Sunteți pe pagina 1din 25

Epoca lui Constantin Brâncoveanu în context sud-est european:

biserică, societate, geopolitică

Volumul de faţă a fost tipărit cu sprijinul financiar

al Protopopiatelor Ortodoxe Braşov, Bran-Zărneşti şi Sibiu.

ISBN 978-606-8602-27-1 ISBN 978-606-733-041-0

Coordonare editorială:

Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr

Lect. Dr. Ioan Ovidiu Abrudan

Dr. Petre Guran

Epoca lui constantin BrâncovEanu în contExt sud-Est EuropEan:

BisErică, sociEtatE, gEopolitică

Simpozion (2014 – Sibiu)

Apare cu binecuvântarea ÎPS Dr. LAurENţIu StrEZA Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Editura Andreiana Editura AStrA Museum Sibiu – 2014

Coperta:

Adrian Stoia

Corectura:

Prof. Gabriela Crişan

Layout:

Dragoş Boicu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României EPOCA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ÎN CONTEXT SUD-EST EUROPEANBISERICĂ, SOCIETATE, GEOPOLITICĂ. Colocviu in- ternaţional (2014 ; Sibiu)

„Epoca lui Constantin Brâncoveanu în context sud-est european : biserică, societate, geopolitică” : lucrările colocviului internaţional desfăşurat la Sibiu, 12- 14 iunie 2014 / pr. prof. dr. Nicolae Chifăr,

dr. Petre Guran, lect. dr. Ioan Ovidiu Abrudan (coord.) ; apare cu binecuvântarea dr.

Laurenţiu Streza, arhiepiscopul Sibiului şi mitropolitul Ardealului. - Sibiu : Editura Andreiana, Astra Museum, 2014

ISBN 978-606-8602-27-1 ISBN 978-606-733-041-0

I. Chifăr, Nicolae (coord.)

II. Guran, Petre (coord.)

III. Abrudan, Ioan Ovidiu (coord.)

IV. Laurenţiu, arhiepiscopul Sibiului şi mitropolit al Ardealului

94(498.1)”17” Brâncoveanu,C

©Editura Andreiana – 2014 Sibiu, Str. Mitropoliei, nr. 35 românia tel.: (+40)269.217863; (+40)269.211584 int. 144 Fax: (+40)269.215521

www.editura-andreiana.ro

editura_andreiana@yahoo.com

©Editura AStrA Museum– 2014 Sibiu, Piaţa Mică nr. 1 românia tel.: (+40)269.202400 Fax: (+40)269.202411

www.muzeulastra.ro

office@muzeulastra.ro.

(+40)269.202411 www.muzeulastra.ro office@muzeulastra.ro. Volum realizat în cadrul Centrului de Cercetare Teologică

Volum realizat în cadrul Centrului de Cercetare Teologică al Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu

Cuprins

Prefaţă

7

 

I. Contextul geopolitic şi ideologic

Prof. Dr. Nicolae Şerban Tanaşoca tradiţie bizantină, realitate otomană şi modernitate europeană în epoca brâncovenească

15

Pr. Prof. Nicolae Chifăr Europa centrală şi de sud-est în timpul domniei voievodului martir Constantin Brâncoveanu

49

Prof. Dr. Paschalis Kitromilidis Principele Constantin Brâncoveanu şi cultura greacă

63

Dr. Cristina Feneşan Condamnarea la moarte a Brâncovenilor în concepţia juridică otomană

68

 

II. universul ideilor şi viața religioasă

Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr

 

Patriarhul Dositei al Ierusalimului conştiinţă a Ortodoxiei în Europa

secolului

XVII

83

Prof. Dr. Paul Brusanowski Situaţia politică şi confesională din Principatul transilvaniei în epoca Brâncovenilor

121

Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ică sr O versiune comentată uitată a Mărturisirii Ortodoxe

164

Dr. Dragoş Boicu Activitatea politică a mitropolitului Antim Ivireanul

175

Monahia Dr. Atanasia Văetişi Viața monahală în mănăstirile din Bucureşti în epoca brâncovenească

194

III. Dimensiunea politică a culturii

Dr. Lia Brad Chisacof

tragedia Domna şi semnificaţia ei printre celelalte scrieri dedicate Sfinţilor

Brâncoveni

221

Arhim.dr. Policarp Chițulescu Două cărţi rare tipărite la Veneţia cu cheltuiala lui Constantin Brâncoveanu

234

Dr. Ioana Feodorov tipărituri pentru ortodocşii arabi sub patronajul lui Constantin Brâncoveanu

247

Dr. Andrei Timotin Studiul geografiei istorice în epoca brâncovenească

269

Alexandr Kopirovski Cu privire la influențele bizantine şi vest-europene în lucrările lui Simon ushakov

281

IV. receptarea patrimoniului cultural brâncovenesc

Pr. Prof. Dr. Dorin Oancea Martiriul – realitate religioasă universală sau specific creştină?

295

Pr. Conf. Dr. Constantin Necula Dimensiunea catehumenală a martirajului Brâncovenilor

319

Dr. Mihai Ţipău Săbiile brâncoveneşti

331

Dr. Petre Guran Constantin Brâncoveanu şi stilul cultural național

342

Lista colaboratorilor

374

Activitatea politică a mitropolitului Antim Ivireanul Între vocaţie profetică şi imixtiune în afacerile seculare

Dr. Dragoş Boicu

Începutul secolului al XVIII-lea a reprezentat un moment de cum- pănă pentru istoria poporului român. Dacă transilvania se confrunta cu uniatismul şi încercarea de identificare a unor modalităţi de emancipare politică şi socială a entităţii româneşti, ţările române se aflau pentru scur- tă vreme la apogeul diplomatic şi cultural, până la instaurarea regimului fanariot în 1711, respectiv 1716. Sfârşitul acestui interval de progres cultural a fost puternic marcat de personalitatea mitropolitului Antim Ivireanul, care, prin activitatea sa tipografică, omiletică şi de introducere a limbii române în spaţiul liturgic, a contribuit în mod decisiv la revigorarea vieţii bisericeşti şi a culturii din ţara românească. Condamnarea şi excomunicarea a acestui ierarh, pre- cum şi sfârşitul său tragic, au atras atenţia istoricilor şi a prelaţilor români de la începutul secolului al XX-lea care au demarat un proces de reabilitare, încheiat cu trecerea lui în rândul sfinţilor la 21 iunie 1992. Pe fondul acestei iniţiative de reabilitare a episcopului cărturar dis- cursul privind personalitatea sa a fost construit unilateral şi unidimensi- onal, accentuându-se repetat calitatea de miniaturist, arhitect, tipograf, redactor, editor şi creator de limbaj bisericesc în limba română. Nu a lipsit tentaţia de a-l înfăţişa pe Antim Ivireanul ca bun patriot – în ciu- da originii lui georgiene –, precum şi aceea de a-l considera un martir al neamului. Limitarea la aceste aspecte din biografia marelui ierarh a distorsionat bună parte din acţiunile lui, pentru a lăsa loc unei „vita” cu pronunţat caracter hagiografic, mulată pe calapoadele textelor liturgice metafraste. Evitarea voită a anumitor acţiuni şi atitudini manifestate de Antim relevă eşecul de a surprinde un portret cât mai realist al unei per-

