Mihai Eminescu

Oda (in metru antic)

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; Apele marii.

Pururi tanar, infasurat in manta-mi,
Ochii mei naltam visatori la steaua
Singuratatii.
De-al meu propriu vis, mistuit ma vaet,
Pe-al meu propriu rug ma topesc in
flacari...
Cand deodata tu rasarisi in calea-mi, Pot sa mai renviu luminos din el ca
Suferinta tu, dureros de dulce... Pasarea Phoenix?
Pan-an fund baui voluptatea mortii
Neinduratoare.

Piara-mi ochii turburatori din cale,

Vino iar in sin, nepasare trista;
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ca sa pot muri linistit, pe mine
Ori ca Hercul inveninat de haina-i; Mie reda-ma!
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

(1883, decembrie)

Poezia Oda (in metru antic) este o poezie care atinge perfectiunea artistica. E o poezie a
maturitatii potice fiind scrisa in 1883. Desi are numai cinci strofe, poezia are un pronuntat
caracter filosofic: marile probleme ale existenteiumane (dragostea, cunoasterea, moartea,
relatia cu universul). Toate acestea devin motive lirice si filosofice in acelasi timp.
Exista in cele cinci strofe ale poaziei un ciclu de viata complet: trecut, prezent si viitor. Ceea
ce da substanta poeziei este trecerea prin momentele cruciale ale vietii. Constiinta virstei de
aur a tineretii cind poetul credea ca se inscrie in ordinea vesnica a celor cosmice prin
atitudinea contemplativa cind moartea departe de om pare inexistenta. De aceea afirma
poetul in primul vers “ Nu credeam sa-nvat a muri vreodata ”.
Aceasta atitudine contemplativa “ Ochii mei naltam visatori la steaua singuratatii “ din prima
strofa este de existenta romantica.
Aparitia sentimentului erotic cu suferinta “ dureros de dulce “ are menirea de-al smulge pe
poet din ordinea vesnica, din starea de contemplare singuratica inscriindu-l in ordinea celor
pieritoare perisabile. Aceasta stare poetica este sugerata in strofa a 2-a din care deducem ca
 poetul s-a lasat cuprins la aparitia iubirii de voluptatea acestui sentiment si de voluptatea
mortii “ Lumirea “ cum se spune in popor zdruncina echilibrul sufletesc amintind omului de
moarte determinindu-l sa-si reconsidere relatia cu cele vesnice nu prin tinerete vesnica, ci
prin trecerea in nefiinta cu conditia ca omul sa-si fi regasit identitatea. “ca sa pot muri linistit,
pe mine”
Patima devoratoare, mistuitoare a dragostei este subliniata in strofa a 3-a prin evocarea unor
eroi mitici asemeni celor doi eroi din mitologie Hercule si Cnesus care au murit in chinuri fizice
datorate intrigilor unei femei, tot astfel sufletul poetului este mistuit de patima erotica, a
dragostei, e o ardere pe care n-o poate atinge cu toate apele marii. Trairea erotica atinge
punctul culminant in strofa a 4-a si e sugerata de mistuirea in flacarile propriului rug. Va mai fi
posibila o reinviere luminoasa din propria cenusa asemeni miticei pasari Phoenix. In ultima
strofa este evocata linistea pe care sufletul poetului ar putea-o dobindi odata cu disparitia
cauzei suferintelor: “piara-mi ochii turburatori din cale”. Linistea este invocata cu scopul de a
pregati trecerea in nefiinta.
Moartea apare ca o incheiere fireasca a ciclului vietii, o posibila refacere a unitatii intregului
pierdut in tinerete prin interventa tulburatoare a dragostei.
Din punct de vedere artistic poezia se remarca nu prin podoabele stilistice ci prin valorificarea
limbii la nivelul morfologic si sintactic. Astfel se remarca folosirea perfectului simplu pentru a
sugera trairea erotica mistuitoare.

Dorinta
Vino-n codru la izvorul Adormind de armonia
Care tremura pe prund, Codrului batut de ginduri,
Unde prispa cea de brazde Flori de tei deasupra noastra
Crengi plecate o ascund. Or să cada rinduri-rinduri.

Si în bratele-mi intinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ti desprind din crestet valul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei sedea-vei,

Vom fi singuri-singurei,
Iar în par infiorate
Or să-ti cada flori de tei.

Fruntea alba-n parul galben

Pe-al meu brat încet s-o culci,
Lasind prada gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,

Ingina-ne-vor c-un cânt
Singuratice izvoare,
Blinda batere de vint;