Sunteți pe pagina 1din 7

2.

PROPRIETĂŢILE FLUIDELOR

2.1. Clasificarea fluidelor


Fluidele sunt corpurile care-şi schimbă forma fără a opune rezistenţe apreciabile la deformarea lor. Ele se împart
în lichide şi gaze.
Lichidele iau forma vaselor în care sunt puse, prezintă suprafaţă liberă şi sunt fluide foarte puţin compresibile.
Gazele sunt fluide cu compresibilitate mare şi se caracterizează prin absenţa forţelor de coeziune, ceea ce le face
să ocupe întregul volum disponibil.
Fluidele pot fi monofazice sau multifazice, după cum sunt formate dintr-o singură fază sau din mai multe faze.
Fluidele monofazice sunt fluide omogene, în timp ce fluidele multifazice pot fi pseudoomogene (cu comportare similară
celei a fluidelor omogene) sau eterogene. Un fluid multifazic poate fi bifazic sau trifazic, cele trei faze fiind gazoasă,
lichidă şi solidă. Fluidele bifazice pot fi, deci, de următoarele patru tipuri: gaz – lichid, lichid – lichid, gaz – solid sau
lichid – solid.
Lichidele şi gazele pot fi monocomponente sau multicomponente, după cum sunt formate dintr-o singură
substanţă chimică, respectiv din mai multe substanţe. Pe de altă parte, două sau mai multe lichide aflate în contact pot fi
miscibile sau nemiscibile, după cum se amestecă între ele fără a se forma interfeţe, respectiv rămân separate de interfeţe.
Fluidele bifazice, reprezentate prin cele patru tipuri enumerate anterior, pot fi grupate în:
a) dispersii fine, constând fie din bule mici de gaz, picături de lichid nemiscibil sau particule solide dispersate,
mai mult sau mai puţin uniform, într-o fază lichidă continuă, fie din picături mici de lichid sau particule solide fine
dispersate într-o fază gazoasă continuă1;
b) dispersii grosiere, formate fie din bule mari de gaz, picături mari de lichid nemiscibil sau particule solide mari
dispersate în faza lichidă continuă, fie din picături mari de lichid sau particule solide mari dispersate într-o fază gazoasă
continuă;
c) macroamestecuri, constituite din spume sau amestecuri puternic turbulente ale unui gaz cu un lichid sau a
două lichide imiscibile, în condiţiile în care nici una din faze nu este continuă;
d) fluide stratificate, constituite din amestecuri gaz–lichid sau lichid–lichid (nemiscibile), în condiţiile în care
ambele faze sunt continue.
Dispersiile în cadrul cărora particulele fazei discontinue sunt suficient de fine (având dimensiuni sub 1 µ m) pot
fi stabile fie sub acţiunea mişcării browniene sau a sarcinilor electrostatice, în absenţa mişcărilor turbulente, fie ca
urmare a proprietăţilor de consistenţă ridicată sau specială a fazei continue. Aceste suspensii pot fi considerate
pseudoomogene, iar comportarea lor la curgere poate fi inclusă în aceea a fluidelor monofazice. Dispersiile de fineţe
moderată, care nu sunt stabile în repaus sau în mişcare laminară, dar care pot fi menţinute în stare de dispersie aproape
uniformă în condiţii de mişcare turbulentă, pot fi incluse în domeniul comportării fluidelor monofazice aflate în mişcare
turbulentă.
Fluidele omogene sau fluidele pseudoomogene cu comportare similară acestora se clasifică, în funcţie de
comportarea lor la curgere, în fluide vâscoase şi fluide vâscoelastice. Fluidele vâscoase pot avea, în cadrul mişcării lor,
o comportare independentă sau dependentă de timp. Fluidele independente de timp care, în stare de repaus, prezintă
tensiuni tangenţiale nule, iar în stare de mişcare laminară au tensiunile tangenţiale proporţionale cu gradientul vitezei se
numesc fluide newtoniene. Restul fluidelor vâscoase şi vâscoelastice se numesc fluide nenewtoniene şi sunt clasificate
ca în tabelul 2.1. Studiul fluidelor nenewtoniene constituie obiectul reologiei. Hidraulica se ocupă îndeosebi de fluidele
newtoniene, ale căror principale proprietăţi sunt densitatea, vâscozitatea, compresibilitatea şi tensiunea interfacială.

