Sunteți pe pagina 1din 9

Octavian GOGA Rugaciune

Poezia Rugaciune este o ars poetica adica o mediatie pe tema poetul si poezia iar ideea este ca
poetul trebuie sa fie un luptator, un tribun al poporului, iar poezia o trambita de alarma.
Motivul poeziei il formeaza lupta pentru dreptate sociala si libertate nationala a romanilor din
Transilvania. Este un motiv care trateaza un acut conflict social si national.

Tema, eroii, conflictul universului poetic creat de Octavian Goga sunt de fapt satul si taranul
roman din Transilvania, angajati intr-o continua lupta pentru salvarea fiintei nationale si pentru
afirmarea constiintei nationale impotriva Imperiului austro-ungar.
Caracterul militant al poeziei lui Octavian Goga deriva din faptul ca el nu se multumeste sa
critice aspectele sociale contemporane ci el transforma poezia intr-o arma de lupta politica,
devenind un rapsod mesianic al patimirii poporului roman din Transilvania. El ascunde aceasta
arma politica sub forma de rugaciune pentru a insela vicleana cenzura a Imperiului austro-ungar
si pentru a-i da o profunda originalitate.

Scientismul, adica modelul noctic sau caracterul filosofic al poeziei lui Octavian Goga, ca
dimensiune a realismului, este exprimat prin legile, principiile, conceptele, reprezentarile,
simbolurile, miturile, raporturile incorporate in text.Legea armoniei si echilibrului, ca lege
fundamentala a creatiei (Si legea farmecelor firii ") este sugerata de simbolurile cantecul si
lumina, legea conexiunii universale, dar si conceptul de lume ca univers al afectului prin
antinomia iubire-ura (Taria urii si-a iubirii"). Iubirea este legea, prin care se realizeaza tot
sistemul legic, toata creatia (,.Si zvonul firii-ndragoslite"), deci si legea intelegerii, (insight):
(Da-i raza soarelui de vara / Pleoapei mele ostenite") sau legea sublimarii, sugerata prin simbolul
lacrima: Ci jalea unei lumi. Parinte / Sa planga-n lacrimile mele". Conceptul de corespondenta
dintre microcosmos (lacrimile mele") si macrocosmos (,jalea unei lumi") este punctul de
generare al elementelor simboliste, asa cum armonia si echilibrul genereaza dimensiunea
clasicista iar conceptul de lume ca univers al afectului genereaza dimensiunea romantica.

Dimensiunea clasicista a programului estetic al. lui Octavian Goga o gasim exprimata prin
caracterul general-uman al eroilor (De mult gem umilitii-n umbra") in imprejurari general-umane
(.jalea unei iumi"). Caracterul moralizator devine mesajul militant al poeziei (Incheaga-si glasul
de arama: / Cantarea patimirii noastre"). Poetul, ca personaj ideal in imprejurari ideale, este
rugatorul, fiindca el, ca si profetul sati preotul, stabileste un nou raport intre Dumnezeu si
sufletul neamului sau: Alunga patimile mele / Pe veci strigarea lor o frange / Si de durerea altor
inimi / invata-ma pe mine-a plange". Prin el actioneaza aceasta lege a armoniei si echilibrului,
care genereaza lumea dar si,universul poetic: Da-mi cantecul si da-mi lumina / Si zvonul firiindragostite", ..Da-mi viforul in care urla / Si gem robiile de veacuri".

Dimensiunea romantica este exprimata prin tema, eroii, conflictul poeziei, fiindca au o structura
afectiva. Gasim in text exprimate sentimentele de iubire si ura (Taria urii si-a iubirii"), durerea
(Si de durerea altor inimi"), jalea (Jalea unei lumi"), dorul (Atator doruri fara leacuri"), revolta
(Da-mi viforul in care urla / Si gem robiile de veacuri"), dragostea fata de tara (Cantarea
patimirii noastre"). Motivul comuniunii dintre om si natura din poezia populara il regasim in
versuri ca: In smalt de fulgere albastre", In suflet sr.amana-mi furtuna". Metaforele au o structura
afectiva romantica: doruri fara leacuri", ca si metonimiile sau personificarile: Ci jalea unei lumi,
Parinte", / Sa-planga-n lacrimile mele".