175

Dr. Dragoş Boicu

sonalităţi atât de complexe şi reprezintă, implicit, un act de nedreptate faţă de acesta. Dincolo de inventarierea manuscriselor, a tipografiilor, a miniaturi- lor şi a textelor redactate cu scop misionar, didactic sau apologetic pre- zentarea de faţă îşi propune să investigheze atitudinea şi activitatea po- litică a episcopului georgian, lărgind astfel spectrul cercetărilor dedicate lui Antim Ivireanul. Alexandru Duţu semnala acum 40 de ani că personalitatea marelui ierarh nu îşi defineşte locul în istoria română doar printr-o prezentare care disociază „capitolele de «cultură»” de cele dedicate vieţii politice şi, în afară de expunerile subiective şi pătimaşe ale izvoarelor contemporane lui 1 , ac- tivismul „politic” al mitropolitului ridică încă semne de întrebare, dintre care cel mai mare rămâne legitimitatea acestor acţiuni. Cronicile muntene îl acuză cel puţin în două cazuri pe episcopul geor- gian de imixtiune în afacerile seculare la fel cum şi actul de caterisire trimis de Patriarhia Ecumenică îl învinuieşte în special de participare la rebeliune şi complot împotriva ordinii de stat ca un „scelerat revoltant şi conspirator în contra puternicei împărăţii” 2 . Punând cap la cap indiciile oferite de sur- sele contemporane Sfântului Antim, Nicolae Iorga nu ezită să îl descrie ca fiind „mai bun meşter şi luptător politic decât arhiereu şi episcop creştin” 3 , poziţie reluată de mai mulţi istorici de-a lungul secolului trecut. Dacă ne rezumăm strict la aceste izvoare este clar că Antim Ivireanul dă dovadă de o autonomie şi iniţiativă politică fără precedent, fiind suspect de această imixtiune. Ba mai mult, privind în paralel relatările cronicilor şi textele redactate de către mitropolitul Antim, se poate întrezări un sistem coerent sau o „teologie politică” în virtutea căreia ierarhul acţionează şi se

1 Alexandru Duţu, „Politica şi cultura la Antim Ivireanu”, în Buridava, II (1976), p. 89-90. 2 Sentinţa de caterisire a mitropolitului Antim din septembrie 1716, în Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, nota 82, p. 436. Sentinţa de caterisire a fost păstrată în arhiva mitropolitană şi redată la sfârşitul secolului al XIX-lea ca documentul XLI din colecţia editată şi publicată de către Arhim. Ghenadie Enăceanu, „Din istoria Bisericii române. Mitropolia ungrovlahiei. Condica Sfântă”, în Biserica Ortodoxă Română, VIII (1884- 1885), p. 809-829, de unde a fost preluată de către Gabriel Ștrempel.

3 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. II, Vălenii de Munte, 1909, p. 51-52.

176

Activitatea politică a mitropolitului Antim Ivireanul

implică într-un spaţiu care, în mod formal, depăşeşte competenţele sacer- dotale. Chiar dacă mentalitatea postbizantină îngăduia amestecul dom- nitorilor români în viaţa Bisericii – alegând şi numind ierarhi în fruntea

acesteia în calitate de patroni şi susţinători ai ei –, amestecul clericilor în problemele de stat nu era perceput tocmai ca un act de normalitate. Astfel se pune problema unui abuz săvârşit de către Antim Ivireanul care uzurpă

o prerogativă a scaunului domnesc. Marea provocare rămâne identificarea resorturilor care l-au impulsio- nat pe episcop să se implice atât de activ în desfăşurarea de contacte diplo- matice cu celelalte mari puteri, fără ştirea domnitorilor, ducând o politică proprie şi independentă de cea a lui Brâncoveanu şi a lui Mavrocordat, care

a devenit vizibilă o dată cu războiul ruso-turc din 1711.

Bătălia de la Stănileşti, prologul unei teologii politice munteneşti

războiul antiotoman început de către Petru cel Mare la sfârşitul se- colului al XVII-lea a fost reluat curând după succesul obţinut la Poltava în faţa trupelor suedeze comandate de regele Carol al XII-lea (1709), de astă dată sub forma unei cruciade care urmărea alcătuirea unui front comun al popoarelor creştine împotriva Porţii, după cum se relatează în „Amintiri- le” lui Hassan Kürdî: arătând că Petru cel Mare „a făcut înţelegere cu toţi ghiaurii greci din Moldova şi ţara românească şi de pe malurile Dunării şi de la Belgrad şi din Bosnia şi de pe ţărmurile Mării Negre şi ale Mării Mediterane şi din toate insulele acesteia şi din toată rumelia şi Anatolia” 4 . Drept urmare otomanii au declanşat un război preventiv, declarând război rusiei la 20 noiembrie 1710. În cadrul pregătirilor pentru inevitabi- lul conflict turcii l-au numit ca domn al Moldovei, pe Dimitrie Cantemir, acesta având ca sarcină prinderea lui Constantin Brâncoveanu, suspectat de legături cu ruşii 5 . Câteva luni mai târziu, la 23 februarie 1711, rusia a declarat, la rândul ei, război Porţii, Petru cel Mare publicând o proclama- ţie, redactată în limba latină, adresată ţărilor europene, în care se precizau scopurile războiului dus împotriva otomanilor, şi anume: obţinerea unei

4 Adrian tertecel, „Izbucnirea războiului ruso-otoman din 170-1711 pentru stăpânirea bazinului Mării Negre (un izvor narativ otoman)”, în Revista Istorică , V, nr. 11-12, 1994, p. 1208. 5 Bogdan Mihail, „războiul ruso-otoman (1710-1711). Campania de la Prut”, în Revista Română de Studii Eurasiatice, Volume 2006; 2(1-2), p. 74.

177

Dr. Dragoş Boicu

poziţii avantajoase pe ţărmul Mării Negre, respectiv eliberarea popoarelor creştine din Balcani, aflate sub dominaţia Porţii 6 . Semnarea în secret a tratatului de alianţă de la Luţk (26 aprilie 1711) dintre ţarul Petru cel Mare şi domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir, urma să schimbe echilibrul de forţe în acest conflict, pasul următor fiind atragerea lui Brâncoveanu de partea rusiei. Odată cu traversarea Dunării de către turci şi a Prutului de către „moscali” în luna iunie, domnitorul muntean îşi masează trupele la urlaţi şi stă în expectativă trimiţând la Iaşi – la solicitarea marelui vizir – o ofertă de pace prin intermediul delegaţiei conduse de Gheorghe Castriotul, care sub pretextul medierii unei păci în- tre adversari, trebuia să tatoneze intenţiile ţarului 7 . Între timp a apărut la Iaşi spătarul toma Cantacuzino, care, în faţa ţa- rului, a spus că vorbeşte în numele întregului popor muntean care doreşte să se răscoale, dar este oprit de „trădătorul Brâncoveanu” 8 . Acest moment este reţinut şi de cronica lui radu Popescu care leagă „dezertarea” lui toma Cantacuzino de îndemnul mitropolitului Antim, acuzându-l pe ierarh de imixtiune în afacerile statului:

„Acolo la urlaţi fiind vlădica Antim şi toţi boiarii, văzând pă Constandin-vodă că iaste cu îndoială despre moscali, au făcut sfat întru ascunsu vlădica cu o seamă de boiari: toma spătarul Canta- cuzino şi câţiva din ceialalţi nenumiţi, ca să se unească cu moscalii şi să pârască pă Constandin-vodă, socotindu-l că-i iaste gândul ca să înşale pă moscali, văzându că nici unele, dintru care sfat ce făcusă şi făgăduisă, să le dea ajutori, zaharale (provizii), bani, oaste, şi nu le dă, s-au ales toma spătarul Cantacuzino şi s-au dus la ţarinul cu câţiva ai săi şi împreunându-să la Iaşi cu ţariul, i-au cerut oaste să meargă la Brăila să o ia” 9 .