2.2. Densitatea şi greutatea specifică


Densitatea sau masa specifică ρ a unui fluid este, prin definiţie, raportul dintre masa m a fluidului şi volumul V
ocupat de acesta, adică
ρ=m V , (2.1)
Densitatea are formula dimensională ML–3 şi unităţile de măsură: kg/m3 în SI, g/cm3 în sistemul CGS şi kgf·s2/m4
în sistemul MKfS.
Inversul densităţii, v = 1/ρ , se numeşte volum specific.
Greutatea specifică, notată cu γ , este definită ca raportul dintre greutatea G a fluidului şi volumul V ocupat de
acesta, adică
γ =G V , (2.2)

1
Exemple (în ordinea din text): spume, emulsii, suspensii, ceaţă. fum
12 Capitolul 2. Proprietăţile fluidelor

are expresia dimensională ML–2T–2 şi se măsoară în N/m3 în SI, dyn/cm3 în sistemul CGS, respectiv kgf/m3 în sistemul MKfS.
Tabelul 2.1
Fluide multifazice (gaz-lichid, lichid-lichid, gaz-solid, lichid-solid)
Fluide monofazice Dispersii Macro- Fluide
Dispersii fine
grosiere amestecuri stratificate
Fluide pseudoomogene
Mişcare
Mişcare laminară sau Fluide eterogene
Fluide omogene exclusiv
turbulentă
turbulentă
Fluide depen-dente de timp Fluide independente de timp

Fluide newtoniene
Fluide pseudoplastice
Fluide dilatante
Fluide binghamiene

Fluide reţinătoare
pseudoplastice sau
Fluide vâscoase

dilatante
Fluide nenewtoniene
Fluide
tixotropice
Fluide cu comportare multifazică

Fluide
reopectice
Fluide vâsco-
elastice

Multe forme

Legea a doua a mecanicii clasice leagă greutatea specifică şi densitatea prin relaţia
(2.3) γ = ρg ,
2
unde g este acceleraţia gravitaţională, cu valoarea standard 9,80665 m/s . Pentru latitudinea Bucureştiului, g = 9,806
m/s2, valoare recomandată pentru aplicaţiile numerice.

2.2.1. Densitatea fluidelor monocomponente


Ecuaţia care corelează parametrii de stare ai unui fluid (presiune, volum sau densitate şi temperatură) se numeşte
ecuaţie de stare. Cea mai simplă şi cunoscută ecuaţie de stare generală este cea propusă de VAN DER WAALS (1873), care
are forma
 a 
 p + 2 ( v − b ) = Ru T , (2.4)
 v 
unde
a = 27 Ru2 Tc2 ( 64 pc ) , (2.5)
b = Ru Tc ( 8 pc ) , (2.6)
p este presiunea, v – volumul molar, T – temperatura absolută, Ru = 8.314,3 J/(kmol·K) – constanta universală a gazelor,
Tc – temperatura critică, pc – presiunea critică,
Această ecuaţie reproduce cu aproximaţie comportarea fluidelor monocomponente, dar nu este aplicabilă în zona
bifazică şi nu dă rezultate bune în zona lichidului sau lângă zona bifazică.
Dintre ecuaţiile de stare cu aplicabilitate generală şi având doi parametri, ecuaţia lui REDLICH şi KWONG (1949)
este cea mai frecvent folosită. Ea are forma
 a1 
p+ ( v − b1 ) = Ru T , (2.7)

 T 0,5
v ( v + b )
1 

unde
a1 = 0,7248 Ru2 Tc2,5 pc , b1 = 0,0867 Ru T pc . (2.8)
Hidraulica generală 13

