Sunteți pe pagina 1din 168

CAP.

3 ARSENUL
3.1 Arsenul in mediu
Arsenul este cel de-al 20 element ca raspandire in scoarta pamantului. El apare
adesea ca sulfuri intr-o varietate de complexe minerale continand Cu, Pb, Fe, Ni, Co si
alte metale. In general, concentratia acestuia este considerata a fi destul de redusa,
aproximativ 1,5-2 ppm, dar nu este mai putin adevarat ca este constitutentul major a
nu mai putin de 245 de varietati minerale.
3.1.1

Sursele de arsen

Arsenul este ubiquitar in mediu. Sursele de contaminare cu arsen sunt foarte


numeroase, acestea putand fi clasificate, in functie de originea contaminatilor
anorganici de arsen, in urmatoarele categorii:1) surse naturale, 2) mineritul si
procesarea deseurilor miniere si, 3) numeroasele surse industriale.
Sursele naturale de As sunt: minereurile care contin As si apa subterana (mai
ales langa zone cu activitate geotermala). Sursele antropice sunt reprezentate de
industia extractiva, prelucratoare a minereurilor neferoase, industria chimica, industria
electronica, in industria sticlei si ceramicii precum si arderea combustibililor fosili. De
asemenea, deseurile care contin As sunt o alta sursa de contaminare. Ele sunt
considerate deseuri periculoase si, ca atare, tratarea si depozitarea lor sunt strict
reglementate prin lege. Principala cale de depozitare a deseurilor continand As este pe
rampe dar se utilizeaza si alte modalitati cum ar fi incinerarea si reciclarea.
Arsenul din sursele mai sus amintite este un important contaminant al apei
potabile si al locurilor de depozitare a deseurilor pentru substante periculoase si
reprezinta aproximativ jumatate din potentialul carcinogenic din cenusa zburatoare
provenind de la carbune.
Continut de As se gaseste in alimente cum ar fi strugurii (tratati cu pesticide cu
As), tutun si cele de origine marina.

3.1.2

Arsenul si compusii sai

Arsenul, element chimic, semimetal, din grupa a-V-a principala, prezinta trei
stari de oxidare 3-, 3+ si 5+. Acest metaloid este cunoscut inca din antichitate, sub
forma de sulfuri (realgar si auripigment). In stare elementara, a fost obtinut de
Albertus Magnus in anul 1250; numele lui derivand de la cuvantul latin arsenicum
dat minereului auripigment, precum si de la cel grecesc arsenikon, atribuit oxidului.
Scoarta terestra contine cca 0,0005 % As in greutate. As natural contine un
singur izotop stabil 75As, dar au fost obtinuti pe cale artificiala izotopii radiocativi 73As
(1/2 76 d),

74

As(1/2 17,5 d) si

76

As(1/2 26,8 h). In stare nativa nu se intalneste decat

exterm de rar. Apare in natura mai ales sub forma de sulfuri si sulfo-arseniuri, uneori
(mult mai rar ) ca arsenati si arseniti. Se cunosc numeroase minerale cu As, dar cele
mai raspandite sunt arsenopirita (FeAs2), realgarul (As4S4), auripigmentul (As2S3) si
lellingita (FeAs2). Apare frecvent in minereuri polimetalice, insotind aurul, cuprul,
argintul. In majoritatea cazurilor zacamimtele cu continut de As isi au originea in
magmele acide. Asemenea zacaminte exista in Rusia, SUA (Goldhill), Suedia
(Buliden), Mexic (Meteuala si Chihuahua), Japonia, Bolivia, Congo si in alte tari.
3.1.3

Compusii arsenului

As formeaza compusi covalenti, asa cum s-a aratat mai inainte, in treptele de
oxidare 3, +3, +5; gradul de oxidare 3 se manifesta in hidrogenul arseniat si in
arseniurile derivate din acesta. Gradele de oxidare pozitive apar in compusii oxigenati,
halogenati, sulfuri.
Hidrogenul arseniat, AsH3 (sinonime arsina, hidrura de As), gaz incolor, cu
miros slab de usturoi, se formeaza prin actiunea apei asupra arseniurii de sodiu, Na
As, sau de calciu

Ca3 As 2. Este extrem de toxic.

Arseniurile, combinatii binare ale As cu metalele, sunt substante solide, cu aspect


metalic, cristalizate, cu puncte de topire ridicate, densitate mare, insolubile. Se cunosc
arseniuri care deriva de la hidrogenul arseniat si arseniuri de compozitie. Arseniurile
metalelor alcaline se descompun usor in apa, degajand AsH 3; cele ale metalelor
alcalino-pamantoase reactioneaza lent cu apa, dar usor cu acizii diluati. Prin oxidare
trec in arseniti si arsenati. Arseniurile metalelor tranzitionale, cu mici exceptii, sunt
2

rezistente la apa si acizi. Oxizii As sunt doi: trioxidul de As si pentaoxidul de As. In


natura trioxidul apare sub forma mineralelor arsenolit si claudetit. Trioxidul de As se
formeaza prin oxidarea As metalic cu aer.
Acidul arsenic (sinonim acid ortoarsenic) este o substanta alba, cristalina, de
tarie medie. In mediul acid are proprietati oxidante. Arsenatii, saruri ale acidului
arsenic, se aseamana din punct de vedere chimic cu fosfatii, sunt toxici si se folosesc
ca insecticide. Arsenatii de sodiu se folosesc pentru prezervarea lemnului.
Acidul arsenios, H3AsO3, prin neutralizare cu baze, formeaza saruri denumite
arseniti; se dizolva in apa numai arsenitii alcalini si de amoniu, compusi exterm de
toxici.
As formeaza derivati organici care pot contine de la 1 la 6 legaturi arsen-carbon,
derivand de la As tri- si pentavalent. Compusii arseno-organici au fost primele
combinatii element-organice cunoscute. Salvarsanul, un derivat al arsenobenzenului
substituit cu grupe OH si NH2 in nucleul aromatic, a fost folosit, inainte de aparitia
antibioticelor, la tratarea sifilisului si a altor boli produse de spirochete (de exemplu:
tripanosomiaza sau boala somnului). Descoperirea sa de catre P. Ehrlich (1909) a
marcat

inceputul

chimioterapiei

bazate

pe

produsi

organici

de

sinteza.

Difenilclorarsina si adamsita si-au castigat o proasta reputatie ca substante toxice de


lupta, cu actiune vezicanta.

3.1.4

Proprietati fizice si chimice

As metalic nu este toxic, dar toate combinatiile sale solubile sau care se pot
solubiliza in sucul gastric sunt toxice. Deosebit de periculos este hidrogenul arseniat,
care este gazos. Manuirea compusilor As-ului cere masuri speciale de precautie si
protectie. As apare sub forma mai multor modificatii alotropice, cu proprietati diferite.
Cel mai stabil este As metalic sau cenusiu (forma alfa-As), care apare sub forma unei
mase cristaline cu aspect metalic, sfaramicios. O alta varietate, As galben se obtine
prin condensarea rapida, cu azot lichid, a vaporilor de As si contine molecule As 4.
Este moale ca ceara (se aseamana cu fosforul alb) si cristalizeaza in sistem cubic. Sub
actiunea luminii si la incalzire trece in As cenusiu. Caldura de topire 88,5 kcal/mol,
caldura de sublimare 102 kcal/mol. As metalic (alfa-As), spre deosebire de celelalte
forme alotropice, are conductibilitate electrica (cca 4% din conductibilitatea electrica
3

a argintului); rezistenta specifica 33,3 *cm (20C), este diamagnetic. As este mai
elecropozitiv decat hidrogenul, are potentialul normal de +0,3 V. As cenusiu are
reactivitate chimica moderata. La aer se oxideaza superficial, iar incalzit in aer se
oxideaza usor la trioxidul de As. Topit cu alcalii formeaza hidrogen arseniat, AsH 3 si
arseniti alcalini, de exemplu KAsO2. Se combina direct cu halogenii si sulful. Prin
topire cu metalele formeaza arseniuri.

3.1.5

Productia de arsen

Arsenul este produs in totalitate ca un produs secundar din topirea


minereurilor neferoase. Cererea de arsen a fost redusa dupa cel de-al Doilea Razboi
Mondial prin aparitia substantelor organice care au fost produse in timpul si dupa
razboi, folosite ca pesticide sau in alte scopuri pentru a caror fabricare se folosea,
inainte, arsen.
Arsenul este un contaminant problema al minereurilor. Anumiti compusi de
arsen volatilizeaza in timpul topirii si trebuie recuperati din gazele eliminate de la
topitorie. Prezenta lor in metale reduce conductivitatea electrica si maleabilitatea sub
standardele comerciale pentru utilizarea lor in diferite scopuri. Costurile necesare
extragerii arsenului in timpul topirii si rafinarii depaseste valoarea sa. Arsenul a fost
ultima data produs, pentru el insusi, in SUA, in timpul celui de-al II lea Razboi
Mondial, cand utilizarea in scop militar a dus la cresterea cererii iar aprovizionarea
din Suedia a fost oprita.
Arsenul este prezent in cantitati apreciabile in numeroase zacaminte de plumbzinc si cupru; emisiile de arsen pot fi o problema in oricare din topitoriile care trateaza
astfel de minereuri.

3.1.6

Utilizarea arsenului

Arsenul, in principal, este utilizat la productia substantelor folosite in industria


lemnului (de exemplu, 74%-SUA) iar din rest, cel mai mult (19%-SUA) la producerea
de substante pentru agricultura cum ar fi: insecticide, ierbicide, algicide si stimulatori

de crestere pentru plante si animale. Anumite formule utilizate in trecut ca pesticide


(otravurile pentru furnici si sobolani) au fost interzise cu scopul de a proteja sanatatea
umana, deoarece au fost inregistrate intoxicatii accidentale in timpul fabricarii sau
utilizarii lor. Mici cantitati de As sunt folosite in industria sticlei, la aliaje neferoase si
in industria electronicii.
3.1.6.1 Utilizarea arsenului in medicina
Compusii de As au o lunga istorie de utilizare in medicina unde au fost folositi
in tratamentul sifilisului, dizenteriei amoebiene si tripanosomiazei. Utilizarea As la
tratamentul bolilor venerice a incetat odata cu aparitia antibioticelor. Alte
medicamentele sunt reprezentate de solutia Flower, antiparazitare (carbazone), solutia
Donovan, precum si anumite remedii homeopatice.
Primul studiu legat de utilizarea terapeutica a arsenului a fost publicat in 1786
de catre Flower sub titlul Medical Reports of the effects of Arsenic, in Cure of
Agues, Remitting Fevers, and Periodic Headacheches. London: Johnson and Brown.
Dupa ce a descoperit ca arsenul era ingredientul in medictia locala, Flower a preparat
si utilizat o solutie minerala continand aproximativ 1% trioxid de arsen pentru
tratarea agues, sau febrelor malarice. Solutia Flower a castigat in scurt timp titlul de
agent terapeutic si sub denumirea de Liquor arsenicalis, a devenit in mod oficial
listata in Farmacopeea din Londra incepand cu anul 1809 si in Farmacopeea din SUA
incepand cu anul 1820. Utilizarea a continuat prin folosirea in secolul douazeci, mai
ales prin anii 50, in solutia Gay continand arsenit de potasiu asociat cu alte substante
printre care digitalina si fenobarbital pentru tratamentul astmului, cand rezultatele au
fost insotite de un numar mare de intoxicatii cu arsen.
Desi anumite remedii traditionale pot contine cantitati de arsen anorganic,
prezenta sa in listele de medicamente din tarile occidentale s-a oprit in anii 70.
Antibioticele organice arsenicale au fost utilizate in prima parte a secolului douazeci
in principal in tratamentul afectiunilor determinate de protozoare si spirochete. Primul
agent terapeutic de acest fel a fost Salvarsanul sau arsfenamina, fiind introdus de
Ehrlich in 1907 pentru tratamentul sifilisului. Aparitia penicilinei in anii 40 a condus
la inlocuirea utilizarii preparatelor antisifilitice arsenicale. Derivatii acidului
pentavalent arsonic cum ar fi tryparsamide, folosita in tripanosomiaza, carbasone,
utilizata in amoebiaza, au fost utilizati in perioada 1930 1960.
5

Mecanismul precis prin care arsenul anorganic exercita efecte benefice in


tratament nu a fost elucidat inca, dar faptul ca au fost raportate efecte benefice in
psoriazis, eczeme si astm bronsic si ca antipiretic in anumite boli febrile, sugereaza ca
ar putea exercita efecte supresive asupra inflamatiei mediate imun. Recent,
administrarea intravenoasa de trioxid de arsen (10 mg pe zi sau 0,5 mg/kg corp pe zi)
a fost raportat a induce remisiune in leucemia acuta promielocitica. Investigatiile
primare sugereaza aceea ca mecanismul poate implica inducerea apoptozisului.