6 Ibidem.

7 Paul Cernovodeanu, În vâltoarea primejdiilor: Politica externă şi diplomaţia promo- vate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Ed. Silex, Bucureşti, 1997, p. 36.

8 P.P. Panaitescu, „tratatul de alianţă dintre Moldova şi rusia din 1711 – 250 de ani de la încheierea lui”, în Studii. Revista de Istorie, nr. 4, 1961, p. 112-113. A se vedea pe larg argumentul lui toma Cantacuzino în Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p. 241-242.

9 Cronica lui Radu Popescu, în Cronicari munteni, studiu introductiv de Dan Horia Mazilu; Selecţia textelor Anatol Ghermanschi, Ed. Militară, Bucureşti, 1988, p. 203.

178

Activitatea politică a mitropolitului Antim Ivireanul

Ceva şi mai revoltat pare radu Greceanu care, descriind acelaşi eveni- ment, găseşte potrivit să introducă un scurt comentariu asupra raportului dintre autoritatea seculară şi cea sacerdotală:

„Dar preabunul nostru domn, privind la nestatorniciia şi turbu- rarea vremilor, nimunui dentr-acestea nu s-au potrivit, nici sfatu- rilor şi îndemnărilor celor fără de socoteală a unora şi a altora din boiari, […] nici ziselor, scriselor şi laudelor lui ren ghenărariul care den multa îndemnare a tomii îi veniia, nici universalului ce Vlasie stegariul la mitropolitul Anthim pă taină adusese cu po- runcă dă zaharele şi alte lucruri necăzute şi necuviincioase, nici- dăcum nu s-au supus. (O! cât iaste fără de cale şi fără de cuviinţă părţii celei bisericeşti a să amesteca în lucrurile cele politiceşti şi în politiia şi eparhiia ce se află, a se arăta zavisnec şi turburăto- riu, şi turmii cei încredinţate lui păgubitoriu şi făcătorului lui dă bine, carele în stepena şi cinstea vlădicii l-au adus şi l-au înălţat; vrăjmaş şi împotrivnec lucru, foarte neplăcut şi lui Dumnezeu, şi oamenilor)” 10 .

Cele două texte relevă întâi de toate rezerva lui Constantin Brânco- veanu faţă de idealul eliberării promovat de Petru cel Mare, determinată de neîncrederea în capacitatea militară a ruşilor de a-i învinge pe otomani, dar şi de teama că, în cazul unei victorii a ţarului, ar fi urmat să fie înlăturat din domnie în favoarea Cantacuzinilor 11 . Pe de altă parte, fuga spătarului toma şi înfrângerea trupelor lui Petru cel Mare şi ale lui Dimitrie Cante- mir la Stănileşti (19-21 iulie 1711) a afectat puternic poziţia domnitorului muntean, care, fiind grav compromis în fata Porţii şi fără nici un sprijin de nicăieri, s-a văzut obligat să trimită marelui vizir Mehmed Baltagi toate proviziile cumpărate cu aurul ruşilor şi să restituie lui Petru banii înaintaţi în acest scop, şi trebuind să îndure în acelaşi timp blamul detractorilor contemporani care l-au acuzat de eşecul campaniei ruseşti 12 .

10 Cronica lui Radu Greceanu, în Cronici Brâncoveneşti. Antologie, postfaţă, glosar şi bibliografie de Dan Horia Mazilu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988, p. 160.

11 Bogdan Murgescu, Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa creştină, Ed. Polirom, Iaşi, 2012, p. 65.

12 Paul Cernovodeanu, „Coordonatele politicii externe a lui Constantin Brânco- veanu”, http://anulbrancoveanu.ro/paul-cernovodeanu-coordonatele-politicii-externe-lui- constantin-brancoveanu/ (20.08.2014).

179

Dr. Dragoş Boicu

„Slava lui Dumnezeu, cinstea voievodului şi folosul ţării”

Pentru a-şi consolida poziţia în faţa otomanilor şi spre a înlătura orice urmă de bănuială care plana asupra sa, Brâncoveanu a trecut la represalii împotriva facţiunii pro-ruse şi, implicit, contra mitropolitului Antim Ivi- reanul, căzut în dizgraţie. Pe acest fond intervine solicitarea domnitorului ca ierarhul să demisioneze, întrucât „era susţinătorul principal al politicii de apropiere cu rusia” 13 . Acest paretisis a fost cerut prin intermediul mi- tropolitului Mitrofan de Nyssa, care i-a cerut să demisioneze, sau, în caz contrar, urma să fie scos cu sila din scaun după ce se va cere patriarhului ecumenic să-l caterisească. Cu puţin înainte Mitrofan i-a înmânat lui An- tim o listă cu 24 de capete de acuzare formulate de inamicii săi, „fiind măriia-sa îndemnat de nişte obraze mari besericeşti şi mireneşti, pline de zavistii şi de răutate” 14 . Drept răspuns, ierarhul georgian întocmeşte un cuvânt de apărare care clarifică intenţiile sale şi respinge în 12 puncte prin- cipalele învinuiri aduse împotriva lui. Cel mai important este, desigur, cel dintâi punct prin care se apără de acuzaţia de trădare spunând:

„De am viclenit pre măriia-ta, au casa măriei-tale, au am vreun gând rău să fac (în cât va îndelung răbda Dumnezeu să trăesc pre pământ), au în viaţa măriei-tale, au după petrecaniia a mulţi ani ai măriei-tale, să fie eu supt legătura cea grea a afurisaniei; iar de nu, să fie cei ce au grăit rău cătră măriia-ta (asupra nevinovatului) fărădelege, în trufie şi în defăimare” 15 .

Prin urmare ierarhul nu tăgăduieşte implicarea în viaţa politică, ci neagă trădarea pusă pe seama lui. Deşi ideea însăşi de paretisis este contrară sfintelor canoane care îi opresc pe ierarhi să demisioneze 16 , Antim se arată

13 Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ed. IBMBOr, Bucureşti, 1992, p. 156.

14 Scrisoare la leat 7220, în luna Ghenarie, în 13 zile, în Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 226, 229.

15 Ibidem, p. 227.

16 „Dreptul canonic înfăţişează exercitarea funcţiilor sacramentale ca pe o îndatori- re pentru toată viaţa, nu se ia în considerare renunţarea unilaterală şi voluntară la preoţie. Acest punct de vedere este stipulat foarte clar în canonul 3 al Sfântului Chiril al Alexan- driei, care hotărăşte următoarele: «…nu este în conformitate cu legiuirile bisericeşti ca unii dintre preoţi să dea scrisori de demisie. Că de sunt vrednici de a sluji, să rămână în

180

Activitatea politică a mitropolitului Antim Ivireanul

dispus să facă acest gest „pentru dragostea măriei-tale, de ne vei porunci, pentru ca să nu socoteşti că-ţ stăm împotrivă; numai fă, măriia-ta, socotea- lă dreaptă şi cu frica lui Dumnezeu” 17 . Esenţial pentru înţelegerea motivelor din spatele întregii activităţi a mitropolitului este cel de-al doilea punct al Apologiei Sfântului Antim:

„De am grăit au în beserică (propoveduind cuvântul lui Dum- nezeu), au afară, în taină, sau de faţă înaintea măriei-tale, au şi pe după dos vreun cuvânt carele să nu fie fost pre plăcerea măriei-tale, l-am grăit χρεοστιχώς [din datorie] 18 ca un păs- toriu sufletesc, iar nu cu vicleşug, să te vatăm, au trupeşte au sufleteşte” 19