Conceptul de corespondenta dintre microcosmos si macrocosmos prezent in aceste versuri,


asociaza apartenenta Ia estetica simbolista. Astfel simbolul viforului sugereaza furtunile sociale
dar si intensitatea, efectul durerii unui neam" in sufletul poetului. El, poetul, ca reprezentant al
constiintei nationale, bea din izvorul credintei:
Cum vor sa-mi tulbure izvorul / Din care sufletul s-adapa". Cosmicizarea, ca trasatura a esteticii
simboliste, o gasim sugerata in versuri ca: Da-i raza soarelui de vara / Pleoapei mele ostenite",
Simbolurile lui Goga sugerea za ca-n estetica simbolista. Astfel cantecul" si lumina" sugereaza
armonia dar si , ,zvonul firii indragostite" adica legea iubirii, in timp ce lacrimile paetului ne
comunica durerea unei lumi"; iar metafora negura" istoria: Si-n negura se-mbraca zarea",
cararea" sugereaza destinul: Parinte oranduie-mi cararea". Sinteza estetica realizata de Octavian
Goga impleteste intr-un tot clasicismul, romantismul, realismul si simbolismul.
Poezia rugaciune arta poetica
Poezia "Rugaciune" de Octavian Goga a aparut in volumul "Poezii" din 1905, care a constituit si
consacrarea unui talent viguros, definit printr-un patriotism sincer si o poezie mesianica si
vizionara. Asezata in deschiderea volumului, ea constituie arta poetica a lui Goga, un adevarat
manifest artistic si social un program de lupta si o marturie militanta, ceea ce il defineste pe
Goga ca poet mesianic si vizionar.
Titlul este semnificativ pentru ruga fierbinte a poetului adresata Divinitatii pentru a izbavi de
chinuri si suferinte pe romanii din Transilvania, asupriti social si national.
Tema. Poezia este o expresie a misiunii poetului care se simte exponent al neamului sau, simtind
deplin povara raspunderii sale si rostul propriei creatii.

Structura poeziei. Cele sase strofe ale poeziei sunt structurate simetric si exprima crezul artistic
al "poetului cetatean" prin repetarea obsesiva a pronumelui personal la persoana I -"eu", "mi",
"pe mine"-, ceea ce-i confera caracter de confesiune lirica, aflata in relatie directa cu pronumele
la persoana a Ii-a, ca adresare directa de implorare a Divinitatii, pe care o exprima prin vocativ
-"parinte", "Doamne", "stapane":

"Ratacitor, cu ochii tulburi,


Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stapane, in fata stralucirii tale. in drum mi se desfac prapastii,

Si-n negura se-mbraca zarea.


Eu in genunchi spre tine caut:
Parinte, - oranduie-mi cararea!"

Asadar, prima strofa este o adresare directa Divinitatii, iar insiruirea metaforelor da o
expresivitate impresionanta dezorientarii si cautarii unui sprijin moral de care poetul are nevoie
pentru a-si ajuta, neamul chinuit: "cu ochii tulburi", "trupul istovit de cale", "cad neputincios",
"mi se desfac prapastii", in "negura se-mbraca zarea".
Strofa a doua sugereaza apasarea suferintei si profunzimea sufleteasca a poetului ca simbol al
durerii unui neam intreg, aflat intr-un moment de rascruce si care-si indreapta sperantele catre
Dumnezeu, pe care-1 invoca:
"Din valul lumii lor ma smulge Si cu povata ta-nteleapta, in veci spre cei ramasi in urma, Tu,
Doamne, vazul meu indreapta."
Poetul inalta divinitatii o ruga pentru a-1 inspira in poezia plina de revolta si razvratire impotriva
asupririi neamului romanesc din Transilvania, astfel incat creatia poetica sa devina o arma de
lupta pentru izbavirea suferintelor de veacuri, "spre cei ramasi in urma".
Strofa urmatoare este o enumerare de simboluri si metafore care sugereaza ca opera literara este
menita sa dea glas sentimentelor umane de dragoste si ura, de bucurie si tristete, accentuate de
inceputul versurilor prin verbe la modul imperativ :

