Sunteți pe pagina 1din 11

Platon - viaa i opera - scurte consideraii

(Istorie)
A considera opera lui Platon doar o speculatie, doar o pura creatie ideatica,
fara valoare practica sau doar o forma a gandirii umane fara suport material,
fara aplicatii practice, o simpla incercare de teoretizare si atat, reprezinta o
falsa cunoastere a acestei opere.

In cadrul istoriei psihologiei, momentul Platon este deosebit de important prin


faptul ca acest autor antic, redand conceptia mentorului sau spiritual,
Socrate, pregatea de fapt opera urmasului sau, elevului sau, Aristotel, cel
care poate fi socotit pe drept cuvant parintele psihologiei, in contextul in care
predecesorii sai erau inca tributarii unei gandiri mitice, el ridicandu-se la un
grad superior de intelegere si interpretare a vietii psihice, a lumii in general.
Fiind pasionata de foarte mult timp de conceptia despre dragoste a lui Platon,
ilustrata in celebrul dialog Banchetul si gasind preocupari la psihologi
contemporani in aceasta directie, am elaborat acest referat pentru a-mi
lamuri mie si altora daca exista sau nu dragostea perfecta, ilustrarea
androginului antic. Am gasit deasemenea numeroase intuitii de geniu ale
marelui filosof, referitoare la psihanaliza, ceea ce reconfirma, daca mai era
cazul, faptul ca vechii greci aveau o gandire foarte elevata pentru epoca in
care traiau. Opera lui Platon se cuvine a fi incadrata in istoria psihologiei si
pentru modul in care vechii ganditori ai Eladei explicau natura sufletului
omenesc, intr-un mod original si poetic.

Consideratii privind corelatia dintre evenimentele vietii lui Platon si gandirea


sa psihologica

In cadrul filosofiei clasice grecesti, personalitatea lui Platon reprezinta un


moment de referinta, fiind considerat cel mai mare ganditor idealist al acestei
perioade. Epoca in care a trait, respectiv anii 427-347 i.Hr., corespunde unei
etape din istoria Greciei antice foarte framantate cand, dupa regimul cel mai
democrat al vremii, cel al strategului Pericle [443-429 i.Hr.], in cetatea-polis
Atena, in timpul razboiului peloponesiac, toate valorile recunoscute anterior
se modifica, tot asa cum si viata lui Platon insusi. Provenind dintr-o familie de
aristocrati, dupa mama coborator din legendarul rege legiuitor Solon,
conform traditiei ateniene, Platon a studiat la varsta tineretii filosofia, acea
conceptie integratoare a tuturor cunostintelor epocii in care traia. Deoarece
Socrate era cel mai respectat filosof al vremii, pe care Platon se pare ca l-a

cunoscut de copil, sau dupa altii la 20 de ani, el si-a insusit intocmai ideile
novatoare ale acestuia, idei care coborau filosofia din cerurile zeilor pe
pamant, printre oameni, propunandu-le sa se autocunoasca, sa caute
adevarul in ei insisi. Descoperirea lui se putea face prin metoda maieuticii, a
mositului, din aproape in aproape. Aceasta metoda se spune ca i-a fost
inspirata lui Socrate de mama sa, care era moasa, ceea ce ne face sa
presupunem ca gandirea grecilor vechi era profund intuitiva, gandire de poeti
ce se mirau naivi in fata naturii, neavand suficiente cunostinte date de
cercetarea rationala, precum avem noi, cei de azi. In educatia ateniana
scopul final al acestei pregatiri era, pentru fiii celor bogati, mod de a deveni
buni oameni politici, buni oratori, capabili sa convinga auditoriul, de aceea
retorica era la mare cinste; aflata la inceputurile ei, filosofia era de multe ori
doar o indeletnicire orala, astfel ca maestrul lui Platon, Socrate, nu a lasat
nimic scris; tot ce se stie despre opera lui se datoreaza discipolilor, cel mai de
seama fiind Platon.