Supunându-se dumnezeieştii pronii care acţionează prin voievodul Constantin Brâncoveanu ca printr-un instrument, ierarhul a acceptat che- marea de a sluji această ţară ca mitropolit, asumându-şi cu demnitate efor- turile pe care le implica noul său statut:

„Mitropoliia n-am luat-o cu sila, nici cu mite, nici cu rugă- ciuni. Facă-mi Dumnezeu răsplătire de va fi urmat vreuna de aceştia, ci aşa au fost plăcut înaintea stăpânului Dumnezeu şi au luminat pre măriia-ta şi te-au făcut ὄργανον [instrument] la mijloc, de mi s-au făcut mutare dintr-un scaun într-altul. Și, ştiind că această συνάφεια [urmare] iaste duhovnicească, am pus osteneli peste osteneli întru toate şi am trudit din zi din noapte să înmulţesc talantul Domnului, pentru ca să nu mă număr în rândul leneşii slugi; şi am silit, după putinţa mea şi după proastă ajungerea minţii mele, de am lucrat în viia Dom- nului, de nu ca cel de la al noaolea ceas, măcar ca cel de la al unsprăzecelea ceas şi nădăjduesc că voiu lua de la stăpân plata

această slujbă, iar dacă nu sunt vrednici, să nu iasă prin demisie, ci mai vârtos osândiţi fiind pentru fapte, în privinţa cărora cineva i-ar fi acuzat că sunt împotriva a toată rându- iala». Comentând acest canon, Balsamon a remarcat că demisia dintr-o poziţie clericală este contrară «cu acrivia şi tradiţia Bisericii»”, Pr. Conf. Dr. Constantin rus, „teoria perpetuării efectelor hirotoniei: revenirea clericilor la starea de laici”, în Studii Teologice, seria a III-a, nr. 1/ 2005, p. 40-41.

17 Scrisoare la leat 7220, în luna Ghenarie, în 13 zile, p. 230.

18 O formă coruptă a lui χρεωστικώς.

19 Scrisoare la leat 7220, în luna Ghenarie, în 13 zile, p. 227.

181

Dr. Dragoş Boicu

deplin «că iaste volnic pre al său». Și aceştia câte am lucrat cu mâinile şi câte am grăit cu limba, cine va vrea, să le socotească μέ ὀρθόν λογισμόν ἀπροσωπολήπτως/καὶ κατά Θεόν [cu cu- get drept, fără părtinire şi după Dumnezeu] nici una nu va afla ca să nu fie spre slava lui Dumnezeu, spre cinstea măriei-tale şi spre folosul ţărâi” 20 .

Slava lui Dumnezeu, cinstea voievodului şi folosul ţării sunt exigen- ţele activităţii mitropolitului, care pare să se simtă îndreptăţit a interveni în probleme ce depăşesc pragul Bisericii şi privesc societatea românească în ansamblul său. Doar astfel se pot explica încercările sale de emancipare culturală a preoţilor, de responsabilizare morală a laicilor şi de găsire a unei identităţi politice într-un context extrem de tulbure.

Responsabilitate şi slujire

Atât în dimensiunea ei bisericească, cât şi în latura ei civică, slujirea ierarhului este marcată de o profundă responsabilitate izvorâtă dintr-un acut simţ al datoriei faţă de turma încredinţată din care face parte şi dom- nitorul şi, în consecinţă, acţionează în plan politic şi eclezial după cum crede de cuviinţă că ar fi mai potrivit spre folosul ţării. Afirmarea acestei responsabilităţi îndată după respingerea acuzaţiei de trădare indică faptul că mitropolitul încearcă să justifice pretinsa „viclenie”, sau mai bine spus „hiclenie”, punând amestecul în războiul ruso-turc pe seama datoriei pe care o are faţă de poporul român. Dar intervenţia în conflictul armat din 1711 nu era un gest izolat, ci transpunerea în practică a unei teologii poli- tice care se desprinde din textele alcătuite de către episcopul georgian încă de la urcarea sa în scaunul mitropolitan. S-a pus şi încă se mai pune problema dacă este sau nu legitim a vorbi despre o teologie politică a Sfinţilor Părinţi şi, implicit, a Sfântului Antim Ivireanul. Însă ambiguitatea noţiunii de „teologie politică” impune o mare rezervă cu atât mai mult cu cât creatorul ei, Carl Schmitt, înţelegea prin această construcţie mai degrabă o politică analoagă teologiei, ceea ce ar însemna că politicul în structurile lui abstracte prezintă tipare sau forme specifice teologiei, şi, în consecinţă, omologia conceptelor teologice şi po- litice ar reprezenta astfel o reformulare seculară a celor teologice. Cu alte

20 Ibidem, p. 228.

182

Activitatea politică a mitropolitului Antim Ivireanul

cuvinte nu teologia devine politică, ci politica însăşi devine o teologie şi se structurează în mod analog teologiei 21 . Fie că s-a plasat în opoziţie, fie că s-a alăturat în simfonie, Biserica s-a aflat într-o permanentă relaţie cu autoritatea seculară ceea ce a impus defi- nirea sub o formă mai mult sau mai puţin explicită a unei gândiri politice sau chiar a unei „teologii politice”, concept controversat, dar imposibil de ignorat. Considerată uneori o falsă teologie, „imposibilă” 22 şi incompatibilă cu faptele şi învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii, „teologia politică” rămâ- ne o realitate de netăgăduit şi o constantă a vieţii ecleziale. Este vădit faptul că Părinţii Bisericii, Martirii şi Sfinţii în general, fie că apucau calea pustiei, fie că se nevoiau în mijlocul metropolelor, au luat parte la viaţa politică a timpului lor şi, deci, au propria lor „teologie” politică 23 , care, în mod direct sau indirect, prezintă o imagine a raportului dintre puterea bisericească şi cea seculară într-un anumit moment al istoriei. Mai problematică se dovedeşte identificarea hotarului dintre falsa te- ologie creată pe baza unor calcule personale şi teologia politică autentică şi necesară, care îşi are obârşia în vocaţia profetică a sacerdotului. Fragilitatea echilibrului între Biserică şi stat, respectiv complementaritatea sau, mai bine spus, ambivalenţa abuzului de putere şi a imixtiunii unei autorităţi în sfera de activitate a celeilalte au fost evidenţiate îndeosebi în plină eră iluministă, când Justus Henning Böhmer (†1749), ilustru profesor al uni- versităţii din Halle, defineşte încercarea politicului de a asuma atribuţiile sacrului drept «caesaro-papia» 24 , în vreme ce intervenţia Bisericii în afaceri-

21 Carl Schmitt, Politische Teologie. Vier Kapitel zur Lehre von der Souväranität, ed. a III-a, Duncker &Humblot, Berlin, 1979, p. 49: „Alle prägnanten Begriffe der modernen Staatslehre sind säkularisierte theologische Begriffe. Nicht nur ihrer historischen Entwicklung nach, weil sie aus der Theologie auf die Staatslehre übertragen wurden, indem zum Beispiel der allmächtige Gott zum omnipotenten Gesetzgeber wurde, sondern auch in ihrer systematischen Struktur, deren Erkenntnis notwendig ist für eine soziologische Betrachtung dieser Begriffe”.

22 Erik Peterson, Theologische Traktate, Kösel Verlag, Munich, 1950, p. 147.

23 Carl Schmitt, Politische Teologie II. Die Legende von der Erledigung jeder Politischen Teologie, Duncker &Humblot, Berlin, 1990, p. 78.

