1

DISCURSUL

ŢINUT

ÎN ŞEDINŢA CAMEREI DE LA 7 MARTIE 1929

ÎN

CHESTIUNEA PAŞTELUI

DE

D-l Dr. N. LUPU

BUCUREŞTI

IMPRIMERIILE STATULUI

1929
 3

Domnule preşedinte, domnilor deputaţi.

Urcând treptele tribunei azi, sunt stăpânit de o sfântă şi mare emoţie. Mă tem ca în pricina care este
pusă astăzi, pentru a o apără pe umerii mei slabi, cu toată tăria convingerilor mele, cu toată dreptatea cauzei
ce o apăr, datorită slabului meu talent, slabei mele puteri de convingere, poate nu voi fi în stare să vă conving
de adevăr.
D-lor deputaţi, urc la această tribună după 20 de ani de lupte politice, pentru prima dată dezbrăcat
complet de haina politică. La poarta din vale a Patriarhiei am lăsat haina mea politică pe ziua de azi.
Mă prezint înaintea domniile voastre nu ca deputat, nu ca om politic, ci mă prezint ca un fiu
credincios al Bisericii Ortodoxe a Răsăritului, ca un fiu al umilului preot, dintr-un umil şi depărtat sat al
Moldovei.
D-lor deputaţi, dacă mă prezint aci, este o datorie imperioasă, pe care mi-a impus-o şi poziţia mea
de reflex al ideilor şi credinţelor ce frământă masele, pe care mi-au impus-o şi strigătele acelea care vin din
îndepărtata Basarabie, din Moldova, din Muntenia şi din Oltenia, cum voi arăta, mi-au impus o şi
chinurile năbuşite şi ascunse, din tainice mănăstiri şi vechi chinovii ale ţării noastre. Vă rog să vedeţi în
cele ce vă voi spune şi o imagine reflexă şi o rază din aceste frământate dureri, din aceste mari chinuri,
care astăzi stăpânesc marea mulţime a norodului şi clerului nostru.
D-lor deputaţi, aş dori ca astăzi, nici eu să nu vă văd cu ochii trupului, nici domniile voastre pe
mine, aş dori ca, transformat în spirit şi plutind deasupra acestei cupole, Adunarea să audă numai glasul
sufletului meu, numai glasul convingerilor mele, căci numai aşa, poate, v-aş putea convinge pe
domniile voastre. Cu toată greutatea chestiunii am îndrăzneala să spun că, dacă domniile voastre veţi
binevoi a mă onora cu atenţia până la sfârşit, nu voi coborî treptele acestei tribune decât convinşi - şi
domniile voastre ca şi mine - de dreptatea şi de măreţia cauzei pe care o apăr.
D-lor deputaţi, în viaţa milenară a ortodoxismului român şi în viaţa de două ori milenară a
Bisericii de Răsărit, poate că nu a fost niciodată o clipă mai grea şi un moment mai tragic. D-lor, nu se
poate explica faptul că am ajuns aci, decât datorită unui fenomen foarte curios, dar real. Este, pe de o
parte, indiferentismul în materie de credinţă, dar indiferentism al păturii conducătoare a ţării noastre, şi,
din nenorocire, acest indiferentism a influenţat până şi păturile conducătoare ale bisericii, cum vă voi
dovedi, iar, pe de altă parte, fanatismul profund, credinţa adâncă şi sinceră, care sălăşluieşte în sufletul
poporului român. Din cauza acestei neînţelegeri, am ajuns astăzi aci. Sper că după lămuririle pe care vi
le voi da, după faptele grave pe care le voi aduce aci, veţi fi convinşi şi vom putea să aducem
soluţiunea, măcar că prezenţa mea aci este în ceasul al doisprezecelea. De ce este aşa de tardivă?
Chestiunea, cum vă voi arăta, pe mine mă frământă mai de mult, dar am adus-o astăzi aşa târziu ca să
nu fiu învinuit că am vrut să aţâţ masele, că am vrut, cum îmi spunea un înalt prelat „să torn gaz peste
foc!” Nu, d-lor! După instinctul, după vederea mea, care poate fi deosebită de a domniile voastre, sunt
oameni cu instincte, nu numai decât superioare, dar deosebite…
Poate că o situaţie analoagă să fie dată şi să apese asupra mea, ca eu să văd ceeace alţii nu văd şi
să fiu nevoit, cu slabele mele convingeri, să vă fac şi pe domniile voastre să vedeţi cum văd eu.
(Ilaritate pe băncile majorităţii). Şi acest râs al domniile voastre dovedeşte puternicul indiferentism şi
totala neştiinţă a domniile voastre.
Pascalie! Câţi dintre domniile voastre ştiu ce este acea Pascalie? Poate acum pentru prima dată
în viaţa domniile voastre aţi auzit de cuvântul Pascalie. (Ilaritate pe băncile majorităţii).
 4

Cu toate acestea, d-lor, Pascalia este orânduirea aşezării Ştiinţelor Paşti, făcută în sinoadele şi
Consiliile Ecumenice ale Bisericii noastre şi care figurează la sfârşitul tuturor psaltirilor şi care e
considerată de credincioşii ortodocşi ca având aceeaşi valoare morală ca şi cele 10 porunci ca şi Crezul
şi toată învăţătura Bibliei. Dela Consiliul Ecumenic din Niceea - şi vă voi spune acum ce a fost acel
Consiliu - dela anul 325 d.Hs. şi până acuma, nimeni, în cei 16 secoli de existenţă a Bisericii creştine
Ortodoxe, nimeni de atunci şi până acum n-a îndrăznit să calce Pascalia şi orânduirile ei. E lesne de
înţeles pentru ce:
La Niceea, la 325 după Christos, s-au adunat, d-lor deputaţi, 318 Sfinţi Părinţi ai Bisericii
Ortodoxe. Au venit cea mai mare parte în cârji, toţi cu răni sângerânde, după ultima persecuţie şi cea
mai teribilă a Cezarului roman. Acolo, la Niceea, în micul orăşel al Asiei minore, acolo a fost prima
victorie a creştinismului, acolo s-a ridicat pentru prima dată Biserica creştină deasupra pământului,
pentrucă până atunci toate erau sub pământ; acolo a vorbit Sfântul Niculae din Myra Lychiei, acel
bătrân bogat care şi-a împărţit averea la săraci. Acolo a fost Sfântul Spiridon, făcătorul de minuni;
Sfântul Atanasie cel Mare, pe atunci diacon de Alexandria; acolo s-a stabilit Crezul nostru, „într-o
Sfântă, Apostolicească şi Sobornicească Biserică”; acolo s-a stabilit dogma Sfintei Treimi, una şi
nedespărţită din proba Sfântului Spiridon care a luat o cărămidă şi care a arătat: spiritul - focul se ridică
în sus, apa cade jos, pământul rămâne, iar cărămida ca şi înainte, este una şi nedespărţită. La Niceea s-
au separat pentru prima dată, iudeo-creştinii de iudeii adevăraţi…
Şi de atunci s-au despărţit şi această normă a mers din veac în veac, din an în an, stabilind ceva
imuabil în viaţa Bisericii şi a ortodoxismului.
D-lor deputaţi, mă veţi întreba: dar ce? D-ta fecior de preot şi trecut prin ciurul dizolvant al
credinţei, care este ştiinţa - pentrucă sunt doctor în medicină - d-ta eşti mai învăţat decât sfinţii părinţi
ai bisericii de astăzi?
D-tor deputaţi, eu am trecut printr-o tragedie sufletească care m-a pus în poziţiune de a fi astăzi
înaintea domniile voastre.
Eram student, citisem cărţile lui Buckner, disecam cadavre, vedeam tainele interne ale trupului
uman, studiasem geologia, pierdusem credinţa. Acasă când m-am dus la părintele meu bătrân, i-am
spus din tainele ştiinţei, şi lacrămi mari au curs pe barba lui şi a spus mamei: „Ne am pierdut copilul!”
De atunci m-am jurat să nu m-ating de ceeace e sfânt şi formează patrimoniul cel mai intim al credinţei
poporului nostru. [...]
D-lor, această credinţă stabilită la Niceea este imuabilă pentru toţi, este o dogmă recunoscută de
toţi capii bisericii .
Voi fi nevoit, în cursul cuvântării mele să vă fac multe citaţii deşi nu stă în obiceiul meu; însă,
pentru a vă convinge într-o chestiune de o atât de mare importantă, sunt obligat să citez.
Iată, d-lor, în anul 1920, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Miron Cristea - atunci nu era Patriarh - a
scris o broşură sau a făcut un raport către Sf. Sinod, în care zicea:
„Cunoaştem că Biserica Ortodoxă, una Sfântă Sobornicească şi Apostolească, şi-a lămurit
Dumnezeiasca învăţătură şi şi-a alcătuit regulele de drept canonic, de care se cârmueşte prin purtarea de
grijă a Sfintelor ei Soboare de a toată lumea. Acestor învăţături, şi în deosebi celor privitoare la
credinţă, Sfintele Soboare le-au dat o tărie veşnică, pentrucă le-a pus şi sub pecetea Duhului Sfânt -
care a luminat numitele Soboare prin starea Lui de faţă într-un mod nevăzut - şi sub garanţia frăţeştii
înţelegeri a întregului Episcopat creştin, care le-a statornicit şi le-a făcut de obşte în toată lumea
creştină, prin votul şi semnătura lui; iar normele de drept canonic asemenea s-au bucurat de cea mai
mare autoritate. Sub aceste peceţi şi-a primit moştenirea ortodoxă, dela naşterea ei, biserica naţională a
neamului românesc, care şi-a păstrat-o apoi în cursul veacurilor cu toată scumpătatea şi şi-a iubit-o şi
înflorit-o ca pe o comoară sfântă a sufletului românesc, păstrând-o neatinsă până în ziua de azi. Iar
mai departe:
Faţă cu aceste stări de lucruri, am socotit de datoria Bisericii noastre Ortodoxe din România
Mare, să aibă ea cea dintâi cuvântul public de desluşire în chestiunile acestea, ca una care în vremurile
 5