Socrate a trait intre anii 469-399 i.Hr., deci moartea i-a survenit la varsta
senectutii, el fiind o personalitate emblematica si datorita acestui aspect al
longevitatii sale; si azi avem tendinta fireasca sa ne respectam batranii
intelepti, comparandu-i cu prea multii batrani deprimati, bolnavi, rapusi de
viata, debusolati, mult mai numerosi decat cei senini si cu adevarat intelepti.
Si in plus, Socrate venea sa repuna in drepturi legea pe care multi din
contemporanii sai o socoteau inutila; respectat, ascultat, Socrate sfarsea prin
a fi condamnat tocmai de cei pe care filosoful ii aparase, de conducatorii
cetatii nemultumiti de popularitatea ganditorului care parea ca indeamna la
revolta impotriva lor, cei ce incalcau legile naturii umane, inchinandu-se unor
zei care uitau adevarata menire a omului: cea de a cauta binele si adevarul.
Socotit instigator social, Socrate era condamnat, iar discipolul sau cel mai
devotat, aflat la varsta de 28 de ani, urma sa fie marcat pentru toata viata de
acest sacrilegiu, de aceasta incalcare flagranta a legilor tocmai de cei care
erau cei mai indreptatiti sa le respecte..

Studiind viata marelui filosof antic, Platon, ii putem intelege si mecanismele


gandirii sale care au dus la elaborarea unui sistem filosofic aparent rupt de
realitate, un sistem in care lumea are la baza Ideea. Aparea pentru prima
data desprinderea de materie, de intelegere a unitatii lumii printr-un element
care sa ii dea unitate, lumea putand sa se nasca din ea insasi, din Ideea pura.
Era oare o incercare de delimitare a lumii reale de cea a ideilor, o rupere a
filosofului de viata reala, o lume plina de minciuna, imposibil de schimbat,
sau era o detasare superioara, usor aroganta, a inteleptului care atinsese
esenta lumii, dar care devansa cu mult epoca in care traia? Se pare ca de-a

lungul existentei sale, Platon nu a fost un invins, el nu s-a izolat de


problemele cetatii. In toate peregrinarile sale in Egipt, in Megara, in Cirene, in
Siracuza, el a cautat sa influenteze benefic conducatorii, de multe ori tirani,
de aceea si ideea din Republica, opera sa cea mai cunoscuta, de a infaptui un
stat in care filosoful sa ii fie regelui sfatuitor, sfetnic, mentor spiritual. Si visul
i-a fost implinit tocmai de elevul sau pe care l-a format in celebra scoala de la
Atena, Academia, acesta nefiind altul decat Aristotel, cel mai mare filosof
antic, profesorul celui mai mare rege al antichitatii, atat sub aspect politicomilitar, cat mai ales ca deschizator de noi orizonturi culturale, Alexandru
Macedon.

In sudul Italiei, la Siracuza, Platon a intrat in contact cu filosofii pitagoreici, si


ei tributari unei conceptii abstracte, aproape idealiste asupra lumii, cea in
care numarul este elementul fundamental, temelia pe care se sprijina intreg
edificiul existentei, El a imbinat doctrinele lui. Heraclit, ale pitagoreicilor si ale
lui Socrate. Cu privire la lucrurile sensibile, el este de acord cu Heraclit, in
doctrina realitatilor inteligibile cu Pitagora, iar in filosofia politica cu Socrate.

Drama vietii lui Platon, data de moartea nemeritata a mentorului sau, dar si
propria sa formatie intelectuala in mod sigur, gandirea sa mitica, i-au permis
realizarea unei opere cu pronuntate valente literare, ceea ce ii confera
originalitate si maretie. Cele mai cunoscute mituri se refera la dreptate si
nedreptate - mitul lui Gyges, la adevar - mitul pesterii, la dragoste - mitul
androginului. Aceasta modalitate de scriere a filosofiei sub forma miturilor, a
pildelor am zice, cat si forma pe care o imbraca, cea a dialogurilor, face ca
opera lui Platon sa fie foarte apreciata in epoca si poate de aceea si bine
pastrata peste timp. Dialogul ca forma de exprimare a discursului filosofic se
pare ca este creat pentru prima data de Platon, cel care se numea in realitate
Aristocles, ca si bunicul sau, Platon fiind un soi de porecla ce
simbolizainaltimea fruntii sale sau abundenta stilului sau.

