pe de o parte ca instrument al propagandei şi al manipulării
neruşinate a conştiinţei „maselor largi de oameni ai muncii” iar, pe de altă
parte, ca iluzie şi dimensiune virtuală în care se mai putea, într-o oarecare
măsură, eşua dincolo de dialectica „realist-socialistă”.
Spre deosebire de ceea ce pare a se petrece în prezent cînd cultura
naţională tinde a se dizolva fără rest dar şi fără urmări vizibile într-o
dinamică socială tulbure şi într-o sărăcie flancată de un trafic stradal tot mai
poluant. Dar şi într-o totală şi păguboasă lipsă de ataşament şi respect faţă de
valorile ce nu pot fi cuantificate „financiar” ori sub formă de voturi. Pare?
Doar pare că este aşa? Oricum, sunt semeni de-ai noştri care se întreabă cu
proaspătă seriozitate: „la ce foloseşte cultura?”. Pentru ce trebuie neapărat să
ascult Bach sau să-l citesc pe Dostoievki? Pentru ce să primească Mungiu
premiul „Oscar”? Pentru ce trebuie să mă duc la un spectacol de balet ori să
mă tulbur în faţa lucrărilor lui Brâncuşi? Sau să fii interesat, bunăoară, de
„instalaţii” sau de „digital art”. Ori alte „mofturi” de acelaşi gen, vorba lui
Caragiale. Ca să nu mai vorbim că această întrebare se insinuează şi în
ţesătura intimă a celor ce produc efectiv cultură în forma ei „consumabilă”,
ca să spunem aşa. Mulţi intelectuali dar, desigur, nu numai ei, se afişează
fără reţinere în public practicînd un limbaj lozincard şi o atitudine din care
măsura şi echilibru, precauţia şi toleranţa, respectul faţă de valorile spirituale
(multe, puţine cîte sunt) şi faţă de idei, cîştigate printr-o cultură frecventată
continuu, lipseşte.
Suprafaţa culturii noastre de astăzi pare mai degrabă a prezenta
aspectul unei mlaştini, avînd ici, colo, insule ceva mai robuste şi în rest
bolboroseli. Multe, multe bolboroseli. Vorbe goale sau pline de veninul
semidoctului oricît de cult ar părea cel în cauză. Văicăreli pamfletare şi
deziluzii de persecutaţi. Cînd nu se demască de-a dreptul un complot
masonic împotriva fiinţei noastre naţionale. Mult manierism dar şi stafia
 77