La fel ca şi ecuaţia VAN DER WAALS, ecuaţia REDLICH – KWONG nu este aplicabilă în zona bifazică şi dă aproximaţii
grosiere în zona lichidului. KENNEDY şi BHAGIA (1969) au exprimat constantele REDLICH – KWONG (pentru substanţe
individuale) ca funcţii empirice de temperatură şi au arătat că densitatea acelor substanţe pure poate fi determinata cu o
eroare de numai 0,25 procente.
Ecuaţiile de stare cu mai mult de doi parametri caracteristici ai fluidului sunt mai exacte, dar utilizarea lor este
limitată la puţinele fluide pentru care sunt determinaţi aceşti parametri. Cele mai cunoscute ecuaţii de acest tip sunt
ecuaţia lui BEATTIE şi BRIDGEMAN (1927), care are cinci parametri, şi ecuaţia BENNEDICT, WEBB şi RUBIN (1940), bazată pe
opt parametri caracteristici ai fluidului.
În zona gazului aflat la presiune mică sau destul de departe de frontiera zonei bifazice se poate aplica, cu
rezultate bune pentru calcule inginereşti, legea gazelor perfecte,
p v =R T , (2.9)
unde: v = 1/ρ este volumul specific, R = Ru/M – constanta gazului, iar M – masa molară.
O aplicabilitate mai generală în zona gazului şi în apropierea frontierei zonei bifazice o are legea gazelor reale
p v =Z R T , (2.10)
unde Z este factorul de abatere de la legea gazelor perfecte.
Pentru determinarea factorului de abatere s-au
făcut multe încercări de stabilire a unei corelaţii
bazate pe valorile lui Z calculate din relaţia (2.10) cu
ajutorul datelor experimentale. În acest sens au fost
elaborate metode bazate pe principiul stărilor
corespondent, conform căruia toate fluidele se
comportă în mod similar la aceleaşi raţii ale presiunilor
şi temperaturilor critice.
Cea mai simplă corelaţie bazată pe conceptul
stărilor corespondente are forma
Z = f ( p r , Tr ) ,
(2.11)
unde presiunea redusă şi temperatura redusă sunt Figura 2.1 Variaţia factorului de abatere Z pentru gaze pure
definite astfel: pr = p/pc, Tr = T/Tc. Această corelaţie a
fost prezentată grafic de către STANDING şi KATZ (1942) pentru o serie de gaze. De atunci au fost publicate noi date, care
au îmbunătăţit precizia rezultatelor. Diagrama lui VISVANATH şi SU (1965), prezentată în figura 2.1, este, probabil, cea
mai bună corelaţie general aplicabilă de acest tip, disponibilă pentru gaze pure. Factorul de abatere citit din această
diagramă pentru gaze obişnuite, altele decât hidrogen, dioxid de sulf şi hidrogen sulfurat, prezintă o eroare cuprinsă
între 2 şi 10 procente.
Deşi corelaţiile factorului de abatere de tipul (2.10) sunt foarte utile, iar pentru gaze nepolare cu structură
moleculară simplă sunt destul de precise, pentru extinderea aplicării lor şi pentru obţinerea unor rezultate cu precizie
mărită s-a propus să se ia în consideraţie şi alte variabile în afară de presiunea şi temperatura redusă. În acest sens, s-a
considerat ca variabilă adiţională factorul de abatere Zc în punctul critic (care variază de la 0,23 pentru abur la 0,304
pentru hidrogen, în timp ce diagrama din figura 2.1 corespunde lui Zc = 0,28) şi s-au obţinut corelaţii care dau valori
îmbunătăţite în vecinătatea punctului critic, fără a avea însă caracter de generalitate.
O altă corelaţie, legată mai direct de comportarea moleculelor
de fluid, are la bază factorul de acentricitate, care reprezintă
o măsură a abaterii forţelor intermoleculare faţă de cazul
gazului perfect şi este definit astfel
ω = −lg pvr −1 , (2.12)
unde pvr este presiunea de vapori redusă corespunzătoare unei
temperaturi reduse egală cu 0,7. Această relaţie se bazează pe
observaţia că, în cazul gazelor simple ca argon, neon, kripton
şi metan, pvr este apropiat de valoarea 0,1, ceea ce corespunde
lui ω = 0. Pentru multe alte fluide, ω variază între 0 şi 0,4.
În absenţa presiunii de vapori, valoarea lui ω poate fi
determinată din relaţia aproximativă
ω = 3,6375 −12 ,5Z c . (2.13)
În cazul gazelor simple, factorul de abatere de la legea gazelor
perfecte este funcţie numai de presiunea redusă şi temperatura
redusă. Pentru gaze mai complexe, Z are expresia
Z = Z ( 0) + Z (1) , (2.14)
(0)
unde Z este factorul de abatere pentru gaze simple,
prezentat în figura 2.2, iar Z(1) este factorul de corecţie dat în
Figura 2.2. Variaţia factorului de abatere Z(0) pentru gaze pure
14 Capitolul 2. Proprietăţile fluidelor

