Sunteți pe pagina 1din 12

Povestea traversarii Canalului

Manecii (ultratriatlonul Arch 2 Arc).

Am asteptat cateva zile, dupa terminarea Arch


2 Arc, pentru ca emotiile si euforia din jurul
acestei competitii sa se mai dilueze si sa pot
prezenta o versiune cat mai lucida a celor 85

de ore petrecute intre Londra si Paris. Nu stiu


cum si cu ce sa incep (cu antrenamentele de
inot de acum 2 ani? cu pregatirea logistica a
cursei? cu gandurile pe care le aveam in drum
spre Anglia? cu momentele dificile din
Canal?), asa ca inainte de toate va spun
un mare MULTUMESC! (stiti voi de ce :)).
In urma cu aproape 150 de ani, un marinar reusea sa traverseze Canalul
Manecii, tinandu-se de un snop de paie. Cativa ani mai tarziu (25 august
1875), Matthew Webb reusea, dupa 21h 45m, sa realizeze prima
traversare oficiala a Canalului. Dupa mai bine de 35 de ani si 88 de
tentantive nereusite, un al doilea om reusea (la a 15-a incercare!) sa
repete isprava lui Webb. Thomas William Burgess a fost, de altfel, primul
om din lume care a folosit ochelari (de motociclist!) pe parcursul
traversarii. De atunci, numarul celor care au bifat aceasta experienta a
ajuns la 1288 (din care 4 anul acesta). La acest numar se adauga cel al
participantilor care au reusit sa termine ultra triatlonul Enduroman Arch 2
Arc (mai exact 22 in cei 14 ani de existenta a competitiei) care au
traversat Canalul Manecii in costum de neopren. O alta statistica
interesanta: numarul celor care au urcat pana in prezent pe Everest:
aproximativ 4.000. Nu intamplator, traversarea Canalului Manecii
reprezinta Everest-ul inotatorilor.
One hand in front of the other!
Canalul Manecii este imprevizibil. Avand aceleasi abilitati de inot, il poti
traversa in 10, 15, 20 sau 28 de ore functie de norocul pe care il ai cu
curentii. Sau te poti afla in situatia de a nu reusi sa ajungi pe partea
cealalta (statistica spune ca sansa de reusita este 1 din 6). Cu 15 minute
inainte de a sari in Canal, l-am intalnit pe Kevin Murphy, the King of the
Channel barbatul cu cele mai multe traversari ale Canalului, respectiv
34, din care 3 dus-intors!. Sir Murphy a avut si traversari de 13 ore, si
unele de 22, dar si cateva nereusite. It is never the same!. Dupa ce l-am
asigurat ca la finalul zilei urmatoare vom avea, impreuna, 35 de traversari
:), l-am rugat sa imi dea cel mai bun sfat si l-am primit: one hand in

front of the other. Un sfat care seamana izbitor de mult cu cel primit de
la alergatorii experimentati (one foot in front of the other).

Doar obiectivele mari ne transforma.


In 2013, cand am citit despre Arch 2 Arc, am simtit un mare gol in stomac.
Era frica. Ma si vedeam singur, in mijlocul oceanului, departe de tarm,
inotand in mijlocul noptii, printre meduze si vapoare gigantice, si
luptandu-ma cu valurile. Acela a fost momentul in care am stiut ca este
pentru mine. Se spune ca, daca un vis (sau obectiv) nu te sperie, inseamna
ca nu l-ai ales bine. M-a speriat atat de mult incat am fost convins ca l-am
ales foarte bine

Calatoria este mai importanta decat destinatia.


Am fost tentat sa particip la editia din 2014, dar am realizat ca 6 luni de
antrenament nu vor fi suficiente. Apoi, m-am gandit la editia 2016, dar mia fost teama ca imi voi dilua foarte mult eforturile. Asa ca am ales 2015;
fie ce-o fi! Pana la urma, nu rezultatul in sine conta, ci transformarea mea
in omul care sa poata duce la bun sfarsit o astfel de competitie. Si m-am
bucurat de fiecare reusita, de fiecare antrenament, de fiecare experienta
noua de pe parcursul celor 18 luni de pregatire. Care, a propos, au trecut
foarte, foarte, foarte repede.