"Dezleaga mintii mele taina () Sadeste-n bratul meu de-a pururi Taria urii si-a iubirii Da-mi
cantecul si da-mi lumina () Alunga.patimile mele () invata-ma pe mine-a plange ()"

Revarsarea durerii izvorata din hedreptati sociale si nationale constituie un argument pentru
caracterul militant al artei si rolul de mesager al scriitorului.
Ultimele trei strofe, printr-o suita de substantive: durerea, lacrimile, amarul, truda, dau un
patetism dramatic poeziei. Apelul poetului catre confratii sai este si un indemn ca acestia sa fie
nu numai martori ai istoriei, ci si fauritorii ei.
Revolta poetului se amplifica in finalul poeziei si "se revarsa" nestapanit, cuprinzand intreg
pamantul si adunand in glasul suferintei "cantarea patimirii noastre". Metafora "in suflet
seamana-mi furtuna" ilustreaza dorinta fierbinte a poetului de a se incarca sufleteste cu atata
revolta, incat poezia, "strunele infiorate", sa poata exprima izbavitor nedreptatile, "amarul",
indurate de romanii din Ardeal, din bauza asupririi sociale si nationale.

"in suflet seamana-mi furtuna, Sa-1 simt in matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsa Pe
strunele infiorate; Si cum sub bolta lui aprinsa, in smalt de fulgere albastre incheaga-si glasul de

arama: Cantarea patimirii noastre."

Marturisindu-si vocatia artistica, Goga spunea: "Eu m-am nascut cu pumnii stransi", definindu-se
astfel ca revoltat permanent, ca o constiinta sociala si nationala, ca interpret al nazuintelor si
sperantelor unui popor intreg, de aceea, taranul este vazut de Goga ca "un om chinuit al
pamantului".
Opera si contextul cultural
Mai putin apreciat astazi, Goga este un poet care - sa spunem asa - a reusit sa faca fata unui mare
pariu: acela de a face sa vorbeasca in lirica lui nu, in primul rand, propriile sentimente, regrete,
probleme, nostalgii, idealuri, ci sa dea glas unor idealuri si sentimente comune, apartinand unui
intreg neam, al romanilor ardeleni dornici de libertate. Exceptionalul lirism al lui O. Goga nu
provine din exprimarea directa a propriei subiectivitati, ci din durerea comuna a unei natii.
Opera si contextul cultural
Avand drept modele pe Eminescu, Cosbuc, Vlahuta, Heliade si Bolliac, Octavian Goga (1881
-1938) se defineste in planul literaturii romane ca reprezentant al celor multi si obiditi.
Este autorul a mai multe volume de versuri [Poezii - 1905, Ne cheama pamantul -1909, Din
umbra zidurilor - 1913, Cantece fara tara - 1916 etC), dar isi exerseaza talentul si in dramaturgie
(Domnul notar, Mesterul ManolE).
Prin tematica rurala, atitudinea profetica, lirismul subiectiv, versul cu rima, ritm si masura,
Octavian Goga este un poet traditionalist care integreaza insa in creatia sa si elemente neoclasice
si neoromantice.
Sugestii de analiza literara pe text incadrare si tematica
Poezia Rugaciune deschide volumul Poezii aparut in 1905, fiind o prefata a cartii si o veritabila
arta poetica. In cadrul unei ample invocatii retorice, discursul poetic reflecta conceptia
scriitorului despre izvoarele artei si originalitatea demersului artistic, despre caracterul militant al
poeziei si misiunea sociala a poetului. Aceasta atitudine este exprimata transant de poet in
Marturisiri literare: Eu, grafie structurii mele sufletesti, am crezut intotdeauna ca scriitorul
trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face
parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si se transforma intr-o trambita de
alarma. Am vazut in scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un revoltat Am vazut in
scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinte."
Tema! menirea poetului de a fi vocea neamului sau si de a transforma poezia in instrument de
aparare a celor neajutorati
Compozitie si structura
Titlul este sugestiv pentru pozitia de tribun al poporului pe care o adopta Goga. Atitudinea sa este
ritualica, asemenea unui soldat care, inainte de a porni la lupta, solicita sprijinul divin. Poetul se
prosterneaza in fata divinitatii pentru a fi investit cu puterea de a prelua in versurile sale durerea
unei lumi intregi si de a o transforma in arma impotriva nedreptatii. Titlul are o evidenta tenta
religioasa, in concordanta cu cadenta liturgica a versurilor.