unui post-modernism ce şi-a epuizat rezervele de vitalitate creatoare şi de

noutate, plecate către lumea largă încă din străvechile timpuri ale
avangardismului iudeo-române, ca să spunem aşa. Altfel ideea comodă şi
des vehiculată, mai ales „politic”, că prin cultură suntem deja întegraţi în
Europa este atît de subţire şi de elastică încît la cea mai mică confruntare cu
realităţile europeane se poate lesne observa că nu cultura noastră naţională
este integrată în bătrînul continent ci Europa are capacitatea de a absorbi,
creativitatea şi ideile noastre – ca să rămînem doar în sfera „intelectului
pur”. Oricum, am fost şi suntem, fără nici un dubiu, geografic vorbind, în
Europa. Doar că Europa civilizată, democratică şi, poate, chiar, să zicem,
mai incultă decît o credem, nu prea este în noi.
Însă marginalitatea noastră de acum ori timiditatea adolescentină cu
care înaintăm în descoperirea hotarelor dintre capacitatea culturii de a
individualiza şi constrîngerile civilizaţiei care îi apropie pe oameni (dincolo
de cultura ori incultura lor) are indiscutabil „tradiţie”. Eforturile de a ne
„europeniza” bazate nu doar pe cultură ci, înainte de toate, pe instituţii şi pe
rigorile induse de civilizaţia europeană democratică, pe legi, morală şi pe
responsabilitatea personală faţă de tine şi faţă de ceilalţi, nu se poate totuşi
uita că au fost brutal întrerupte de către dictatura comunistă de tip sovietic.
Într-un moment cînd societatea românească, cultura şi civilizaţia noastră nu
erau, ca să spunem aşa, încă nici măcar la pubertate. Perioada dintre cele
două războaie mondiale, (oricîtă nostalgie ori frumuseţi ar mai trezi astăzi),
nu a fost decît un nou început, ca să spunem aşa. Ba mai mult de atît.
Regimul totalitar comunist a reuşit, prin teroare şi prin intensă stimulare
perversă să măture toate, sau aproape toate, urmele României
semidemocratice antebelice.
În acest context, poate, nu ar fi rău să ne mai amintim ceva extrem de
semnificativ şi care ar putea schimba într-un fel optica prin care privim şi ne
privim. Aşa culţi sau inculţi cum suntem. Demagogi optimişti ori pur şi
simplu dornici de îmbogăţire peste noapte. Ataşaţi de „spirit” ori de
„materie”. Ceva prea uşor (s-ar părea) uitat sau chiar necunoscut şi, din
această cauză, părînd a fi un lucru de la sine înţeles. (Citatul care urmează
este din G. I. Brătianu - „O enigmă şi un miracol istoric: Poporul Român”).
„...rămîne însă un miracol sau, poate, o serie de miracole, dintre care cel mai
recent, realizarea unităţii naţionale în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, aici,
la răscrucea tuturor invaziilor şi a tendinţelor imperialiste rivale, nu este
desigur minor.”
Poate fi înţeleasă subţirimea ori lipsurile şi nemulţumirile prezentului
doar ca un soi de punte pe care trebuie să trecem, ca printr-un fel de
purgatoriu, către propriul nostru viitor? Pentru ca, în sfîrşit, să ajungem
 78

undeva, cîndva pe un teren de civilizaţie şi de cultură, de bunăstare şi de

împlinire umană, mai ferm şi mai puţin alunecos? Să fim, aşa, ca orice altă
naţiune şi ca orice alt stat european?

Cultură sau „imaginea” despre cultură ?

Nu e greu de observat că prezentul vieţii noastre culturale nu e altfel

decît aşa cum a fost el construit, „gîndit” şi susţinut în practica şi în
dinamica vieţii obişnuite, de zi cu zi dar şi la nivelul întregului social.
Dincolo de neprevăzut, ca să spunem aşa, dincolo de „întîmplare” sau de
„istorie”, avînd fără îndoială roluri uneori imposibil de suportat sau de
ocolit, avem mereu de-a face cu un amestec subtil şi abia conştientizat
dintre ceea ce am vrea să fim, am fost învăţaţi să fim şi ne-am străduit să
fim. Fiecare în parte fiind obligat, indiferent că vrea ori nu, să suporte
presiunea „ideatică” a întregului social şi a timpului în care trăieşte.
Oricum ar sta însă lucrurile din acest punct de vedere literatura, arta,
„cultura” - în general vorbind, nu poate să se nască şi să reprezinte ceva
semnificativ decît numai din sine şi pentru sine. Ea, la rîndul ei, fiind un
factor de presiune şi de influenţare a dinamicii sociale. Cultura naşte cultură
după cum „puterea” politică îşi propulsează şi susţine propria ei întindere şi
influenţă. Este un fundament ideatic şi educaţional fără de care fiinţa umană
ar arăta altfel. Iar în zilele noastre şi în orice societate normală, cultura în
sine poate avea o dinamică şi o energie socială şi chiar „financiară” care să îi
asigure „reproducţia”, ca să folosim un termen economic. Pe de altă parte,
într-o societate „emergentă’, cum este cea a României contemporane,
raporturile dintre „putere”, bani şi cultură sunt fără indoială programate
social în defavoarea ultimei din motive inerţiale dar, mai ales, dintr-un refuz
dispreţuitor, manifestat inclusiv la unii intelectuali, faţă de rigoarea şi truda
pe care o presupune cultura şi domeniile adiacente „spiritului” şi al ideilor,
în general vorbind. Şi chiar dreptul culturii şi al spiritului de a fi neliniştit, de
a se juca cu sine şi cu prejudecăţile care ne asaltează de peste tot. Astăzi,
este de ajuns să pronunţi cuvîntul „spirit” şi condiţionarea noastră
„materialist-dialectică” intră în alertă. Fără a mai vorbi de faptul că din punct
 79