Inoata ca si cum viata ta ar depinde de asta. Pentru ca, este foarte


posibil ca, la un moment dat, ea sa depinda.
Privind in urma, as puncta aleator cateva momente importante in
pregatirea Arch 2 Arc. Participarea la Quintuple Ultra Triatlon. Anduranta pe
care am dobandit-o in cele 5 zile de concurs (si in perioada de
antrenamente) mi-a dat suficenta incredere in a aborda o cursa de 3
zile. Apelarea la un antrenor. Sunt autodidact si mare fan al invatarii de
unul singur. Dar Canalul Manecii duce inotul la un alt nivel, la care nu
cred ca as fi putut ajunge, singur, prea curand. Multumesc Gerda,
multumesc Flabio! Confuzia totala a corpului. In engleza, se numeste TBC.
Sau, pe scurt, tehnica prin care mi-am obsinuit corpul cu haosul,
evitand antrenamentele cu pattern. Nu am vrut niciodata sa stiu cat timp

urmeaza sa stau in bazin, sa pedalez sau sa alerg. Am plusat cu cateva


ore unele ture de pedalat sau long run-uri. Am inclus sprinturi la
jumatatea sau la finalul unor antrenamente. M-am antrenat in orice
moment al zilei si in orice conditii meteo. Vizualizarea succesului. La o
astfel de cursa, pregatirea mentala este cel putin la fel de importanta ca
pregatirea fizica. Din fericire, m-am vazut terminand A2A de atat multe
multe ori, incat mi s-a parut perfect normal sa ajung pe tarmul francez si
la Arcul de Triumf din Paris.

Neplanificarea succesului insemana planificarea esecului.


Este imposibil sa ai sub control totul. Conditiile meteo, diverse probleme
medicale sau logistice o astfel de cursa implica saltul intr-un ocean de
necunoscute. Dar sansele de reusita cresc considerabil daca facem bine
acele lucruri care tin de noi. Sa ne antrenam si sa atingem varful de forma
in perioada competitiei. Sa ajungem la start in starea mentala potrivita. Sa
avem sprijinul (si intelegerea) familiei (Oana, te iubesc!). Sa fim relaxati
pe toata durata A2A. Sa avem incredere in propria persoana si in
antrenamentul facut. Sa facem o lista cu toate situatiile dificile care ar
putea aparea (vor aparea cu siguranta!!!) si cu felul in care am putea sa le
depasim. Sa fim pozitivi de la un capat la altul (daca ne simtitm rau, sa
cantam I feel good, pana cand corpul nostru va crede ca suntem nebuni
si ne va lasa in pace :)). Sa avem o strategie de nutritie, de hidratare, de
somn, de incarcare, de refacere s.a.m.d. Sa ne asteptam la un scenariu
optimist, dar sa ne pregatim pentru unul pesimist. Sa alegem echipa de
suport potrivita (multumesc, Vasy!).

Nu este pentru cine se pregateste, ci pentru


Am ajuns la Londra vineri, 26 iunie. Teoretic, ar fi trebuit sa incep alergare
oricand dupa data de 29 iunie (inotul in Canal era alocat intre 1 si 7 iulie).
Dar concurentul A2A care era programat in perioada 22-29 iunie a zis pas
temperaturii de 13 grade din Canal si a preferat sa isi amane participarea
pentru august. Asa ca sambata dimineata, dupa antrenamentul (cu
pante :)) de 10 kilometri, primesc un telefon de la organizatorii A2A:
Andrei, welcome to UK! Am primit prognoza meteo pentru Canal si avem
2 optiuni: sa incepem A2A vinerea viitoare dar exista sanse ca vremea
sa se inrautateasca sau sa incepem mai devreme decat erai programat.