3.1.7

Transformarea si degradarea arsenului

La nivelul aerului este eliminat ca trioxid de As sau, mai rar, sub forma de alti
compusi organici volatili, in principal arsine. As trivalent si metilarsinele din
atmosfera se oxideaza la As pentavalent, As din atmosfera fiind un amestec de
compusi tri- si pentavalenti. Fotoliza nu este considerata un proces important pentru
compusii As.
As din apa poate suferi o serie de transformari complexe, incluzand reactiile
de oxido-reducere, legare prin schimb si biotransformare. Constantele ratelor pentru
aceste procese variate nu sunt disponibile. Factorii care influenteaza procesele de
transformare de la nivelul apei sunt potentialul de oxido-reducere (Eh), pH,
metalsulfidele, concentratia de fier, temperatura, salinitatea, precum si distributia si
compozitia biotei. Forma predominanta din apele de suprafata este arsenatul, dar
organismele acvatice pot reduce arsenatul la arsenit si o varietate de arsenicale
metilate. In apa subterana predomina arsenatul dar arsenitul poate fi un component
important, depinzand de caracteristicile geologice si ale apei.
Transformarile suferite in sol sunt similare celor suferite in apa, cu As+5
predominand in solurile aerobe, As+3 in solurile cu potential reducator slab (soluri
inundate) si arsine, As metilat si As elementar, in conditii de sol cu potential reducator
accentuat (mlastini). Pesticidele organoarsenicale (MMA, DMA) aplicate pe sol sunt
metabolizate de bacteriile din sol in alchilarsine, arsenati si MMA. Timpul de
injumatatire al DMA din sol este de 20 zile.

3.1.8

Bioconcentrarea arsenului
6

Bioconcentrarea As apare in organismele acvatice, prima data la alge si


nevertebratele inferioare. Factorii de bioconcentrare masurati la nevertebrate si pestii
de apa dulce, pentru cativa compusi ai As, au fost intre 0-17 cu o singura exceptie de
350, in scoicile marine. Bioamplificarea in lantul alimentar nu pare a fi semnificativa
desi anumite specii de pesti contin nivele mari de As. Plantele terestre pot acumula As
prin intermediul radacinii de la nivelul solului sau prin absorbtia As din aer care se
depoziteaza pe frunze; anumite specii putand acumula nivele semnificative.

3.1.9

Efectele arsenului pe animale si plante

Compusii de arsen trebuie sa fie intr-o forma mobila in solutia de sol pentru a
putea fi absorbiti de catre plante. Cu exceptia locurilor din jurul topitoriilor sau acolo
unde arsenul este in concentratie mare de provenienta naturala, preluarea de catre
plante este in concentratii mult mai mici decat cele toxice.
In natura, absorbtia arsenului de catre plante din aer este neglijabila. Desi
fumul si praful provenite de la topitorii se pot depozita pe frunze, nu exista dovezi ca
arsenul din aceasta sursa este preluat de catre plante.
Translocatia arsenicului in plante este demonstrata prin aceea ca solutiile
aplicate cu scopul de defoliere conduc la distrugerea radacinii. Experimente
metabolice cu compusi cu arsen radiomarcat au indicat faptul ca acesti compusi sau
metabolitii lor formeaza complexe cu anumiti constituienti ai plantei.
Bacteriile si fungii pot metaboliza saruri anorganice de arsen pentru a forma
derivati metilati. Algele pot biosintetiza complexe organice arsenicale care sunt
asociate cu fractia lipidica a acestor microorganisme. Molustele si crustaceii pot
contine arsen chiar in concentratii mari dar se pare a nu exista nici o relatie intre
continutul de arsen si pozitia geografica, aceasta sugerand faptul ca poluarea
industriala nu constituie un factor agravant. Pestele poate contine arsen care provine
din hrana. Arsenul care exista in mod natural in alimentele marine este metabolizat
intr-un mod diferit de cel anorganic.
Arsenicalele sunt sigur toxice pentru plante dar baza biochimica a acestei
toxicitati nu a fost inca inteleasa, cunoscandu-se mai putin date despre toxicitatea la
plante decat cea la animale. Ca si la animale, toxicitatea arsenatilor este mai mica
7

decat cea a arsenitilor. Unul din primele simptome de intoxicatie la plante cu arsenit
este vestejirea rapida, fenomen care nu apare atat de repede la actiunea arsenatilor.
Arsenul poate interactiona cu anumiti nutrienti din sol sau cu solutii de nutrienti.
Fosfatul poate creste sau descreste toxicitatea arsenicalelor, depinzand de conditiile
experimentului.
Cele mai multe date legate de efectul compusilor cu arsen asupra vietii
acvatice, in particular asupra organismelor din apa dulce, au fost legate de efectele in
urma expunerii pe perioade scurte, letale. Practic nu se cunoaste nimic despre efectele
subletale ale arsenului singur sau in combinatie cu alti poluanti, asupra organismelor
acvatice.
Desi cei ce au studiat aceasta problema la inceput nu au fost capabili sa
demonstreze nici o adaptare a animalelor la concentratii toxice de arsen anorganic,
anumite studii recente au sugerat ca ar putea exista un raspun limitat adaptativ la
compusii arsenici anorganici in anumite conditii.

3.1.10 Nivelele de arsen monitorizate si estimate din mediu


Urme de arsenic pot fi prezente si in aer. Nivelele medii din aerul din zonele
nepoluate au fost intre 1-3 ng/m3 iar in zonele urbane de 20-30 ng/m3. Cele mai mari
concentratii au fost gasite langa topitoriile de neferoase, respectiv de 2 500 ng/m3 .
Limita admisa recomandata pentru mediul industrial este de 500
micrograme/m3 pentru arsen si compusii sai si 200 micrograme/m 3 pentru arsine.
Standarde de expunere pentru arsenul anorganic au fost recent propuse de catre
Occupational Safety and Health Administration. Acestea limiteaza concentratia in aer
la 4 micrograme As /m3

ca o medie pentru opt ore. De asemenea, este propusa o

limita de 10 micrograme/m3 pentru orice perioada de 15 minute in timpul unui schimb


de lucru.
As este raspandit in apa de suprafata unde s-au gasit concentratii de sub 10
ppb dar au fost intalnite si valori de 1000 ppb. Concentratia mediana este de 3 ppb.
Apa de profunzime contine de 1-2 ppb, cu exceptia zonelor unde exista zacaminte
naturale de sulfuri de As, unde s-au gasit valori de peste 3400 ppb chiar 48000 ppb. In
sursele de apa potabila au fost descoperite 99% din probe care contineau As dar
valorile au fost sub 50 ppb, valoare considerata (pana in 2000) ca maximum admisa.
8

Apa potabila a avut valori de 2,4 ppb, cu valori maxime in imediata vecinatate a
topitoriilor unde valoarea a ajuns pana la 90 ppb (SUA).
Arsenul este prezent in toate solurile iar istoria geologica a fiecarui sol ii
determina continutul de arsen. Continutul de arsen din solurile virgine variaza intre
0,1 la 40 ppm. Media este de 5-6 ppm, dar variaza considerabil de-a lungul regiunilor
geografice. Arsenul poate fi legat si de substanta organica din sol, in care caz este
eliberat in solutie din sol iar substanta organica este oxidata fiind apoi disponibila
pentru preluarea de catre plante sau fixare de catre cationii din sol. Cantitatea eliberata
pentru plante este in functie de formele particulare fizice si chimice a compusilor de
arsen. Cantitatea de arsen disponibil este mica in solurile virgine si in jur de o zecime
din totalul arsenului din cele mai cultivate soluri. Acolo unde exista zacaminte bogate
de As, concentatia As ajunge sa fie cu doua ordine de marime mai mare. Solurile
tratate cu pesticide cu As contin concentratii de 22 ppm fata de 2 ppm, in mod normal.
Sedimentele contin concentratii mai mari decat apa (0,1-4000 ppm, mai mari
in zonele contaminate).
Arsenul este ubicvitar in lumea plantelor. concentratia sa variaza de la mai
putin de 0,01 la 5 ppm (baza uscata). Diferentele in continutul de arsen probabil,
reflecta diferentele plantelor si, in sens larg, a factorilor de mediu. Plantele care cresc
pe soluri cu concentratie mai mare de arsen , in general au o concentratie mai mare
decat cele care cresc pe soluri normale. Concentratia de arsen este mai putin de 5,0
ppm (substanta uscata), sau 0,5 ppm (substanta proaspata) pentru vegetatie netratata,
in timp ce plantele tratate contin mult mai mult. Se poate intampla ca plante netratate
sa contina concentratii de arsen mai mari decat cele ce cresc pe soluri cu concentratie
mare de arsen sau tratate cu arsen. Aceste discrepante pot fi explicate prin diferentele
dintre speciile de plante, disponibilitatea de arsen a solurilor si conditiile de crestere.
Aceasta conduce la ideea ca exista foarte putine sanse ca animalele sa se intoxice
consumand plante ce contin urme de arsen din soluri contaminate cu arsen, deoarece
afectarea plantelor apare inainte de atingerea unei concentratii toxice.
Plantele marine, in particular algele (5,2-94 ppm in 11 varietati), pot avea concentratii
extrem de mari de arsen. In algele verzi cantitatea de arsen a fost gasita ca a variat
invers proportional cu continutul de clorofila aparent, de la 0,05 la 5,0 ppm substanta
uscata. Pentru algele maro au fost raportate valori de aproximativ 30 ppm.
As a fost gasit in multe tipuri de alimente, cel mai mult este continut de
alimentele marine, carne, cereale, seminte (in USA, 0,02 ppm in seminte si cereale si
9

0,14 ppm in carne, peste, pasari). Alimentele marine contin cele mai mari concentatii
de As, in medie 4 - 5 ppm dar ajungand si peste 170 ppm. Un lucru important trebuie
mentionat, si anume ca forma in care se gaseste As in aceste alimente este organica,
care este in principiu netoxica. Exista si As anorganic, de exemplu intre 0,1 si 41%
din arsenul total din alimentele marine.
Arsenul a fost gasit in tutun in concentratii, in medie, de 1,5 ppm sau peste 1,5
micrograme/tigara. De asemenea a fost gasit in plante homeopatice la concentratii de
peste 600 ppm.

Tabel 1.
Aporturile medii de arsen anorganic estimate pentru variate grupe de varsta si sex,
determinate de catre FDA-US (Administratia pentru Alimente si Medicamente a
SUA) : Total Diet Study for Market Baskets (Studiul privind cosul zilnic),
colectate in perioada 1991-1997
Aportul de arsen anorganic Aa

Total

(g/zi)
Arsen Total

Anorganic
Media
de

Aport (g/zi)

Alimente

Altele

arsen
Aport

7
13
22
64
53
64

2,15
23,4
20,3
13,3
21,8
15,4

marine
0,09
2,11
1,74
1,01
1,85
1,21

1,25
2,30
2,90
3,20
3,30
3,30

(g/zi)
1,34
4,41
4,64
4,21
5,15
4,51

ani(M)
25-30 ani (F) 62
25-30
79

27,5
56,6

2,46
5,19

2,90
4,70

5,36
9,89

ani(M)
40-45 ani (F) 67
40-45
81

36,8
46,8

3,38
4,28

3,00
4,00

6,38
8,28

ani(M)
60-65 ani (F) 67

72,1

6,93

2,80

9,73

Grup populational
Greutatea
Varsta (Sex)

6-11 luni
2 ani
6 ani
10 ani
14-16 ani (F)
14-16

(kg)

10

60-65

81

92,1

8,84

3,70

12,54

ani(M)
70+ (F)
62
45,4
4,25
2,90
7,15
70+ (M)
74
69,4
6,63
3,10
9,70
a
Presupunand ca 10 % din arsenul total din alimentele marine este anorganic iar pentru
restul de alimente, 100% este arsen anorganic.
b
F, feminin; M, masculin.
c
Greutatea declarata- sursa din datele Departamentului pentru Agricultura al S.U.A.
Sursa: Tao and Bolger 1998

4.1 Efectele arsenului asupra sanatatii


4.1.1 Expunerea populatiei generale la arsen
Expunerea populatiei generale la arsen poate aparea prin mai multe cai:
aliment, apa potabila, vin si alte bauturi, aer exterior, sol, praf de casa, fum de tigara
si medicamente, mai ales solutia Flower, utilizata in trecut pentru tratarea diferitelor
afectiuni.