de vedere financiar rezultatele, „materiale” , ca să spunem aşa, sunt aproape

invizibile, oricum, greu de cuantificat şi cîntărit aşa cum, bunăoară,
„puterea” ori palierele economice o pot face. În comunism cultura a
reprezentat numai o „componentă” a propagandei marxist-leniniste
internaţionaliste şi a luptei de clasă, abia ulterior fiind asezonată unui
naţionalism mitic ce a schimbat doar „ambalajul”, conţinutul ei fiind întru
totul aservit scopurilor şi ideologiei regimului totalitar. Iar căderea
comunismului a lăsat cultura noastră, multă, puţină cîtă a fost, fără
capacitatea de a fi independentă ‚politic” dar şi fără mijloacele financiare
necesare funcţionării ei sociale. Astfel, desconsiderarea culturii şi a
educaţiei, dar şi a „intelectualului”, a gîndirii şi a creativităţii acestuia,
dreptul lui la independenţă critică şi ideologică (nu numai strict cultural
vorbind) este încă atît de activă din punct de vedere social şi atît de
cuprinzătoare „politic” încît la aproape 20 de ani de la căderea
comunismului suntem oarecum la fel de buimaci „ídeatic” ca şi în trecut.
Avantajele libertăţii de a exprima idei fără a fi pedepsit ori marginalizat şi
beneficiile unei organizări sociale democratice se pare că sunt favorabile
doar unei categorii restrînse de persoane care au profitat pur şi simplu de
conjunctura momentului „istoric” actual pentru a-şi asigura doar propria lor
bunăstarea şi propriu lor viitor social. Ceea ce în sine nu este un lucru rău
sau imoral atîta timp cît celelalte componente ale societăţii, fie ele instituţii
ori simpli cetăţeni, ca să spunem aşa, au găsit de cuviinţă că aşa trebuie să se
desfăşoare lucrurile în „tranziţie”. Acceptînd pasivi şi în defensivă, „soarta”
lor socială şi economică. Alţi semeni de-ai noştri şi-au expus cele mai mari
speranţe înspre alte orizonturi de cultură şi de civilizaţie, emigrînd, pur şi
simplu. Chiar dacă pentru asta şi-au pus la bătaie echilibru psihic şi afectiv
al propriilor copii, de pildă. Invocînd evident, dreptul acestora la fericire şi la
bunăstare. Normal, ar putea spune cineva. Şi sub dictatura comunistă una
dintre cele mai uzitate dar şi răspîndite idei justificative a inactivităţii ori a
inabilităţii noastre sociale era legată de lozinca sacrificiului spre binele
copiilor. Dar mai interesant e de observat că părăsirea spaţiului socio-
cultural autohton este acceptat ca o soluţie viabilă nu numai pentru cei săraci
şi mai neinstruiţi, de pildă, dorindu-şi doar un trai mai bun. De fapt, nu
există categorie socio-economică (inclusiv în rîndul intelectualilor) de unde
să nu se facă „evadări” spre străinătăţuri, uneori impingîndu-se limitele
„afective” pînă la negarea oricărui rost de a mai avea de-a face cu România
şi înapoierea ei economică şi spirituală. În aceste condiţii nu e de mirare
existenţa unui acut sentiment că totul în cultură română, de pildă, trebuie
luat de la capăt sau că totul începe odată cu propria ta viaţă şi cu străduinţă
de a fi cît mai însingurat, ori, chiar, probabil, unicul şi damnatul locuitor al
 80