24 Deşi potrivit lui Böhmer cezaropapismul are în vedere autoritarismul laicatului, în general, manifestat în cârmuirea Bisericii, noţiunea a fost confiscată de istoriografia catolică şi folosită începând cu cardinalul Joseph Hergenrother (†1890) doar pentru descrierea raporturilor dintre regnum şi sacerdotium în Bizanţ începând cu Iustinian I (527-565), generalizând excesele şi imixiunile unor basilei, deşi acestea erau doar ex-

183

Dr. Dragoş Boicu

le seculare este caracterizată ca «papo-caesaria» 25 . Aşa cum cezaropapismul poate fi văzut ca o politică religioasă abuzivă, la fel şi „papocraţia” se iden- tifică cu un o falsă teologie politică. totuşi, în cazul Sfântului Antim, teologia politică se prezintă sub for- ma unui raport critic între societate şi credinţă, care descrie o atitudine a conştiinţei creştine în faţa manifestului politico-statal al autorităţii şi o reacţie la realităţile conexe, care decurg sau care depind în mare măsură de referinţa la această autoritate seculară, „mărturisind o vertebralitate pro- fund spirituală, hristologică, pnevmatologic-eclesială” 26 . În lumina unei îndelungi tradiţii creştine marcată de o tendinţă tot mai accentuată de integrare, respectiv de asimilare a episcopatului ca un sistem paralel de funcţionari în administraţia statală, arhiereii au devenit tot mai conştienţi de rolul pe care ajung să îl deţină în sânul comunităţii, veghind atât asupra resorturilor publice cât şi asupra legilor comune (non solum publica gubernacula, sed etiam privata jura tueamur), care regle- mentau aspecte minore ale vieţii particulare 27 . Din prisma acestei tradiţii multiseculare trebuie înţeleasă şi implicarea Sfântului Antim Ivireanul care îşi asumă în societate acest rol determinant pe care avea să-l joace împreu- nă cu puterile politice, iar raportul dintre aceste două autorităţi este unul

cepţiile unei relaţii simbiotice şi simfonice, cf. A.P. Kazhdan, „Caesaropapism”, în The Great Soviet Encyclopedia, http://encyclopedia2.thefreedictionary.com/Caesaropapism (23.02.2014). De fapt, cezaropapismul, ca infailibilitate a monarhului, nu a fost nicioda- tă acceptat ca principiu de către creştinătatea orientală, care a învăţat cum să reziste presi- unilor statului şi nu a atins niciodată proporţiile cunoscute în Apus, cf. John Meyendorff, Imperial unity and Christian divisions: the Church, 450-680 AD, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1989, p. 125.

25 Justus Henning Böhmer, Jus Parochiale ad fundamenta genuine, I, 2, XXVII- XXVIII, ed. a VI-a, Halle-Magdeburg, 1760, p. 19-20: „[…] Imperantes finem suum intendunt remediis coactivis, poenis, iudiciis, legibusque, qualis potestas ministris eccle- siae ab ecclesia nec commîissa est, nec committi debuit. Hinc dupliciter peccari potest, imprimis vero, quando doctores imperio potius quam amore doctrinam suam propagare intendunt quod Papo-Cesaria dici solet”. 26 Ovidiu Panaite, „Fundamentări teologice pentru filozofia politică a creştinismului primar. O încercare pe marginea teologiei politic ortodoxe”, în Împăratul Constantin cel Mare şi viziunea sa asupra vieţii sociale, politice, religioase şi culturale a Imperiului Roman, edit. Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr şi Pr. Lect. Dr. Daniel Buda, Ed. Andreiana/AStrA Museum, Sibiu, 2013, p. 104.

27 Ambrozie de Milano, De Officiis Ministrorum, II, 19, 95, PL 16, col. 128.

184

Activitatea politică a mitropolitului Antim Ivireanul

de colaborare, în ciuda distincţiei atât de clare pe care o subliniază într-una din omiliile alcătuite la prăznuirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena:

„Căci cununa cea împărătească are despărţeală de mitra cea ar- hierească şi împăratul carele să nevoiaşte pentru binele şi folosul norodului său, atâta la cele trupeşti şi trecătoare, cât şi la cele sufleteşti şi duhovniceşti, măcar că nu are acea vrednicie (arhie- rească), iară plata îi iaste de la Dumnezeu întocma cu episcopii cu carii ar fi mai râvnitori şi să face şi el diadoh apostolilor, carii sânt împăraţ şi preoţ al besericii, de vreme ce dinpreună lucrează cu Dumnezeu, pentru mântuirea lumii.” 28

În virtutea acestei legături intime dintre ecclesia şi brachium seculare ierarhul îşi permite să-i ameninţe pe cei ce nu vor respecta sărbătorile şi rânduiala bisericească, zicând:

„că nefăcând să ştiţ bine că vă voiu pedepsi besericeşte, cu pravila şi pre dreptate, nefăcându-vă nici o năpaste. Și încăş, pre carii să vor arăta semeţi şi tari de cap şi nu să vor supune dreptăţii şi po- runcii besericeşti îi vom pedepsi şi cu domniia” 29 .

Fiind urmaş al harului transmis într-o succesiune neîntreruptă prin taina Hirotoniei, Antim are conştiinţa deplinei responsabilităţi faţă de comunitatea încredinţată, răspundere izvorâtă dintr-o autoritate cerească:

„Și nimeni să nu socotească, din voi, şi să zică în inima lui: dară ce treabă are vlădica cu noi, nu-ş caută vlădiciia lui, ci să amestecă întru ale noastre? De n-aţ ştiut până acum şi de n-au fost nimeni să vă înveţe, iată că acum veţ şti că am treabă cu toţ oamenii câţ sânt în ţara rumânească, de la mic până la mare şi până la un co- pil de ţâţă afară din păgâni şi din ceia ce nu sânt de o lege cu noi; căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufleteşte, ca pre nişte oi cuvântătoare şi de gâtul mieu spânzură sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pre toţ, iar nu de la alţii, până când vă voiu fi păstoriu” 30 .

28 Cuvânt de învăţătură la Sfinţii şi întocmai cu Apostolii Împăraţ Constandin şi Elena, în Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 86.

29 La Dumineca Vameşului, cuvânt de învăţătură, în Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 28. 30 Ibidem.

185

Dr. Dragoş Boicu

Dar păstorirea sufletelor nu presupune doar înarmarea credincioşilor împotriva păcatului, ci înseamnă participarea concretă a ierarhului la izbă- virea turmei cuvântătoare de sub apăsarea problemelor sociale şi a jugului otoman, devenind „atât arhiereu al lui Hristos, cât şi părinte al cetăţii (pa- ter civitatis)”, după modelul episcopilor din Antichitate 31 . Acest statut implică un plus de responsabilitate, dar şi de autoritate, a cărei expresie este îndrăzneala sacerdotului (παρρησία ἱερέως), o însuşire obligatorie pentru fiecare slujitor al altarului, înţeleasă de Părinţii Bisericii ca înfruntare dublată de blândeţe (πραότης) 32 , prin care se afirmă vocaţia profetică a Bisericii, nu atât ca predicţie, ci ca putere şi atitudine demnă (φρόνημα ἀδούλωτον) 33 de denunţarea a abuzurilor şi a transgresiunilor, chiar şi atunci când vinovat de acestea se face însuşi monarhul, cu atât mai mult cu cât episcopii au dobândit de timpuriu o acută conştiinţă a responsabilităţii înaintea lui Dumnezeu pentru comportamentul suvera- nului, socotit subordonat din punct de vedere spiritual 34 , parte a turmei care le fusese încredinţată. Dar aşa cum sesiza Michel Foucault, îndrăzneala sau παρρησία pre- supune nu doar francheţe şi transmiterea unui adevăr, ci şi asumarea unui risc de către cel ce îmbrăţişează această atitudine, expunându-se criticii, oprobriului şi chiar violenţei prin evidenţierea adevărului, ce reprezintă un imperativ lăuntric 35 sau o datorie morală, cum sugerează însuşi Antim (χρεωστικώς). După scurgerea celor 15 zile puse la dispoziţia mitropolitului pentru a-şi înainta demisia şi în absenţa unei decizii din partea lui Constantin Brâncoveanu, Antim alcătuieşte la 3 februarie un nou cuvânt de apărare în care îşi manifestă nerăbdarea de a afla hotărârea domnitorului şi chiar se

31 (Pseudo-)Maxim de turin, Sermo XXII, PL 57, col. 890: […] et sacerdos Christi, et pater noastrae fieret civitatis.