Dialogul filosofic nu este un schimb de informatii, ci constructia unei idei din


alta idee, dialogul filosofic nu rezolva probleme ci problematizeaza, maestrul
dintr-un dialog filosofic nu stie raspunsurile ci conduce gandirea spre intrebari
din ce in ce mai adanci. In disputele filosofice partenerul de dialog nu este un
inamic, ci acela care are o alta parere, crescuta din dialogul insusi, intr-un
dialog filosofic toti invata, nimeni nu este atoatestiutor, toti se asculta si se
respecta. Dialogurile, capodopere ale prozei clasice grecesti, cuprind
numeroase lucrari: Apologia lui Socrate, Criton, Gorgias, Fedon, Banchetul,
Republica, Sofistul, Timaios. Din ele rezida, in ciuda prezentei aproape

continue a lui Socrate, ideea de baza a filosofiei lui Platon, aceea ca


adevarata realitate o constituie Ideile, cea de frumos, de bine, de adevar,
esente suprasensibile, imuabile, aflate intr-o lume in afara timpului si
spatiului, dominate de un principiu suprem, cel al unitatii in diversitate.

Viata lui Platon, ca si a mentorului sau, nu a fost una scurta, ceea ce


semnifica in mod sigur faptul ca activitatea aceasta de ganditori, de mentori
pentru cei tineri le asigura tuturor o longevitate si o vivacitate peste medie.
Poate ca intr-un alt spirit mai putin elevat, drama de tinerete a lui Platon ar fi
facut adevarate ravagii, ajungand la patologic. La Platon s-a transformat intro conceptie atat de armonioasa, de adanca impacare cu un destin aproape
implacabil, destinul celui care crede in principii, insa asa cum ne explica
marele filosof, dezordinea intr-un stat are trei cauze: legile rele,
nerespectarea legilor si lipsa lor. Tot ce exista este rau, bun sau neutru.
Pentru Platon virtutea reprezinta cumintenie, dreptate, curaj, cumpatare. De
aceea conform acestor principii el si-a organizat continuu propria viata, o
viata in slujba Ideii.

Opera lui Platon conceptia sa psihologica

Celebrele Dialoguri reprezinta aplicarea metodei dialectice de gandire,


inteleasa in sensul ei originar de discutie din grecescul dialectiktike, de aceea
pare ca Platon se contrazice pe sine sau pe interlocutorii sai, ori nu are clara
o conceptie asupra lumii; este posibil ca aceasta conceptie sa se fi schimbat
in cursul vietii sale sub influenta nenumaratelor evenimente in care a fost
implicat, sub influenta celor pe care i-a cunoscut, dar este posibil de
asemenea ca aceste aparente contraziceri sa fie chiar gandirea sa in continua
interogare, cautare, negare si revalorizare.

Personajele Dialogurilor sunt de cele mai multe ori reale, fie alti filosofi ai
epocii, fie aproape omniprezentul sau mentor, Socrate, fie unele imaginare.
S-a spus ca ceea ce Platon pune pe seama lui Socrate nu ar fi fost niciodata
rostit de acesta, dar spiritul lui se simte continuu, fostul elev omagiindu-l prin
opera sa. Conceptia despre suflet a lui Platon era ca si la pitagoreici aceea ca
sufletul e nemuritor, el transmigrand in mai multe corpuri. Oare aceasta
credinta mistico - religioasa in fapt nu o imprumutasera grecii de la indieni,
de la budisti? De ce sa fi fost imposibil ca aceste civilizatii sa se fi aflat la un
moment dat in contact? Principiul sufletului este la Platon numeric, pe cand

cel al corpului este geometric. Sufletul este suflul vital, raspandit in toate
directiile, el se misca de la sine si e tripartit: partea lui rationala isi are sediul
in cap, cea a pasiunilor in inima, iar cea care produce poftele in zona buricului
si a ficatului.