11

Contributia relativa a diferitelor cai variaza cu conditiile locale; in termeni


geografici se pot identifica ca arii fierbinti orice arie unde arsenul este prezent in
concentratii mari in primul rand datorita cauzelor ecologice sau arii unde
concentratiile mari sunt secundare activitatilor miniere sau indusriale. Pericolul este
mai ales pentru populatia care lucreaza sau sta in apropierea locurilor respective.
Pentru populatia expusa neocupational principala cale este cea digestiva. In SUA, de
exemplu, se estimeaza ca aportul de arsen prin apa potabila reprezinta aproximatv
60% din aportul total, in timp ce alimentele aduc aproximativ 35-40%. Consumul de
alimente marine poate contribui cu o proportie mare de arsen dar speciile de arsen din
alimente sunt mai ales specii organice (arsobetaina si arsocolina).
In general, determinarea arsenului total din apa este considerata suficienta
pentru scopuri de monitorizare, aceasta fiind practica curenta a producatorilor de apa
potabila si a autoritatilor care supravegheaza. Totusi, multe aspecte ale expunerii
populatiei generale la arsen necesita clarificari. Activitatea biologica din apa de
fantana poate transforma fomele toxice de arsen anorganic in specii metilate, netoxice;
se poate ca acest fenomen sa se fi intamplat in studiul din Taiwan (una din zonele de
pe glob cu o concentratie mare de As in sol), pe baza caruia s-au fixat recomandarile
pentru valoarea CMA (concentratia maximum admisa) de 50 micrograme/l, fenomen
care poate fi inregistrat si in fantanile din Europa centrala. Dificultatea apare la
determinarea arsenului anorganic, care necesita metode ce se pot aplica numai in
cateva laboratoare de analize chimice.
Ar fi util sa se separe speciile anorganice si organice principale ale arsenului si
sa se estimeze concentratiile acestora intr-un studiu de expunerea din apa potabila.
O imbunatatire a masurarii expunerii poate fi obtinuta daca concentratiile
speciilor de arsen ar putea fi evaluate in urina si firul de par, aceste determinari ar
confirma si cuantifica expunerea recenta; alegerea urinei are avantajul ca metabolitii
arsenului

prezenti

pot

permite

descrierea

metabolismului.

4.2

Toxicologia arsenului
4.2.1

Absorbtia arsenului

12

variatiilor

datorate

diferentelor

Cand este ingerat in forma dizolvata, arsenul anorganic este rapid absorbit in
tractul gastro-intestinal. Studiile au aratat ca dintr-o singura doza de arsenit As(III),
din tractul gastrointestinal a fost absorbita o proportie de aproximativ 80-90%, la
oameni si animalele de experienta. Nu exista date privind biodisponibilitatea arsenului
anorganic in variate tipuri de alimente.
Arsenul apare a fi putin absorbit prin pielea umana intacta insa se poate lega
de la exterior de piele si par. Faptul ca s-a inregistrat toxicitate sistemica la persoane
care au avut un contact cutanat acut cu solutii de arsen anorganic indica faptul ca
pielea poate fi o cale de expunere. Studii in vitro au aratat faptul ca in cazul aplicarii
cutanate la om sau maimuta, dupa 24 ore a fost absorbit cca 2-6% din arsenul aplicat.
4.2.2 Biotransformarea (Reducerea arsenatului si metilarea arsenitului)
In anii 30, Challenger a descoperit ca microorganismele care cresc in prezenta
arsenitului, MMA sau DMA, elibereaza trimetilarsine. Aceeasi secventa a alternarii
reducerii si metilarii a fost postulata pentru diferite mamifere expuse la arsenul
anorganic. S-au descoperit si diferente intre procesul de metilare intre specii. De
exemplu, DMA este punctul terminus al biometilarii la cele mai multe mamifere, in
timp ce la multe microorganisme, trimetilarsinul (TMA) este punctul terminus. La
soarecii, hamsterii si oamenii expusi la DMA, o mica fractie a fost metilata mai
departe si excretata in urina ca oxid de trimetilarsine. Oricum formarea de
trimetilarsine sau oxizii acestora nu a fost demonstrata ca aparand dupa expunerea la
arsen anorganic. Transformarea arsenatului anorganic la DMA implica reducerea
arsenului pentavalent la cel trivalent precum si reactii de metilare. Pasii si
mecanismele biotransformarii arsenului nu au fost elucidate inca.
La om, arsenul anorganic este metilat la acidul monometilarsonic - MMA (V)
si acidul dimetilarsinic - DMA (V), produsi care sunt mult mai putin reactivi cu
constituientii tesuturilor, mai putin toxici acut, si mult mai usor excretati in urina
decat formele anorganice. Mai mult, studii experimentale au aratat inhibarea reactiilor
de metilare odata cu cresterea concentratiilor tisulare ale arsenului. Metilarea implica
legarea de grupari metil din S-adenozinmetionina (SAM) la arsen, in starea trivalenta
de oxidare. Probabil glutationul (GHS) joaca un rol important in reducerea As (V) la
As (III). Producerea As (III) poate forma un complex cu GSH. De asemenea, cisteina

13

sau ditiotreitol (DTT) pot reduce arsenul pentavalent, asa cum au aratat in studiile cu
preparate de enzima hepatica de iepure sau cu citosoli din ficat de soarece.
Studii la soareci, iepuri si maimute au aratat ca o fractiune substantiala de As
(V) este rapid redusa, probabil in principal in sange, la As (III), majoritatea fiind apoi
metilata la MMA si DMA. As (V) poate fi apoi redus in stomac si intestin, dar nu
exista inca date despre aceste cantitati. Datorita reducerii rapide, expunerea cronica la
arsenat si arsenit va conduce la o dispozitie aproape similara a metabolitilor in
organism. Oricum, modelul de distributie va diferi pentru cele doua forme daca este
depasita capacitatea de reducere printr-o expunere acuta. Daca nou-formatul arsen
trivalent nu este complet metilat, reducerea As (V) la As (III) conduce la cresterea
retentiei in cele mai multe tesuturi, deoarece arsenul trivalent este mai reactiv cu
constituientii tisulari decat cel pentavalent.
O mare parte a arsenului pentavalent este redus probabil de GSH sau cisteina.
Astfel, distributiile tisulare, retentiile si toxicitatile arsenului ca urmare a expunerii la
doze moderate de arseniti sau arsenat sunt similare. La doze foarte mari, este retinut
mai mult arsen dupa expunerea la arsenit dacat dupa expunerea la arsenat. Ficatul este
un organ initial important in metilare dar cele mai multe tesuturi par a avea aceasta
capacitate. Exista diferente majore in biotransformarea arsenului anorganic intre
speciile de animale si intraspecie.
Studiile in vitro care au investigat capacitatea de metilare a diferitelor tesuturi
au condus la rezultate variate. Buchet si Lauweryes, in 1985, au raportat observatia
privind capacitatea de metilare a hematiilor, creierului, intestinului, plamanului si
rinichilor de sobolani, capacitate ce a fost semnificativ comparabila cu cea a ficatului.
Studiile in vitro utilizand metiltransferazele arsenitului din tesuturile de soarece au
aratat aceea ca cea mai mare activitate de metilare este la nivelul testiculelor, urmate
de rinichi, ficat, si plaman ). Cantitatea de metiltransferaza a variat in diferite tesuturi
si specii de animale. Desi capacitatea de metilare in vitro nu reflecta metilarea in vivo
atunci cand cinetica speciilor de arsen joaca un rol important, rezultatele indica aceea
ca arsenitul, care initial se leaga de constituentii tisulari, poate fi metilat si eliberat.
Acest fapt poate explica faza lenta de eliminare care urmeaza unei faze initiale rapide;
faza de eliminare rapida ar putea implica o eliberare continua de arsen din locurile
unde acesta este legat.
Cele mai multe animale de experienta metileaza arsenul mult mai eficient si
excreta mai putin MMA in urina decat omul. Anumite mamifere (de exemplu,
14

cimpanzeul), au fost identificate a nu metila deloc arsenul. Desi sobolanul metileaza


eficient arsenul, o parte majoritara a DMA este retinuta in eritrocite. Acest raspuns si
neobisnuita cale de excretie a sobolanului prin bila, face din acesta un animal care nu
poate fi folosit ca model.
Studiile in vitro care au folosit preparate din ficat au aratat ca procesul de
metilare este localizat la nivelul citosolilor si SAM este principalul donator. Adausul
de vitamina B12, coenzima B12 si metilcobalamina pot, de asemenea, juca rolul de
donori de metil, ultima putand produce MMA chiar in absenta activitatii enzimatice.
Cercetarile privind purificarea si caracterizarea metiltransferazei arsenului au indicat
aceea ca la iepure arsenitul si metiltransferaza se afla in aceeasi proteina. Folosind o
proteina purificata de 2000 ori, investigatorii nu au gasit nici o dovada ca activitatile
ar fi pe proteine diferite. SAM a fost folosit ca sursa de grupari metil, asa cum a fost
aratat in studiile in vivo si in vitro. Arsenitul si metiltransferaza MMA au avut o masa
moleculara de 60 kDa, asa cum a fost determinat cromatografic, dar au avut pH-uri
optime diferite si concentratii de saturare diferite pentru substratele lor.

Donorii de grupari metil


Datele insuficiente care exista pana in acest moment conduc la ideea ca S

adenozin metionina (SAM) este principalul donor de grupari metil in procesul de


metilare a arsenului. Studii in vivo pe iepuri, carora li s-au administrat periodat- de
adenosina oxidata (PAD), un puternic inhibitor al hidrolazei S-adenosilhomocisteinei,
au aratat faptul ca SAM este un important donor de metil in formarea MMA si DMA.
Importanta dietei in procesul de metilare a fost demonstrata de catre Vater si Marfante
(1987), pe studii pe iepuri. Ciancobolamina (vitamina B12) si coenzimele sale 5
dezoxicobalamina si metilcobalamina, au fost de asemenea, considerate a fi implicate
in procesul de metilare.
Seleniul poate intra in interactiune cu arsenul, fapt observat pentru prima oara
de catre Moxon in 1938 si apoi a fost confirmat pe studii pe animale. Arsenitii si
arsenatii cand sunt introdusi, fie prin dieta fie prin injectie, reduc toxicitatea celor mai
multi compusi ai seleniului. Compusii organici ai arsenului sunt mai putin activi decat
cei anorganici in modificarea toxicitatii arsenului. Nu exista dovezi pana acum privind
sinergismul toxic al arsenului si formelor metilate ale seleniului, desi posibilitatea a

15

fost mentionata. Rapoartele de pana acum evidentiaza o stransa interactiune intre


arsen si selen la animale, dar nu exista nici o evidenta directa privind efectele la om.
Zincul nu a fost dovedit a interactiona cu arsenul la om. Studiile pe animale au
aratat ca injectarea de zinc la soareci i-a protejat pe acestia de efectele toxice ale
arsenului printr-un mecanism care nu a fost legat de inducerea metaltioneinei.
Statusul nutritional al populatiei din Taiwan este important din perspectiva
extrapolarii rezultatelor la alte populatii ale caror status nutritional se deosebeste net
de cel al acesteia. La inceputul anilor 1961, Yang and Blackwell au raportat boala
picioarelor negre la pacientii cu status nutritional precar. Este de mentionat faptul ca
rapotul lor a aparut inainte ca arsenul sa fie cunoscut a fi implicat ca un agent posibil
cauzator al acestei boli.
Nu exista nici un dubiu ca statusul nutritional al persoanelor expuse cronic la
arsen este important in intelegerea semnelor si simptomelor toxicitatii arsenului.
Concentratia de seleniu din sangele persoanelor din Taiwan cu boala
picioarelor negre, a fost intre 3 si 4 g /l, valoare comparabila cu cea a populatiei din
Keshan, China (3, 3 g/l ) unde cardiomiopatia datorata seleniului este endemica.
Ambele valori ale seleniului in sange reprezinta cele mai mici valori inregistrate in
lume; 26 , 60, 125 g /l la populatii din China, SUA si Canada.
Valorile urinare ale seleniului la populatiile din Taiwan si China sunt, de
asemenea, reduse, urmarind aportul redus din aceste zone (12 -16 si respectiv, 11
g/zi ) fata de doza recomandata de OMS (FAO IAEA WHO 1996) pentru seleniu
de 30 si 40 g pentru femei si, respectiv, barbati. De asemenea, prezenta
cardiomiopatiei dilatative la populatia din zona centrala a Taiwanului, asemanatoare
celei din aria Keshan, China, poate sugera o deficienta a seleniului la populatia din
zona.
Exista diferente majore intre specii in ceea ce priveste biotransformarea
arsenului anorganic.
Este probabil ca factorii care influenteaza metilarea arsenului sa modifice
retentia tisulara si toxicitatea arsenului. Metilarea pare a fi alterata de afectiunile
hepatice cum ar fi: ciroza alcoolica, hepatita cronica, hemocromatoza, ciroza
postnecrotica, steatoza, si ciroza biliara; toate acestea scad proportia de MMA fata de
metabolitii excretati ai arsenului anorganic si cresc proportia de DMA in urina, toate
acestea apar dupa injectarea unei singure doze de arsenit de sodiu. Excretia urinara de
specii de arsen este considerata biomarker al expunerii la arsenul anorganic dar
16

studiile in domeniu au determinat, in majoritate numai As anorganic, MMA V si DMA


V dar nu si MMA III ca un intermediar in calea de metilare. MMA V reductaza, al
carei rezultat este MMA III, este o enzima care limiteaza rata biotransformarii As
anorganic. Deoarece MMA III este mai toxic decat arsenitul, metilarea As anorganic
nu poate fi un proces de detoxifiere, iar MMA III trebuie considerat in cadrul
carcinogenicitatii arsenului anorganic. Speciile de arsen trivalente, MMA III si DMA
III, sunt intermediari esentiali alaturi de ceilalti metaboliti ai arsenului anorganic iar
cunoasterea mai aprofundata a tuturor speciilor urinare este cruciala pentru o mai
buna intelegere a metabolismului arsenului, incarcarii corporale si efectelor pe
sanatate. MMA III urinar poate deveni un mijloc util in evaluarea riscurilor asupra
sanatatii asociate expunerii la arsenul anorganic.