universului. Trecutul e doar o pubelă infectă. Iar prezentul, fireşte, nu-i

altceva decît o ruină unde se manifestă liber numai propriul nostru
exhibiţionism, intimitatea noastră pură şi netrucată dar şi o vie şi eliberatoare
revoltă existenţială spulberînd constrîngeri pudibonde. Dar încetul cu încetul
se pierd în uitare şi în anonimatul ei şi acei „culturnici”, să zicem, care,
susţind ideologia totalitară „şiinţifică”, şi-au clădit, de fapt, o carieră artistică
şi influenţă socială bazată pe o operă fără nici o valoare estetică. Vorba
poetului: „Tu rămîi la toate rece,/De te’ndeamnă, de te chiamă;/ce e val, ca
valul trece,/Nu spera şi nu ai teamă./Te întreabă şi socoate,/Ce e rău şi ce e
bine;/Toate’s vechi şi nouă toate:/Vremea trece, vremea vine.”
Oricum, trecera timpului dar şi eforturile de integrare în prezentul
lumii europene par a nu fi suficiente ori sunt chiar de-a dreptul
dezamăgitoare din multe puncte de vedere. Zbaterile singulare dar şi
nesistematice de readucere într-o oarecare normalitate ‚strategică” a vieţii
sociale a forţelor formative ale culturii şi ale civilizaţiei, sunt relativ uşor
disipate în masivitatea „resturilor” trecutului şi a imperativelor electorale ale
politicului. Uneori extrem de vii şi de violente ca expresivitate socială, mai
ales atunci cînd le descoperi la cei tineri sau chiar foarte tineri concetăţeni.
Fie şi preocupaţi de cultură şi de importanţa ei formativă. Într-un cuvînt
schimbările legate de sfera culturii române şi rosturile intelectualilor în
societatea contemporană, uneori chiar semnificative ca manifestare, sunt mai
degrabă absorbite şi se pierd fără vizibile urmări în masivitatea şi în inerţia
mentalităţilor aculturale ale majorităţii populaţiei şi în birocraţia instituţiilor.
Intelectualii societăţii române de astăzi par chiar mai marginalizaţi şi mai
inutili social ca în regimul totalitar comunist. De fapt, avem de-a face cu un
cerc vicios. Intelectualii şi creativitatea lor nonconformistă au doar un rol
„decorativ”, zbaterea cotidiană a cetăţenilor pentru a depăşi sărăcia şi
marginalitatea fiind mai importantă decît aplecarea peste o activitate
„spirituală” care nu produce direct bani, mîncare şi însemne de recunoaştere
socială. Din acest punct de vedere poate chiar intelectualii au contribuit la
crearea unei „imagini” publice defavorabilă lor molipsiţi fără măsură de
vorbăria manipulatoare a politicienilor şi de dispreţul superior al celor puşi
pe căpătuială. Verticalitatea morală şi încrederea în valorile spirituale nu
sunt desigur calităţi specifice doar oamenilor de cultură dar, în mare măsură,
ceea ce se aşteaptă de la ei, ca modele sociale ţine, (dincolo de opera propriu
zisă) şi de capacitatea lor de a impune respect şi încredere în valorile
spirituale, în ideile care dau sens, frumuseţe şi demnitate fiinţei umane şi
vieţii. Din acest punct de vedere nu este vorba doar de calitatea şi valoarea
creativă a intelectualilor şi a culturii noastre, ci, mai degrabă, de imaginea
socială pe care o are cultura şi „spiritul” dar şi capacitatea acestora de a-şi
 81

construi o altă dimensiune decît cea de anexă a politicului, a ‚gratuităţii”