Partea rationala a sufletului este cauza reflectiei, a deliberarii, a intelegerii;


partea senzuala a sufletului este cauza poftei de a manca, a satisfactiei
sexuale, iar partea pasionala este cauza curajului, a placerii a durerii, a
supararii. Pornind de la centru, sufletul cuprinde corpul din toate partile, in
cerc, el e compus din elemente si e impartit in intervale armonioase,
formeaza doua cercuri legate intre ele, dintre care cel interior formeaza cele
sapte cercuri, cercul interior este cel al identitatii, iar cel de-al doilea este al
alteritatii.

Din miscarea cercului alteritatii se naste opinia, iar din miscarea regulata a
cercului identitatii apare stiinta, ceea ce inseamna ca la baza tuturor
lucrurilor sunt doua principii: divinitatea si materia. Prima e ratiune si cauza,
cea de-a doua nu are nici forma, nici limita, ea are initial o miscare
dezordonata, insa divinitatea, preferand ordinea dezordinii, a strans-o intr-un
singur loc. Astfel substanta, materia, a fost transformata in cele patru
elemente prezente si la primii filosofi ionieni, dar si in cultura chineza veche:
apa, aerul, pamantul si focul. Din aceste elemente s-a nascut lumea si tot ce
exista in ea. Aceste elemente sunt in continua schimbare, cu exceptia
pamantului care, fiind constituit din figuri geometrice, subinscrise unui cub,
nu se poate schimba; celelalte au ca elemente definitorii astfel: focul o
piramida, aerul un octagon, iar apa un icosaedru. Divinitatea este cauza
intregii creatii, considera Platon, deoarece binele este facator de bine, prin
insasi natura sa, universul este cel mai frumos lucru pentru ca seamana cu
divinitatea. Universul e o fiinta insufletita, creat dupa asemanarea fiintei
inteligibile, dar ca sa fie perfect, a fost creata si faptura celorlalte animale.
Divinitatile sunt de natura focului ca si sufletul, ele nu au corporalitate, iar
vietuitoarele sunt, dupa mediul in care traiesc, zburatoare [aer], acvatice
[apa], terestre [pamant], inzestrate cu corporalitate si suflet in acelasi timp.
Ceea ce trebuie sa faca orice fiinta este sa se identifice cu divinitatea, pentru
aceasta fiind necesare virtutea, forta, sanatatea, simturi bune, bogatia,
neamul ales si buna reputatie. A fi bun implica si a fi frumos, acel kalokagatos
specific gandirii grecilor. Universul este unic, creat perfect si perceptibil
simturilor, nelimitat, sferic, ca si cel care l-a creat, nepieritor ca si divinitatea.
Universul contine totalitatea corpurilor care exista, puse intr-o ordine
perfecta, care ne da posibilitatea de a le cunoaste. Unicitatea, acel element
fundamental al pitagoreicilor, se multiplica; totodata el considera ca si

Heraclit ca totul curge continuu, fiind deci in schimbare. Nu poate sa admita


insa, trecerea unei idei in contrariul ei, tot asa cum nu poate concepe ca doua
propozitii contrarii pot fi adevarate in acelasi timp. Separarea lucrurilor
sensibile, vizibile de cea a ideilor, lumea inteligibila nu inseamna ca exista
doua lumi, ci una numita kosmos. Lumea ideala este modelul [paradeigma]
acestei lumi unice, care e imaginea, copia ei. Ideile nu sunt perceptibile
sensorial, sunt incolore, intangibile, fara contur, dar au fiinta autentica doar
lucrurile sensibile nu sunt, exista fara sa fie. Ideile la Platon nu par a fi in
suflet, in ganduri cum le va aseza firesc Aristotel, ele exista formalist-idealist.

Maretia filosofiei lui Platon este data de faptul ca a reusit sa distinga fiinta de
existenta, limitele filosofiei sale constand in faptul ca le-a separat. Daca nu ar
fi folosit miturile, dialogul, spun unii ganditori, ar fi elaborat o logica mai
complexa, ca disciplina a cunoasterii, decat cea aristotelica. Abia in zilele
noastre stiintele au devenit capabile sa transforme efectiv existenta naturala
sa sociala, s-o faca pe masura intentiilor, ideilor umane. Dar inca nu s-a
renuntat la realitatea ideala morala, politica, estetica, perfectiunea fiind si
azi, in sens mai mult sau mai putin figurat un atribut al divinitatii.