De exempluazi!. Dupa o lunga perioada de analiza, evaluare a situatiei


si a optiunilor (care a durat cam o fractiune de secunda :)), mi-am ascultat
instictul si am zis: Lets start today!'. Cateva minute mai tarziu eram
intr-un supermarket, cu lista de cumparaturi, iar la ora 20.30 laum startul
din fata Marble Arch, Londra. Fara tam-tam, fara poarta de start, fara
lucrurile cu care suntem obisnuiti la un concurs. Eu, 2 organizatori si 3
conationali aflati in vizita la Londra si care m-au incurajat frenetic
(multumesc, Marius!). Prima problema? Echipa de suport era
programata sa ajunga in Anglia de abia pe 30 iunie, dar Dr. Vasy Osean a
reusit sa gaseasca un bilet last minute si sa ne intersectam 3 ore mai
tarziu. A propos de echipa de suport, britanicii si francezi vin, de regula,
cu minim 4-5 insotitori. In cazul meu, a trebuit sa gasesc un prieten care
sa intruneasca cateva calitati de baza pentru aceasta incercare dificila: sa
ne cunoastem bine, sa fie doctor si/sau kinetoterapeut, sa nu aiba rau de
mare, sa aiba cateva notiuni de navigatie, sa reziste la oboseala si la
stres.

Are we there yet?


In lumea ultra, 140 de kilometri reprezinta o distanta medie, iar
provocarea nu este data de distanta propriu-zisa, ci de felul in care reusim
sa ne dozam efortul pe parcusul celor x ore de efort. Cu o singura
exceptie, toti cei care au terminat in mai putin de 18 ore au esuat la inot a
fost avertismentul organizatorilor. OK, atunci voi termina in 18 ore si un
minut le-am transmis, in gluma, inainte de start. Au fost 18 ore si 12
minute (al 2-lea timp din istoria A2A). Analizand cursa, cred ca puteam
taia 90-120 de minute din timpul total, fara a afecta prea mult
performanta de inot, dar asta conteaza mai putin acum.Tabelete isotonice
Isostar si pudra Hydrate & Perform au fost, ca si la antrenamente,
resursele pe care m-am bazat pentru a imi conserva nivelul electrolitilor
din corp, in conditiile in care am avut parte, atat in UK cat si in Franta, de
cele mai calduroase zile din ultimii 10 ani. Iar diferenta de nivel pozitiva a
fost de > 1.400 de metri. Finish-ul m-a gasit intr-o stare fizica aproape la
fel de buna ca la start (si cu acelasi puls mentiunut constant in zona
130-135 bpm), mai ales dupa cele 15 minute petrecute in apa marii (in
locul traditionalei bai de gheata) si dupa sesiunea de 30 de minute
petrecuta in recovery boot-urile aduse de Vasy. Suc de sfecla, o salata
mare si fuga la nani. Din pacate, nu ma reusit sa dorm mai multe de 5-6

ore, dar nici nu cred ca as fi avut nevoie de mai multe. Asa ca a doua zi, la
4.30 dimineata, era in portul Dover, pregatit pentru adevarata provocare:
traversarea Canalului Manecii.

Acum sau peste 7 ore


Soarele apunea pe la 22.30 si rasarea pe la 4, deci la 4.30 am avut parte
de un rasarit minunat in portul din Dover. Am incarcat lucrurile in
ambarcatiunea Sea Satin, pe care 20 de ore mai tarziu imi venea sa
o numesc Sea Satan :). Apoi, am pus costumul de neopren (Zoot Z Force
3.0), casca si, pentru ca temperatura apei era mai mica de 15 grade,
organizatorii mi-au dat unda verde si la sosete de 2.5 mm. Daca
regulamentul ar fi permis, mi-as fi pus si vreo 3 pulovere pe dedesubt :).
Majoritatea celor catre traverseaza Canalul se remarca printr-un strat
protector natural (sunt usor supra-ponderali); nu cred ca voi avea
vreodata mai mult de 2-3 kg in plus fata de cat am acum, asa ca nu ma
vad prea curand inotand mai mult de 2-3 ore in ape de 13 grade, fara
wetsuit :). Startul a fost dat la ora 6.20 de pe plaja Shakespearedin Dover.
Apa linistita, verzuie ma simteam ca intr-un lac! Nu te uita in spate sau
in fata uita-te doar la barca! era sfatul dat de toti cei care au traversat
canalul. Daca privesti tarmul, vei avea mereu impresia ca stai pe loc. Nu
am tinut cont de acest sfat (nu m-am putut abtine.:)) si am privit in
urma. Dupa prima ora, mi se parea ca sunt la vreo 100 d emetri de tarm.
Dupa a doua cam tot acolo. Dupa a treia WTF?! Inot pe loc?? A fost
momentul in care am decis sa nu mai privesc in urma si nu am mai
vazut Anglia din acel moment. Pauzele de hidratare aveau loc dupa o
schema stabilita de comun acord cu pilotii: la fiecare 60 d eminute (in
primele 3 ore), apoi la fiecare 45 de minute si, daca va fi cazul, spre final,
la fiecare 30. Ca si la alergare, electroliti si isotonic, plus Malto Carbo
Loading. La acestea se adauga apa calda, pentru a incalzi, din interior,
corpul. Apele linistite au durat 3 ore, dupa care. ping-pong, in care eu
eram mingea. Valuri din ce in ce mai mari, venind din toate directiile.
Multe guri de apa inghitite. Rau de mare. Cate 6-7 sesiuni de vomitat la
fiecare pauza de hidratare (atat timp cat inotam, lucrurile erau ok; cand
ma opream si stateam in pozitie veriticalaincepeau problemele). Vasy
mi-a povetit, dupa concurs, ca echipajul ambarcatiunii si-a facut de vreo 3
ori bagajul, pregatindu-se de intoarcere. Nu cred ca mai rezista mult. Am
mai vazut zeci de inotatori in situatia asta si mereu se termina prost.