32 Ioan Gură de Aur, Homiliae XXI de Statuis , V, 2, în PG 49, edit. J.-P. Migne, Paris, 1852, col. 131: „οὐ γὰρ παρρησίας ἡμῖν δεῖ μόνον ὅταν ἐλέγχειν μέλλωμεν, ἀλλὰ καὶ πραότητος, καὶ πραότητος μᾶλλον ἢ παρρησίας”.

33 Ibidem, IV, 5, col. 126: cuget neslugarnic.

34 J.H.W.G. Liebeschuetz, Ambrose and John Chrysostom. Clerics between Desert and Empire, Oxford university Press, New York, 2011, p. 53-54. 35 Michel Foucault, Discourse and Truth: The Problematization of Parrhesia. (six lectures given by Michel Foucault at Berkeley, Oct-Nov. 1983), edited by Joseph Pearson, Semiotext(e), Los Angeles, 2001, p. 16-17.

186

Activitatea politică a mitropolitului Antim Ivireanul

oferă să demisioneze în schimbul iertării unei datorii de 4 pungi de galbeni pe care o avea faţă de diferiţi creditori, asigurând prin paretisis o succesiune legală la tronul mitropolitan 36 . Sensibilizat de apelurile Sfântului Antim domnitorul muntean l-a lă- sat pe ierarhul georgian să păstorească în calitate de mitropolit Biserica din ţara românească, activitate care a continuat până la mazilirea lui Con- stantin Brâncoveanu (24 martie 1714), apoi sub urmaşul acestuia, Ștefan Cantacuzino (1714-1715, ucis şi el la Constantinopol în 1716), şi în tim- pul lui Nicolae Mavrocordat. În ciuda experienţei avute după Bătălia de la Stănileşti Antim Ivirea- nul a continuat să se implice şi după aceea în viaţa politică manifestându-şi din plin convingerile antiotomane cu prilejul incursiunilor austriece din 1716. Astfel după ocuparea localităţii Câineni şi avansarea habsburgilor spre Piteşti, la 18 august au ajuns în capitală zvonuri potrivit cărora „cata- nele” urmau să intre în Bucureşti, motiv pentru care Nicolae Mavrocordat s-a îndreptat grabnic către Giurgiu împreună cu familia şi boierii fideli lui în căutarea protecţiei turceşti, luând cu sine şi pe mitropolitul Antim, împotriva voii sale. Pe drum, la Călugăreni, ierarhul a cerut să fie lăsat să se întoarcă în capitală de dragul turmei văduvite de păstorul ei, moment în care ajunge un mesaj trimis din Bucureşti de Ioan Abramios, prin care li se aducea la cunoştinţă că pădurea de lângă Bucureşti este plină de trupe austriece 37 . Cronicarul radu Popescu prezintă aceste „veşti” ca piese atent plasate într-o dezinformare bine ticluită de către Antim Ivireanul a cărui agendă politică prevedea instalarea unui nou domnitor pământean:

„Iar vlădica Antim al ţării au mersu la domnu şi i-au arătat o scri- soare ce zicea că i-au venit de la Bucureşti, de la un Avramie dascal ce era lăcuitori în Mitropolie, întru care scriia ca să să întoarcă înapoi, că vine fecior[ul] lui Șărban-vodă cu mulţi nemţi din ţara ungurească şi cu catane, ca să fie domnu ţărâi, care pe urmă toate minciuni s-au dovedit şi meşteşugile vlădicăi Antim, pentru ca să să întoarcă înapoi el şi domnului să-i dea spericiune să fugă. Deci

36 Duminică la Februarie 3 zile, răspunsul ce am dat a doa oară, în Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 233.

37 Gabriel Ștrempel, „Introducere”, în Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. XXXII-

XXXIII.

187

Dr. Dragoş Boicu

domnul auzindu şi văzând ca acestea din gura unui arhereu, neşti- ind ascunsăle inimii lui, s-au înfricoşat şi ca să nu cază într-o pri- mejdie mare, au lăsat Călugărenii şi s-au tras la Giurgiov. Vlădica Antim mai mergând câtva loc cu dânsul, s-au rugat ca să-l lase să să întoarcă la Bucureşti […], găsind multe pricini, una că au venit cu carăta numai cu doi cai şi fără aşternut, făr’ de premenele şi făr’ de cheltuială, alta şi ca un păstori ce aste nu să cade să lase turma şi să se ducă într-altă parte. […] ci s-au întorsu la Bucureşti, dar nu s-au odihnit nici acolo, ci au început a strânge pă o seamă de boiari mazili la Mitropolie şi făcea sfaturi împotriva domnului ca să să alcătuiască cu nemţii. Precum au viclenit şi pă Constandin- vodă, în vremile ce să pogorâsă moscalii să să bată cu turcii, că cu multe şi cu sfaturile rele ce să sfătuia cu toma spatar Cantacuzino şi cu o seamă din boiari […]” 38 .

textul menţionează faptul că mitropolitul a încercat să se detaşeze de grupul de refugiaţi după sosirea scrisorii în care se amintea de venirea fiu- lui lui Șerban Vodă Cantacuzino în fruntea trupelor austriece, informaţie reţinută şi de către Anton Maria del Chiaro 39 . ţinând cont de relaţia deo- sebită pe care o cultivase cu Ștefan Cantacuzino se poate spune că există o afinitate a ierarhului pentru neamul Cantacuzinilor pe care i-ar fi sprijinit să urce din nou pe tron, dar şi aceasta este doar o speculaţie precum aceea că l-ar fi determinat pe toma Cantacuzino să dezerteze din rândul trupelor lui Brâncoveanu pentru a putea acapara puterea în ţara românească cu ajutorul ruşilor. Ajuns în Bucureşti mitropolitul i-a contactat pe boieri şi împreună l-au ales ca domn, în lipsă, pe marele vornic, Pătraşcu Brezoianu şi pre- gătea o alianţă cu austriecii. Distanţându-se de crezul simfoniei bizanti- ne, Sfântul Antim acţionează, cel mai probabil, dintr-o acută conştiinţă pastorală cu o autonomie sporită rămânând fidel agendei politice des-

38 Cronica lui Radu Popescu, în Cronicari munteni, p. 212-213.

39 Anton Maria del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, în româneşte de S. Cris. Cristian, cu o introducere de Nicolae Iorga, Ed. Viaţa românească, Iaşi, 1929, p. 52: „În timpul discuţiunii Mitropolitul fu chemat afară din bordei, şi i se înmână o scrisoare sosită cu poşta din Bucureşti. După ce o citi, intră în casă şi se adresă Voevodului cu următoarele cuvinte:

«Alteţă, nu mai este vreme de pierdut aci, vine Principele Gheorghe, fiul fostului Domnitor Șerban Cantacuzino, din transilvania, cu 12.000 de turci (sic!) să ocupe Valahia»”.