Autori din epoci diferite, cu structuri sufletesti diferite si cu mijloace artistice corespunzatoare
contextului lor cultural au solutionat in mod variat specia rugaciunii, pastrand insa o constanta:
gandul, intr-o pondere mai mare sau mai mica, la patria in suferinta si la poporul in slujba caruia
se pune poetul. Astfel, Alecu Vacarescu scrie un Tatal nostru parodiat in care denunta abuzurile
domnului fanariot, Vasile Carlova compune o Rugaciune care se constituie sub forma unui strigat
de revolta impotriva suferintelor la care e supus poporul roman, iar Grigore Alexandrescu
implora la randul lui Fa sa doresc de obste al omenirii bine". Un predecesor important este
Eminescu, a carui Rugaciune adresata Fecioarei in termeni abstracti si duhovnicesti ii include
prin formularea la persoana intai plural si pe ceilalti in nadejdea sa de mantuire.
Rugaciune de Octavian Goga este o poezie de tip mesianic, in care poetul isi asuma rolul de
calauzitor al maselor, de luptator in numele credintei, al binelui si al iubirii de aproape.
Mesianic (in legatura cu Mesia-lisuS): poetii romantici considerau ca au un destin privilegiat, ca
sunt niste fiinte predestinate sa calauzeasca pasii poporului catre idealul de dreptate si libertate
nationala. Sugestiva in acest sens este poezia lui Victor Hugo, Functiunea poetului: In zile
nelegiuite, poetul/ Vine sa pregateasca zile mai bune/ () Pamantul imi zicea Poet/ Cerul imi
raspundea: Profet/ Mergi! Vorbeste! invata! Binecuvanteaza!". Primele elemente de poezie
profetica se regasesc in textele biblice ale lui Isaia si Ezechiel, primii poeti profeti care vor
anunta pieirea in flacari a Sodomei si a Gomorei.
Prima strofa il prezinta pe Poet ca pe un posedat al ideii de dreptate, care il covarseste si il leaga
indisolubil de neamul sau: Ratacitor", cu ochii tulburi", istovit", cad neputincios". Poezia
debuteaza prin metafora unei crize morale similare celei ce sta la originea primei parti din Divina
Comedie, Infernul. Insa, in timp ce la Dante criza se manifesta in domeniul vietii personale, la
Goga se resimte imposibilitatea implinirii menirii. Asemenea lui lisus in Gradina Ghetsimani,
Poetul se simte coplesit de misiunea uriasa pe care trebuie sa si-o asume si isi constientizeaza
neputinta de a izbandi doar prin propriile puteri: Parinte, - oranduie-mi cararea!". Stie ca
inseamna ceva numai in masura in care isi va depasi limitele individuale si va deveni exponentul
unei lumi ce trebuie salvata prin Cuvant. Desi predestinat acestui rol de indrumator de constiinte,
Poetul se indoieste de sine si, ca lisus pe muntele Sinai, simte ispitele cum sapa". Actul scrierii
este precedat de o drama a inspiratiei (vor sa-mi tulbure izvorul") cu care se confrunta orice mare
creator. Ispita este chemarea unei lumi individualiste, egoiste, in care existenta este lipsita de
dileme si de care trebuie sa se detaseze, pentru ca orice act creator necesita un sacrificiu.
Renuntarea la sine presupune dedicarea spre cei ramasi in urma", a caror salvare este felul sau
suprem. Pentru a duce la capat aceasta misiune, Poetul solicita sa fie investit cu puterile
primordiale ale Universului: Taria urii si-a iubirii", cantecul", lumina", zvonul firii-ndragostite".
Solicita lumina divina in intunericul ratacirii. Este pusa in evidenta opozitia dintre arta
individuala (rostul meu"), a patimilor proprii, de care e atras poetul comun, si cantecul dedicat
patimirii noastre", pe care nu-l poate rosti decat cel ales. Adjectivul pronominal noastre" arata
identificarea poetului cu suferintele robilor si umilitilor.
Hyperion, din Luceafarul eminescian, solicita Demiurgului statutul de muritor, hotarat sa renunte
la esenta divina pentru o*ora de iubire". Poetul din Rugaciune cere, dimpotriva, sa fie eliberat de
ceea ce este omenesc in el, pentru a se putea consacra pe deplin vocatiei sale misionare: Nu
rostul meu de-a pururi prada/ Ursitei mastere si rele,/ Ci jalea unei lumi, parinte,/ Sa planga-n
lacrimile mele."
In penultima strofa, versurile capata accente romantice, figurand sub chipul viforului dezlantuit
durerea si revolta celor obiditi, pe care poetul doreste sa le sublimeze in versurile sale. Viziunea
dantesca a celor condamnati sa traiasca infernul pe pamant, viziune ce va inspira si versurile din
Clacasii, dezvaluie privirii interioare a cititorului siluete contorsionate dramatic: Da-mi tot