4.2.3 Transportul, distributia si eliminarea arsenului


4.2.3.1 Transportul in sange
Arsenul absorbit este transportat in sange, in principal legat de gruparile sulfhidrilice
ale proteinelor si de compusii cu greutate moleculara mica cum ar fi glutationul
(GSH) si cisteina, pana la nivelul organelor; sunt descrise in literatura studii pe
animale. Recent, arsenul anorganic a fost raportat a fi principala forma de arsen legata
la proteinele tisulare la pacientii cu dializa peritoneala continua ambulatorie iar
transferina a fost principala cale de transport.

4.2.3.2 Distributia la tesuturi


In organism, As (III) este in principal legat de gruparile SH. In particular, As
(III) formeaza legaturi cu afinitate mare cu gruparile tiol, asa cum a fost demonstrat cu
acidul lipoic si DMSA. Probabil, As (III) este legat de proteine inainte de metilarea
care urmeaza. Nu se cunoaste inca sigur daca proteina implicata este metiltranferaza.
Cel mai probabil, arsenul anorganic, in principal As (III) este forma legata de
17

gruparile SH ale keratinei din piele, par, mucoasa orala si esofag. Retentia de MMA si
DMA la nivelul tesuturilor este mult mai scazuta in comparatie cu arsenul anorganic.
Tesuturile cu cea mai lunga retentie de DMA au fost plamanul, tiroida, mucoasa
intestinala si cristalinul, asa cum a aratat un studiu pe soareci. Exista mari variatii
intre speciile de animale.
La subiectii umani expusi la concentratii normale de arsen din mediu, parul si
unghiile au avut cele mai mari concentratii de arsen (0,02-1 mg/kg substanta uscata);
alte valori ridicate ale concentratiilor au fost gasite la nivelul pielii si plamanilor.
Astfel, arsenul apare a se acumula in tesuturile cu o concentratie mare de proteine
continand cisteina. Nu se cunoaste cat din arsenul din piele, unghii si par este datorat
contactului extern.
Studiile pe animale au aratat o retentie de arsen in par, piele, epiteliul scuamos
al tractului superior gastro-intestinal, epididim, tiroida, schelet si cristalin. Arsenitul
este principala forma de interactiune cu constituientii tisulari, cu exceptia scheletului.
La subiectii umani, parul si unghiile au cea mai mare concentratie de arsen (0,02-1
mg/kg de substanta uscata), iar pielea si plamanii au concentratii relativ mari (0,01-1
mg /kg de substanta uscata).
Studiile experimentale au aratat ca arsenul anorganic si metabolitii metilati
traverseaza placenta. Placenta are, de asemenea, o concentratie mare de arsen. In
momentul nasterii, DMA a fost principala forma de arsen (peste 90%) din plasma
mamei si a nou-nascutului indicand ca metilarea arsenului este indusa de-a lungul
sarcinii si ca fetusul este expus in principal la DMA, cel putin in ultima parte a
gestatiei. Toxicitatea fetala a arsenului ramane inca de elucidat. Studiile pe femeile din
nord-estul Argentinei au indicat o excretie scazuta de arsen prin lapte. Din pacate
aceste studii nu au prezentat care a fost expunerea femeilor si nici forma de arsen.
Excretia arsenului in laptele uman este scazuta, iar in ariile cu concentratii mari de
arsen in apa, un sugar este putin expus la arsen prin lapte matern, fata de situatia
consumului de formule de lapte preparate cu apa.

4.2.3.3 Distributia intracelulara


Studiile cu arsen marcat radioactiv la animale (iepuri si soareci) au aratat ca o
parte importanta din arsenul de la nivelul ficatului, rinichilor si plamanului se afla in
18

fractiunile solubile si in nucleu. O distributie intracelulara diferita a fost gasita in


ficatul marmotei, care nu poate metila arsenul anorganic. La aceasta aproape 50% din
arsen a fost prezent in fractia microsomala, aparent intr-o puternica asociere,
conducand la un timp lung de injumatatire a arsenului din ficat. Inhibarea metilarii
indusa pe cale chimica a arsenului nu a modificat legarea intracelulara a arsenului in
tesuturile iepurelui. Studiile facute cu diete care au avut o cantitate scazuta de colina
indica faptul ca statusul nutritional poate influenta distributia intracelulara a arsenului
si, probabil, efectele sale toxice.

4.2.3.4. Eliminarea
Cea mai importanta ruta de elimininare a celor mai multi compusi ai arsenului
este calea urinara. Timpul biologic de injumatatire este de aproximativ 4 zile. Este
usor mai scurt la expunerea la As (V) fata de expunerea la As (III). La sase subiecti
care au ingerat arsenat cu arsen radiomarcat

74

As, au excretat 38% in 48 ore si in 5

zile 58%. Rezultatele indica ca datele studiului se pot grupa cel mai bine in trei
componenete ale unei functii exponentiale: 66% excretat intr-un timp de injumatatire
de 2,1 zile, 30% cu un timp de injumatatire de 9,5 zile si 3,7 % cu un timp de
injumatatire de 38 zile. Intr-un studiu pe trei subiecti care au ingerat 500 g de arsen
sub forma de arsenit din apa, aproximativ 33% din doza a fost excretata in urina, in 48
ore si 45% in 4 zile.
Metabolitii metilati sunt excretati in urina mai repede decat arsenul anorganic.
La om, cca 78% din MMA si 75% din DMA sunt excretati in urina in 4 zile de la
ingerarea dozei . Rezultate similare au fost raportate pentru experimente pe soareci la
care au fost inregistrati timpi de injumatatire pentru MMA si DMA de aproximativ 1
ora. Retentia organismului pe 24 ore a fost de 2% din doza).
Desi arsenul este eliminat din corp in primul rand prin urina, mici cantitati de
arsen sunt eliminate prin alte cai (de ex. piele, transpiratie, par si lapte uman, bila).
Concentratia medie a arsenului in transpiratie intr-un mediu cald si umed a fost de 1,5
ug/l, iar la fiecare ora pierderea a fost de 2 g. Cu o concentratie medie la nivelul
pielii de 0,18 g /kg, Molin si Wester, in1976 au estimat ca pierderea zilnica de arsen
prin descuamare a fost de 0,1-0,2 la barbati fara a fi expusi la arsen.

19

4.2.4.

Modelul cinetic

Mann et al. in 1996 a dezvoltat un model fiziologic bazat pe modelul


farmacocinetic (PB-PK) in cazul expunerii la arsen anorganic (oral, intravenos si
intratraheal) la hamsteri si iepuri. Acesta consta din 5 compartimente tisulare (ficat,
plamani, piele si alte organe) si ia in consideratie absorbtia, distributia, metabolismul
si excretia arsenatului, asenitului, MMA si DMA; cei patru metaboliti principali ai
arsenului anorganic. Modelul a fost gasit a simula cu acuratete excretia metabolitilor
arsenului in urina si fecale. Modelul a fost extins la un model PB-PK la om prin luarea
in considerare a diferentelor interspecii in ceea ce priveste constantele absorbtiei si
ratelor metabolice. Aceasta descrie absorbtia si distributia arsenului umand aportul
oral sau inhalatoriu de As (III) si As(V) sau ambele. Modelul extins a fost validat in
ciuda datelor empirice privind excretia urinara a diferitilor metaboliti ai arsenului
anorganic urmand aportul oral repetat de arsenit, aportul de arsen anorganic prin apa
potabila si expunerea ocupationala la trioxidul de arsen. Variatia predictibila in
excretia urinara a metabolitilor in relatie cu forma absorbita, calea de absorbtie si
momentul prelevarii probelor de urina necesita validari ulterioare. Modelul a relevat o
usoara scadere in procentul de DMA in urina cu cresterea dozei unice administrate
(cea mai mare doza de arsen administrata a fost 15g /kg corp), mai ales dupa
expunerea la As (III), si cu o crestere aproape corespunzatoare in procentul de MMA.
O descrestere in procentul de DMA de aproximativ 10 % a corespuns unei cresteri a
dozei de arsen de aproximativ 1 000 g.
Unul dintre obiectivele majore ale modelului a fost de a compara excretia
urinara a metabolitilor arsenului in diferite conditii de expunere. Exemplele au aratat
ca un consum de apa potabila continand arsen de 50 g /l la adulti conduce la o
excretie crescuta de arsen in comparatie cu excretia care urmeaza expunerii
ocupationale la 10 g /m3 .
Un model PB-PK pentru arsenatul ingerat la soarece a presupus o absorbtie
eficienta a arsenatului in tractul gastrointestinal si metabolismul arsenului in principal
in ficat. Deoarece concentratiile de As (III) nu au putut fi explicate de absorbtia de As
(III) de la nivelul sangelui (concentratia in sange a fost foarte joasa), toate organele au
fost presupuse a avea o anumita capacitate de metabolizare a As(V) la DMA. Forma
legata la nivelul tesuturilor a fost mai ales As (III), iar constanta de legare a fost

20

calculata din datele experimentale. Modelul a implicat eliminarea complexa la nivelul


rinichilor.

4.2.5 Modul de actiune al arsenului


Modul de actiune in cazul carcinogenicitatii arsenului nu a fost inca stabilit.
Arsenul anorganic si metabolitii sai induc mutatii prin deletii si anormalitati
cromozomiale (aberatii, aneuploidii si schimburi intre cromatidele surori SCE-) dar
nu si mutatii punctiforme. Alte raspunsuri genotoxice care ar putea fi pertinente pentru
modul de actiune sunt comutagenicitatea, metilarea ADN, stresul oxidativ si
proliferarea celulara, insa datele legate de raspunsul genotoxic sunt insuficiente pentru
a trage concluzii ferme. Cel mai plauzibil si general mod de actiune este acela de a
induce anormalitati cromozomiale numerice si structurale fara a actiona direct asupra
ADN ului.
Pentru evaluarea riscului de cancer este foarte important sa se faca distinctia
intre genotoxicitate si mutagenicitate.
Genotoxicitatea este un termen mai larg care cuprinde si efectele celulare care
nu sunt mostenite. Aceste efecte includ schimburi intre cromatidele surori si sinteza
neprogramata de ADN. Poate fi adaugata si metilarea anormala care desi nu este un
efect strict genotoxic poate fi inclusa ca o forma de modificare reversibila potentiala.
Mutagenicitatea descrie in mod specific producerea de modificari in ADN
care pot fi transmise de la o generatie la alta (pentru organisme si celule). Cancerul
este o boala genetica care are nevoie de acumularea de mutatii la nivelul catorva gene
(mai ales, oncogene si gene supresoare ale tumorilor) la nivelul unei singure celule,
pentru a progresa la tumora. Astfel, mutatiile atat directe cat si indirecte, produse de o
substanta chimica, reprezinta cel mai pertinent indicator al potentialului de
carcinogenicitate.
Datele legate de modul de actiune al substantei pot ajuta predictia formei
curbei doza-raspuns sub nivelul de observare directa a tumorii. Pentru arsen nu a fost
stabilit modul de actiune, dar cateva moduri de actiune sunt considerate a fi cel mai
probabile (mecanism indirect de mutagenicitate), conducand la o relatie subliniara,
pentru nivelele de sub valoarea la care a fost observata o crestere semnificativa a
tumorii.
21

Studiile in vitro pe celule umane si animale arata faptul ca efectul genotoxic


apare la concentratii submicromolare de arsenit, concentratii care sunt asemanatoare
cu cele gasite in urina umana dupa consumul de apa potabila la valorile maximum
admise.
Efectele inhibitorii ale compusilor arsenicali asupra respiratiei mitocondriale sunt bine
cunoscute si foarte specifice respiratiei bazate pe substantele legate de NAD, asa cum
este piruvatul. Mecanismul apare a implica inhibarea complexului piruvat
dehidrogenazei via complexarea arsenului cu acid ditiol-dihidrolipoic, drept cofactor,
pentru acest complex enzimal.
Inhibarea respiratiei mitocondriale conduce la reducerea productiei de ATP si
cresterea productiei de peroxid de hidrogen. Aceste efecte pot conduce la formarea
radicalilor liberi, rezultand stress oxidativ.
Productia intracelulara de radicali liberi conduce la inhibarea caii enzimei
urobilinogen decarboxilaza din sinteza hemului, rezultand, in schimb, uroporfirinuria.
Cresterea observata de coproporfirina din urina este secundara inhibarii de catre arsen
a acestei enzime mitocondriale.
Exista o evidenta clara cantitativa a distructiilor morfologice si biochimice din
mitocondria hepatica asociata cu porfirinuria observata la animalele de experienta,
indicand faptul ca porfirinuria este un candidat bun pentru a fi un biomarker al
hepatotoxicitatii induse de arsen.
Nu este complet clarificat rolul stressului oxidativ indus de arsen in alterarea
mediata, dar productia intracelulara de radicali liberi ar putea juca un rol de initiere in
procesul carcinogenetic prin producerea alterarilor ADN.