Relax, man le-a zis Vasy baiatul asta nu iese din apa pana nu
ajungem pe partea cealaltao sa vedeti!. In tot acest timp. organizatorii
ma tineau sub observatie si tineau evidenta numarului de vomitaturi. La
42 (virgula 195? :)) m-am oprit. Ei aveau de gand sa ma scoata din apa
daca aveam sa continui in ritmul asta (au acest drept). Timpul petrecut in
apa trece intotdeauna mai repede decat cel petrecut pe uscat (simt un
raport de 2 la 1), asa ca nici nu stiu cand a venit seara. Deja vedeam
tarmul francez (nu m-am putut abtine :)) si incepusem sa fac calcule:
daca ajung in 1-2 ore, inseamna cam 13 ore de inotat. Stau maxim o ora
in Calais si pedalez spre Paris. Am la dispozitie vreo 15 ore sa dobor
recordul mondial A2A. Nu asta era motivul pentru care ma aflam acolo,
asa ca am revenit la gandurile mele clasice': la familie, la prieteni, la
diverse citate motivationale, la lemne trosnind pe foc (este incredibil cat
de mult te poate incalzi un astfel de gand :)). Dupa 3 ore, Franta era la fel
de aproape (sau de departe). Vedeam casele de pe plaja si, la venirea
serii, luminile caselor si diverse umbre si siluete. Apoi, inca o ora. Si inca o
ora. Franta era tot acolo! Asteptam sa se produca o minune si sa aud
cuvintele magice: Last feed!. Apoi, inca o ora. Numai vedea
ambarcatiunea, ci doar cele 2 faruri atintite spre mine. Din barca, ei
vedeau 2 luminite: una rosie, montata pe ochelari si una verde, montata
pe o centura purtata in jurul taliei. Apoi, 12 noaptea siziua mea!!! Vasy a
pus telefonul pe speaker, iar Oana mi-a cantat La multi ani. Mi-am refacut
stocul de energie si entuziasm! Apoi, inca o ora. Brusc, antebratul stang a
cedat era prea mult pentru el. Vasy, avem o problema! Nu mai pot inota
cu mana stanga. Rezolvam la urmatoarea pauza. Rezista pana atunci!
Si inca o ora, intr-un singur brat. Imi aminteam de francezul cu mainile si
picioarele amputate care a traversat canalul in urma cu cativa ani. Cum
naibii sa te mai plangi? Proiectoarele navei aveau si un efect secundar:
vedeam tot ce misca sub mine. Si a urmat trecerea prin doua lanuri de
meduze unele mari cat un cauciuc de masina si ncolorate roz-violet. O
incantare sa le mangai in timp ce inot. Pe punte, Vasy avea pregatite
antihistamicele, iar in apa subsemnatul vorbea (in gand) cu meduzele. Le
dadeam nume, le povesteam ce fac eu acolo, le asiguram ca nu am nimic
cu ele, ca sunt vegetarian etc. si m-au lasat in pace :). Dupa 20 de ore
de inotat am realizat ca scenariul meu pesimist (24 de ore in Canal) era
destul de realist. A fost momentul in care Vasy mi-a dat vestea buna:
Andrei, daca inoti in urmatoarele 20 de minute ca si cum ai fi urmarit de
rechini, avem o sansa buna sa spargem curentul. Dupa concurs aveam