grele ale stăpânirii turceşti a făcut cele mai nepreţuite jertfe pentru Ortodoxia întregii creştinătăţi de
Răsărit.
În privinţa menirii ei, Frăţiile Voastre ştiţi că biserica Ortodoxă de Răsărit nu trăieşte pentru ea,
ci ca să slujească neamurilor printre care se află în numele Mântuitorului Hristos, care a apărat
adevărul şi drepturile vieţii şi a murit pentru ele
Noi, căpeteniile ei, prin urmare, n-avem dreptul să ne punem credincioşii în luptă cu adevărul
-ca în cazul bunăoară al calendarului iulian - şi nici n-avem datoria să ne robim literei din trecut cu
preţul abaterii credincioşilor noştri dela calea muncii, culturii şi a adevăratei moralizări - ca în cazul
multelor zile de nelucrare - pentrucă însuşi Mântuitorul ne-a lămurit, cum că „nu e omul făcut pentru
Sâmbătă, ci Sâmbăta pentru om”. Datoria noastră deci este să nu pogorâm Biserica lui Hristos la
servirea lenevirii, ci e să o păstrăm deapururi numai în slujba adevărului şi a adevăratei moralizări,
pentrucă Mântuitorul a întemeiat-o, ca prin ea „lumea viaţă să aibă şi mai mult să aibă”.
Pentru aceasta, spre a se înlătura unele nepotriviri dintre rânduelile noastre ortodoxe şi dintre
cerinţele grabnice şi adevărate ale vremurilor în care trăim, socotim că a sosit timpul să ne luăm cu toţii
curajul şi răspunderea discutării şi a dezlegării lor.
Cum însă Sfânta noastră Biserică Naţională nu este decât un mădular al Bisericii Ortodoxe,
una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, din care fac parte azi într-o egală măsură toate Bisericile
Ortodoxe naţionale ale diferitelor State ortodoxe, noi Ierarhii şi teologii români, nu avem după canoane
altă cădere în privinţa aceasta, decât să alegem chestiunile bisericeşti, care vor trebui revizuite, să le
studiem din vreme, cu toată pătrunderea şi cu toată evlavia creştinească, ca nu cumva socotindu-ne
înţelepţi „să ne facem naufragiu dinspre cele ale credinţei”, ca apoi, după ce le vom fi pregătit astfel,
să le supunem spre hotărâre Soborului General al tuturor Bisericilor Ortodoxe surori.
Dela calea aceasta nu ne putem abate, întâiu, pentrucă suntem datori după porunca Sf. Scripturi,
„să păstrăm unitatea duhului, întru legătura păcii” şi al doilea, pentrucă o singură Biserică Ortodoxă
nu e bine să schimbe uşor şi cu de la sine putere, fie chiar numai pentru hotarele ei, moştenirea
ortodoxă, pe care o are în decomun sau în indiviziune cu celelalte biserici surori, ci trebuie să facă toţi
paşii posibili pentru a revizui cele de lipsă în comun acord cu întreaga Biserică Ortodoxă.”
La 1920 erau deci, după părerea Prea Sfinţitului Patriarh Miron Cristea, vreo 9 chestiuni, a căror
rezolvare depindea de Soborul a toată lumea creştină. Printre ele era şi înlocuirea calendarului iulian cu
a celui gregorian sau cu un altul mai nou şi mai exact ştiinţificeşte ca acesta din urmă.
O unificare reclamată şi de marile interese ale ţării.
În 1920, se pune deci ca o chestiune de iniţiativă, nu de rezolvare, problema calendarului iulian.
D-lor, şi această reformă a calendarului iulian trebuia făcută în de comun acord şi cu toată Biserica
Răsăritului şi mai ales în de comun acord şi cu întreaga masă a credincioşilor Bisericii noastre
româneşti.
Biserica nu aparţine numai capilor bisericii. După însăşi definiţiunea Apostolilor, ea este
compusă din clerici, câteva sute sau mii, şi din mireni câteva milioane, câteva zeci de milioane, câteva
miliarde în decursul veacurilor. Nici o hotărâre importantă care atinge însăşi existenţa credinţei nu
poate să fie luată fără de consensul general al tuturor.
Ei bine, s-a făcut reforma calendarului iulian, fără să se ţină seamă de părerea mulţimii. A fost o
greşeală…
Eu am întrebat atunci pe Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit: Eşti de acord cu toată Biserica
Răsăritului? Mi-a răspuns: da. Dar la aplicarea reformei numai biserica din Constantinopol şi biserica
din Grecia au aplicat stilul nou, celelalte biserici răsăritene au rămas cu stilul vechi.
Atunci s-a ivit între creştinii ortodocşi această situaţie curioasă, eram numai pe jumătate fraţi cu
vechii noştri fraţi: eram numai pe jumătate alături de ei, în ceeace priveşte sărbătoarea Paştelui, iar în
ceeace priveşte celelalte sărbători, eram cu 13 zile înainte.
Aceasta, d-lor, a avut un mare răsunet, mai ales în masa mare a poporului. Ştiţi domniile voastre
câţi sunt astăzi, cu miile şi cu zecile de mii, oameni la ţară care serbează în ascuns tot calendarul vechi?
 6

Ştiţi domniile voastre că în Basarabia, aproape toată, se ţine calendarul vechi? În Vlaşca, lângă
Bucureşti, două treimi din populaţia judeţului se ţin şi serbează după stilul vechi?
Şi este natural aceasta, D-lor. Pentru popor viaţa este una. Ea este legată cu întâmplările, cu
lucrările agricole. Credinţa poporului nu este o credinţă ca a noastră, aşa de aniversări. Omul acela
crede sincer că în ziua de Sfântul Nicolae nu este aniversarea lui Sfântul Nicolae din Myra Lychiei, ci
că atunci Sfântul este prezent în cer, se uită la el şi aşteaptă vizita lui. Un ţăran din satul meu spunea:
cum, domnule, vasăzică străbunii mei de 18 veacuri, toţi aceştia au greşit? Apoi ce zice Sfântul, care
mă aşteptă pe mine la ziua aceasta, şi eu am fost cu două săptămâni înainte şi nu era acasă?
(Exclamaţiuni pe băncile majorităţii). Da, da, un ţăran din satul meu, şi vă spun şi nume.
D-lor, noi putem avea orice părere, dar suntem siliţi să avem de-a face cu realităţi. Şi aceasta
este realitatea: că la cultura savantă a domniile voastre, ieşiţi din universităţi străine sau din ale noastre,
la ştiinţa domniile voastre care cuprinde veacuri în ea, la aceasta corespunde o credinţă simplă, sfântă,
dar fanatică până la martiraj în masele profunde ale ţărănimii…
La doi ani după aplicarea calendarului, au venit la mine doi ţărani din comuna Lipia-Bojdani:
unul Constantin Ioniţă Bâşti şi altul - nu-i ştiu numele - era dascăl la biserică. Au bătut prin iarnă, prin
zăpadă, prin frig, prin vânt, de 5 ori drumul la Bucureşti, 40 de km., ca să vină la mine să merg cu
dânşii la Î.P.S.S. Patriarhul ca să-l roage, ce? Să le admită ca de Crăciun să facă popa în sat slujba şi de
Crăciunul lor. Le-am spus: „Cum să merg eu cu d-voastră la patriarh? Doar el a schimbat calendarul,
cum este” „Ei, o să ne ierte.” Nu m-am dus odată, nu m-am dus a doua oară, când am văzut că sunt aşa
tenaci, am mers cu dânşii…
Vedeţi convingerea, în materie de credinţă nu există posibilitate de convingere. Sunt savanţi
care au greşit pentrucă au plecat cu idei preconcepute care nu erau aşa… Şi atunci, celălalt, dascălul
care vedea cauza pierdută, a intervenit el şi a spus: „Înalt prea sfinte, nici păsările cerului nu ţin
calendarul d-voastră pentrucă cucul - vedeţi argument - este o pasăre care nu-şi cloceşte singură ouăle,
ci le pune în cuibarul altor pasări. Şi pentru aceia Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel l-au condamnat ca de
ziua lor să nu mai poată cânta, să răguşească. Răguşeşte de Sfântul Petru al nostru, dar de al d-voastră
cântă cucul! (Ilaritate, exclamaţii pe băncile majorităţii).
Ei, în sfârşit, cum a fost, cum n-a fost, calendarul acela s-a aplicat.
Să nu creadă însă, Sf. Sinod, că s-a aplicat prin autoritatea sa. Nu, ci prin munca şi autoritatea
celor zece mii de preoţi dela ţară; aceia au dus lupta grea pentru a-l putea impune şi înfăptui […]
Azi, cu schimbarea Pascaliei, tot satul (meu) a revenit nu numai la Pascalia veche, dar şi la
calendarul vechi!
D-lor, a fost o greşeală, calendarul îndreptat a fost acceptat totuşi, pentrucă într-însul se
conţinea o garanţie din partea Sinodului cum că de sărbătorile Paştilor, nimeni nu se atinge. În acest
sens a vorbit şi raportorul către Sf. Sinod, în acest sens este şi hotărârea Sf. Sinod, în acest sens este şi
enciclica Sf. Sinod, pentrucă la 1924, când s-a schimbat calendarul iulian, atunci a fost un raportor, o
hotărâre dată de Sinod, o enciclică către popor, toate deschise şi pe faţă. Veţi vedea mai târziu, că la
sfârşitul anului 1928 nu este aşa.
Raportorul de atunci - ironia soartei - este acelaşi episcop, care este raportorul contrar în aceeaşi
chestiune astăzi, este Bartolomeu al Râmnicului. Voi veni acum la urmă asupra psihologiei Sf. Sinod.
Ce spune el? El spune aşa: că data Paştilor nu se poate în nici un caz să fie îndreptată şi să iasă
din normele Sinodului Ecumenic dela Niceea. La Niceea s-a stabilit, că pentru a rupe definitiv între
creştini şi iudei, - până atunci iudeii-creştini erau la un loc cu ceilalţi iudei, - elementul gentilic, păgân,
fiind majoritatea, a decis că Paştile se vor serba în prima duminică după lună plină, după echinoxul de
primăvară: echinoxul la 21, luna plină, să spunem, la 22, duminica la 25 atunci se serbează Paştile. Şi
aşa, pe aceste norme, Paştile nostru a căzut totdeauna între 22 martie şi 25 aprilie, nici odată înainte,
nici odată mai târziu…
Atunci ce s-a făcut? S-a convocat Sinodul dela Antiochia la 510 şi acolo s-a stabilit că acei
clerici sau mireni, care vor călca canonul 7 Apostolic şi canonul l dela Antiochia, prin care se hotărăşte
 7