188

Activitatea politică a mitropolitului Antim Ivireanul

făşurate până acum şi caută să ducă mai departe eforturile de constitu- ire a unui front comun antiotoman, orientându-se de această dată spre Imperiul Habsburgic în timpul războiului turco-austriac (1716-1718). Decizia de a unge un alt domnitor poate fi interpretată ca legitimă după descalificanta retragere a lui Nicolae Mavrocordat la Giurgiu în fuga sa spre Constantinopol, la fel cum profetul Samuel primeşte porunca dum- nezeiască de a-l unge pe David rege după căderea din har a lui Saul (1 Rg cap. 16) 40 , fapt justificabil dacă ţinem cont de faptul că ţara a stat vreme de cinci zile fără domnitor. Autor al cronicii oficiale a Mavrocordaţilor, radu Popescu redă ten- denţios desfăşurarea evenimentelor, dar rămâne notabilă comparaţia dintre gestul făcut de Antim în timpul lui Constantin Brâncoveanu şi „trădarea” din 1716, indicând o dată în plus existenţa unui leit motiv, adică a unei agende politice independente a ierarhului ivirean, care caută constant în- cheierea de alianţe cu puterile potrivnice Imperiului Otoman.

„Ca o primejdie pentru acei «lupi răpitori»”

Aflând în cele din urmă că fusese doar o alarmă falsă, Nicolae Ma- vrocordat se întoarce după cinci zile la Bucureşti cu o gardă turcă şi îi pe- depseşte pe boierii implicaţi în complot. totodată îl arestează pe Antim solicitând din partea patriarhului ecumenic destituirea şi caterisirea lui pentru a putea justifica din punct de vedere canonic alegerea unui nou mitropolit al ţării româneşti, iar patriarhul Ieremia al III-lea s-a grăbit să răspundă cererii domnului fanariot. Gramata patriarhală, alcătuită în numele patriarhului de Constantinopol a fost iscălită de 11 episcopi 41 , fără a întruni numărul legal de semnături (de minimum 12), lipsind şi semnătura lui Ieremia al III-lea, condiţii în care „sentinţa de caterisire a mitropolitului Antim Ivireanul este o sentinţă nulă, şi anume lovită de nulitate absolută” 42 .

40 Antim Ivireanul, Chipurile Vechiului şi Noului Testament, în Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 274-275.

41 Lista episcopilor semnatari este compusă din: Acsentie al Kizicului, Dionisie al Amasiei, Neofit al Artei, Nicodim al Dercului, Constantie al Chalcedonului, Kiril al Brusiei, Calinic al Filipopolei, teoclit al Priconiei, Gherasim al Nikeei, Christofor al Iconiei şi Nicodim al Mitilinei.

42 Iorgu Ivan, „Nulitatea actului de caterisire a Mitropolitului Antim Ivireanul”, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-3/1967, p. 168-169.

189

Dr. Dragoş Boicu

Vina atribuită ierarhului nu este nicidecum una canonică, ci i se im- pută tocmai amestecul în afacerile de stat şi nesupunerea faţă de dom- nitorul ţării româneşti – acuzaţie pregătită de o introducere menită să sublinieze că „vina revoluţiei şi a răscoalei este foarte rea şi condamnată de Dumnezeu şi de oameni, ca o cauză a multor neregularităţi şi a dezor- dinii. Căci ea a tulburat de multe ori instituţii divine şi umane; ea a făcut din aceea ce este nemuritor, muritor” 43 . O dată clarificat acest argument, sinodalii se pronunţă asupra acţiunilor venerabilului mitropolit, văzute ca atentate la ordinea instituită de divinitate şi garantată de domnitor, făcând apel la textul paulin din Epistola către romani (13, 1-3). Modul sucit şi servil în care sinodalii au ales să preamărească protecţia lui Nicolae Mavro- cordat şi, simultan, să denunţe „imixtiunea” lui Antim se poate lesne vedea din paragrafele de mai jos:

„De aceea, cei ce se poartă bine, în ordine şi conform cu voia lui Dumnezeu, se laudă; se hulesc de asemenea, se supun dezaprobării şi se pedepsesc cei ce se poartă în sens contrariu. Pentru care ei trebuie să se depună din cinstea şi vrednicia arhierească şi să pri- mească după cuviinţă mare ruşine, ca şi cel de acum răul-Antim, fostul mitropolit al ungrovlahiei, fiindcă a întreprins meşteşuguri dezaprobate şi sataniceşti, urgisitul de Dumnezeu. Și între alte ne- orânduieli şi fapte rele ale lui, se inculpă adică, ca mag şi ca partici- pator la multe alte crime, şi pentru prezent suntem de părere să fie depărtat de treapta arhierească. Iar culpa lui cea impie a revoluţiei şi a răscoalei o punem înainte, ca ceea ce este arătată şi evidentă. S-a făcut, deci, sceleratul revoltant şi conspirator în contra puterni- cei împărăţii, conspirând şi în contra prealuminatului şi preaînăl- ţatului domnitor, D. D. Ioan Nicolae Alexandru Voevod a toată ungrovlahiei, fiul cel preaiubit şi mult dorit al modestiei noastre. Pentru care este poruncă apostolică, ca să asculte şi să se supună la toată stăpânirea, ce domneşte. De aceea ea (porunca) şi stabileşte, zicând: cel ce se răscoală în contra stăpânirei, se opune poruncii lui Dumnezeu. Căci nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu. urmează deci, că porunca apostolică este divină, ca ceea ce a fost

43

Sentinţa de caterisire a mitropolitului Antim din septembrie 1716, în Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 435-436.

190

Activitatea politică a mitropolitului Antim Ivireanul

poruncită de Dumnezeu prin apostoli, şi pentru noi este foarte ne- cesar, ca să ascultăm şi să ne supunem stăpânirei supreme a puterni- cei împărăţii, şi să nu facem nimic din cele ce ar fi contrare acesteia şi neplăcute politicei, afară de cele ce aparţin respectului nostru. Însă acest urgisit de Dumnezeu, răul-Antim, nu numai că n-a păzit credinţa şi supunerea datorată, dar a meditat cu precugetare revo- luţia şi răscoala în contra puternicei împărăţii, făcându-se culpabil şi în contra susnumitului preaînălţatului şi preapiosului domnitor şi amabilului cârmuitor a toată ungrovlahiei, şi s-a făcut el singur demn de judecată, culpabil şi vinovat de caterisirea canonică” 44 .