Iubire platonica sau iubire perfecta?

Cel mai tulburator mit ramane cel al androginului, insotind gandirea multor
umanisti preocupati in mod firesc sa defineasca iubirea. Mitul acesta apare in
dialogul Banchetul, relatand o petrecere unde se discuta despre Eros, acea
fiinta-idee creata de zei pentru a face lumea mai buna, pentru a asigura
legatura intre oameni si zei. Astfel Platon relateaza mitul fiintei perfecte,
barbat si femeie in acelasi timp, cu patru brate, patru picioare, cu doua
capete; pe acea fiinta si zeii o invidiau, de aceea au separate-o, facandu-i pe
cei doi care au rezultat sa se caute continuu pana se gasesc; aceasta fiinta se
numea androgin. Insa in urma discutiilor dintre personajele lui Platon se
ajunge la idei contradictorii: pe de o parte se glorifica aceasta iubire pura, in
care se obtine cea mai inalta perfectiune, pe de alta parte se neaga
implicarea trupeasca, de unde expresia iubire platonica in sens de iubire
ideala, neimplinita fizic. Apare si o alta idee, chiar scandaloasa dupa unii,
prezenta in Republica, aceea a stapanirii in comun a femeilor de catre cei
bogati, alaturi de pamanturi, de sclavi; dar oare uitam ca Platon ramanea
tributar totusi timpului in care traia, mentalitatilor epocii?

Pornind de la acest mit, al androginului, am incercat sa identific posibilitatile


practice de a gasi marea iubire, iubirea perfecta. Daca totusi consideram ca
perfectiunea ramane atributul divinitatii, ca oamenii nu sunt perfecti ci
perfectibili, este totusi demn de retinut ce considera azi hotarator in
realizarea acestui mit doi mari psihologi romani: Corneliu Mircea, in lucrarea
Intercomunicarea, si Mielu Zlate, intr-un manual destinat elevilor de clasa a Xa, preocupati in mod sigur de cunoasterea acestei probleme un manual de
psihologie. Mai intai voi prezenta conceptia lui Corneliu Mircea, psihoterapeut
roman, care isi subintitula amintita lucrare Eseu de antropologie psihologica.
Sintetizand conceptii ale unor mari psihologi, conchide urmatoarele: Erosul
este puterea informanta cea mai pura si mai adanca a umanitatii,
redescoperita mereu si mereu reactualizata de miscarea devenirii nivelice
[care dezvaluie taramuri limpezi si nestiute odata cu si prin fiecare noua
dimensiune nivelica].

Aceasta devenire nivelica este explicata de autor prin insusi modul de


organizare a psihicului uman, inteles dupa modelul lui Freud, acel aparat
psihic compartimentat, format din constient, inconstient si subconstient, ca si
dupa modelul trebuintelor lui Abraham Maslow, cel al piramidei care include
pe treapta superioara realizarea treptei inferioare cu necesitate. Acest mod
de abordare a devenirii finite umane implica transformarea prin intermediul
comunicarii, a cuvantului rostit sau scris, dar si prin acele forme primare de
comunicare, prima treapta fiind a corporalitatii, comunicarea gestuala, cea
mai primitive modalitate informationala, specifica si lumii animale; de la
acest prim nivel, al instinctualitatii, se trece apoi spre cel de-al doilea, al
afectivitatii, incluzandu-l armonios pe primul, apoi spre al treilea, al
imaginarului, spre cel de-al patrulea, al ratiunii si in final, incorporandu-le pe
toate, la ultimul nivel, cel al cunoasterii paroxistice de sine.

Eul ia fiinta prin sferele psihice descrise, spune autorul amintit si fiinteaza
devenind de la un nivel psihologic la celalalt. Recunoastem aici sferele
sufletului lui Platon si trebuie sa conchidem ca intuitia grecilor era foarte
buna. Fiecare nivel se deschide spre celalalt, spre adevarul mereu mai clar si
mai expresiv sinelui. Instinctualitatea se deschide spre afectivitate si se
preschimba in afecctivitatea care amplifica dimensiunea eului, inscaunand-o
in inima alteralitatii, la randul ei afectivitatea deschide imaginarul care o
cuprinde si in care se preschimba, luand acum infatisarea celuilalt, [..]
imaginarul se deschide spre ratiune, care il absoarbe si il transforma[] iar
gandirea adanceste in sine si se inalta [..] pana la momentul cunoasterii
extatice de sine.