serbarea Paştilor, diferit de evrei, după ei, vor fi pedepsiţi cu afurisenia, cu caterisirea; cu excluderea din
biserică.
Prea sfinţitul episcop Bartolomeu al Râmnicului Noului-Severin citează canonul din
Sinod şi canonul din apostoli după care, spune el, că poporul român să fie liniştit că nu se
schimbă nimic în privinţa Sf. Paşti, fiindcă noi, Sinodul, nu suntem nebuni să fim caterisiţi şi
să vă facem să fiţi caterisiţi şi afurisiţi şi voi mirenii. Şi atunci se spune precis că se va lămuri
- e raportul dela Patriarhie – că „bisericei române nu este indiferentă coincidenţa dintre
Paştile creştin cu cel evreiesc, pentru cuvântul că din cele şapte motive şi consideraţii pentru
care coincidenţa aceasta a fost oprită de biserica creştină, şi care reies din rândurile de până
acuma ale Sf. Noastre Biserici, două cel puţin sunt cu neputinţă de înlăturat.
Lucrul acesta (adică menţinerea Pascaliei vechi) nu e nici imposibil, nici greu; şi prin
el să păstrăm cultul în tradiţiile noastre bisericeşti atât de strâns legate de poporul nostru şi
atât de iubite de el”.
D-lor, Sfântul Sinod, şi aci, d-le preşedinte al consiliului de miniştri, să-mi daţi voie să
protestez împotriva cancelariei Sfântului Sinod, care închipuindu-şi că este cancelaria
Vaticanului, a refuzat să-mi pună la dispoziţie actele şi documentele privitoare la Pascalie…
D-lor, ce spune Sinodul în 1924 în hotărârea lui, la punctul 4, cu privire la serbarea
Paştelui: „Se menţin principiile şi dispoziţiile canonice stabilite de întâiul Sinod Ecumenic
dela Niceea. Pe temeiul acestor principii şi dispoziţii canonice, Paştile se serbează în prima
Duminică după lună plină, care cade după echinoxul de primăvară”, iar mai departe... „dacă s-
ar întâmpla ca data serbării Paştelui astfel stabilită să con-cadă cu Pasca evreiască, în acel caz
sărbătorirea Paştelui nostru se amână pe duminica următoare cum prescriu dispoziţiile
canonice.”
Aceasta este hotărârea Sfântului Sinod, extras din sumarul schiţei dela 13 noiembrie
1923. Mai clar, nu se poate.
Vasăzică, angajament din partea Sfântului Sinod, că nu se atinge de Pascalie,
angajament sub care, şi numai sub rezerva ţinerii acestui angajament, populaţia creştină a
acestei ţări a primit calendarul îndreptat!
Ce spune enciclica către popor:
1 ) „că bisericile ortodoxe naţionale să nu îndrepteze în calendarul Sfintei noastre
Biserici de Răsărit decât socotelile de timp pe care Sosighene le-a calculat greşit şi
2) Ca să nu se schimbe în calendarul astfel îndreptat, nici aşezările Sf. Părinţi pentru
serbarea Paştilor, nici numirea sfinţilor din fiecare zi aşa cum o avem astăzi, nici posturile,
nici sfintele slujbe zilnice prevăzute şi rânduite la tipicul ortodox.
Şi după care, data Sfintelor Paşti se va calcula ca şi în trecut tot după vechea noastră
Pascalie, cu păstrarea neştirbită a acelora dispoziţiuni. ”
Iar mai departe la cap. IX al enciclicei zice:
„Iar cât pentru cuprinsul ortodox al calendarului îndreptat de Sf. Sinod, să vă fie în
ştire că nu s-a atins nimic cum am spus şi mai sus, din ce s-au aşezat pentru Sf. Paşti, pentru
praznice şi sărbători, pentru posturi şi ritual, Sf. Părinţi ai Bisericii Ortodoxe de Răsărit.
Aşa de pildă, data Sf. Paşti se va calcula în acest calendar, ca şi în trecut, adică tot
după vechea noastră Pascalie, cu păstrarea neştirbită a aceloraşi legături dintre Sf. Paşte şi
dintre sărbătorile dependente de el.”
Vasăzică, singura modificare care era de făcut, era ca adoptându-se după calendarul
gregorian, în loc să fie Paştele între 22 martie şi 25 aprilie, să fie dat cu 13 zile înainte, adică
să fie între 4 aprilie şi 8 mai. Este iarăşi foarte curios, că în argumentarea de rândul acesta a
Sfântului Sinod se spune: cum să călcăm noi hotărârile Sinodului dea Niceea şi să punem
Paştele la 5 mai, dar uită angajamentul pe care l-a luat şi că 4 aprilie corespunde cu 22 martie
şi că 8 mai corespunde cu 25 aprilie. Desigur, această hotărâre n-a fost fără mari efecte
 8

morale. V-am spus ravagiile pe care le-a făcut în lumea dela noi A făcut mai mari ravagii în
Basarabia.
D-lor, nimeni nu se poate îndoi de inimiciţia ce ne-o poartă nouă comuniştii din Rusia.
Ştiţi că au adus în satele care sunt de-a lungul Nistrului, cele mai mari şi cele mai frumoase
clopote din Rusia şi le-au instalat în biserici şi le trag de câte ori sunt sărbători după
calendarul vechi, iar poporul moldovean de dincoace se uită cu gura căscată şi ochii deschişi
cum se serbează acolo sărbătorile după vechiul calendar. Socotiţi că aceasta nu are o
influenţă? Dar lumea s-a deprins cu acest calendar şi atâta vreme cât era totuşi o punte de
legătură între jumătatea ţării, care respectă calendarul vechi şi cea care respecta calendarul
nou şi între Biserica creştină de Răsărit, care nu primise calendarul nou, dar toţi serbau
Paştile la aceeaşi dată, lucrurile mergeau cum mergeau. Era un punct comun, o legătură de
unire: sărbătoarea Paştilor.
Ce se întâmplă însă? În lăcomia de reformă ce stăpânea duhul ştiinţific şi al reformei, Sfântul
Sinod văzând pasivitatea guvernului şi în parte a poporului, la 13 iunie 1928 - vă rog reţineţi -
Patriarhul Regent fiind absent - preşedintele Sinodului P.S.S.D.D. Pimen, fără a aviza în prealabil nici
pe preşedintele consiliului de miniştri, nici pe ministrul cultelor - eu am fost membru în acel cabinet şi
nu ştiu dacă a fost consiliu de miniştri în care să se fi pus chestiunea calendarului. - D-ta, d-le Duca,
poate că ştii. (D. I.G Duca face un semn de negaţie), fără ştiinţa mea, - a decis deodată călcarea
hotărârii Sinodului Ecumenic din Niceea şi a Sinodului român din 1924, schimbând data Paştilor. Acest
lucru l-am aflat dela tatăl meu, când în octombrie trecut m-am dus acasă şi mă îngrozisem, când mi-a
spus: „cum se poate ca Sfântul Sinod să-şi calce cuvântul; iată calendarul cei nou tipărit cu data
Paştelui la 31 Martie!”…
D-lor, însă trebuie să fac aci o menţiune
În şedinţa Sinodului dela 13 iunie 1928 au fost doi ierarhi, unul obscur, modest, măcar că a
jucat un rol foarte mare la unirea Basarabiei, dar cu convingere dârză, nu ca şeful lui, care se schimbă
pe toate strunele, Dionisie, vicarul dela Chişinău şi arhimandritul Tit Târgovişteanul, care s-au opus.
Iată ce înţeleaptă şi frumoasă opunere face în scris Tit Târgovişteanul: „În calitate de membru
în comisiunea specială instituită pentru stabilirea datei Sf. Paşti pentru anul viitor 1929, cu frăţească
dragoste am onoare a vă aduce la cunoştinţă că nu împărtăşesc avizul majorităţii comisiunii, care
propune data de 31 martie ca să fie sărbătorit Sf. Paşti în anul - viitor, pentru următoarele motive:
1. Chestiunea Pascaliei este o chestiune de ordin ecumenic şi stabilită de un Sinod Ecumenic,
deci un sinod local nu are competenţa şi nici calitatea să dispună în contra unei hotărâri a unui Sinod
Ecumenic.
2. Data propusă de comisiune, 31 martie, fixează sărbătorirea Sf. Paşti înainte de Paştele
evreiesc, ceeace constituie o gravă abatere, atât dela rânduiala ecumenică cât şi dela hotărârea
principială luată de Sf. Sinod român în 1924, cu prilejul îndreptării calendarului”.
Era un om, care se ţinea de cuvânt, care îşi aducea aminte de angajamentul pe care îl luase.
Mai departe:
„3. Fixarea datei Sf. Paşti iese din cadrul de competenţă a unei biserici provinciale şi nu se
poate lua o măsură definitivă fără o prealabilă înţelegere cu celelalte biserici surori.
4. Cred că nu este oportun ca acum când spiritele împotriva schimbării calendarului s-au
potolit...” - vedeţi ce prooroc – „să aşezăm data sărbătoririi Sf. Paşti în dezacord cu celelalte biserici
surori, fiindcă implicit se va pune din nou în discuţiune şi spiritele cu greu potolite, se vor aţâţa din nou
împotriva calendarului însuşi, nu numai a datei Sf. Paşti.”
Ceeace v-am spus că se va întâmpla.
Mai departe:
„Având în vedere toate acestea şi fără a tăgădui justeţea observaţiunilor de ordin ştiinţific - zice
el cu oarecare ironie - invocate de comisiune, opinia mea e ca sărbătorirea Sf. Paşti în 1929 să se fixeze
de acord cu toate bisericile surori şi să se sărbătorească laolaltă cu toată creştinătatea ortodoxă.”
 9