Efecte celulare

Este cunoscut faptul ca principalele forme toxice sunt compusii trivalenti ai As


iar compusii pentavalenti influenteaza putin activitatea enzimelor. Au fost identificate
un numar de proteine care contin gruparea sulfhidril precum si sisteme enzimatice,
care par a fi alterate prin expunerea la As. Unele dintre aceste reactii pot fi reversibile
prin adaugarea unui exces de monotiol cum ar fi glutationul. Efectele pe enzimele
care contin doua grupari tiol, pot fi reversibile prin adaugarea unui ditiol cum ar fi
2,3-dimercaptopropanolul (BAL) dar nu si prin adaugarea de monotioli.

22

As afecteaza enzimele mitocondriale si intervine in respiratia tisulara, ceea ce


pare a fi legat de toxicitatea celulara a As. Acumularea mitocondriala a As si respiratia
mediata prin substraturi legate de NAD sunt, in particular, punctele sensibile la As si
se crede ca rezulta dintr-o reactie dintre ionul arsenit si acidul dihidrolipoic drept
cofactor, acid care este necesar pentru oxidarea substratului. Arsenitul, de asemenea,
inhiba activitatea succinildehidrogenazei si decupleaza fosforilarea oxidativa, ceea ce
duce la stimularea mitocondriala a activitatii ATP-azei. Explicata propusa de Mitchell
si col. in 1971, a fost ca As inhiba functia energetica a mitocondriei prin doua cai:
prima, prin competitie cu fosfatul in timpul fosforilarii oxidative si, a doua, prin
inhibitia reducerii cu consum de energie a NAD-ului.
Compusii de As, in vivo, sunt inductori de metalotioneina. Potenta este
dependenta de forma chimica a As. As (III) este mult mai potent, urmat de As (V),
monometilarsenat si dimetilarsenat.
Studiile experimentale pe sobolani, pui de gaina si capre au aratat aceea ca As
in forma sa anorganica poate fi un element esential dar functia sa la om nu a fost inca
stabilita.
Arsenul nu a fost testat pentru rolul de element esential la om. Datele de la
animale: pui de gaina, sobolani si capre, indica faptul ca dietele semisintetice cu
concentratii de arsen in limite de 35 50 nanograme/g sau mai putin, in combinatie cu
stress dietetic si reproductiv, conduc la afectari functionale. Asemenea concentratii pot
aparea in mod natural in anumite diete experimentale si sunt similare acelora gasite in
cele mai multe produse alimentare umane, cu exceptia alimentelor de origine marina.
Mecanismele si secventa evenimentelor care conduc la afectari functionale nu sunt
cunoscute.
Studiile arata ca suplimentarea cu arsen a dietelor cu preparate semisintetice
cu concentratii joase de arsen previne aparitia anormalitatilor inregistrate in
performanta reproductiva la capre (350 ng/g) si reducerea cresterii la puii de gaina si
sobolani (500 4 500 ng/g). Desi studiile nu au confirmari independente sub aceleasi
conditi experimentale, repetarea de catre autori a experimentelor a dat aceleasi
rezultate. Efectele toxice ale suplimentelor nu au fost studiate.
Studiile de pana acum nu ofera dovezi clare privind faptul ca arsenul ar putea
fi un element esential sau ca ar fi necesar pentru un proces biochimic. Suplimentul cu
23

arsen pare a avea un efect stimulativ la doze foarte mari la capre, puii de gaina si
sobolani. Aceasta concluzie este identica cu cea a NRC (1989).

4.2.5.

Variabilitatea umana

Variabilitate raspunsului la arsen ar putea avea originea intr-unul sau mai multi
factori extrinseci, multi dintre ei afectand abilitatea organismului de a metila si
elimina arsenul. Alti factori, cum ar fi nutritia, etapa de viata, conditiile preexistente
de sanatate sau obiceiurile de recreere, ar putea juca un rol in raspunsul la arsen
dar nu au fost suficient studiati. Este plauzibil dar nu a fost demonstrat aceea ca o
dieta saraca exacerbeaza in mod substantial toxicitatea la arsen. Sunt necesare mai
multe studii pentru a trage concluzii definitive despre rolul anumitor componenti ai
dietei in manifestarile toxicitatii arsenului. Factorii importanti de luat in considerare in
evaluarea dietei in acest context sunt metionina, cisteina, vitamina B12 si acid folic,
ca si factori esentiali cum ar fi seleniul si zincul. Influenta factorilor nutritionali pe
metabolismul arsenului nu este clar definita.
Faptul ca variatiile privind metabolitii urinari ai arsenului sunt genetic
determinate sau influentate de factorii de mediu, ramane inca o problema de discutat.
In ceea ce priveste influenta varstei si sexului asupra metabolizarii arsenului se poate
spune ca la copii, acestea nu au fost gasite a avea influenta. In ceea ce priveste datele
disponibile legate de influenta dozei asupra distributiei metabolitilor urinari ai
arsenului se poate spune ca nu exista diferente majore intre persoanele expuse la arsen
in mediu ocupational, persoane expuse la doze mari de arsen in conditii experimentale
sau via apa potabila si persoanele expuse la arsen in concentratii mult mai reduse din
mediu.
4.2.7

Biomarkeri

Evaluarea expunerii prin intermediul apei potabile este adesea bazata pe


concentratiile din apa masurate si estimari in ceea ce priveste cantitatea de apa
consumata. Pentru estimarea la nivel de populatii se folosesc valori constante pentru
consumul de apa (de ex. 2 litri de apa/persoana/zi). Datele privind consumul
individual necesita informatii privind cantitatea de apa consumata in scop potabil si

24

pentru prepararea hranei si bauturilor de fiecare individ in parte, precum si informatii


privind sursele de apa utilizate si concentratia de arsen din fiecare sursa.
Monitorizarea biologica ofera date privind doza absorbita pentru fiecare
individ luat in studiu.
Concentratia arsenului total din urina a fost adesea folosit ca indicator al
expunerii recente deoarece urina este principala cale de excretie a celor mai multe
specii de arsen. Timpul de injumatatire al arsenului anorganic la subiectii umani este
de aproximativ 4 zile. Concentratia arsenului total urinar nu ofera informatii legate de
forma de arsen absorbita. O mai buna masurare a aportului de arsen anorganic poate fi
obtinuta din concentratiile de arsen anorganic si metabolitii MMA si DMA din urina.
Studiile privind speciatia s-au concentrat in special pe determinarea speciilor
anorganice, MMA, DMA, si arsenul total, in primul rand datorita posibilitatii de
aplicare pe scara larga a metodelor cu generare de hidruri. Metodele folosite astazi
pentru

determinarea

arsenului total si a metabolitilor sai din urina

sunt

spectrometria de absorbtie atomica in sistem de hidruri (Apshian et al. 1997) sau prin
utilizarea separarii prin lichid-cromatografie de inalta performanta si spectrometrie de
fluorescenta atomica prin generare de hidruri.
Gama de concentratii de arsen din sangele uman este mai mica decat (pana la
100 ppm) cea gasita in urina. Sangele este o matrice mult mai dificil de lucrat pentru
studiile de speciere; oricum, DMA, AsB, si speciile anorganice de arsen au fost
identifcate in ser.
Concentratiile de arsen din firul de par si unghii reflecta de asemenea
expunerea, dar exista dificultati in concluzionarea ca acest arsen nu provine din
adsorbtia externa ca rezultat al expunerii externe.

4.3 Efectele arsenului


4.3.1 Efecte cancerigene
Efectul cancerigen al arsenului a fost prima data observat in urma cu mai mult
de 100 de ani de catre Hutchinson (1887) care a observat ca un numar neobisnuit de
mare de tumori se dezvolta la pacientii tratati cu compusi arsenicali. In 1980, in
revizia pe care a realizat-o Agentia Internationala de Cercetare a Cancerului, a

25

determinat faptul ca toti compusii anorganici ai arsenului sunt cancerigeni pentru piele
si plaman (expunere prin inhalare) la om.
Arsenul este singura substanta pentru care carcinogenicitatea este stabilita in absenta
dovezilor suficiente de la animale. Carcinogenicitatea la nivelul pielii a fost prima
data descrisa de Agricola la muncitorii care manuiau arsenicat de cobalt; in secolul
XIX cancerul de piele a fost asociat cu ingestia de arsen medicinal iar incepand cu
anul 1930, a fost asociat cu ingestia de apa potabila contaminata. Cauzalitatea acestei
asocieri este acceptata. Boala Bowen a pielii este o varietate a cancerului de piele
constand din celule canceroase multiple scuamoase superficiale aparand pe ariile
neexpuse la soare ale corpului; aceasta a fost descrisa in special la indivizii cu o
istorie de expunere lunga la arsen prin ingestie. Excesul de cancer pulmonar la
muncitorii din topitorii sau in alte locuri de munca expusi prin inhalare la arsen nu se
datoreaza fumatului, nichelului sau altor factori de confuzie, ci este o cauzalitate
acceptata.
Ingestia de apa potabila contaminata cu arsen a fost asociata cu cancere
interne, inclusiv cancerul de plaman, vezica urinara, renal si hepatic. Studiile conduse
in Taiwan au fost folosite pentru evaluarea riscului; expunerea majora considerata in
aceste studii a fost apa de fantana, care era folosita pe scara larga in aceasta tara.
In general, cauzalitatea asocierilor dintre arsenul organc ingerat si cancerele
interne (cu exceptia celui tegumentar) este foarte sugestiva dar in mod curent este
foarte controversata. Aceast fapt se datoreaza catorva factori. In timp ce cele mai
multe evidente sunt de la o populatie din Taiwan, un criteriu pentru cauzalitate in
studiile epidemiologice este coroborarea evidentelor de la mai multe studii cu
populatii diferite, putand fi alti factori responsabili pentru acele diferente. Studiile din
Taiwan nu evalueaza expunerile individuale (nu este cunoscut din ce fantani beau
indivizii) fapt care ar putea conduce la clasificari eronate. Agregarea cu valorile
expunerii in trei grupuri poate avea un efect mare pe configurarea doza-raspuns,
estimarile pentru valorile joase, mascheaza nelinearitatea si supraestimeaza diferentele
intra-sate in ceea ce priveste expunerea. Ar putea exista probleme cu modelele
matematice folosite pentru estimarea efectelor la expuneri joase (unde date actuale au
fost inaccesibile), de exemplu, s-a presupus o relatie doza-raspuns liniara si aceasta ar
putea sa nu fie posibil. Continutul de arsen din alimente nu a fost luat in considerare
in aceste studii, si se estimeaza a fi mare in Taiwan (comparativ cu cel din SUA),
facand extrapolarile dificile. Pentru rezolvarea acestor incertitudini din jurul
26

estimarilor actuale ale riscului pentru cancerele interne pentru arsenul anorganic, este
necesar sa se inteleaga mai bine mecanismele biologice care afecteaza relatia dozaraspuns impreuna cu studiile epidemiologice care se adreseaza surselor de
incertitudini discutate mai sus.
Deoarece arsenul este cunoscut ca find unicul carcinogen la om dar nu si la
rozatoare, o atentie considerabila a fost acordata in incercarea de a intelege
mecanismele carcinogenicitatii la om. O considerabila baza de date exista in ceea ce
priveste genotoxicitatea atat a As (III) cat si pentru As (V). Datele existente indica
faptul ca arsenul nu induce mutatii punctiforme, insa induce schimburi cromatidiene
intre cromatidele surori si aberatii cromozomiale.
Agentia de Protectie a Mediului din SUA clasifica As drept carcinogen pentru
aceea ca exista suficiente dovezi din studii epidemiologice pentru a sustine asocierea
cauzala intre expunere si cancerul cutanat. La om, expunerea cronica induce o serie de
modificari caracteristice in epiteliul tegumentar, incepand cu hiperpigmentarea pana la
hiperkeratoza. Ultima a fost descrisa histologic ca prezentand o proliferare de
hematina de natura verucoasa cu deranjament a portiunii scuamoase a epiteliului sau,
in anumite cazuri, carcinom al celulelor scuamoase. Pot fi descrise doua tipuri
celulare de cancer indus de As: carcinomul bazocelular si carcinomul scuamocelular,
aparand in zone keratotice. Cancerele bazocelulare sunt de obicei numai local
invazive dar carcinoamele scuamoase pot determina metastaze la distanta. Cancerele
de piele difera de cele induse de razele UV prin aceea ca ele apar in zone ale corpului
care nu sunt expuse la soare (de ex. palme si talpi) si, de asemenea, apar ca leziuni
multiple.
Expunerea ocupationala la As din aer poate, de asemenea, fi asociata cu
cancerul pulmonar, de obicei forma greu diferentiabila de carcinom bronhogenic
epidermoid. Perioada de timp dintre inceputul expunerii si aparitia cancerului
pulmonar asociat As a fost gasita a fi de ordinul 35-45 ani. Enterline si Marsh (1980)
in studiul lor pe muncitorii de la topitoria de cupru din Tacoma, Washington, au
raportat o perioada de latenta de 20 de ani.
Alta tumora viscerala care a fost descrisa a se asocia expunerii la As este
hemangiosarcomul hepatic. Alte cancere descrise au fost limfoamele, leucemiile si
cancerele de nazofaringe, rinichi si vezica urinara. Smith si col. (1992) au estimat ca
riscul de deces pe perioada vietii prin cancer hepatic, pulmonar sau vezica urinara ar