amarul, toata truda/ Atator doruri fara leacuri,/Da-mi viforul in care urla/ Si gem robiile de
veacuri."
Ultima strofa evolueaza intr-un crescendo ce culmineaza in final cu imaginea furtunii, simbol al
revoltei cosmice, integrand conceptul de jale in circuitul universal: durerea deposedarii de
insemnele etnice capata proportiile unui cataclism. Sufletul insusi al poetului este acest univers
in care stihiile suferintei se dezlantuie rabufnind ca un glas de arama". Ca si la Eminescu, acest
epitet sugereaza sonoritatea grava a unei voci ce striga obida si durerea comuna. Tonalitatea
profetica si densitatea ideatica a ultimului vers sunt realizate ca expresie a trairilor poporului,
cantarea patimirii noastre" devenind sintagma care ajunge sa defineasca esenta insasi a creatiei
lui Goga. incearca! Identifica principalele campuri lexicale si comenteaza semnificatiile lor.
Analiza stilistica
Farmecul poeziei lui Goga consta si in limbajul caruia inflexiunile religioase ii dau un caracter
de vechime atemporala, sugerand spiritualitatea unui intreg popor. Repetarea obsesiva a
pronumelui personal de persoana intai (eu, -mi, pe minE) in relatie directa cu cel de persoana a
doua (tu, tinE), frecventa substantivului in vocativ (parinte, Doamne, StapanE) si adresarea
directa prin verbe la imperativ (oranduie, dezleaga, sadeste, da, alunga) sustin tonul confesional
si contureaza starea de ruga fierbinte si staruitoare, izvorata dintr-un suflet ravasit de durere. La
nivel lexical, refuzul neologismelor si utilizarea cuvintelor din limba populara accentueaza ideea
de arhaic si simplitate. Ritmul poeziei este liturgic, maiestuos, poetul marturisind ca stilul sau
poetic s-a nutrit din lectura cartilor bisericesti, a folclorului si a graiului din regiunea natala.
Substanta afectiva a creatiei lui Goga este alimentata de evenimente istorice reale: asuprirea la
care erau supusi romanii transilvaneni, considerati tolerati in propria tara. Ca si in alte poezii,
arta sa consta in faptul ca nu se dezvaluie cauza suferintei prin numirea directa, in plan istoric, a
imprejurarilor care o provoaca. Totul este sugerat doar, prin transgresarea granitelor de timp si
spatiu, caci orice referire concreta ar diminua trairea artistica.
Supranumit poeta vates, Goga ramane in istoria literaturii romane cantaretul unui inefabil de
origine metafizica, o jale nemotivata, de popor stravechi () ajuns la bocet ritual, transmis fara
explicarea sensului." (G. CalinescU)
Concepte operationale folosite: arta poetica, autor, camp semantic, compozitie, final, lirism
subiectiv, monolog liric, motiv literar, poezie, ritm, romantism, secventa poetica, strofa, tema,
vers
Studiul textului
GRILA:
- se incadreaza in universul autorului;
- specia: "ars poetica" / crez literar / manifest liric: romantism;
- idei principale: poetul - "poet tribun", "pedagog al neamului"; - "exponent al vietii nationale
ardelene" (E.LovinescU); - "Goga e ultimul reprezentant al Scolii Ardelene" (Pompiliu
ConstantinescU); - "poet national" (G.CalinescU).
Portretul metaforic/ alegoric al poetului in viziunea lui Goga, in "Rugaciune", se contureaza
chiar in momentul inchinat rugii: exista aici un patetism autentic, dar nu mai putin o viziune
scenica: "Eu cad neputincios, stapane", "Eu in genunchi spre Tine caut", "Parinte, oranduie-mi
cararea". Poetul isi "deseneaza" un portret liric:"Ratacitor, cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de