sa aflu ca urmatoarea fereastra ar fi fost peste 7 ore! Ultima pauza de


hidtratare s-a lasat si cu un Isostar Energy Shot pastrasem cafeina
pentru un ultim boost, in cazul in care ar fi fost nevoie. Si era nevoie!
Stiam ca asta insemana adio somn in urmatoarele 5-6 ore, dar asta conta
mai putin. Nu au fost 20 de minute, ci aproape 60, inotate ca la startul
unui Ironman. Cand am simtit, in bezna, ca apa se incalzeste, mi-am dat
seama ca sunt aproape de tarm! Ambarcatiunea ramasese in spatele
meu, iar organziatorii ma urmareau dintr-o barcuta cu motor. Go, Andrei,
you are fing close!. Inca 2-3 minute simana mea a dat de nisip. Eram
pe o plaja! M-am ridicat in picioare si am inceput sa urlu, intr-o franceza
aproximativa: I fing did it!!!!!!!. Cateva secunde mai tarziu, am simtit
ca pamantul se invarte cu mine. Era tangajul Am revenit pe barca, cu
ajutorul barcutei motorizate, unde am inceput sa simt cel mai aprig frig
din viata mea. Dintii imi clantaneau incat cred ca se auzeau pana in
Anglia. Am fost acoperit cu o prelata, iar 15 minute mai tarziu ajungeam in
port, iar dupa o ora eram sub dus, in costum de neopren. Primul dus cald
dupa aproape 1 an!!! Ce bine era Mi-a luat vreo 40 de minute sa imi pot
scoate costumul si sa ma imbrac in haine normale mainile nu ma
ascultau, iar camera se invartea cu mine. Alte avarii? Limba era alba,
imbracata intr-o crusta de sare si ma ustura ca naiba (a durat vreo 4 zile
pana cand sa pot inghiti ceva fara sa ma doara; glicerina boraxata a ajutat
enorm). Privind in oglinda, m-am speriat! Imi intrasera cateva picaturi de
apa sarata in ochelarii de inot (in Canal crezusem ca este doar un pioc de
transpiratie), iar acum aveam corneea inflamata (ca si cum as fi avut
basici sub ea). Vasy m-a asigurat ca imi trece pana a doua zi (ceea ce s-a
si intamplat) si mi-a dat niste picaturi oftalmice. M-am intins in pat, cu
telefonul in mana, si am postat: Am reusit!. Apoi, am citit mesajele de
incurajare si felicitarile primite din tara. Era extraordinar, parca intreaga
tara fusese in Canal alaturi de mine! Am reusit sa adorm de abia dupa
vreo 4 ore, timp in care am mancat, m-am hidratat (din nou, sucul de
sfecla inclus!), iar Vasy a facut minuni si mi-a aplicat niste crema
musculara pe antebrate. Nu am reusit sa dorm decat 30-40 de minute,
pentru ca, in camera de alaturi, au inceput reparatiile (bormasina etc. :)).
Ma simteam ca acasa! :))). Tot raul spre bine: ne-am strans bagajele, am
coborat la micul dejun si m-am pregatit pentru proba urmatoare.

Aveti actele la dumneavoastra?