figura 2.3.
Deşi lichidele sunt mult mai puţin sensibile la variaţia
presiunii decât gazele, densitatea lor şi variaţia acesteia cu
temperatura sunt dependente de structura moleculară.
Densitatea hidrocarburilor lichide poate fi determinată din
ecuaţia VAN DER WAALS, modificată de ALANI şi KENNEDY
(1960) prin definirea constantelor a şi b sub forma
a =36 ,61 K e n T
, Pa(m 3
/kmol) 2
,
(2.15)
b =0,0624 (m T +C ) , m 3 /kmol ,
(2.16)
unde parametrii K, n, m şi C sunt prezentaţi pentru o serie
Figura 2.3 Variaţia corecţiei factorului de abatere Z(1) pentru gaze pure de hidrocarburi în anexa 1.
Densitatea hidrocarburilor lichide saturate rezultă din
relaţia lui BRADFORD şi THODOS, exprimată astfel
[
ρls = ρc 1 + a(1 − Tr ) + b(1 − Tr ) 2 + c(1 − Tr ) n , ] (2.17)
unde ρ c este densitatea critică, iar parametrii a, b, c şi n au expresiile
n = 0,16 + 0,586 Zc , (2.18)
c = 2,785 – 3,544 Zc , (2.19)
a = 2,924 – 7,34 Zc , (2.20)
b=c–a–1 . (2.21)
Densitatea lichidelor la temperatură constantă se exprimă, în mod obişnuit, în funcţie de coeficientul de
compresibilitate β , definit astfel
1 ∂v 
β= −   , (2.22)
v ∂p T
unde v = 1/ρ sau v = M/ρ , după cum v este volumul specific (m3/kg) sau volumul molar (m3/kmol).
Dacă se admite β constant, relaţia (2.22) scrisă sub forma
1 dρ
β= , (2.23)
ρ dp
duce, după integrare, la formula
ρ = ρ0 eβ( p− p0 ) , (2.24)
care este cunoscută sub numele de ecuaţia de stare a lichidelor compresibile şi poate fi aproximată, reţinând doar primii
doi termeni din dezvoltarea în serie a exponenţialei, astfel
ρ = ρ0 [1 − β( p − p0 ) ] . (2.25)

2.2.2. Densitatea fluidelor multicomponente


Există puţine corelaţii destinate determinării densităţii fluidelor multicomponente, independent de starea lichidă
sau gazoasă a acestora. Una dintre aceste corelaţii este cea a lui KENNEDY şi BHAGIA (1969), obţinută prin extinderea
ecuaţiei (2.7) la cazul fluidelor gaze–condensat din cadrul zăcămintelor de hidrocarburi.
Comportarea densităţii gazelor multicomponente este similară cu aceea a gazelor monocomponente, dar prezintă
un grad sporit de complexitate. În acest sens, pentru determinarea densităţii gazelor multicomponente se poate folosi
relaţia (2.9), pentru care factorul de abatere se obţine, conform propunerii lui KAY (1936), în funcţie de presiunea
pseudoredusă şi temperatura pseudoredusă definite astfel
p pr = p p pc , (2.26)
T pr =T T pc , (2.27)
unde:
n n
p pc = ∑
i =1
ni pci , T pc = ∑n T
i =1
i ci

sunt presiunea, respectiv temperatura pseudocritice, ni – fracţia molară a componentului i din gaze; pci, Tci – presiunea
critică şi temperatura critică ale acestuia. Valoarea lui Z corespunzătoare lui ppr şi Tpr calculate cu relaţiile (2.26) şi
(2.27) se citeşte din figura 2.1.
Hidraulica generală 15

Pentru amestecurile de gaze naturale constituite din hidrocarburi parafinice lipsite de dioxid de carbon şi
hidrogen sulfurat se foloseşte, în mod frecvent în industria de petrol, diagrama lui STANDING şi KATZ (1942), prezentată
în figura 2.4.
Pentru lichidele multicomponente, ca şi în
cazul gazelor, relaţia dintre densitate şi structura
moleculară, precum şi dependenţa densităţii de
presiune şi temperatură au o complexitate sporită
faţă de cazul lichidelor monocomponente.
Ecuaţiile de stare pentru amestecurile
lichide pot fi folosite în acelaşi mod în care au
fost folosite pentru gazele multicomponente.
Coeficienţii acestor ecuaţii se determină din
coeficienţii componenţilor puri. Pentru sistemele
de hidrocarburi lichide se poate folosi metoda
ALANI – KENNEDY, înlocuind relaţiile (2.15) şi
(2.16) cu ecuaţiile
n
a= ∑n
j =1
j aj ,