cale", el este cantaretul cel cu "strunele infiorate"; merge pe o "carare" simbolica - este drumul
poeziei, pandit de "prapastii" si "negura" - alte metafore ale marilor piedici ce stau in calea
desavarsirii sale ca artist, ce- si vede misiunea indeplinita doar fiind instrumentul prin care se
exprima aspiratiile si credintele unui neam in suferinta. O spunea, in cea mai clara proza, in
"Marturisiri literare" din 1932: scriitorul, in viziunea celui ce a scris "Rugaciune" trebuie sa fie
"un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul sau si le transforma intr-o trambita de
alarma". in registru poetic, se creeaza o antiteza intre pasiunile insului singur ("doruri", "isipite",
"valul lumii", "patimile mele"(), "strigarea lor") "si jalea unei lumi", in limbajul aluziv patimirea
romanilor ardeleni lipsiti de drepturi nationale. E vorba de o antiteza gandita in felul celei din
"Epigonii" (ars poetica a lui EminescU) intre "noi" si "voi", antonimia - in context, intre
"patimile mele" si "durerea altor inimi", intre "rostul meu" si "jalea" unui popor - a celor
"umiliti", a celor din "umbra", "Cu umeri garbovi de podara" (si "povara" este, de asemenea,
metafora umilirii unei colectivitatI).
Prin ce simboluri este definita poezia aceasta mesianica, poezia scriitorului "luptator", "mare
pedagog al neamului", "un revoltat", cum scria in citatele "Marturisirii"? Sunt metafore
romantice pline de "furtuna si avant" (cuvinte-cheie pentru preromantisM) si selectate de natura
in dezlantuirile ei patetice: Vifor", "furtuna", "fulgere".
Ultima strofa a acestei celebre arte poetice, de mare intensitate emotionala, care chiar deschidea
primul volum al poetului, este memorabila: "in suflet seamana-mi furtuna,/ Sa-1 simt in marca-i
cum se zbate,/ Cum tot amarul se revarsa/ Pe strunele-i infiorate;/ Si cum, sub bolta lui aprinsa,/
in smalt de fulgere albastre,/ incheaga-si glasul de arama:/ Cantarea patimirii noastre." Original
este grupul ternar de metafo e care sugereaza tensiunea sufleteasca: "matca" (sufletuluI),
"amarul" (sufletuluI), "bolta" (sufletuluI) - cu epitetul "aprinsa" sugerand ardenta "patimirii";
"glasul de arama" - sintagma in care epitetul (atribut substantivaL) are valoarea unei solemne
imagini sonore. Structura si compozitia: sase strofe; doua planuri: unul defineste structura
interioara a poatului, celalalt "chipul" poeziei. in ceea ce priveste prozodia: strofele au opt
versuri, dar este de presupus ca e vorba de patru versuri rupte la cezura (pauza de respiratiE),
caci rimeaza numai versurile cu numar par; in acest caz, putem vorbi de rime perechi.