D-lor, cu toată această opinie separată a arhimandritului Simedrea, Sinodul hotărăşte de data
aceasta pe ascuns, pe furiş, fără să se ştie nici de mireni, care sunt fraţii lor în biserica Domnului, nici
de preşedintele consiliului, nici de miniştri, care au răspunderea în Stat, şi stabileşte el singur, în şedinţă
secretă şi pe furiş, schimbarea datei Paştilor!
Enciclică, desigur, nu au mai dat; se scula toată lumea în picioare, şi de aceea au procedat pe
ascuns, la întuneric, ca orice făcător de rele.
Dar lumea s-a mişcat, au început campanii prin gazetă, doi din cei mai buni scriitori ai noştri şi
cunoscători în lucrurile bisericeşti: Nichifor Crainic şi Nae Ionescu s-au făcut protagoniştii acestei juste
mişcări pentru păstrarea credinţei străbune.
Dar, d-lor, mai mult, facultatea de teologie, profesorul Mihălcescu, decanul acestei facultăţi, cel
mai învăţat în materie de canoane şi de dogme, împreună cu delegaţi ai tuturor preoţilor din ţară, s-au
adunat în congres în ziua de 25 octombrie 1928 şi au decis a aduce la cunoştinţa Î.P.S. preşedintele Sf.
Sinod şi membrilor săi că:
1. Hotărârea Sf. Sinod, luată în legătură cu introducerea calendarului îndreptat a sărbătoririi
Paştilor la 31 martie 1929, fiind luată pe neaşteptate pentru clerici şi popor, a introdus o completă
dezorientare în cler şi a zguduit din temelie sufletul credincios al poporului român ortodox, care în
adâncul conştiinţei sale religioase, se bazează nu pe calculele astronomice şi pe adevărurile ştiinţifice,
ci pe tradiţia Bisericii sale Ortodoxe şi pe credinţa strămoşilor săi.”
Aceasta o zice consiliul preoţilor şi decanul Mihălcescu.
În al doilea rând, hotărârea aceasta s-a luat după ce timp de un an şi mai bine, întregul cler,
punând în joc toată autoritatea sa, a făcut toate sforţările pentru a introduce în viaţa Bisericii hotărârea
Sf Sinod din anul 1926, despre calendarul îndreptat. În privinţa aceasta clerul în mare parte, s-a bazat
pe hotărârea Sf. Sinod din 14 mai 1927, şi pe pastorala Sanctităţii Sale Înalt Prea Fericitului Patriarh, pe
numele Prea Sfinţilor Episcopi, cum că până la o înţelegere generală între toate Bisericile ortodoxe,
Sfintele Paşti se vor sărbători la data vechiului calendar, astăzi schimbându-se situaţia, clerul nu mai
are autoritatea cuvenită pentru a explica necesitatea noii modificări, cu privire la sărbătorirea Sf. Paşti,
şi a se impune poporului în faţa căruia a devenit bănuit.
Este, d-lor, o tragedie grozavă pentru preoţi, cei 10 000 de preoţi ai noştri sunt între ciocan şi
nicovală. Poporul îi ia la bătaie, dacă ţin calendarul nou, iar Sfântul Sinod îi ameninţă cu
excomunicarea dacă nu serbează la 31 martie. Ce pot face ei?
Mai departe congresul preoţilor continuă:
3. „Din nenorocire, toate neajunsurile vieţii sociale şi economice, îndeosebi în Basarabia, unde
bântuie foametea, poporul incult le pune în legătură cu sărbătoarea Sf. Paşti şi clerul în situaţia în care
se găseşte se simte cu totul dezarmat şi dezorientat, pentru a convinge poporul în neadevărul
concepţiilor lui greşite şi nenorocite.
4. Congresul are informaţii precise, că pe chestiunea sărbătoririi Sf. Paşti, poporul credincios,
nu numai de jos, a început a se înstrăina de Biserica Ortodoxă strămoşească, formând chiar comunităţi
mai mici sau mai mari, care botează, îngroapă şi fac servicii divine fără preot şi astfel, pe o chestiune
fără nici o însemnătate dogmatică, ne trezim în ajunul dezbinării bisericii noastre naţionale.
5. În împrejurările de astăzi, data sărbătoririi Sf. Paşti, hotărâtă de Sf. Sinod, cu mare succes se
exploatează de adversarii Bisericii creştine Ortodoxe ca: adventiştii, baptiştii şi tot felul de secte cu
nuanţă protestantă.
Luând în considerare toate cele de mai sus arătate cum şi aceea:
a) că data sărbătoririi Sf. Paşti nu este o chestiune dogmatică;
b) că chiar Sinoadele Ecumenice nu decretau ceva nou pentru conştiinţa Bisericii, ci în urma
mai multor discuţii, formulau şi stabileau sensul adevărat al dogmelor, pe care Biserica le mărturisea
mai înainte şi în deplină conformitate cu conştiinţa întregii Biserici;
c) că astăzi cu chestiunea calendarului se ocupă Liga Naţiunilor şi se prea poate ca în urma
calcurilor ce se vor face pentru toate popoarele civilizate, se vor cere noi modificări şi
 10