27

putea fi mai mare de 13/1000 la persoane care au consumat 1 litru de apa pe zi de apa
contaminata cu mai mult de 50 g/l As.
De asemenea, studiile experimentale pentru studierea carcinogenicitatii
compusilor organici ai As au fost negative.
Studiile facute pentru studierea mutagenicitatii As au fost in general negative.
As nu induce mutatii genetice la bacterii. De asemenea s-a observat ca nu creste
numarul mutatiilor la soarecele L51784, in timp ce alte metale cunoscute sau
presupuse a fi mutagene (cadmiu, nichel sau tran-platinium), au aratat-o. Cateva studii
sugereaza aceea ca atat forma de As (III) cat si cea (V) din compusi sunt capabile sa
produca rupturi cromozomiale si aberatii cromozomiale la nivelul limfocitelor umane
si la nivelul culturilor celulare cutanate umane. Majoritatea studiilor indica ca
populatiile expuse profesional sau farmaceutic la As au un nivel crescut de aberatii
cromozomiale la nivelul limfocitelor periferice, desi rigoarea stiintifica a unora din
aceste studii a fost pusa sub semnul intrebarii.

4.3.2 Efecte necancerigene

Manifestarile cutanate

Spre deosebire de multe alte manifestari timpurii nespecifice ale intoxicatiei


cronice cu arsen care creaza dificultati de diagnostic, clasicele manifestari cutanate
sunt distincte si caracteristice. Aparitia lor urmeaza de obicei o secventialitate,
incepand cu hiperpigmentatia apoi progresand la hiperkeratoza palmo-plantara.
Pacientii pot dezvolta ulterior ocazional dar nu ca o regula, pe ariile de de
hiperkeratoza, un cancer tegumentar diferit de melanom. Hiperpigmentarea apare in
picaturi de ploaie care este pronuntata pe trunchi si extremitati dar poate de
asemenea implica membranele mucoase cum ar fi limba sau mucoasa bucala.
Picaturile de ploaie rezulta prin existenta maculelor hipopigmentate (in diametru de
2-4 mm ) pe un fond de maro inchis. Desi mai putin comune, se descriu
hiperpigmentarile difuze, pigmetari localizate sau in pete, afectand mai ales faldurile
pielii si asa numite leukodemie sau leukomelanoza, in care maculele hipopigmentate
iau aspect de pete de culoare alba. Mandal si col. 1996 au raportat ca pigmentarea
poate evolua la leukomelanoza dupa cativa ani dupa ce subiectul nu mai este expus.

28

Pigmentatia nu este legata histopatologic de hiperkeratoza arsenicala si nu este un


precursor direct al cancerului.

Efectele gastro-intestinale

In expunerea cronica simptomele gastrointestinale sunt adesea absente. S-a


descris si splenomegalie dar este un semn variabil. Analiza histopatologica a ficatului
poate descoperi fibroza periportala asociata cu largirea usoara pana la moderata a
tracturilor portale si fenomene inflamatorii moderate sau chiar absente. Hipertrofia
obliteranta intima a venulelor intrahepatice a fost raportata rezultand ostructia fluxului
venos portal, cresterea presiunii intrasplenice si hipersplenism. Concentratia de arsen
din ficat poate fi marcat crescuta. Au fost raportate cateva cazuri de evolutie a
hipertensiunii portala necirotice la ciroza, la pacienti expusi la compusi arsenicali din
medicamente. Din nefericire studiile care au identificat ciroza nu au putut evalua
consumul de etanol, cea mai importanta cauza a cirozei, de aceea legatura etiologica
ramane incerta.

Efectele cardiovasculare

Ingestia cronica a condus la aparitia de boala vasculara periferica. Cel mai


important raport privind aceasta afectare provine din Taiwan, unde a fost incriminat
consumul de apa de fantana, intre anii 1900 si inceputul anilor 1960, unde au fost
inregistrate peste 1000 de cazuri de boala picioarelor negre. Valoarea arsenului in
apa a fost de 0,35-1,14 ppm, cu o valoare mediana de 0,78 ppm. Boala debuteaza cu
senzatii de racire a si amorteli ale extremitatilor, de obicei ale picioarelor, fenomene
de claudicatie intermitenta, cu progresie la ulceratii in cativa ani, gangrena si
amputatiei spontane. Studiul histologic al tesuturilor afectate a aratat fenomene de
trombangeita obliteranta si arterioscleroza obliteranta afectand in particular vasele
mici. Aceste afectari vasculare se asociaza cu manifestarile clasice cutanate. Desi
substantele humice izolate din fantanile arteziene din zona endemica au fost asociate
cu actiunea trombogenica la modele experimentale, nu exista date epidemiologice sau
histopatologice provenite din tesuturi umane care sa lege substantele humice de boala
picioarelor negre.
Intr-o recenta revizuire privind efectele vasculare ale arsenului, Engel si col.
1994 au citat cateva rapoarte germane continand efecte evidente de boala vasculara

29

periferica, incluzand tromboangeita obliteranta si evidente gangrene ale extremitatilor,


la viticultorii germani care prezentau intoxicatie cronica cu arsen din consumul
substitutelor de vin contaminate. Desi o expunere mare prin apa potabila acompaniata
de manifestari cutanate a fost raportata in Regiunea Lugunera din nordul Mexicului,
in Cordova si Salta din Argentina si, recent, in Bengalul de Vest, India, investigatorii
din aceste regiuni au raportat identificarea unui numar mic de boli vasculare periferice
sau chia lipsa lor. Un recent studiu angiografic la 12 pacienti cu manifestari cutanate
de intoxicatie din Argentina, provincia Salta, a gasit o microangiopatie la toti
pacientii, jumatate dintre acestia fiiind sub 25 ani, dar nu a fost descoperita o boala
vasculara periferica evidenta, in aceasta regiune.
Chen si col. in 1995, a studiat relatia dintre ingestia cronica de arsen prin apa
potabila si hipertensiune in zona endemica cu boala picioareler negre din Taiwan, si
nu a gasit nici o corelatie. In 1982, Departamentul de Sanatate Publica din Michigan,
SUA a studiat aceeasi asociere negasind, de asemenea, nicio o corelatie.
Engel si Smith in 1994 au investigat o relatie ecologica intre mortalitatea
cardiovasculara si arsenul din apa potabila din 30 de tari din SUA unde media
concentratiei a fost mai mare de 5 g/l. Datele au aratat faptul ca concentratia de arsen
s-a corelat direct proportional cu cresterea mortalitatii prin boli ischemice cardiace.

Efectele hematologice

Intoxicatia acuta si cronica cu arsen poate produce anemie, leucopenie si


trombocitopenie. Recent, Winski si Carter in 1998, au examinat efectul arsenatului si
arsenitilor asupra morfologiei eritrocitelor umane pe un model in vitro. Au fost
observate, in experimente pe rozatoare, tulburari in biosinteza de hem-ului,
caracterizate prin cresterea excretiei urinare de uroporfirina.

Efectele pulmonare

Intr-un studiu privind efectele arsenului din apa potabila din Bengalul de Vest,
India a fost notat faptul ca 57% dintre pacientii cu hiperpigmentare (89 din totalul de
156) au prezentat tuse. Au fost realizate si probele functionale care au dat rezultate
nesatisfacatoare lasand deschise aceste studii.

30

Efecte imunologice
S-a dovedit ca arsenul anorganic are efecte imunomodulatoare si imunotoxice
pe modele experimentale. Expunerea subacuta sau cronica la doze mari (mai mari
decat 0,05 mg/kg/zi) a fost asociata cu scaderea numarului de leucocite periferice,
capacitatea arsenului de a supresa parti ale raspunsul imun ar putea constitui baza
pentru utilizarea sa in trecut in scop terapeutic. Potentialul efect al expunerii la
concentratii joase de arsen asupra raspunsului imun nu a fost investigata adecvat; un
studiu cross-sectional din Michigan a fost cu rezultate clare in privinta efectelor de
imunomodulare. Efectele imunomodulatoare si imunotoxice au fost demonstrate de
cateva modele experimentale "in vivo" si "in vitro". La doze mici de substanta
stimularea culturilor de limfocite umane a fost crescuta. S-a observat ca la doze mari
de

arsenit

si

arsenat,

stimularea

limfocitelor

periferice

umane

la

PHA

(phitohemaglutinina) a fost complet inhibata, observatie controversata.


Gosenbatt in 1992 a concluzionat ca efectele arsenatului si arsenitului nu difera in ce
priveste capacitatea lor de a afecta proliferarea celulara.
Efectele neurologice
In expunerea subacuta sau cronica, arsenul poate duce in mod ocazional la
neuropatie periferica evidenta in absenta antecedentelor gastrointestinale sau semnelor
si simptomelor cardiovasculare. O neuropatie periferica evidenta a fost raportata ca
urmand ingestia de apa potabila continand arsen in concentratie de 10 mg/l sau mai
mult. Hotta, in 1989, a precizat faptul ca aparitia neuropatiei este inconstanta la
indivizii cronic expusi la apa potabila la concetratii de 0,1-1,0 mg /l. Asa cum a fost
notat de catre Hotta, in revizuirea studiilor pe cohortele afectate de dermatite
asenicale, neuropatia nu a fost trecuta ca un semn comun obseravat in Taiwan,
Cordoba, Argentina; sau Antofagasta, Chile, Basu si col. 1996 a descris recent o
neuropatie predominant senzoriala la 8 pacienti cu dermatoza arsenicala din Bengalul
de Vest, India.
Efectele endocrine
Inhibarea complexului enzimatic al piruvat dehidrogenazei si efectele pe
metabolismul carbohidrat si pe respiratia celulara a fost o descoperire care dureaza
inca din anul 1949 ca fiind efectul major al intoxicatiei acute cu arsen. Studiile

31

experimentale privind efectul arsenului asupra metabolismului glucozei au aratat


diferente interspecii vizibile. Efecte au prezentat si compusii organici ai arsenului
(fenilarsinele) care au inhibat transportul de glucoza stimulat de catre insulina din
muschii scheletici de sobolan, acelasi proces de crestere a fost observat si in
musculatura umana, "in vitro". Pana acum nici hiperglicemia si nici hipoglicemia nu
au fost descrise ca efecte identificate in intoxicatia subacuta cu arsen. Rahman si col.
In 1998 a condus un studiu cross-sectional, in vestul Bangladesh-ului, urmarind si
prevalenta diabetului zaharat printre rezidentii cu hiperkeratoza, ca urmare a expunerii
la arsenul din apa de fanana. Au fost confirmate 21 de cazuri de diabet dintre cei 163
de subiecti expusi prezentand kiperkeratoza.

Efectele asupra functiei reproductive si dezvoltarii

Exista foarte putine studii privind arsenul si calitatea functiei reproductive la


om. Tabacova et al. 1994 a raportat rezultate similare in Bulgaria, unde complicatiile
sarcinii si deceselor perinatale atribuibile malformatiilor congenitale au fost mai
numeroase la femeile care locuiau in apropiere de o topitorie de cupru fata de cele
care locuiau intr-o regiune neexpusa. Swan si col. in 1995, au raportat ca nu s-a gasit
nici o relatie intre expunerea ocupationala la arsenul din industria semiconductorilor si
numarul de avorturi

Expertii din Ungaria au raportat o corelatie intre cresterea

concentratiei de arsen in apa de fantana (60 270 g/l) si cresterea incidentei de avort
spontan si decese perinatale fara o crestere a nasterilor premature din anul 1980 pana
in 1987. De asemenea, o alta evaluare a datelor demografice din 1970 pana in 1987,
au indicat faptul ca frecventa avorturilor spontane si frecventa nascutilor morti a fost
crescuta la populatia care consuma apa din fantani, cu concentratie depasind 100 g
/l.