Rugciune
de Octavian Goga
Rtcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stpne,
n faa strlucirii tale.
n drum mi se desfac prpstii,
i-n negur se-mbrac zarea,
Eu n genunchi spre tine caut:
Printe,-ornduie-mi crarea!
n pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sap,
Cum vor s-mi tulbure izvorul

Din care sufletul s-adap.


Din valul lumii lor m smulge
i cu povaa ta-neleapt,
n veci spre cei rmai n urm,
Tu, Doamne, vzul meu ndreapt.
Dezleag minii mele taina
i legea farmecelor firii,
Sdete-n braul meu de-a pururi
Tria urii i-a iubirii.
D-mi cntecul i d-mi lumina
i zvonul firii-ndrgostite,
D-i raza soarelui de var
Pleoapei mele ostenite.
Alung patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frnge,
i de durerea altor inimi
nva-m pe mine-a plnge.
Nu rostul meu, de-a pururi prad
Ursitei matere i rele,
Ci jalea unei lumi, printe,
S plng-n lacrimile mele.
D-mi tot amarul, toat truda
Attor doruri fr leacuri,
D-mi viforul n care url
i gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliii-n umbr,
Cu umeri grbovi de povar...
Durerea lor nfricoat
n inim tu mi-o coboar.
n suflet seamn-mi furtun,
S-l simt n matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revars
Pe strunele nfiorate;
i cum sub bolta lui aprins,
n smal de fulgere albastre,
ncheag-i glasul de aram:
Cntarea ptimirii noastre.
Volumul "Poezii" din 1905, care se deschide cu poezia Rugaciune, este o evocare lirica a
satului transilvanean. Satul lui O. Goga, robit de veacuri, tinjeste dupa libertate sociala si
demnitate nationala. Poetul da glas patimirii unui neam imbatrinit intr-o expresie
dureroasa, parasit de doruri si razvratiri neimplinite; vestind credinta in alte vremuri, de
infricosate izbavite.
Multi dintre poetii nostri si-au sintetizat, in una sau mai multe poezii, cele mai pretioase din
conceptiile lor despre arta si rolul ei in societate. In mod demonstrativ, Goga publica si el in
fruntea primului sau volum de versuri, care cuprind de astfel piesele de rezistenta ale creatiei
sale, un vibrant manifest literar ce defineste cu pregnanta caracterul propriei inspiratii. Intelesul
il deducem din modalitatea compunerii metaforice a versurilor, sintetizat in tilul poeziei.
Titlul poeziei, cuvantul rugaciune, implica sensul de implorare, de ruga fierbinte, staruitoare,