Comunicarea inter-nivelica este satisfacuta prin realizarea unor motive de


diferite ranguri, sinele se oglindeste si se defineste astfel prin altul. Sinele se
deschide spre altul nivelic, cautandu-si oglinda si definitia nivelica, iar fiinta
celuilalt reflecta sau nu chipul sinelui cautator. Cand oglinda celuilalt
deformeaza sinele nivelic apare respingerea, cand reflectarea este identica
sinelui oglindit, apare atractia. In toate relatiile de intercomunicare ne cautam
propriul sine, oglindit in celalalt, retusati, remodelati prin tatonare continua;
cand insa diferentele nivelice sunt foarte mari, intervine repulsia,
respingerea, indepartarea nivelica. Cuplul interpersonal se naste si se
sudeaza in timp, prin acomodare reciproca, prin compensatia nivelica a
celuilalt cand deosebirile nu sunt fundamentale, in opozitie, sau cand
structurile caracteriale permit flexibilitatea, acomodarea. Firile chei
universale, acomodabile la orice tip de personalitate, isi gasesc mai rapid
partenerul, in timp ce firile mai rigide, chei singulare, mai anevoios. Forma
pura si absoluta a comunicarii, Erosul, nu admite decat celula arhaica a
cuplului dual. Eul isi oglindeste si isi implineste fiinta prin Altul care trebuie sa
fie, in cele din urma, un alt eu insumi.

Totusi se ajunge destul de greu si de rar la formula perfecta a cuplului dual, in


care fiecare partener se recunoaste integral pe sine in si prin altul, cel mai
adesea cuplurile sunt imperfecte, eul pasind cu o parte a sa spre alte
individualitati, spre alte persoane, in speranta definirii si regasirii depline.
Totusi Barbatul va cauta totdeauna Femeia, adica fiinta unica pentru o alta
fiinta unica. Aceasta cautare pote sa fie sortita succesului, dar tot atat de
bine si esecului, cautand fara incetare, eul se regasestefaramitat, fragmentat
in altii. O viata cauta si chiar daca gaseste, de multe ori e posibil sa nu poata
mentine constanta aceasta formula perfecta. In lucrarea mai sus amintita a
lui Mielu Zlate, manualul de Psihologie pentru clasa a X-a, editat in 2005,
referitor la acest subiect, se face referire la modelul triunghiular al dragostei,
propus de psihologul englez R. Sternberg; acesta apare reprezentat astfel:
Astfel se considera ca intimitatea reprezinta apropierea dintre parteneri,
sudura sufleteasca, intelegerea reciproca, masura in care unul il valorizeaza
pe celalalt, conteaza pe el; angajarea reprezinta decizia de a ramane implicat
in relatie; pasiunea reprezinta atractia fizica/sexuala si psihica dintre
parteneri. Dragostea simpatetica se manifesta sub forma apropierii, caldurii,
dorintei de a ajuta, preocuparii fata de bunastarea si fericirea partenerului si
angajarea pe termen lung. Dragostea oarba, pasionala este un amestec de
dorinte si atractie sexuala, exaltare si durere, anxietate si destindere,
altruism si gelozie, ea aparand repede si disparand la fel de repede, un foc de
paie. Cel de-al treilea tip de dragoste, cea rationala presupune angajare,
decizie rationala, este un fel de contract intre parteneri, stand la baza