Cand urmeaza apropae 300 de kilometri cu 2.600 de metri diferenta


pozitiva, primii 40 de kilometri cu multe pante, 36 de grade in aer, vreo 50
la sol, iar asfaltul se topeste, lasand pietricelele sa se lipeasca de rotile
bicicletei, este greu sa poti spune ca am pedalat spre Paris. In plus,
antebratele mele erau destul de praf dupa inot si mi-era greu sa ma
infig in ghidon. Orice kilometru era o victorie, iar opririle la umbra, chiar
si pentru cateva secunde, erau o binecuvantare! Pe la ora 15, dupa 4 ore
de pedalat am oprit intr-un satuc si am am spus organizatorilor: am
nevoie de o salata MARE! Am primit-o la prima terasa si a fost cea mai
buna salata din viata mea (in ciuda durerilor avute la inghitire, din cauza
limbii :)). De abia asteptam sa vina seara si sa pot incepe in sfarsit sa
pedalez Nici nu stiu cand s-a facut ora 22.00 si aerul a inceput sa fie
suportabil (si respirabil). Aproape de miezul noptii, oboseala a inceput sa
isi spuna cuvantul si, intr-o intersectie, am reusit sa ma pierd de masina
organizatorilor si sa ma trezesc pe un drum pustiu, in mijlocul unei campii.
Am pus mana pe telefon, am format numarul organizatorilor sisurpriza:
nu mai aveam minute! (PS am luat cu mine, in Anglia, 3 telefoane, pe 3
retele diferite: 2 cu abonament, unul cu cartela; din cele 3, s-a nimerit ca
tocmai atunci unul sa fie la incarcat, unul sa nu aiba acoperire, iar cel de
la mine sa fie cel cu cartela) Cuuuuuuum???!!! Tocmai acuuuum????
Postarile si apelurile telefonice primite fusesera mai mult(e) decat
planificasem (desi lasasem o rezerva considerabila). M-am intors in
ultimul loc unde vazusem echipa de suport, apoi am intrebat un localnic
care este drumul spre Beauvais?. Mi-a fost indicata tocmai soseaua de
pe care venisem, asa ca iata-ma din nou pe camp Au urmat cele mai
ciudate 2-3 ore din viata parca eram intr-o comedie neagra :). Nu ma
puteam abate de la traseu (as fi fost descalificat) si nu puteam suna pe
nimeni! Am facut semn unor soferi a opreasca, dar fara rezultat. Dupa
vreo 30 de minute, a sosit minunea': a oprit un sofer! Ma ajutati, va rog?
M-am ratacit de echipa mea de suport si nu ii pot suna (a fost unul din
acele momente din viata in care m-am bucurat ca scoala a bagat cu forta
in mine limba franceza). Da, desigur!. Dar nu avea acces la numere
internationale Pe net putem intra? Poate reusim sa ii contactam pe
facebook. Da. Dupa cateva mesaje date cu greu (telefonul avea
functie de corectare automata in limba franceza), am primit in sfarsit
telefonul mult asteptat, de la Vasy. Unde esti?. Sunt pe drumul catre
Beauvais, la intrarea in localitatea X. Stai acolo, venim sa te luam!. Am
rasuflat usurat si i-am multumit francezului, care m-a intrebat pe un ton

foarte languros, sorbind dintr-o tigara: Nu vrei sa vii la mine, pana


sosesc colegii tai?. Aaaah?! Aoleo, uite un pericol pe care nu il
anticipasem dar, avand in vedere ca tocmai urma sa inceapa Turul Frantei,
probabil ca tipul avea o simpatie pentru oamenii imbracati in haine
mulate Nu este nevoie, multumesc! Prietenii mei trebuie sa apara dintrun moment in altul. Dupa alte 2-3 insistente, m-am suit pe bicicleta si
m-am indepartat vreo 20 de metri. Dupa plecarea tipului, m-am asezat
pe marginea soselei, pe bordura, sperand ca echipa de suport sa soseasca
in urmatoarele 5-10 minute. Dar a trecut jumatate de ora sinimic! Deci,
o luam de la capat. Exista optiunea sa il caut pe francez, care imi spusese
ca sta 3 case mai incolo (no way!!!) sau sa opresc din nou un sofer.
Evaluandu-mi resursele, am descoperit ca am suficienta apa + isotonic
pentru a ajunge la Beauvais (primul oras mare din drumul catre Paris),
unde as fi putut gasi un loc cu wi-fi. Dar mi-am zis sa mai astept vreo 1530 minute. Diferenta de temperatura dintre noapte si zi incepuse sa imi
provoace frisoane, as ca m-am invelit, cat am putut de bine, cu vesta
reflectorizanta. Imi tot spuneam ca nu se poate termina asa ar fi absurd
sa travesez Canalul si sa nu ajung la finish-ul A2A dintr-o prostie Cateva
minute mai tarziu, langa mine oprea o masina de politie. Inauntru, doi
reprezentanti ai legii, o doamna (la volan) si un domn (in dreapta). Buna
seara, ce faceti aici? Am reluat povestea. Ai alergat de la Londra la
Dover, apoi ai traversat Canalul Manecii si acum pedalezi pana la Paris?!.
Reprezentanti legii se minunau si se uitat unul la celalalt (probabil ca ma
suspectau de consumul unor substante halucinogene :)). Asa ceva nu
exista! a venit verdictul lor! Aveti actele la dumneavaostra? Sunt in
masina de suport Aaaa aveti acces la internet? Pot folosi telefonul
dvs. pentru un apel international? Aveau net, dar nu puteau suna in afara
tarii. Au intrat pe site-ul A2A, m-au vazut acolo, apoi doamna politist a
trimis un mesaj pe facebook catre Enduroman si catre Vasy. Dar fara
rezultat. Nu te putem lasa aici, va trebui sa te luam la sectie cu noi (bine
ca nu m-au invitat si ei acasa :)). Dar risc sa fiu descalificat!. Ai bani la
tine? Cand am primit aceasta intrebare, mi-am zis nu se poate, sa nu
zici ca vor spaga :). Am ceva bani, dar lire sterline. De ce?!. Ne
gandeam ca o alta varianta ar fi sa te lasam la gara si sa iei trenul spre
Paris (o alta idee superba :)). Echipa de suport a aparut salvator si
miraculos exact in momentul in care dl. politist incerca sa gaseasca o
solutie de a pune bicicleta mea in portbagajul lor. Nu imi amintesc cand
m-am simtit ultima data atat de usurat!!! Mi-am promis ca nu ii mai scap