(2.28)
n
b= ∑n
j =1
j bj ,

(2.29)
n*j T
a j = 36 ,61 K j e ,
(2.30)
(
b j = 0,0624 m j T + C j ) ,
(2.31)
cu nj — fracţiile molare ale componenţilor şi Kj,
n*j , mj şi Cj având valorile prezentate în anexa
1 pentru o serie de componenţi puri. Figura 2.4. Variaţia factorului de abatere Z pentru gaze naturale

2.3. Vâscozitatea
Vâscozitatea este proprietatea fluidelor de a opune rezistenţă mişcării particulelor unele faţă de altele. Într-un
lichid aflat în mişcare apar, pe lângă eforturile normale, eforturi tangenţiale, care se manifestă prin forţe de frecare internă,
având tendinţa să frâneze mişcarea şi să împiedice deplasările lichidului, adică să se opună deformaţiilor.
Vâscozitatea este caracterizată cantitativ prin coeficientul pus în evidenţă de NEWTON în expresia efortului
tangenţial ce apare la mişcarea laminară între două plăci plane paralele.
Considerând două plane P şi P’ ale mişcării laminare a unui fluid între două plăci plane paralele distanţate cu dy
şi având vitezele de mişcare v, respectiv v + dv, NEWTON a arătat că, între două suprafeţe de arii egale, situate în planele
P şi P’, acţionează o forţă tangenţială proporţională cu aria A, cu diferenţa de viteză dv şi invers proporţională cu
distanţa dy, adică
dv
F =µA , (2.32)
dy
iar efortul unitar tangenţial corespunzător este dat de relaţia
dv
τ =µ , (2.33)
dy
unde µ este o constantă de proporţionalitate caracteristică fluidului la presiune şi temperatură date, numită coeficient
de vâscozitate dinamică (sau, pe scurt, vâscozitate dinamică), iar dv/dy este modulul gradientului de viteză pe normala y
la direcţia mişcării. Comportarea reologică a fluidului newtonian este aşadar definită de o singură constantă de
proporţionalitate care caracterizează frecarea internă a particulelor de fluid aflate în mişcare. Vâscozitatea dinamică are
dimensiunile ML–1T–1 şi se exprimă în N·s/m2 în SI, în kgf·s/m2 în CGS şi în P (poise = dyn·s/cm2) în MKfS.
Vâscozitatea cinematică ν este definită prin relaţia
ν =µ ρ (2.34)
2 2
şi are unităţile de măsură m /s în SI şi în MKfS, respectiv St (stokes = cm /s) în sistemul CGS. Numele de vâscozitate
cinematică indică absenţa din definiţia ei a mărimilor fizice de natură dinamică (masă, forţă etc.).
16 Capitolul 2. Proprietăţile fluidelor