casatoriilor din interes. Celelalte tipuri de dragoste, cea parteneriat, cea


romantica sau cea prosteasca sunt combinatii intre doua dimensiuni:
intimidate = angajare duce la parteneriat, angajare + pasiuneduce la
dragoste prosteasca, intimidate + pasiune duce la romantism. Ca sa reziste si
sa fie perfecta, e nevoie de imbinarea celor trei colturi ale triunghiului
echilateral: intimitate, angajare si pasiune. Relatiile interpersonale care duc la
dragoste perfecta sunt deci o imbinare a acestor tipuri de dragoste, putand
sa se mentina mai mult sau mai putin in timp, in functie de inteligenta celor
doi parteneri de cuplu, in functie de cei din jurul lor si de rolul pe care cei doi
il atribuie acestora, in fond ei trebuind sa reconstituie continuu androginul
platonician, cuplul primordial biblic, tinand seama mereu de ideea de
devenire in si prin propria fiinta, oglindita in fiinta celuilalt. Daca in relatiile
generale interumane intervin cooperarea, competitia si/sau conflictul, in
relatiile care presupun actiunea mutuala apar etapele: cea a acomodarii,
cand partenerii se obisnuiesc, se ajusteaza unul cu altul, cea a asimilarii,
cand se realizeaza un transfer reciproc de gusturi si mentalitati, partenerii
gandind si comportandu-se aproximativ identic, cea a stratificarii, cand
partenerii se ierarhizeaza in functie de statutele detinute de ei, cea a
alienarii, echivalenta cu fuga, indepartarea de celalalt, ruperea relatiilor.
Pentru ca sa nu se ajunga la aceasta alternativa, pentru ca sa se mentina
prietenia sau chiar dragostea este nevoie de o continua mentinere a acestor
prime tipuri de relatii : cooperare, competitie constructiva, acomodare si
asimilare.

Concluzii

Filosofia idealist obiectiva a lui Platon, in care IdeeaForma reprezinta forta


gandirii sale a constituit si mai constituie si astazi subiectul unor indelungi si
aprige discutii. Faptul ca mai este si azi de actualitate dupa atatea secole o
atare conceptie se datoreaza modului pur speculativ al formularii teoriilor
platoniciene. Gandirea sa psihologica este o incercare de revalorizare a ideilor
inaintasilor sai, conforma epocii in care a trait, in spiritul gandirii mitice a
grecilor, este o conceptie conservatoare, utopica si psihologizanta. La Platon
sufletul are functia de a fi apetit, motivatie organica, ratiunea are functia
intelegerii inteligente si a stabilirii adevarului, iar energia sau vointa sunt
sinteza primelor doua functii. In ceea ce priveste raporturile interumane, asa
cum am aratat, multe din ideile sale se regasesc inca in conceptia unor
psihologi contemporani, avand clar delimitate nivelele psihicului, desi ca
numar nu coincid cu cele pe care le semnala Platon; acest fapt este explicat
tot prin misticismul anticilor, prin ideea ca cifra sapte are o semnificatie
deosebita. Pentru epoca in care a trait se poate spune ca din punctual de

vedere al dezvoltarii conceptiei despre suflet, momentul Platon a fost o


stagnare dupa cel al lui Socrate pe care il putem compara cu
introspectionismul modern, in timp ce urmasul sau, Aristotel, ramane
neindoielnic precursorul multor stiinte, printre care, desigur si psihologia.

Note
Diogene Laertios, Despre vietile si doctrinele filosoflor Polirom, Iasi, [1997], p.
129 2 - idem, p. 131 3- ibidem, p.134 4 - ibidem, p. 135 5- ibidem, p. 140

Platon, Opere, vol. VI, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989, p.


31 7- idem, p. 32

Corneliu Mircea, Inter-comunicarea, Editura Stiintifica si Enciclopedica,


Bucuresti, 1979, p.101 9-idem, p. 109

Psihologie, manual pentru clasa a X-a, coordinator Mielu Zlate, Editura


Aramis, Bucuresti, 2005, p. 143

Bibliografie

Diogene Laertios, [1997] Despre vietile si doctrinele filosofilor, Editura


Polirom, Iasi

Platon, Opere, vol. VI, [1999] Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti

Corneliu Mircea, [1979] Inter-comunicarea, Editura Stiintifica si Enciclopedica,


Bucuresti

Psihologie [2005], manual pentru clasa a X-a, coordonator Mielu Zlate,

Editura Aramis, Bucuresti

Vladimir Soloviov, [1997] Drama vietii lui Platon, Editura Amarcord, Timisoara

Dictionar de filosofie, [1978], Editura Politica, Bucuresti