din ochi pana la Paris. Cu frigul in oase am reveni pe bicicleta si am


inceput sa pedalez, din c ein ce mai repede. Ne planificasem, initial, sa
ajungem la Paris in jurul orei 4 dimineata, pentru a evita ora de varf. Dar
planurile noastre erau date peste cap si incercam sa recuperez ce se mai
putea recupera. Cu vreo 50 de km inainte de Paris, am simtit ca toata
oboseala din ultimele zile m-a ajuns din urma, iar ploapele imi sunt din ce
in ce mai grele. Nu as fi vrut sa adorm pe bicicleta (un lucru frecvent in
lume ultra-trialtoanelor), asa ca le-am transmis organizatorilor ca trebuie
sa dorm 10 minute. Mi-au facut loc pe bancheta din spate si am adormit.
Si eu, si ei :). Asa ca, vreo 90 de minute mai tarziu, deschid ochii si vad ca
se luminase. Cat am dormit???!!!. Am rontait un Isostar Energy Bar de
ciocolata (preferatul meu!) si inapoi pe bicicleta de aceasta data mult
mai proaspat. Am ajuns in suburbiile Parisului pe la 7 dimineata, iar
aproape 3 ore mai tarziu, dupa un slalom urias printre masini si o pedalare
pe piatra cubica unde urma sa aiba loc ultima etapa a Turului Frantei
(tribunele erau deja montate dar probabil pentru Ziua Nationala a
Frantei), am ajuns la Arcul de Triumf!!! Nu imi venea sa cred ca am ajuns
la sfarsit (in comparatie cu Quintuple-ul din Virginia, care durase 5 zile, mi
se parea ca s-a terminat prea repede doar 85 de ore :)). Wow!!! Deci
cele 18 luni de antrenament m-au adus aici Yuuuuu-huuuuu!!! Am
reusit!!!! Ceremonia de premiere a avut loc in plina strada organizatorii
mi-au pus o medalie de gat si au deschis o sampanie, cu care au stropit
vreo 5 metri de trotuar. Eram obosit, dar fericit.
Si devenisem Enduroman sau, dupa cum mi-au spus cativa prieteni,
Indur-o, man! sau EnduROMAN.
Multumesc partenerilor, multumesc donatorilor, multumesc echipei
Hospice, multumesc prietenilor din comunitatea CIA, multumesc massmediei, multumesc tuturor celor care m-au incurajat pe parcursul cursei
si/sau m-au felicitat ulterior!
Sper sa am ocazia sa va impartasesc (live) versiunea extinsa a
intamplarilor de la Enduroman Arch 2 Arc.

A meritat? Categoric DA. As face-o din nou? DA. Dar nu prea curand. Ce
urmeaza? DecaMan USA, in 2016 (38 km inot, 1800 km pedalat, 420 km
alergare). Deca is (still) my Meccanu-i asa?
Pe curand!

S-ar putea să vă placă și