2.4. Compresibilitatea
Proprietatea corpurilor manifestată prin micşorarea volumului lor sub acţiunea forţelor exterioare de
compresiune se numeşte compresibilitate. Ea este caracterizată cantitativ prin coeficientul de compresibilitate β , care,
potrivit relaţiei de definiţie (2.22), are dimensiunile M–1LT2 şi unităţile de măsură Pa–1 = m2/N în SI, cm2/dyn în sistemul
CGS şi m2/kgf în sistemul MKfS.
Lichidele sunt fluide foarte puţin compresibile, fapt reflectat de valorile foarte mici ale coeficientului lor de
compresibilitate. Neglijarea compresibilităţii unui lichid presupune β ≅ 0, ceea ce este echivalent cu propagarea
instantanee a oricărei variaţii de presiune în întreaga masă a lichidului. Ţinând seama că orice variaţie de presiune se
propagă într-un fluid cu viteza sunetului, însuşi sunetul fiind o manifestare a variaţiei de presiune, rezultă că un lichid
poate fi asimilat cu un fluid incompresibil dacă viteza c a sunetului în acel lichid, definită sub forma
1 dp
c2 = = , (2.35)
ρβ dρ
este teoretic egală cu infinit. În funcţie de extinderea domeniului ocupat de lichid, acesta se poate comporta ca un fluid
incompresibil sau compresibil, după cum o variaţie bruscă de presiune produsă într-un punct al lichidului se face simţită
instantaneu sau diferenţiat în timp, în toată masa lichidului. Astfel, apa este considerată, în general, ca fund un fluid
incompresibil, deşi în cazuri speciale ca şocul hidraulic, exploatarea unui zăcământ de petrol mărginit de o zonă de apă
de întindere foarte mare, măsurarea adâncimilor mari ale fundului mării cu ajutorul batimetrului VEEREN şi altele, luarea
în considerare a compresibilităţii apei este esenţiala. Ecuaţia (2.24) se reduce pentru β = 0 la relaţia
ρ = ρ0 , (2.36)
care reprezintă ecuaţia de stare a lichidelor incompresibile.
Ecuaţia (2.9), particularizată pentru T = const, sub forma
p ρ=const , (2.37)
cunoscută sub numele de ecuaţia de stare a gazelor perfecte aflate în câmp izoterm, duce în baza relaţiei (2.23) la formula
β=1 p . (2.38)
În cazul gazelor reale, din relaţiile (2.10) şi (2.23) se obţine pentru β expresia
 p ∂z  1
β =
1 − Z ∂p 
p , (2.39)
 
care, în câmp izoterm, se modifică formal prin înlocuirea derivatei parţiale cu derivata totală: ∂p ∂z =dp dz .
Din anexa 6 se observă că, pentru apă, coeficientul de compresibilitate scade în ritm lent, atât cu creşterea
presiunii, cât şi cu creşterea temperaturii.

2.5. Tensiunea interfacială şi presiunea capilară


La suprafaţa de separaţie lichid – gaz, lichid – lichid sau lichid – solid există forţe moleculare neechilibrate, care
au ca efect tendinţa de contractare a acestei suprafeţe către o suprafaţă cu arie minimă. O moleculă oarecare de apă din
interiorul volumului ocupat de o cantitate de apă într-un vas este atrasă în mod egal, în toate direcţiile, de către
moleculele vecine. Dacă molecula de apă se găseşte pe suprafaţa liberă, ea nu va avea alte molecule de apă deasupra ei
şi, ca urmare, rezultanta forţelor de atracţie exercitate de moleculele de apă vecine va tinde să atragă molecula
respectivă către interiorul volumului de lichid. Deci, pentru a se aduce la suprafaţa liberă o moleculă de apă din
interiorul volumului de lichid este necesar să se efectueze un lucru mecanic. Astfel, pentru a se crea un element de
suprafaţă liberă de arie unitară trebuie să se producă un lucru mecanic egal cu suma lucrurilor mecanice necesare
aducerii tuturor moleculelor unităţii de arie din interiorul lichidului la suprafaţa liberă. Lucrul mecanic necesar creării
unei suprafeţe libere de arie unitară poartă numele de energie de suprafaţă a acelui lichid.
Pentru caracterizarea acestui fenomen se foloseşte, mai frecvent decât
energia de suprafaţă, noţiunea de tensiune superficială, care, prin
definiţie, este raportul dintre forţa care se exercită tangenţial la
suprafaţa lichidului şi unitatea de lungime a normalei dusă din punctul
respectiv la această suprafaţă. Tensiunea superficială este numeric
egală cu energia de suprafaţă. Noţiunea de tensiune superficială este
rezervată tensiunii care acţionează pe suprafaţa de contact a lichidului
cu vaporii săi sau cu aerul. Când suprafaţa separă două lichide sau un
lichid şi un corp solid se foloseşte noţiunea de tensiune interfacială.
Tensiunea superficială a unei substanţe pure sau tensiunea interfacială
Figura 2.5. Schema ridicării lichidului într-un tub capilar dintre două substanţe pure este o caracteristică a substanţei sau perechii
respective de substanţe. Spre exemplificare, tensiunea superficială a
apei pure la temperatura de 20 °C este egală cu 72,6 mN/m, iar tensiunea interfacială dintre apă şi hidrocarburi lichide
are valoarea aproximativă de 3 mN/m şi variază în funcţie de natura hidrocarburilor lichide. Ca urmare a acţiunii
tensiunii superficiale sau interfaciale, o picătură de lichid în aerul atmosferic sau într-un alt lichid nemiscibil tinde să ia
forma unei sfere (care are aria minimă pentru un volum dat).
Hidraulica generală 17