Efecte teratogene

S-a dovedit ca arsenul poate avea actiune embrio-letala si teratogenica la


cateva specii de animale. Desi anumite studii au aratat o relatie intre expunerea la
arsen si efectele asupra sarcinii, acestea nu pot fi considerate a fi corespunzatoare
pentru a trage concluzii certe. Intr-un studiu pe mai multe generatii de soareci, nu au
fost observate efecte asupra fertilitatii; ceea ce s-a observat este faptul ca arsenul se

32

acumuleaza in epididimul hamsterilor, soarecilor si marmotelor, sugerand posibilitatea


unor efecte asupra functiei reproducatoare, dar se impun studii viitoare.
Studii recente au descoperit ca arsenul trece bariera placentara umana,
conducand la cresterea concentratiei care este aproape la fel de mare in cordonul
ombilical ca si in sangele matern..Se poate concluziona ca arsenul are efect direct in
vivo dar efectele sale ar putea fi exagerate de toxicitatea materna.
Clinica intoxicatiei cronice cu As
Expunerea cronica la compusi anorganici ai As poate conduce la
neurotoxicitate atat la nivelul sistemului nervos periferic cat si la nivelul sistemului
nervos central. De obicei, neurotoxicitatea incepe cu modificari senzoriale, parestezie
si slabiciuni musculare, progresand de la nivelul proximal la cel distal al grupelor
musculare. Neuropatia periferica poate fi progresiva implicand atat neuronii sensitivi
cat si cei motori, ducand la demielinizare a axonilor nervilor lungi, dar efectele sunt
legate de doza. Expunerea acuta la o singura doza mare poate produce debutul
paresteziei si disfunctie motorie in 10 zile. Expunerile cronice din mediul ocupational
produc efecte insidioase, care apar dupa o perioada de ani, fiind foarte greu de stabilit
relatiile doza-raspuns.
Afectarea ficatului, caracteristica expunerilor cronice sau pe termen lung, se
manifesta initial prin icter si poate progresa la ciroza si ascita. Efectele toxice asupra
celulelor parenchimului hepatic se manifesta prin cresterea enzimelor hepatice in
singe iar studii experimentale la animale arata granule si alterari in ultrastructura
mitocondriei si manifestari nespecifice ale lezarii celulare inclusiv pierderea de
glicogen.
Boala vasculara periferica a fost observata la persoane expuse cronic la arsenul
din apa potabila din Taiwan si Chile; aceasta se manifesta prin acrocianoza si
fenomene Raynauld si poate progresa la endarterita obliteranta si gangrena
extermitatilor (boala picioarelor negre). Acest efect specific pare a fi legat de o doza
cumulativa a As, dar prevalenta este necunoscuta prin dificultatile de separare a bolii
vasculare periferice indusa de As, de celelalte cauze de gangrena. Recent, Engel si
Smith 1994 au descoperit o crestere a mortalitatii prin boli vasculare periferice in
SUA, in zonele cu As in concentratii depasiind 20 g/dl, dar autorii recunosc ca
relatia poate fi supusa multor comentarii.
33

Semne si simptome in expunerea cronica la arsen

Leziunile pielii si neuropatia periferica sunt cele mai sugestive efecte ale
ingestiei de As. Neuropatia poate debuta insidios in intoxicatia cronica fara alte
simptome aparente. Dar daca se face o evaluare completa se vor gasi semne de lezare
multiorgan si multisistemice cum ar fi anemia, leucopenia, modificari cutanate sau
cresteri ale enzimelor hepatice. Manifestarile ingestiei cronice depind atat de
intensitatea cat si de durata expunerii.O expunere la cateva mg pe zi duce la anemie,
neuropatie si toxicitate hepatica in cateva saptamani sau cateva luni. Semnele
hematologice si neurologice pot aparea cu aceeasi perioada de latenta. Semnele
dermatologice apar dupa o perioada de latenta mai mare, respectiv 3-7 ani pentru
modificarile de pigmentare si keratoza si 20-40 ani pentru cancer, acestea putand
aparea dupa doze chiar mai mici decat cele care cauzeaza neuropatia sau anemia.
Daca ne referim la manifestarile care apar dupa inhalarea cronica a prafului cu
As acestea pot fi : simptome respiratorii, perforatie de sept nazal si cancer pulmonar
dar in mediul de munca unde ele au fost descrise, sunt exterm de rare prin
reglementarile existente.

Testele paraclinice

Testele de laborator pot confirma diagnosticul de intoxicatie cu As,


completand diagnosticul clinic care adesea este foarte greu de pus atat in intoxicatia
acuta dar mai ales in cea cronica, fiind manifestari cu un spectru foarte larg. In afara
testelor generale pentru functia ficatului, creatinina, viteza de conducere nervoasa,
EKG, radiografie pulmonara, biopsie osoasa, se poate determina concentratia As
urinar, ca test specific. Unii compusi arsenici, in particular cei cu solubilitate scazuta,
daca sunt ingerati pot fi vizibili pe o radigrafie abdominala.
Indicatorii biologici ai expunerii la As sunt sangele, urina si firul de par.
Deoarece As are un timp de injumatatire scurt, nivelul sangvin este util numai pentru
cateva zile in expunerea acuta, dar nu poate fi utilizat in evaluarea expunerii cronice.
As urinar este cel mai bun indicator pentru expunerea curenta sau recenta si a fost
identificat a fi la nivelul de sute de micrograme per litru la cei expusi ocupational. Nu
trebuie uitat ca anumite alimente de origine marina pot contine concentratii foarte

34

mari de compusi organoarsenicali care nu prezinta toxicitate semificativa si sunt rapid


eliminati prin urina fara sa sufere transformari. Muncitorii trebuie sa fie preveniti sa
nu consume asemenea preparate cu 2 zile inainte de testare. Concentratiile de la
nivelul firului de par sau din unghii pot fi utile in evaluarea expunerii trecute, dar
interpretarile sunt dificile, existand problema diferentierii de contaminarea externa.
Nu exista parametrii biochimici specifici care sa reflecte toxicitatea As, dar
evaluarile efectelor clinice trebuie interpretate cunoscand bine datele de istoric al
expunerii.

4.3.3

Tratamentul intoxicatie cronice cu arsen

Tratamentul in expunerea la metale toxice (inclusiv in cazul intoxicatiei cu


arsen)se face prin utilizarea agentilor de chelare. Chelarea este formarea unui complex
in care ionul de metal este asociat cu un donator de electroni. Agentul de chelare ideal
trebuie sa fie solubil in apa, rezistent la biotransformare, capabil sa formeze complexe
netoxice cu metalele toxice, sa fie excretat din organism precum, o conditie esentiala,
sa aiba o afinitate foarte mica pentru metalele esentiale, mai ales pentru zinc si calciu.
Cel mai eficient mod de interventie in cazul intoxicatiilor cronice cu arsen
din apa potabila este oprirea expunerii prin inlaturarea/reducerea arsenului din apa procedee costisitoare - si, cel mai adecvat, gasirea unei surse alternative de apa fara
arsen.

BIBLIOGRAFIE
1.

Abel, J., and N. De Ruiter. 1989. Inhibition of hydroxyl-radical-generated


DNA degradation by metallothionein. Toxicol. Lett. 47:191-196.

35

2.

Abernathy, C.O., W. Marcus, H. Chen, and P. White. 1989. Report on


Arsenic Work Group Meetings. U.S. Environmental Protection Agency,
Office of Drinking Water, Washington, D.C.

3.

Adams, M.A., P.M. Bolger, and E.L. Gunderson. 1994. Dietary intake and
hazards of arsenic. Pp. 41-49 in Arsenic: Exposure and Health, W.R.
Chappell, C.O. Abernathy, and C.R. Cothern, eds. Northwood, U.K.:
Science and Technology Letters.

4.

Agahian, B., J.S. Lee, J.H. Nelson, and R.E. Johns. 1990. Arsenic levels in
fingernails as a biological indication of exposure to arsenic. Am. Ind. Hyg.
Assoc. J. 51:646-651.

5.

Ahmann, D., A.L. Roberts, L.R. Krumholz, and F.M. Morel. 1994. Microbe
grows by reducing arsenic [letter]. Nature 371:750.

6.

Ahmann, D., L.R. Krumholz, H.F. Hemond, D.R. Lovley, and F.M.M.
Morel. 1997. Microbial mobilization of arsenic from sediments in the
Aberjona watershed. Environ. Sci. Technol. 31:2923-2930.

7.

Ahsan, H., M. Perrin, A. Rahman, F. Parvez, M. Stute, Y. Zeng, A. H.


Milton, P. Brandt-R between drinking water and urinary arsenic levels and
skin lesions in Bangladesh. J. Occup. Environ. Med. 42(12):1195-1201.

8.

Aksoy, S., R. Raftogianis, and R. Weinshilboum. 1996. Human


histamineN-methyltransferase

gene:

structural

characterization

and

chromosomal localization. Biochem. Biophys. Res. Comrnun. 219:548-554.


9.

Albores, A., J. Koropatnick, M.G. Cherian, and A.J. Zelazowski. 1992.


Arsenic induces and enhances rat hepatic metallothionein production in
vivo. Chem.-Biol. Interact. 85:127-140.

10.

Anderson, L., and K.W. Bruland. 1991. Biogeochemistry of arsenic in


natural waters: The importance of methylated species. Environ. Sci.
Technol. 25:420-427.

11.

Andreae, M.O. 1977. Determination of arsenic species in natural waters.


Anal. Chem. 49:820-823.

12.

Andrn P., A. Schtz, M. Vahter, R. Attewell, L. Johansson, S. Willers, and


S. Skerfving. 1988. Environmental exposure to lead and arsenic among
children living near a glassworks. Sci. Total Environ. 77:25-34.

13.

Anundi, I, J. Hgberg, and M. Vahter. 1982. GSH release in bile as


influenced by arsenite. FEBS Lett. 145:285-288.
36

14.

Aoki, Y., M.M. Lipsky, and B.A. Fowler. 1990. Alteration of protein
synthesis in primary cultures of rat kidney proximal tubule epithelial cells
by exposure to gallium, indium and arsenite. Toxicol. Appl. Pharmacol.
106:462-468.

15.

Apel, M., and M. Stoeppler. 1983. Speciation of arsenic in urine of


occupationally non-exposed persons. Pp. 517-520 in International
Conference Heavy Metals in the Environment, Heidelberg- September
1983. Vol. 1. Edingburgh: CEP Consultants.

16.

Aposhian, H.V. 1997. Enzymatic methylation of arsenic species and other


new approaches to arsenic toxicity. Annu. Rev. Pharmacol. Toxicol. 37:397419.

17.

Aposhian, H. V, E. S. Gurzau, X. C. Le, A. Gurzau, S.M. Healy, X. Lu, M.


Ma, L. Yip, R.. A. Zakharyan, R. M. Maiorino, R. C. Dart, M. G. Tircus,
D.Gonzales-Ramires, D. L. Morgan, D. Avram, M.M. Aposhian.
Occurrence of monomethilaronous acid in urine of humans exposed to
inorganic arsenic. Chem. Res. Toxicol. 2000, 13, 693-697

18.

Aposhian, H.V., R. Zakharyan, Y. Wu, S. Healy, and M.M. Aposhian.


1997.Enzymatic methylation of arsenic compounds: IIAn overview. Pp.
296321 in Arsenic: Exposure and Health Effects, C.O. Abernathy, R.L.
Calderon, and W.R. Chappell, eds. London: Chapman & Hall.

19.

Aposhian V., Zakharyan R., Petrick J., Sampayo Adriana, Radabaugh T.,
Wildfang E., Healy Sheila, Mary Aposhian, Le Chris. 4th International
Conference on Arsenic Exposure and Health Effects Abstract pg 43
Methylarsonous Acid (MMA III), the most toxic and neglected
biotransformant of inorganic arsenic).

20.

Atalla, L.T., C.M. Silva, F.W. Lima. 1965. Activation analysis of arsenic in
human hair-Some observations on the problems of external contamination.
Ann. Acad. Brasil. Cien. 37:432-441.

21.

ATSDR (Agency for Toxic Substances and Disease Registry). 1993.


Toxicological Profile for Arsenic. Rep. TP-92.02. U.S. Department of
Health and Human Services, Agency for Toxic Substances and Disease
Registry, Atlanta, Ga.