d) că data hotărâtă de Sf. Sinod nu coincide cu data sărbătoririi de celelalte biserici creştine,
congresul clerului ortodox din întreaga ţară, dându-şi foarte bine seama de gravitatea încercărilor în
care e pusă integritatea bisericii noastre naţionale, cât şi liniştea de Stat, iar pe de altă parte, constatând
că clerul în situaţia în care este pus prin hotărâri contradictorii, nu va putea fi în stare a evita
consecinţele păgubitoare posibile în viaţa bisericii, cu adâncă smerenie roagă pe Sanctitatea Voastră,
Înalt Prea Sfinţite Patriarh şi pe întreg Sf. Sinod să binevoiască a pune din nou în discuţie data
sărbătoririi Sf. Paşti, revenind la hotărârea sa din 14 Mai 1927, până la înţelegerea definitivă cu
celelalte biserici ortodoxe.”
Urmează 239 de semnături a delegaţilor întregii preoţimi a ţării, în frunte cu preotul
Mihălcescu, decanul facultăţii de teologie din Bucureşti.
Va să zică, nu numai poporul, dar întreaga preoţime a ţării, tot clerul, sunt revoltaţi de această
schimbare.
D-lor, dar noi nu suntem izolaţi - cum voi arăta mai departe - Biserica noastră este întinsă; ea
cuprinde o mulţime de alte surori. Ei bine, toate celelalte patriarhii, cea din Ierusalim, cea din
Constantinopol - şi vă rog, d-le preşedinte de consiliu să cereţi dosarul şi veţi vedea ceeace mie nu mi
s-a arătat, dar ceeace am văzut printr-un secret al meu - scrisoarea patriarhiei din Constantinopol şi
telegrama patriarhiei din Ierusalim, care imploră în genunchi pe fraţii din Sfântul Sinod român, să nu
iasă din Biserica Ortodoxă… şi să serbeze Paştile odată cu celelalte surori, la data de 5 mai.
D-lor, văzând aceste agitaţiuni, şi când am văzut că, într-o oarecare măsură, şi Sfântul Sinod a
început a se îngrijora - convocase episcopii pentru revizuire - m-am hotărât pentru a le uşura poziţia, să
ridic cuvântul în acest Parlament, în ziua de 19 ianuarie anul acesta. Insă, cum m-am păzit tot timpul ca
nu cumva să fiu acuzat de această crimă împotriva credinţei, că aş dori să fac o agitaţiune politică pe
această chestiune - o socotesc o crimă şi declar înaintea domniile voastre că dacă cumva vreo
popularitate ar cădea asupra mea, în urma măsurilor ce le va lua guvernul, nu voi beneficia de ea; m-am
dus la Patriarh şi am vrut să-i cer consimţământul de a veni cu o comunicare a.c., spunându-i că voi
uşura dezbaterile Sinodului din 24 ianuarie. Şi, d-lor, aci intervine un fapt de o foarte mare gravitate, pe
care, dacă ar fi în joc numai o chestiune vremelnică politică, poate că aş ezita să o spun, dar fiind în joc,
cum voi arăta, o problemă mult mai gravă, sunt dator să spun adevărul întreg, oricine s-ar supăra.
Patriarhul era bolnav, i-am spus: Înalt Prea Sfinte, mă ştii că sunt fiu de preot credincios; mă ştii că cu
multă trudă, vreau să zidesc o biserică în satul meu; eu te rog să-mi dai voie să ridic în Parlament
chestiunea Pascaliei, pentru ca din ceeace voi spune acolo să facem oarecare presiune asupra
Sinodului”.
Prea Sfinţia Sa era bolnav. Mi-a spus: „Nu e bine să se transforme o chestiune religioasă într-
una politică. Forul Parlamentului este un for politic. Nu aduce chestiunea în Parlament pentrucă uite,
aici este textul rezoluţiunii mele.” Şi acea rezoluţiune pe care Prea Sfântul a zis că o va prezenta
Sinodului, cerea revenirea la 5 mai pentrucă altfel suntem biserică în schismă şi ne rupem de celelalte
biserici surori.
Se înţelege că un asemenea argument pe mine m-a convins, cu atât mai mult cu cât asigurări
similare - nu ştiu dela cine - au avut şi ceilalţi şefi de partide.
Am socotit chestiunea câştigată şi am plecat. Dar la 24 ianuarie se întâmplă, d-le preşedinte,
acest fapt nou în viaţa politică a României, ca soluţiunea prezentată în interesul Bisericii şi în interesul
liniştei în Stat, de Patriarh, care este şi Regent, este înfrântă de un conciliabul de 10 preoţi, cheme-se
cum s-or chema […]
Şi atunci, d-lor deputaţi, atunci când şi ultima speranţă de îndreptarea erorii a dispărut, atunci
m-am hotărît şi mă vedeţi astăzi aici; pentrucă socotesc că eroarea mai poate fi reparată. La 17 martie
viitor începe cu adevărat Postul cel mare pentru toţi creştinii ortodocşi. Ce, crede Sinodul că a început
cineva Postul. L-o fi început el, dar el nu posteşte. (Ilaritate pe băncile majorităţii!).
 11

La 17 martie - dacă domniile voastre veţi avea energia şi hotărârea, şi sper c-o veţi avea - atunci
începând Postul mare, va începe şi liniştea în Biserica Ortodoxă Română şi în întreaga Biserică a
Răsăritului.
D-lor, de astă dată - adică la 21 ianuarie - Sinodul n-a mai avut ce face, a trebuit să dea o
hotărâre publică şi să facă şi o enciclică. Enciclica, redactată de factotumul Sinodului, acelaş Prea Sfânt
Bartolomeu de Râmnic, care a invocat afurisenia canonului din Antiohia şi nu s-a sfiit să ia asupra sa
toată afurisenia, a redactat şi enciclica prin care Paştile să fie sărbătorit la 31 martie, adică înaintea
Paştilor evreieşti!
A uitat că coincide cu al evreilor. A inventat alte 7 chestiuni şi a cerut ca să fie Paştile la 31
martie.
D-lor, eu nu voi insista asupra argumentelor ştiinţifice ale Sinodului. Este extraordinar, nu este
aşa, ca un om de ştiinţă să vină să apere credinţa, iar oamenii credinţei să apere ştiinţa. Mă rog, care
ştiinţă o apără? Confundă ei ştiinţa cu acel simplu calcul astronomic. Aceea este o socoteală de
matematică. Sau vor să tragă toate concluziile ştiinţei? Ei, onoraţi prea sfinţiţi, pentru ştiinţă, apa, chiar
aghiazma este H2O. Este acelaş lucru aghiazma pentru credincioşi? Nu, D-lor! Pentru credinciosul
adevărat aghiazma dela Bobotează îi străbate corpul ca o mireasmă înălţătoare şi adietoare, ca şi aceea
a vântului deasupra capului lui Ioan Botezătorul în pustiul înfierbântat al Iordanului Nu, d-lor, pentru
un credincios, când preotul îl stropeşte cu apă, cu aghiazmă, nu este ca şi cum i-ar uda capul cu o apă
oarecare. Duhul Sfânt îi străbate corpul lui. Pentru un credincios şi pentru preot, atunci când el stă la
Altar şi se împărtăşeşte cu bucăţica aceea de pâine dospită, aceea nu este o hidrocarbură, ci este însuş
trupul dumnezeiesc şi vinul aceia nu este alcool etilic, cum este pentru ştiinţă, ci este însuşi sângele
Domnului!
Sau vor d-nii prelaţi să tragă toate concluziile ştiinţei? Atunci să şi părăsească scaunele
Sinodului şi să meargă profesori de fizico chimice şi de ştiinţe naturale la licee şi universităţi. (Aplauze
pe băncile partidului ţărănesc).
Mai departe, d-lor, se invocă motive economice. Economice! Ei bine, înţeleg să se ocupe
guvernul şi Parlamentul de economie, dar se mai ocupă şi Sinodul?! Or, este vorba că tocmai aceia pe
care îi interesează economia, protestează împotriva fixării Paştelui.
Toată negustorimea din ţară, toţi micii negustori, care sunt deprinşi ca de Paşti să-şi desfacă
mărfurile lor - şi voi arăta ce importanţă are aceasta în faţa ţării - toţi aceştia pierd mai mult, pentrucă
de Paştile acesta, care îl fixaţi în zilele babei Dochiei, nu mai cumpără nimeni nimic. (Ilaritate pe
băncile majorităţii).
Acum, am aici la mine telegrame dela Craiova şi vă voi arătă că negustorimea craioveană, în
numele tuturor negustorilor olteni, protestează împotriva acestei fixări a Paştelui.
D-lor, prin această enciclică a lor, a Sinodului, se mai spune un lucru: majoritatea poporului
român este de partea lor! Când l-au consultat, unde l-au consultat, pe cine au consultat?
Eu nu am anunţat decât de câteva zile interpelarea mea şi astăzi toată corespondenţa mea din
ţară, nu din unele părţi ale Basarabiei şi ale Bucovinei, ci din tot cuprinsul ţării, toată este plină numai
de mulţumiri şi de rugăminţi, ca să duc lupta până la sfârşit…
D-le preşedinte al Consiliului de Miniştri, cum vă spuneam, fără să fac cea mai mică agitaţie - o
socoteam şi o socotesc criminală - fără să fi făcut nici cea mai mică organizaţie, populaţia, din simplul
ei instinct, a reacţionat şi mi-a adresat cuvinte şi scrisori. Vă voi citi numai una - şi vă voi arăta şi altele
- acestea nu sunt iscălite, pentrucă ei n-au avut vreme să iscălească! (Ilaritate şi exclamaţii pe băncile
majorităţii), Da, dar sunt altele iscălite, iată am aci una către Î.P.S.S. Patriarhul. Dar să încep cu cele
iscălite, n-am să le citesc pe toate, pentru că n-am timp.
O voce de pe băncile majorităţii: O fi pentru pământ.
D Dr. N. Lupu: Dacă socotiţi d-voastră că oamenii aceştia numai pentru pământ trăiesc, vă
înşelaţi. Trăiesc şi cu credinţa. Iată una:
 12