izvorata dintr-un suflet rascolit de durere, dintr-o deznadejde care cere liniste. Sensul acesta se
descopera chiar din prima strofa cand poetul deprimat, dezorientat, obosit si avand senzatia de
gol psihic rosteste invocatia poetica care impresioneaza prin gestul de umilinta ce insoteste ruga:
"Eu cad neputicios, stapane, / In fata stralucirii tale, / Eu in genunchi spre tine caut: / Parinte: orinduie- mi cararea".
Cauza zbuciumului sufletesc, pentru care cere indurare poetul, o aflam din strofele urmatoare:
Coplesit de doruri, de ispite si de patimi - care sunt ale omului - , strigatul de durere al umilitilor
vietii "cu umeri garbovi de povara", ii mustra constiinta. In numele acestora ar vrea poetul sa
inteleaga taina lumii, farmecul vietii, ce-nsemna dragoste si ura, cantec si lumina.
Poet cetatean, temperament impetuos, Goga respinge poezia framantarilor marunte, sterile,
opunindu-i "Cantarea patimirii noastre", a colectivitatii din care face parte. Dorind sa se smulga
din haosul ispitelor intime, care-i tulbura "izvorul din care sufletul s-adapa" , cere sa i se indrepte
vazul "in veci spre cei ramasi in urma". Bratul lui sa fie inarmat cu "taria urii si-a iubirii", Sa-si
alunge patimile personale, iar "de durerea astor inimi / invata-ma pe mine-a plange". Poetul isi
asuma responsabilitatea unei arte in care sa planga nu rostul lui, ci jalea unei lumi, durerea
multimilor, a celor care "gem umiliti in umbra"; poezia are "glas"; in glasul ei sa cante, cu
rezonante grave, rostul neimplinit al lumii, razvratirea robilor din veacuri.Numai astfel poezia
poate fi "cantarea patimirii noastre".
Dupa un evident crescendo al sentimentului sau de totala daruire, momentul suprem se defineste
in finalul poeziei: "in suflet seamana-mi furtuna, / Sa-l simt in matca-i cum se zbate, / Cum tot
amarul se revarsa / Pe strunele infiorate; / si cum sub bolta lui aprinsa, / In smalt de fulgere
albastre. / incheaga-si glasul de arama: / Cantarea patimirii noastre."
Acest crez literar devine realitate artistica in volumul Poezii si in multe productii din volumele
urmatoare. Construit pe o ampla invocatie, discursul poetic se organizeaza potrivit cu
simtamintele poetului.
Lexicul este evocator, desprins parca din tezaurul cartilor batrinesti, intr-un context voit popular,
cu termeni biblici, usor arhaici.
Forta expresiva a limbajului poetic, cu totul particular in poezia romaneasca, rezulta din
incarcatura metaforica inedita, rascolitoare, a unitatilor lexicale mai vechi, desprinse din vorbirea
obisnuita (istovit, cale, neputincios, orinduie-mi cararea, ispite, se adapa, povata, taina, radeste,
zvonul, rostul, ostenite, ursitei, truda, doruri, leacuri).
Alaturi de determinari ca prapastii, fulgere, patimile, viforul, furtuna, strunele, smalt, glasul de
arama, sau alaturi de verbele: se desfac, cad, sa-mi tulbure, sadeste, da-mi, alunga, fringe, a
plange, sa planga, gem, se zbate, se revarsa, aceste epitete potenteaza tonalitatea fundamentala a
poeziei, profund rascolitoare.
Poetul foloseste si numeroase metafore-simbol: "In drum mi se desfac prapastii / si-n negura sembraca zarea; / Da-mi viforul in care urla ; Si gem robiile de veacuri; / In suflet seamana-mi
furtuna / Sa-l simt in matca-i cum se zbate / Cum tot amarul se revarsa / Pe strunele infiorate".
Toate laolalta: cuvinte stravechi, pline de semnificatie , epitete care creeaza stari de profunda
afectivitate, metafore cu adinci rezonante si forta semnibilizitoare, in deplina consonanta cu
ideile si nazuintele poetului fac din Rugaciune cel mai vibrant manifest literar cunoscut in poezia
romaneasca.