Tnara generatie romna se afla astazi sub influenta operei poetice a lui Eminescu.

Se cuvine dar sa ne dam seama de partea caracteristica a acestei opere si sa ncercam

totdeodata a fixa individualitatea omului care a personificat n sine cu atta stralucire
ultima faza a poeziei romne din zilele noastre.
Pe la mijlocul secolului n care traim, predomnea n limba si literatura romna o
tendenta semierudita de latinizare, pornita din o legitima revendicare nationala, dar care
aducea cu sine pericolul unei nstrainari ntre popor si clasele lui culte. De la 1860
ncoace dateaza ndreptatea: ea ncepe cu Vasile Alecsandri, care stie sa destepte
gustul pentru poezia populara, se continua si se ndeplineste prin cercetarea si
ntelegerea conditiilor sub care se dezvolta limba si scrierea unui popor.
Fiind astfel cstigata o temelie fireasca, cea dinti treapta de naltare a literaturei
nationale, n legatura strnsa cu toata asp 23323q1610x irarea generatiei noastre spre
cultura occidentala, trebuia neaparat sa raspunda la doua cerinte: sa arete nti n
cuprinsul ei o parte din cugetarile si simtirile care agita deopotriva toata inteligenta
europeana n arta, n stiinta, n filozofie; sa aiba, al doilea, n forma ei o limba adaptata
fara sila la exprimarea credincioasa a acestei amplificari.
Amndoua conditiile le realizeaza poezia lui Eminescu n limitele n care le poate realiza
o poezie lirica; de aceea Eminescu face epoca n miscarea noastra literara.
I
Care a fost personalitatea poetului?
Viata lui externa e simpla de povestit, si nu credem ca n tot decursul ei sa fi avut vreo
ntmplare dinafara o nrurire mai nsemnata asupra lui. Ce a fost si ce a devenit
Eminescu este rezultatul geniului sau nnascut, care era prea puternic n a sa proprie
fiinta nct sa-l fi abatut vreun contact cu lumea de la drumul sau firesc. Ar fi fost crescut
Eminescu n Romnia sau n Franta, si nu n Austria si n Germania; ar fi mostenit sau
ar fi agonisit el mai multa sau mai putina avere; ar fi fost asezat n ierarhia statului la o
pozitie mai nalta; ar fi ntlnit n viata lui sentimentala orce alte figuri omenesti Eminescu ramnea acelas, soarta lui nu s-ar fi schimbat.

Ceea ce caracterizeaza mai nti de toate personalitatea lui

Eminescu este o asa de covrsitoare inteligenta, ajutata de o
memorie careia nimic din cele ce-si ntiparise vreodata nu-i mai
scapa (nici chiar n epoca alienatiei declarate), nct lumea n care
traia el dupa firea lui si fara nici o sila era aproape exclusiv lumea
ideilor generale ce si le nsusise si le avea pururea la ndemna. n