„D-le deputat, subsemnaţii locuitori din comunele: Huşi, Uideştii Drăguşeni, Boroaia, Fântâna-
Mare, Preoţeşti şi Rădăşeni, toate din judeţul Fălticeni, văzând că d-voastră sunteţi un adevărat creştin,
cu lacrămi în ochi venim, dela cei mai în vârstă până la cel mai mic copil, a vă ruga de a pune toate
puterile şi a ne scoate de sub jugul diavolului, căci noi creştinii în ţara noastră românească să fim
subjugaţi şi să nu avem dreptul de a ne ţinea legea strămoşească?
Bucovina a fost sub stăpânirea Austriei atâţia ani şi cu toate legile împăratului Frantz Iosef,
stricte, dar de religie nu s-a aninat; şi noi în ţara noastră să fim ameninţaţi cu baioneta pentru că nu
facem pe placul preoţilor şi funcţionarilor Statului, care se tem că vor fi daţi afară dacă nu ne vor aduce
şi pe noi la legea făcută de Pimen?
Ruşine, ruşine.
Oare acea baionetă pe care este guvernul bazat că o va îndrepta asupra noastră, nu ştie guvernul
că este purtată tot de fiii noştri?
Oare acei purtători de baionetă nu sunt creştini ?
Atunci, cum crede guvernul că va reuşi cu acest plan pentru a ne face eretici şi să ne lăsăm de
credinţa strămoşească ?
Noi creştinii, în ţara noastră, am rămas cei mai răi, ne râd toate naţiile in ochi, văzând cum îşi
bat joc de noi preoţii.
Oamenii sunt înmormântaţi prin grădinile lor, din cauză că nu ţin pe stil nou, copiii stau
nebotezaţi.
O femeie în satul Jacota a fost înmormântată în grădină; nu e ruşine pentru noi?
Suntem hotărâţi să luptăm până la ultima picătură de sânge şi de datinile strămoşeşti nu ne
lăsăm.
Nu vom face Paştile la 31 martie, nu ne lăsăm noi purtaţi de colo până colo.
Pentru adevăr pierim cu toţii.
Suntem hotărâţi să suferim muncile lui Hristos - căci şi El a suferit pentru noi - dacă guvernul
va crede să ni le aplice noi suntem gata oricând.
Deci, vă rugăm, d-le deputat, arătaţi cererea noastră în Cameră şi dacă aveţi nevoie de
iscăliturile noastre le trimitem.
Cerem Paştile la 5 mai, să le serbăm în linişte.
Rămânem ai d-voastră prea supuşi, peste 5.000 locuitori.”
Şi iscăleşte cel care o trimite, Dumitru Gheorghe Gavril, comuna Huşi, judeţul Fălticeni dacă
vreţi domniile voastre să-l faceţi martir, poftiţi scrisoarea.
Iată, locuitorii comunei Dăiţa, judeţul Vlaşca, prin 400 de iscălituri cer:
„Să ni se lase libertatea în acea zi a intra în biserică, chiar dacă preotul refuză să ne facă Sfânta
slujbă, şi a fi liberi pe credinţa noastră”.
Apoi satele: Valea Roşie, Suliman, Sărueşti, Frunzăneşti, judeţul Ilfov, în număr de mii, cer
Î.P.S.S. Patriarhului: „a ne acorda să facem Sfânta Înviere pe ziua de 5 mai, adică pe calendarul vechi
ar veni 22 aprilie, căci suntem creştini ortodocşi care batem drumul Sfintei biserici; noi suntem cei
bătrâni obişnuiţi cu Sfintele Paşti şi sărbătorile după vechime”, etc., etc.
Prin telegramă aşa: „Creştinii ortodocşi din judeţul Câmpulungul Bucovinei, roagă să se serbeze
Paştile cum au serbat moşii şi strămoşii noştri, după cum vine acum la 5 mai, 22 aprilie, stil vechi”,
(ss) Nisioi şi Grămadă.
Aş putea continua.
Iată majoritatea poporului de care vorbeşte enciclica! Dela un cap la altul al ţării din nordul
Bucovinei până în fundul Olteniei, toţi cer să se respecte datina străbună!
D-lor, în aceeaşi circulară, care este enciclică - tot ceeace poate fi mai deosibit şi mai îndepărtat
de o enciclică pastorală: enciclicele pastorale se dau în numele Duhului Sfânt, ele nu se argumentează,
ele poruncesc, când eşti convins de adevăr - se face în cele din urmă apel la sprijinul guvernului, pentru
 13

ca, cu ajutorul baionetei, al jandarmilor şi soldaţilor, să apăraţi viaţa preoţilor expuşi şi să introduceţi în
România Nouă timpurile din epoca Romei vechi a lui Diocleţian şi Domiţian.
D-lor deputaţi, acesta este stadiul chestiunii până acum. Şi pentru a mântui cu acest capitol, pot
să vă spun - cum am spus şi adineauri - că bisericile surori nouă, cum sunt bisericile din Polonia, au
început să ne creadă ca schismatici; iar Muntele Athos, Sf. Agora, unde din cele 20 de mănăstiri, 10
mănăstiri sunt zidite cu banii voevozilor români şi a norodului român, ele nu mai primesc nici danii
dela noi şi ne cred schismatici…
Pentru a mă rezuma deci, d-le preşedinte, avem faţă în faţă pe de o parte hotărâri contradictorii
şi necanonice ale Sinodului, iar pe de alta opoziţia întreagă a marii mase a credincioşilor, opoziţia
clericilor şi preoţilor de sate, opoziţia facultăţii de teologie din Bucureşti, care este suverană
ştiinţificeşte în materie de dogmă, opoziţia şi rugăminţile Patriarhiilor şi bisericilor surori. Toate
acestea împreună cu egumenii mănăstirilor noastre în care de veacuri s-a păstrat credinţa pe de o parte,
pe de altă parte hotărârea nu unanimă, ci dată în condiţiile - pe care le voi arăta - a Sinodului Bisericii
Române, ei bine, puse în balanţă aceste două, dacă va triumfa totuşi hotărârea Sinodului, atunci, d-le
preşedinte al consiliului, să ştiţi că pentru viaţa acestei ţări începe un mare şi un imens pericol.
Pentrucă, d-lor deputaţi, creştinismul român, ortodoxismul român este una cu însăşi fiinţa
noastră naţională, este bătătura şi urzeala pânzei, care nu se pot desface. Noi am luat conştiinţa întâi că
suntem creştini şi pe urmă că suntem români. În bătălia dela Câmpul Mierlei Mircea cel Bătrân s-a
bătut cu Semiluna, ca creştin, la Călugăreni şi la Războieni, la fel. Noi am luat conştiinţa de români
tocmai mai târziu, datorită puţinilor învăţaţi ai Moldovei, cronicarii Costin şi Ureche, care învăţaseră în
Polonia, dar mai ales străluciţilor d-voastră înaintaşi, Klein, Şincai şi ceilalţi. Pentrucă, d-lor,
ortodoxismul român, în afară de această pagină neagră, care se caută să se înscrie acum, a mai avut o
criză. Acum 200 ani, câţiva fraţi de ai noştri ne-au părăsit. Dar acest organism minunat, care este
poporul român a ştiut, ca din ceeace eră în aparenţă o înfrângere, să scoată o victorie şi preoţii uniţi
români din Transilvania au adus dela Roma, din biblioteca Vaticanului şi din coloana lui Traian,
conştiinţa românismului şi au împlântat-o pe vecie în masa şi sufletul întregului românism.
D-le preşedinte, cum vă spun, noi avem nu numai unitatea însă şi a fiinţei noastre ca popor, nu
numai trecutul nostru glorios legat de ortodoxism, dar când la 1453 semiluna a pus la pământ Imperiul
bizantin de răsărit, citadela şi capitala ortodoxismului, atunci n-a rămas un alt sălaş, un alt loc de
protecţie înaltă şi de apărare a credinţei decât ţările române, Moldova şi Muntenia. De aici, d-lor
deputaţi, din aceste două ţărişoare, supuse şi robite, de aici toată munca şi sudoarea câmpului, toată
truda a milioanelor de ţărani, au ţinut şi întreţinut Biserica răsăriteană a Orientului, Patriarhia din
Ierusalim şi Constantinopol şi Sfântul Munte Athos. Noi am fost trei secole şi prin munca noastră
trupească şi prin munca noastră de minte susţinători falnici ai ortodoxismului! Noi suntem primul pion.
Şi această tradiţie seculară noi n-o putem pierde şi dintre cei dintâi să fim aruncaţi ca nevrednici printre
cei din urmă.
În 1632 la Iaşi, Vasile Lupu adună un Sinod Ecumenic al întregii Biserici de Răsărit, prin
darurile şi munificenţa lui, el numea şi detrona patriarhi.
Iar Brâncoveanu, care pentru credinţă a suferit moarte de martir, nu era numai ctitorul a
numeroase biserici şi mănăstiri din tot cuprinsul românesc al Ungariei şi al Valahiei, dar Ţara
românească era singurul centru intelectual unde se tipăreau cărţile bisericeşti în toate limbile orientale:
greacă, siriană, arabă, ş a.
Tot aşa vremi glorioase a avut ortodoxismul român în vremea lui Mihai Viteazul, Radu cel
Mare
Iar în vremea lui Neagoe Basarab, minunatul ctitor al Curţii de Argeş „mărinimia lui se revarsă
asupra tuturor locurilor creştine din răsărit” zice profesorul N. Iorga în lucrarea „Istoria Bisericii
Ortodoxe Române”.
La sfinţirea mănăstirii Argeşului, fură chemaţi toţi episcopii şi egumenii din Athos, dintre care
nu era unul care să nu fi putut preţui binefacerile Domnului izvorâtor de milă.
 14