Condamnarea Sfântului Antim de către sinodul Patriarhiei Ecume- nice pentru o vină politică nu a făcut decât să arate o dată în plus vulne- rabilitatea episcopatului răsăritean şi dependenţa de sprijinul material pus la dispoziţie de Nicolae Mavrocordat şi de domnitorii români, în general. Mavrocordat era încununat cu epitete superlative, sacrificându-l pe „răul- Antim, numit al ungrovlahiei, cel ce a fost recunoscut de revoluţionar, răsculat şi culpabil în contra puternicei împărăţii şi a preaînălţatului dom- nitor a toată ungrovlahiei, şi de sine judecat şi inculpat prin propriile sale răutăţi şi culpe, pentru care s-a scos din mitropolie şi s-a făcut justiţiabil şi culpabil de ordinul împărătesc” 45 . Mai tragic este faptul că aceasta nu este prima depunere samavolnică din istoria Mitropoliei Munteniei. Se mai cunosc cel puţin încă două situaţii similare survenite pe fondul conflictelor dintre domnitor şi mitropolit. Este vorba de izgonirea patriarhului Nifon de către radu cel Mare (1495-1508) şi de depunerea mitropolitului Ștefan de către Matei Basarab în anul 1653 46 . Asemănarea dintre acest ultim incident şi cazul lui Antim este izbitoare:

la 12 iulie 1653 – la scurt timp după victoria de la Finta împotriva lui Vasile Lupu – voievodul îi cere patriarhului ecumenic Ioanichie de Constantinopol caterisirea lui Ștefan, „ca unul ce este viclean (literal: târgoveţ) şi de fire acru la maţe”, reproşându-i, printre altele, implicarea într-un complot care viza uzurparea tronului. Ioanichie se conformează „fără cercetare şi fără zăbavă” 47 ,

44 Ibidem.

45 Ibidem.

46 Cf. radu Albala, Antim Ivireanul, Ed. tineretului, Bucureşti, 1962, p. 34

47 Alexandru Elian, „Legăturile Mitropoliei ungrovlahiei cu Patriarhia de Constanti- nopol şi cu celelalte Biserici Ortodoxe. De la întemeiere până la 1800”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 7-10/1959, p. 922.

191

Dr. Dragoş Boicu

trimiţându-l pe mitropolitul Macarie al Dristrei, care porneşte spre Valahia spre a comunica tuturor deciziile sinodului convocat cu acest prilej. Consi- derat „vinovat de scandele şi de vătămare pentru obşte”, precum şi de uneltiri împotriva „binefăcătorului” său, Ștefan e „despoiat” de toată „cinstea şi vred- nicia arhierească” 48 şi este trimis ca simplu monah la tismana. Absenţa informaţiilor concrete privind trădarea mitropolitului Ște- fan nu lasă decât loc speculaţiilor. Pe de o parte, similitudinea celor două sentinţe de caterisire indică existenţa unui document creat special pentru astfel de situaţii în care întâistătătorul unei Biserici îşi depăşeşte compe- tenţele sacerdotale şi acţionează pe plan politic în detrimentul intereselor domnitorului. Acest lucru nu include exercitarea de misiuni diplomatice şi politice din mandatul voievozilor sau de consiliere pe anumite pro- bleme. Pe de altă parte, în ciuda amestecului constant în viaţa publică prin recomandări sau intrigi operate de membrii săi, sinodul patriarhal se pronunţă clar împotriva imixtiunii „în lucrurile cele politiceşti şi în po- litiia şi eparhiia ce se află, a se arăta zavisnec şi turburătoriu, şi turmii cei încredinţate lui păgubitoriu şi făcătorului lui dă bine, carele în stepena şi cinstea vlădicii l-au adus şi l-au înălţat”, după cum spunea radu Gre-

48 Hurmuzaki/Iorga, Documente XIV/1 (doc. CCLXXV), Bucureşti, 1915, p. 195- 196: „tuturor li e vădit şi limpede că pe stricătorul păcii şi pricinuitorul de scandele şi uneltitorul împotriva stăpânitorului şi domnului său însuşi legile politiceşti şi canoanele bisericeşti poruncesc aspru a-l supune pedepsei şi a-l lipsi de cinste şi de vrednicie. De oare ce deci şi cel ce a fost Mitropolitul vostru, Ștefan, nu ştim din ce pricină mişcat, a ajuns la atâta nebunie şi nesimţire, încât să nu se gândească de loc la pace şi la folosul ce vine de la dânsa, ci, încă, sărind împotriva ei, s-a făcut vinovat de scandele şi de vătămare pentru obşte, şi, ce e mai rău decât orice, a fost dovedit că a ţesut uneltiri şi împotriva celui după Dumnezeu binefăcător al lui, prea-strălucitul şi prea-cucernicul Domn a toată ungrovla- hia, domnul domn Io Matei Voevod, sufletescul fiu prea-dorit al Smereniei Noastre, i s-a cunoscut că a pus gând asupra lui şi, făcându-se şi părtaş cu cei ce au stricat orânduiala şi s-au ridicat împotriva Domniei, a dovedit tot felul de nerecunoştinţă faţă de dânsul, – drept aceia Smerenia Noastră cu sfântul sobor al arhiereilor, fraţii iubiţi întru Duhul Sfânt şi coliturghisitorii noştri, l-am caterisit, cu voia Sfântului Duh, pe acel Mitropolit al ungrovlahiei Ștefan, pentru purtările lui şi potrivit cu sfintele canoane, ca pe unul ce s-a răsculat împotriva Domnului său însuş, şi l-am despoiat de cinstea şi vrednicia arhierească, şi l-am făcut a fi căzut şi lipsit de Scaunul ungrovlahiei, şi l-am aruncat departe de dânsa, aşa încât să nu mai aibă de acum nicio împărtăşire într-însa, ci să petreacă întocmai ca oamenii de rând şi să i se zic Ștefan monahul, neîndrăznind de aici înainte nimeni, dintre cei sfinţiţi sau dintre mireni, dintre cârmuitori sau dintre cârmuii, a-l avea pe dânsul în cinste şi rânduială de arhiereu, sub povară de caterisire şi afurisanie ”

192

Activitatea politică a mitropolitului Antim Ivireanul

ceanu, recunoscând limitele responsabilităţilor civice ale ierarhilor acolo unde intrau în conflict cu voia agentului politic. În mod indirect se indică failibilitatea unei teologii politice în creştinismul răsăritean, care nu a re- uşit până astăzi să modeleze faţa autorităţii seculare după exigenţele etice ale Evangheliei, postulând formal distincţia dintre Dumnezeu şi cezar şi instalându-se confortabil sub protecţia statului pe care îl slujeşte asigurân- du-i instrumente ideologice de legitimare. tardiv, conştiinţa Bisericii a încercat să condamne nedreptatea săvâr- şită printr-o formulă liturgică extrem de ambiguă care nu incriminează pe nimeni pentru gestul reprobabil al sinodului patriarhal:

„Scos din scaunul mitropoliei româneşti, prin uneltirile păgâne şi mincinoase, la mănăstirea Sinai ai fost exilat considerat ca o primejdie pentru acei «lupi răpitori», fără cântarea de: Aliluia!”

urmărind evoluţia raporturilor cu Constantin Brâncoveanu, dar şi conflictul politic din timpul lui Nicolae Mavrocordat se poate observa că mitropolitul Antim Ivireanul a dus o politică distinctă, proprie, paralelă şi, adesea, diferită de cea a domnitorilor români, implicându-se foarte activ în probleme cum ar fi alegerea aliaţilor şi sprijinirea „uzurpatorilor”. Acţio- nând în spiritul vocaţiei profetice ierarhul georgian îşi asumă responsabili- tatea civică implicată de autoritatea sacerdotală şi participă concret la viaţa politică a ţării, manifestând din plin acea παρρησία care îl expune repetat oprobriului şi în cele din urmă morţii. În contrast cu inconstanţa ierarhilor greci care ocupau nominal tro- nuri prestigioase şi căpuşau ţările române, verticalitatea şi coerenţa activi- tăţii mitropolitului Antim sunt cu atât mai admirabile astăzi, când Biserica Ortodoxă română se rezumă la ridicarea de ziduri în loc să investească timp în creşterea unei clase politice care să pună credinţa şi valorile naţio- nale pe primul plan, şi să fie dispusă să se sacrifice pentru ele atunci când timpul o va cere, după pilda marelui voievod Constantin Brâncoveanu.

193