aceeas proportie tot ce era caz individual, ntmplare externa,

conventie sociala, avere sau neavere, rang sau nivelare obsteasca
si chiar soarta externa a persoanei sale ca persoana i erau
indiferente. A vorbi de mizeria materiala a lui Eminescu nsemneaza
a ntrebuinta o expresie nepotrivita cu individualitatea lui si pe care
el cel dinti ar fi respins-o. Ct i-a trebuit lui Eminescu ca sa
traiasca n acceptiunea materiala a cuvntului, a avut el totdeauna.
Grijile existentei nu l-au cuprins niciodata n vremea puterii lui
intelectuale; cnd nu cstiga singur, l sustinea tatal sau si-l ajutau
amicii. Iar recunoasterile publice le-a despretuit totdeauna. Vreun
premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a carui lipsa se plnge o revista
germana din Bucuresti? Dar Eminescu ar fi ntmpinat o asemenea propunere cu un
rs homeric sau, dupa dispozitia momentului, cu acel surs de indulgenta miloasa ce-l
avea pentru nimicurile lumesti. Regina Romniei, admiratoare a poeziilor lui, a dorit sa-l
vada, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am vazut si
eu la curte, si l-am vazut pastrnd si aici simplicitatea ncntatoare ce o avea n toate
raporturile sale omenesti. Dar cnd a fost vorba sa i se confere o distinctie onorifica, un
bene-merenti sau nu stiu ce alta decoratie, el s-a mpotrivit cu energie. Rege el nsus al
cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga? Si aceasta nu din vreo vanitate
a lui, de care era cu desavrsire lipsit, nu din sumetia unei inteligente exceptionale, de
care numai el singur nu era stiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideala,
pentru care orce coborre din lumea conventionala era o suparare si o nepotrivire
fireasca.
Cine-si da seama de o asemenea figura ntelege ndata ca nu-l puteai prinde pe
Eminescu cu interesele care ademenesc pe cei mai multi oameni. Luxul starii materiale,
ambitia, iubirea de glorie nu au fost n nici un grad obiectul preocuparilor sale. Sa fi avut
ca redactor al Timpului mai mult dect a avut, sa fi avut mai putin, pentru micile lui
trebuinte materiale tot att era. Numai dupa izbucnirea nebuniei, n intervalele lucide, n
care se aratau nsa felurite forme de degenerare etica, obisnuite la asemenea stari,
devenise lacom de bani.
Prin urmare, legenda ca mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie trebuie sa aiba
soarta multor alte legende: sa dispara naintea realitatii.
Si daca pentru poeziile lui, n care si-a ntrupat sub o forma asa de minunata cugetarile
si simtirile, se multumea cu emotiunea estetica a unui mic cerc de amici, fara a se gndi
la nici o satisfactie de amor propriu: daca el se considera oarecum ca organul

accidental prin care nsas poezia se manifesta, asa nct ar fi primit cu aceeas
multumire sa se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai ca era
nepasator pentru ntmplarile vietei externe, dar si chiar ca n relatiile lui pasionale era
de un caracter cu totul neobisnuit. Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se pot aplica
lui Eminescu n acceptiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiasca nu-l putea
captiva si tinea cu desavrsire n marginirea ei. Ca si Leopardi n Aspasia, el nu vedea
n femeia iubita dect copia imperfecta a unui prototip nerealizabil. l iubea
ntmplatoarea copie sau l parasea, tot copie ramnea, si el, cu melancolie
impersonala, si cauta refugiul ntr-o lume mai potrivita cu el, n lumea cugetarii si a
poeziei. De aci Luceafarul cu versurile de la sfrsit:
Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Traind n cercul vostru strimt,
Norocul va petrece;
Ci eu n lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.
lupta dreapta ce o ncearca Eminescu, pentru a turna n forma noua limba veche sinteleapta.
Pentru el limba romna e ca un fagure de miere,dulce si stravezie, dar nu razletita n
lipsa de contururi, ci prinsa n celula regulata a fagurelui.
Poeziile lui ncep n aceasta privinta alipindu-se de-a dreptul de forma populara, dar i
dau o noua nsufletire si o fac primitoare de un cuprins mai nalt. [...]
Din poezia populara si-a nsusit Eminescu armonia, uneori onomatopeica, a versurilor
sale:
Peste vrf de ramurele
Trec n stoluri rndunele,
Ducnd gndurile mele
Si norocul meu cu ele.

Si se duc pe rnd, pe rnd,

Zarea lumii-ntunecnd,
Si se duc ca clipele
Scuturnd aripele.

Tot din poezia populara si din citirea cronicarilor, din patrunderea

intima a vechei limbi romne au putut iesi versurile n care vorbesc
solul si Mircea-voda n Satira III:
nsa unde inovatia lui Eminescu n privinta rimei se arata n modul cel mai neasteptat
este n numele proprii luate din diferite sfere de cultura si introduse n modul cel mai
firesc n versurile sale. Se stie ce riscata este ntrebuintarea numelor proprii n poezia
lirica, si ntr-o veche cercetare literara a noastra am citat cteva exemple
nspaimntatoare. Eminescu nsa a stiut sa se foloseasca de ele cu maiestrie, si tocmai
aceste rime sunt dintre cele mai frumoase si mai bine primite ale lui:
*
Ca sa vad-un chip, se uita
Cum alearga apa-n cercuri,
Caci vrajit de mult e lacul
De-un cuvnt al sfintei Miercuri.

*
Ca sa iasa chipu-n fata,
Trandafiri arunca tineri,
Caci vrajiti sunt trandafirii
De-un cuvnt al sfintei Vineri.
*