Tensiunea superficială poate fi măsurată prin diferite metode, dintre care cea mai frecvent folosită are la bază
ridicarea lichidului într-un tub capilar (ilustrată, în condiţii de echilibru static, în figura 2.5). Unghiul θ dintre suprafaţa
liberă a lichidului în tubul capilar şi suprafaţa tubului se numeşte unghi de contact. Folosind notaţiile: r – raza tubului
capilar, ρ a – densitatea lichidului, σ – tensiunea superficială şi h — înălţimea lichidului în tub, condiţia de echilibru
static dintre forţa capilară şi greutatea lichidului din tub se exprimă astfel
2πr σcos θ = πr 2 h ρa g (2.40)
şi se reduce la egalitatea
r h ρa g
σ= . (2.41)
2 cos θ
Relaţia (2.41) arată că, pentru un lichid dat (adică pentru θ constant), înălţimea de ridicare a lichidului în tubul
capilar este cu atât mai mare cu cât raza tubului este mai mică.
Fenomenele de ridicare a lichidelor în tuburi de diametru relativ mic se numesc fenomene capilare. Membrul
întâi al relaţiei (2.40) defineşte forţa capilară, care, după cum se observă, depinde (pentru un tub de rază dată) atât de
tensiunea superficială, cât şi de unghiul de contact. În timp ce tensiunea superficială caracterizează contactul dintre
două fluide, unghiul de contact descrie comportarea celor două fluide aflate în contact cu o suprafaţă solidă. Această
comportare defineşte proprietatea de umidibilitate şi se poate manifesta fie prin ridicarea lichidului în tubul capilar (caz
în care se spune că lichidul udă peretele tubului sau că este umezitor), fie prin coborârea lichidului în tub (caz în care
lichidul este numit neumezitor în raport cu peretele tubului). Conform relaţiei (2.41), înălţimea h a lichidului în tub este
pozitivă, negativă sau zero după cum θ < 90°, θ > 90° sau θ = 90°. Aceste concluzii privind caracterizarea
umidibilităţii unui lichid prin valoarea unghiului de contact sunt confirmate experimental. Astfel, dacă în experimentul
ilustrat în figura 2.5 se foloseşte mercur în loc de apă, unghiul θ , care în cazul apei era unghi ascuţit, va deveni unghi
obtuz, iar lichidul în tubul capilar va coborî sub suprafaţa liberă a mercurului din vas.
În cazul experimentului cu un tub capilar scufundat în poziţie verticală într-un vas care conţine două lichide
nemiscibile, spre exemplu apă şi petrol, relaţia (2.41) permite exprimarea tensiunii interfaciale sub forma

σ pa =
(
r h ρa − ρ p g ) , (2.42)
2 cos θ
în care înălţimea h va avea valoarea pozitivă sau negativă după cum suprafaţa tubului capilar va fi umezită preferenţial
de apă sau de petrol. Forţa capilară
Fc = 2πr σcos θ , (2.43)
împărţită la aria π r a secţiunii transversale a tubului se numeşte presiune capilară şi are expresia
2

2 σcos θ
pc = . (2.44)
r
Pe de altă parte, presiunea capilară este egală cu diferenţa dintre valorile presiunii existente pe cele două feţe ale
suprafeţei comune celor două fluide din tubul capilar. În cazul ilustrat în figura 2.5, presiunea pa pe faţa apei din tubul
capilar este mai mică decât presiunea paer de pe faţa de contact a aerului şi, ca urmare, presiunea capilară se exprima astfel
pc = p aer − p a = ρa g h , (2.45)
dacă se ţine seama şi de membrul drept al relaţiei (2.42) sau de condiţia de echilibru hidrostatic.
În cazul sistemului apă – petrol, presiunea capilară, definită drept căderea de presiune la meniscul apă – petrol,
are expresia
(
pc = p p − pa = ρa − ρ p g h ) (2.46)
şi poate fi pozitivă sau negativă după cum presiunea petrolului pe interfaţa apă – petrol este mai mare sau mai mică
decât presiunea apei, ceea ce corespunde comportării petrolului ca fază neumezitoare, respectiv umezitoare.