Pentru prima dată un Patriarh de Constantinopol Teolept, veni pe pământul românesc, el era
întovărăşit de episcopii de Seres, de Sarde, Midia şi Uelenic.
D-lor deputaţi, nu putem părăsi acest patrimoniu al credinţei noastre nu numai pentrucă este
acolo o comoară, un trecut glorios, ci e mai mult o tradiţie. Şi tradiţia în viaţa unui popor însemnează
chiar mai mult de cât ştiinţa. Aş asemănă viaţa unui popor cu un falnic arbore, ale cărui rădăcini sunt
adânc înfipte în pământul ţării, de unde îşi trage seva. Tradiţia ale cărei frunze verzi şi strălucitoare se
adapă cu ştiinţa din afară, razele solare. Întrerupeţi pentru o clipă comunicaţia acestei frunze
strălucitoare care se adapă dea civilizaţia din afară, cu seva care vine din însuşi rărunchii pământului şi
frunza se usucă şi cade la pământ. Aşa poate păţi Biserica noastră Ortodoxă dacă rupem dintr-o dată şi
o clipă firul cu tradiţia ei seculară
Iată ce spune profesorul Nicolae Iorga într-o bucată asupra tradiţiei, care va transmite
posterităţii nu numai ideea dar şi vocea învăţământului nostru istoric :
„Tradiţia poate fi uitată dar nu ucisă; dacă i se taie drumul în clasele de sus, ea rămâne şi se
adânceşte tot mai mult în cele de jos şi vine un moment, când o naţie e ruptă în două prin direcţiile
opuse în clasa conducătoare, care numai poate conduce, fiindcă nu înţelege poporul şi între clasa
muncitoare care nu se mai poate ridica pentrucă drumul ei firesc a fost închis”.
Dar, d-le preşedinte, în afară de tradiţie, dacă menţineţi o asemenea hotărâre, sfărâmaţi iarăşi
temelia credinţei în popor. Să nu vă faceţi iluzii. Am auzit spunându-mi-se: noi schimbăm anul acesta
Paştile şi la anul îl punem la loc, revenim la Paştile vechi.
Dar, d-lor, data fixării Paştilor care cum vă voi arăta, constituie cea mai importantă sărbătoare a
noastră ortodoxă, face parte din însăşi dogma, din credinţă. Ea este ca articolul 12 al crezului. Degeaba
râdeţi, domnule ministru al cultelor, d-voastră nu cunoaşteţi această chestiune, după cum o voi dovedi.
(Protestări pe băncile majorităţii)…
Se zguduie, d-le preşedinte al Consiliului, însăşi credinţa acestui popor. Data fixării Paştilor,
cum v-am spus, face parte din dogmele credinţei; ea este pusă în aceleaşi cărţi în care sunt şi articolele
fundamentale ale credinţei. I-aţi luat-o aceasta, este ca şi cum într-un organism, într-un ceasornic
minunat, care merge regulat de o mie de ani, aţi stricat resortul. Degeaba veţi căuta să-l mai dregeţi la
anul, căci el va ţăcăni şi aşa cum a fost înainte nu mai poate să fie.
Vă daţi seama ce însemnează aceasta în viaţa poporului? Noi, d-lor, avem în viaţă destule
satisfacţii, nouă ne este deschisă larg poarta cea mare a ştiinţei universale, noi călătorim, noi citim, noi
vedem; dar sărmanul ţăran, care stă în întunericul satelor, nu are nimic decât o veche şi credincioasă
psaltihie pe care o citeşte, din care se inspiră şi din care îşi formează mângâierea şi a acestei vieţi şi a
vieţii viitoare.
Viaţa viitoare! Pentru domniile voastre şi pentru noi această viaţă ne-a dat destul după concepţia
ştiinţifică, viaţa viitoare este nimic, e Nirvana, este căderea în neant.
Ei, ce frumos, ce minunat, ce mângâietor, ce putere de viaţă este să crezi că nu mori definitiv,
că învii, că te vei vedea cu toţi ai tăi şi vei petrece sub ochii lui Dumnezeu o viaţă veşnică în Paradisul
fericit!
Nu luaţi poporului această speranţă, această unică speranţă, căci nu-i puneţi nimic în loc, şi
haosul şi anarhia va fi în sufletul lui şi în sufletul însuşi al naţiunii şi al poporului!
D-lor deputaţi, în viaţa naţională şi în viaţa ţăranului, credinţa este legată de tradiţie, este legată
cu însăşi viaţa zilnică.
Aşa, calendarul cum l-a avut el pe zile, şi-a fixat toate legăturile, toate orânduielile lui. El
aşteaptă astăzi Paştile care la noi nu este numai Învierea lui Hristos, ci este şi învierea întregii naturi. ÎI
aşteaptă cu mulţumire şi vrea ca la Floriile care vin, să meargă la biserici cu stâlpari de sălcii, să
întâmpine pe preot, cum a fost întâmpinat Hristos la Ierusalim. De unde vreţi să ia stâlpari de sălcii,
acum la 18 martie? De unde? Din copacul îngheţat?
El aşteaptă ca în ziua cea mare, în Vinerea Paştilor să se ducă copiii în codru să şi umple braţele
cu viorele, cu brebenei, cu micşunele, aşa cum făceam şi eu când eram copil şi să le ducă să le pună cu
 15

sfiiciune la Sfânta Masă a Sfântului Aer. De unde să ia ei astăzi aceste flori? Ce vreţi să ia? Fulgi de
zăpadă sau bucăţi de gheaţă ca să pună pe Sfânta Masă?
El aşteaptă ca în noaptea înmormântării să meargă să facă înconjurul bisericii de trei ori, cu
preotul şi cu lumânări aprinse în mână şi pe faţa lui să fie adierea caldă a zefirului de primăvară. Ce o
să-l adie acum? Crivăţul de iarnă al Sinodului?
El aşteaptă ca în noaptea Învierii să se ducă la biserică cu jertfa lui, cu pască, cu ouă roşii.
Găinile nu fac ouă iarna, poate pentru Sinod.
El aşteaptă să vină preotul să-i binecuvânteze jertfa şi, atunci când iese cu lumânarea în mijlocul
poporului, acelaş vânt cald şi frumos să-i adie, iar nu crivăţul de iarnă. De Paşti, d-le preşedinte al
Consiliului de Miniştri, în satul d-voastră, ca şi în satul meu, căsuţele mici şi modeste se grijesc, se
văruiesc cu var alb. Cum să le văruiască acum, când îngheaţă bidineaua? Copiii se duc la horă
îmbrăcaţi în cămăşuţe albe, cu altiţe, se dau în dulap şi în scrânciob, sub soarele cald al primăverii
înviate; cum să se ducă la Paştile d-voastră, sub ger şi frig?
Aţi surpat deodată toată sărbătoarea, toată tradiţiunea, totul! Sărbătoarea Paştilor, d-le
preşedinte al Consiliului de Miniştri, este odată pe an, aşa ştiu oamenii, şi este aşteptat cum „aşteaptă
românul Paştile”. Întrebaţi-vă d-voastră, şi vedeţi, dacă astăzi, în masa întreagă a poporului, mai este
aşteptat Paştile cu aceeaşi bucurie, cu care […] creştinismul român l-a aşteptat.
D-lor, ţineţi seama d-voastră, că acest popor este un popor mistic? Citeam un articol al unui
doctor savant, Dăianu din Ardeal care ne vorbea că nu ne trebuie obscurantism oriental. Da, suntem
mistici şi puterea misticismului nu este, cum socotiţi d-voastră, o putere de despreţuit, este una din
forţele vii şi mari ale universului şi nu aveţi decât să vă uitaţi la reprezentanţii misticismului. În poporul
rus, în veacul al XIX-lea ei au dat cei mai mari autori literari ai lumii, cei mai maeştri de cuvânt şi de
curente. Vă este indiferent? Ştiţi d-voastră, că în Basarabia, în timpul dominaţiunii ruse, un simplu
preot, rezemat pe o singură mică doctrină, a fost în stare să facă o religie, a întemeiat o religie a
inochentiştilor. Am citit în broşura, plină de învăţăminte, a d-lui Popovschi, membru al partidului d-
voastră, că 40.000 de ţărani basarabeni, d-le Maniu, au plecat din Basarabia după acest călugăr
Inochentie, expulzat tocmai la Arhangelsk şi din ei au murit 36.000, în gheţurile nordice. Aceasta
formează misticismul. Voiţi d-voastră, să creaţi asemenea curente şi asemenea mişcări? Nu vă gândiţi
că zdruncinaţi din temelie însăş existenţa poporului? D-le preşedinte, un asemenea respect a unei
asemenea hotărâri ne duce la ruină, viaţa internă va fi săpată cum sapă acele termite în Africa şi în
Brazilia locuinţele de nici se simte, nici se ştie când casa cade noaptea peste tine.
D-lor, a respectă o asemenea hotărâre sinodală, înseamnă a introduce la însăş temelia casei
noastre naţionale, ruina şi pierderea. Degeaba faceţi legiuiri economice; degeaba înzestraţi casa frumos,
cum o faceţi, dacă nu am avea sufletul poporului cu noi. El va şti că noi suntem de altă religie şi el de
alta, pe care noi nu o respectăm şi atunci pierduţi suntem!
Nu! Datoria d-voastră, d-le preşedinte al Consiliului de Miniştri, este să nu respectaţi hotărârea
Sinodului şi să interveniţi mai repede, căci nu este timp de pierdut. Casa arde şi este ceasul al
doisprezecelea. Dacă până Dumineca viitoare chestiunea nu e hotărâtă, s-a întâmplat cel mai nenorocit
eveniment în Biserica noastră, în ultima mie de ani. Vă dă dreptul Constituţiunea să interveniţi căci,
prin art. 22 spune aşa: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină,
păstrându-şi însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului, în privinţa dogmelor.
În tot regatul României, Biserica creştină Ortodoxă va avea organizaţie unitară cu participarea
tuturor elementelor ei constitutive, clerici şi mireni”. Mireni, deci şi noi. „O lege specială va statornici
principiile fundamentale ale acestei organizaţii unitare, precum şi modalitatea după care Biserica îşi va
reglementa, conduce şi administra, prin organele sale proprii şi sub controlul Statului, chestiunile sale
religioase, culturale, fundaţionale şi epitropeşti”…
D. Octavian Goga: Eu cred, ca o chestiune de tact şi de elementară înţelepciune, că nu vor avea
o atitudine în această chestiune şi socot că singurul chemat ca să dea o lămurire în această privinţă este
 16