distractive ori a incapacităţii ei de a fi o notabilă forţă economică. Dar
viziunea generală pe care o avem despre „tranziţie” are o conotaţie
influenţată nu numai de aberaţiile ideologice ale trecutului comunist ci şi de
un „mecanicism” ideatic şi mitologic al eternităţii, al staticului şi al ne-
schimbării, care bîntuie de mult pe meleagurile nostre. „Tranziţia” nu pare a
fi percepută ca o mişcare socială imperativă de care este responsabil fiecare
dintre noi. Nu avem de-a face cu integarea noastră binemeritată in dinamica
economică şi în valorile civilizaţei contemporane ci, mai degrabă
„prezentul” e un „rău”, „o boală” căzută pe capul nostru şi al copiilor noştri
ca o pedeapsă nemeritată. Este adevărat că sute de ani oamenii acestor
meleaguri s-au aflat într-o continua defensivă obligaţi să asimileză fără răgaz
şi uneori fără rost (decît unul conjunctural) elemente de cultură şi de
civilizaţie alogenă. Uneori de-a dreptul infernale şi ticăloase cum au fost de
pildă cele indusă de totalitarismul sovietic erupînd în prelungirea eforturilor
imperiului rusesc de a ne asimila şi ingloba definitiv în spaţiu ei
organizatoric şi statal ca un fel de gubernie. Existenţa Republicii „Moldova”
e cel mai la îndemînă exemplu. Cultura română şi instituţiile ei, educaţia,
ideile, intelectualii, tinerii, (mulţi, puţini cîţi sunt) dar care îşi asumă un rol
cultural cu toată energia de care dispun, deţin de fapt atuurile pentru a cîştiga
şi impune locul pe care gîndirea modernă şi sistematică, creativitatea şi
interdisciplinaritatea îl merită într-o societate democratică. În amploarea tot
mai acută a jocurile sociale strategice din zilele noastre intelectualii şi
„actorii” ideilor nu mai pot reprezenta doar categoria chibiţilor, a
spectatorilor aplaudarnici. Şi cine în afară de intelectuali, fie ei de cele mai
diverse specialităţi, şi de capacitatea lor de a se organiza şi reorganiza mereu
mai eficient, poate să impună acest nou şi binemeritat statut? Şi cine
dinafara lor poate stabili standardele şi mecanismele critice dar şi eficiente
reflectînd dinamica şi complexitatea paradoxală a vieţii culturale şi spirituale
contemporane? Avem poate de-a face cu o răspundere mai acută, mai
importantă dar şi mai benefică pentru societatea română decît cea a tuturor
politicienilor la un loc. Cultura dar şi imaginea publică despre cultură
reprezintă o miză naţională pe care intelectualii zilelor noastre nu au voie să
o rateze. Sau cine ştie?

Cuprins
 82

Minimalul existenţial în poezia lui Constantin Abăluţă

Despre viaţa şi dispariţia broaştelor mele ţestoase
de Constantin Abăluţă

Mereu la începutul lumii

Însemnări la volumul „Destine fără noi”
de Ciprian Chirvasiu

Scriitori din alte zări

Charles Baudelaire
Arthur Rimbaud
Constanţa
de Gerard Augustin
traducere de Constantin Abăluţă

Portret – Aurelian Titu Dumitrescu

Îngerii îndepărtaţi
de Aurelian Titu Dumitescu
Viaţa la zi - volumul II
de Aurelian Titu Dumitrescu
Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Mihai Eminescu, Cristian Popescu
de Nicolae Ţone
dialoguri cu Aurelian Titu Dumitrescu
Parada (Autobiografie)
de Aurelian Titu Dumitrescu
Epistolar târziu
de Aurelian Titu Dumitrescu
Ceremonii nocturne
de Aurelian Titu Dumitrescu
Maranatha
de Aurelian Titu Dumitrescu

Portret – Neculai Constantin

Motivarea sinelui
de Pr. Neculai Constantin
Aproapele meu, cuvântul
de Pr. Neculai Constantin
Sceptrul şi candelabrul
de Pr. Niculae Constantin

Exerciţii de înţelegere
Şapte poete sau mai puţin de atât:
Jar şi lebădă
de Minerva Chira
Conserva de fluturi
de Florin Dochia
 83

Proza lirică
Prezentul din care tu lipseşti şi
Portretul artistului între două vârste
de Petru Ionescu

Însemnări despre cultură sau cultura însemnărilor

Scurte consideraţii despre avangarda românescă
Scurte însemnări despre prezent
Doi „consăteni”: Liviu Ioan Stoiciu şi
Vasile Anghelache, în volumul „pam-param-pam”
Androginul
despre artişti şi artă
Cultură sau civilizaţie?
Cultură sau „imaginea” despre cultură ?