d. ministru al cultelor, care nici d-sa nu va putea să impună o atitudine. Cred că şi d-sa, în mod normal,
se va pune în dosul hotărârii Sf. Sinod, fiindcă este singurul corp bisericesc competent să se pronunţe…
D. Pamfil Şeicaru: D-le Goga, d-voastră uitaţi un lucru, că până la noua lege de organizare,
Biserica Ortodoxă Română se găsea în acest paradox: Camera şi Senatul, unite, alegeau pe înalţii
Ierarhi.
D. Octavian Goga: Da.
D. Pamfil Şeicaru: Bineînţeles, Biserica Ortodoxă nu este independentă de Stat; ea este un
element al Statului şi d. Dr. Lupu anunţă o stare de spirit, pe care toată lumea o cunoaşte, din Basarabia
[...]
D. Dr. N. Lupu: Ba, din toată ţara.
D. Pamfil Şeicaru: [...] şi vine şi spune că Statul se poate apăra, Statul este obligat sa examineze
chestiunea fără să se amestece, mai ales că este ştiut că toţi membrii din Sinod au fost aleşi de partidele
politice şi nu reprezintă o cugetare dogmatică […]
D. Dr. A. Lupu: …D le Goga, oricât de grozav interpretator de legi aţi fi, nu puteţi să contestaţi
acest lucru că într-o situaţie dată, fie ea scrisă în lege sau nu, când Statul şi poporul sunt în pericol,
guvernul, oricare ar fi el, să nu poată să intervie. (Aplauze pe băncile partidului ţărănesc).
În ceeace priveşte ce spuneaţi d-voastră, odată ce eu dovedesc că este pericol şi că d-voastră
trebuie să scoateţi jandarmii ca să ducă lumea la biserică, hotărît, aceasta este o chestiune de Stat.
D. Octavian Goga: Dacă o cer forurile bisericeşti! [...]
D. Dr. N. Lupu: Dar, d-lor, în fiecare din noi nu vorbeşte numai acela care este aci în clipa
aceasta. În fiecare din noi se răsfrâng şi sunt depozitate toate generaţiunile. anterioare, care ne-au
precedat. Până acum 200 de ani, d-le Maniu, străbunii d-tale, cele 7 generaţii de preoţi, de care mi-ai
vorbit, au fost în legea noastră românească, în legea noastră ortodoxă. În numele lor şi în numele
tuturor celor 44 milioane de ortodocşi de astăzi, care stăm la spatele d-voastră, te rugăm să intervii cu
hotărâre şi cu energie şi să dai acestui popor liniştea pe care o cere. (Aplauze pe băncile partidului
ţărănesc).
D-lor deputaţi, mai sunt aici deputaţi, între domniile voastre care au răspuns că se miră că
asemenea chestiuni anacronice se mai pun în faţa ţării, asemenea chestiuni de Evul Mediu! Ei arată o
totală lipsă de înţelegere a realităţilor. Ei da, poporul nostru trăieşte sufleteşte cu fanatismul credinţii
din Evul Mediu! Dar ce socotiţi domniile voastre, că Evul Mediu este aşa, un Ev de dispreţuit? În Evul
Mediu, d-lor, a strălucit - şi lângă dânşii noi - în fruntea civilizaţiei mondiale, Bizanţul,
Constantinopolea, cu comorile ei de artă, cu mânăstirile, cu episcopii, cu patriarhii, cu credinţa ei. În
Evul Mediu era aşa mare curăţenie morală, că s-au găsit zeci de milioane de oameni ai Apusului să
plece într-un elan, pentru eliberarea Sfântului Mormânt, iar astăzi au plecat cu zecile de milioane
pentru câştigarea de debuşeuri economice! De ce aveţi acel dispreţ de Evul Mediu? Este o epocă înaltă
şi frumoasă a omenirii şi este bine că ţăranii noştri au păstrat din acea vreme fanatismul şi credinţa.
D-lor, sunteţi datori, cum v-am spus, să interveniţi, şi înainte de a interveni sunteţi datori să
examinaţi - şi veţi fi mai în măsură să examinaţi decât mine - în ce condiţiuni s-au luat hotărârile
Sfântului Sinod din 21 ianuarie? Sunteţi obligaţi la aceasta. Pentru un şef de Stat - d-voastră, d-le
Maniu, aveţi delegaţiunea şefului de Stat, să vă ocupaţi de bună starea şi siguranţa acestui Stat - nimic,
nu poate fi secret. Şi veţi vedea: oare acest Sinod avut-a el autoritatea şi înălţimea morală a Sfinţilor
Părinţi, ale căror hotărâri si deciziune le-a călcat, cu cinism, în picioare? Veţi vedea: acele hotărâri au
fost luate ele din sfânta credinţă a religiei, sau a fost ele rodul unor intrigării perfide şi a unor ambiţiuni
bolnăvicioase?
Şi dacă d-voastră veţi reuşi mai mult decât mine să cercetaţi acolo, să vedeţi atmosfera, veţi găsi
- şi aceasta dă, încă odată, mai mult temei şi drept intervenţiei d-voastră - veţi găsi că manipulatorul
principal, omul care s-a opus intenţiunii pacifice a şefului bisericii, a fost un orgolios, un om mândru,
care se cheamă Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului… Este un om, care în acest pericol a avut rolul
lui…
 17

Dar d-lor, a mai fost ajutat de două elemente ale Sinodului, care nu sunt la înălţimea lor. A fost
ajutat de episcopul Râmnicului, care episcop - aş putea face apel la un membru al băncii ministeriale,
dar nu fac aceasta - este acuzat de simonie, fiindcă nu intră preot în parohie până când nu dă o sumă
oarecare, pentru o societate, aceasta tot simonie este! A mai fost şi un alt episcop, care are alte
apucături.
Ei bine, autoritatea morală ai acestor membri ai Sinodului nu poate fi pusă în cumpănă cu
autoritatea morală a Sinodului Ecumenic dela Niceea! Aceasta să se ştie.
D-le preşedinte, mă veţi întreba: „ce soluţiuni aveţi?” […]
D. Dr. Aurel Vlad, ministrul cultelor şi artelor: Eu cred că este inadmisibil ca d-voastră să
atacaţi aci pe un membru al Sf. Sinod şi pe membrii ai Senatului, fără să puteţi produce dovezi. Cred că
nu e nici în interesul cauzei, pe care d-voastră vreţi să o serviţi, să întrebuinţaţi altfel de mijloace
inadmisibile.
Nu admit ca autoritatea episcopilor să fie scoborâtă în felul acesta. (Aplauze prelungite pe
băncile majorităţii).
D . Dr. A. Lupu: Eu n-am nimic cu persoana episcopilor, dacă ei nu s-ar fi atins de ceeace este
mai sacru şi mai sfânt în poporul nostru, dacă n-ar fi revoltat toate masele poporului, dacă nu le-ar fi
frământat conştiinţa, dacă n-ar fi introdus durerea, Nu m-aş fi atins de dânşii, cum nu m-am atins timp
de 12 ani, deşi ştiu eu multe-multe, multe despre sacrosancţii pe care îi apăraţi d-voastră.
D-le preşedinte al Consiliului, mă veţi întreba ce soluţii sunt? Nu sunt prea multe soluţii, ci
numai una. Menţinerea datei de 31 martie este o soluţie anti-canonică, ilegală, asasină a poporului
român; doi Paşti, fiecare când l-o vrea; doi Paşti înseamnă nici un Paşte, înseamnă ştirbirea credinţei şi
nu puteţi d-voastră, primul-ministru al ţării, de confesie unită, să vă faceţi autorul unei asemenea stări,
ci tocmai calitatea d-voastră de unit, vă impune să interveniţi, şi încă cu energie, pentru a treia, ultima
şi singura soluţie: d-le preşedinte al Consiliului, veţi convoca Sinodul, în cel mai scurt timp posibil, vă
veţi ruga de sfinţii părinţi, le veţi arăta pericolul real în care se află ţara şi îi veţi rugă să revie. Iar dacă
nu vor reveni, citiţi-le, d-le preşedinte al Consiliului, aceste vorbe ale Sfântului Efrem Sirul :
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, Duhul trândăviei, al grijei de multe, al iubirii de stăpânie şi al
grăirii în deşert, nu mi-l da mie; iar duhul curăţeniei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei,
dăruieşte-l mie slugii Tale. Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi mie ca să văd greşalele mele şi să nu
osândesc pe fratele meu, că bine eşti cuvântat în vecii vecilor”.
Voci de pe băncile majorităţii: Amin ! (Ilaritate pe băncile majorităţii).
D . Dr. N. Lupu: Pe mine nu mă supără că gentilii şi păgânii râd. Iar dacă, prin imposibil, glasul
d-voastră, d-le preşedinte al Consiliului, după acela al Înaltului Patriarh, nu va fi ascultat, procedaţi cu
energie, aşa cum vă dă dreptul şi vă impune legea: trimiteţi-i la mănăstire şi aduceţi pe egumeni în
Sinod, să ia singura hotărâre, care poate să ne salveze.
D-le preşedinte al Consiliului, onorată Cameră, pe oceanul întins al creştinismului ortodox
pluteşte de mii de ani corabia curată a românismului. În momentul de azi, d-voastră sunteţi căpitan, iar
dumnealor sunt piloţii; în depărtare se vede un munte de gheaţă, urât şi negru, care vine să o izbească:
este sentinţa Sinodului!... Concentraţi-vă, vă rog, tot focul, toată căldura d voastră, tot sufletul, asupra
lui; va pieri muntele de gheaţă, va pieri sentinţa cum piere Satana de rugăciune şi veţi salva poporul de
această nenorocire care îl ameninţă. Am zis. (Aplauze pe băncile partidului ţărănesc).