22.

Baroni, C., G.J. van Esch, and U. Saffiotti. 1963. Carcinogenesis tests of
two inorganic arsenicals. Arch. Environ. Health 7:668-674
37

23.

Basu, A., and J.S. Lazo. 1990. A hypothesis regarding the protective role of
metallothioneins against the toxicity of DNA interactive anticancer drugs.
Toxicol. Lett. 50:123-135.

24.

Basu, D., J. Dasgupta, A. Mukherjee and D.N. Guha Mazumder. 1996.


Chronic neuropathy due to arsenic intoxication from geo-chemical sourceA five-year follow-up. JANEI. 1:45-47. (cap 4)

25.

Bate, L.C. 1966. Adsorption and elution of trace elements on human hair.
Int. J. Appl. Radiat. Isot. 17:417-423.

26.

Bates, M.N., A.H. Smith, and K.P. Cantor. 1995. Case-control study of
bladder cancer and arsenic in drinking water. Am. J. Epidemiol. 141:523530.

27.

Bauman, J.W. , J. Liu, Y.P. Liu, and C.D. Klaassen. 1991. Increase in
metallothionein produced by chemicals that induce oxidative stress.
Toxicol. Appl. Pharmacol. 110:347-354.

28.

Baylin, S.B., J.G. Herman, J.R. Graff, P.M. Vertino, and J.P. Issa. 1998.
Alterations in DNA methylation: A fundamental aspect of neoplasia. Adv.
Cancer Res. 72:141-196.

29.

Bencko, V., and K. Symon. 1977. Health aspects of burning coal with a
high arsenic content: Arsenic in hair, urine, and blood in children residing
in a polluted area. Environ. Res. 13:378-385.

30.

Biggs, M.L., D.A. Kalman, L.E. Moore, C. Hopenhayn-Rich, M.T. Smith,


and A.H. Smith. 1997. Relationship of urinary arsenic to intake estimates
and a biomarker of effect, bladder cell micronuclei. Mutat. Res. 386:185195.

31.

Bogdan, G.M., A. Sampayo-Reyes, and H.V. Aposhian. 1994. Arsenic


binding proteins of mammalian systems: I. Isolation of three arsenitebinding proteins of rabbit liver. Toxicology 93:175-193.

32.

Borgono, J.M., P. Vicent, H. Venturino, and A. Infante. 1977. Arsenic in the


drinking water of the city of Antofagasta: Epidemiological and clinical
study before and after the installation of the treatment plant. Environ.
Health Perspect. 19:103-105.

33.

Borho, M., and P. Wilderer. 1997. A reliable method for preservation and
determination of arsenite(III) concentrations in groundwater and water
works samples. Aqua 46(3):138-143.
38

34.

Borum, D. 1992. Arsenic Exposure. Draft Report Background Paper. U.S.


Environmental Protection Agency, Washington, D.C.

35.

Brzsnyi, M., A. Berecsky, P. Rudnai, M. Csanady, and A. Horvath. 1992.


Epidemiological studies on human subjects exposed to arsenic in drinking
water in southeast Hungary. Arch. Toxicol. 66:77-78.

36.

Bozsai, G., Z. Deak, M. Csanadi, J. Ring, A. Horvath, and Z. Karpati. 1989.


Determination of arsenic content of hair samples to assess the role of
drinking water in the arsenic load of population. Egszsgtudomny
33:115-124.

37.

Bramen, R.S., and C.D. Foreback. 1973. Methylated forms of arsenic in the
environment. Science 182:1247-1249.

38.

Bright, D.A., M. Dodd, and K.J. Reimer. 1996. Arsenic in subarctic lakes
influenced by gold mine effluent: The occurrence of organoarsenicals and
"hidden" arsenic. Sci. Total Environ. 180:165-182.

39.

Brown, M.M., B.C. Rhyne, R.A. Goyer, and B.A. Fowler. 1976. The
intracellular effects of chronic arsenic exposure on renal proximal tubule
cells. J. Toxicol. Environ. Health 1:505-514.

40.

Brown, K.G., H.R. Guo, T.L. Kuo, and H.L. Greene. 1997. Skin cancer and
inorganic arsenic: Uncertainty status of risk. Risk Anal. 17:37-42.

41.

Buchet, J.P., and R. Lauwerys. 1988. Role ofthiols in the in vitro


methylation of inorganic arsenic by rat liver cytosol. Biochem. Pharmacol.
37:3149-3153.

42.

Buchet, J.P., R. Lauwerys, and H. Roels. 1981a. Comparison of the urinary


excretion of arsenic metabolites after a single dose of sodium arsenite,
monomethylarsonate or dimethylarsinate in man. Int. Arch. Occup.
Environ. Health 48:71-79.

43.

Buchet, J.P., R. Lauwerys, and H. Roels. 1981b. Urinary excretion of


inorganic arsenic and its metabolites after repeated ingestion of sodium
metaarsenite by volunteers. Int. Arch. Occup. Environ. Health 48:111-118.

44.

Buchet, J.P., A. Geubel, S. Pauwels, P. Mahieu, and R. Lauwerys. 1984.


The influence of liver disease on the methylation of arsenite in humans.
Arch. Toxicol. 55:151-154.

39

45.

Buchet, J.P., and R. Lauwerys. 1983. Evaluation of exposure to inorganic


arsenic in man. Analytical Techniques for Heavy Metals in Biological
Fluids, S. Facchetti, ed. Amsterdam: Elsevier. Pp. 75-90.

46.

Buchet, J.P., D. Lison, M. Ruggeri, V. Foa, and G. Elia. 1996. Assessment


of exposure to inorganic arsenic, a human carcinogen, due to the
consumption of seafood. Arch. Toxicol. 70:773-778.

47.

Buchet, J.P., and R. Lauwerys. 1985. Study of inorganic arsenic


methylation by rat liver in vitro: Relevance for the interpretation of
observations in man. Arch. Toxicol. 57:125-129.

48.

Buchet, J.P., J. Pauwels, and R. Lauwerys. 1994. Assessment of exposure to


inorganic arsenic following ingestion of marine organisms by volunteers.
Environ. Res. 66:44-51.

49.

Buchet, J.P., J. Staessen, H. Roels, R. Lauwerys, and R. Fagard. 1996.


Geographical and temporal differences in the urinary excretion of inorganic
arsenic: A Belgian population study. Occup. Environ. Med. 53:320-327.

50.

Butterworth, B.E., R.B. Conolly, and K.T. Morgan. 1995. A strategy for
establishing mode of action of chemical carcinogens as a guide for
approaches to risk assessments. Cancer Lett. 93:129-146.

51.

Calderon, R.L., E. Hudgens, X.C. Le, D. Schreinemahers, and D. J.


Thomas. 1999. Excretion of arsenic in urine as a function of exposure to
arsenic in drinking water. Environ. Health Perspect. 107(8):663-667.

52.

Cantor, K. P. 2001. Invited commentary: Arsenic and cancer of the urinary


tract. Am. J. Epidemiol. 153(5):422-423.

53.

Carlson-Lynch, H., B.D. Beck, and P.D. Boardman. 1994. Arsenic risk
assessment. Environ. Health Perspect. 102:354-356.

54.

Cebrian, M.E., A. Albores, M. Aguilar, and E. Blakely. 1983. Chronic


arsenic poisoning in the north of Mexico. Hum. Toxicol. 2:121-133.

55.

Challenger, F. 1951. Biological methylation. Adv. Enzymol. 12:429-491.

56.

Challenger, F. 1945. Biological methylation. Chem. Rev. 36:315-361.

57.

Chatterjee, A., D. Das, B.K. Mandal, T.R. Chowdhury, G. Samanta, and D.


Chakraborti. 1995. Arsenic in ground water in six districts of West Bengal,
India: The biggest arsenic calamity in the world. Part 1. Arsenic species in
drinking water and urine of the affected people. Analyst 120:643-650.

40

58.

Chan P.C. and Huff J. 1997. Arsenic carcinogenesis in animals and humans:
mechanistic,

experimental

and

epidemiologic

evidence.

Environ.

Carciog.Ecotox. Rev., C15, 83-122.


59.

Chen, C.J. 1990. Blackfoot disease [letter]. Lancet 336(8712):442.

60.

Chen, C.J., and C.J. Wang. 1990. Ecological correlation between arsenic
level in well water and age-adjusted mortality from malignant neoplasms.
Cancer Res. 50:5470-5474.

61.

Chen, C.J., Y.M. Hsueh, M.S. Lai, M.P. Shyu, S.Y. Chen, M.M. Wu, T.L.
Kuo, and T.Y. Tai. 1995. Increased prevalence of hypertension and longterm arsenic exposure. Hypertension 25:53-60.

62.

Chen, S.L., S.R. Dzeng, M.H. Yang, K.H. Chiu, G.M. Shieh, and C.M. Wai.
1994. Arsenic species in ground water of the blackfoot disease area,
Taiwan. Environ. Sci. Technol. 28:877-881.

63.

Chen, C.L., and P.D. Whanger. 1994. Interaction of selenium and arsenic
with metallothionein: Effect of vitamin B12. J. Inorg. Biochem. 54:267276.

64.

Chen, B., C.T. Burt, P.L. Goering, B.A. Fowler, and R.E. London. 1986. In
vivo 31-P nuclear magnetic resonance studies of arsenite induced changes
in hepatic phosphate levels. Biochem. Biophys. Res. Commun. 139:228234.

65.

Chen, C.J., T.L. Kuo, and M.M. Wu. 1988. Arsenic and cancers [letter].
Lancet i:414-415.

66.

Chen, C.J., C.W. Chen, M.M. Wu, and T.L. Kuo. 1992. Cancer potential in
liver, lung, bladder and kidney due to ingested inorganic arsenic in drinking
water. Br. J. Cancer 66:888-892.

67.

Concha, G., B. Nermell, and M. Vahter. 1998a. Metabolism of inorganic


arsenic in children with chronic high arsenic exposure in northern
Argentina. Environ. Health Perspect. 106:355-359.

68.

Concha, G., G. Vogler, D. Lezeano, B. Nermell, and M. Vahter. 1998b.


Exposure to

inorganic arsenic metabolites

during

early human

development. Toxicol. Sci. 44:185-190.


69.

Concha, G., G. Vogler, B. Nermell, and M. Vahter. 1998c. Low arsenic


excretion in breast milk of native Andean women exposed to high levels
ofarsenic in the drinking water. Int. Arch. Occup. Environ. Health 71:42-46.

41

70.

Conner, E.A., H. Yamauchi, and B.A. Fowler. 1995. Alterations in the heme
biosynthetic pathway from the III-V semiconductor metal, indium arsenide
(InAs). Chem.-Biol. Interact. 96:273-285.

71.

Corr, J.J., and E.H. Larsen. 1996. Arsenic speciation by liquid


chromatography coupled with ionspray tandem mass spectrometry. J. Anal.
Atom. Spectrom. 11:1215-1224.

72.

Cotrau, M. 1993. Otrava si viata., Ed. Fundatiei Chemarea Iasi. Pg. 127130.

73.

Crecelius, E., and J. Yager. 1997. Intercomparison of analytical methods for


arsenic speciation in human urine. Environ. Health Perspect. 105:650653.

74.

Crecelius, E.A. 1977. Changes in the chemical speciation of arsenic


following ingestion by man. Environ. Health Perspect. 19:147-150.

75.

Cullen, W.R., B.C. McBride, and J. Reglinski. 1984. The reaction of


methylarsenicals with thiols: Some biological implications. J. Inorg.
Biochem. 21:171-194.

76.

Cullen, W.R., and K.J. Reimer. 1989. Arsenic speciation in the


environment. Chem. Rev. 89:713-764.

77.

Cuzick, J., P. Sasieni, and S. Evans. 1992. Ingested arsenic, keratoses, and
bladder cancer. Am. J. Epidemiol. 136:417-421.

78.

Das, D., A. Chatterjee, B.K. Mandal, G. Samanta, D. Chakraborti, and B.


Chanda. 1995. Arsenic in ground water in six districts of West Bengal,
India: The biggest arsenic calamity in the world. Part 2. Arsenic
concentration in drinking water, hair, nails, urine, skin-scale and liver tissue
(biopsy) of the affected people. Analyst 120:917-924.

79.

Das, D., G. Samanta, B.K. Mandal, T.R. Chowdhury, C.R. Chanda, P.P.
Chowdhury, G.K. Basu, and D. Chakraborti. 1996. Arsenic in ground water
in six districts of West Bengal, India. Environ. Geochem. Health 18:5-15.

80.

Datta, D.V. 1976. Arsenic and non-cirrhotic portal hypertension [letter].

81.

Deaglio, S., D. Canella, G. Baj, A. Arnulfo, S. Waxman, and F. Malavasi.


2001. Evidence of an immunologyc mechanism behind the theapeutic
effects of arsenic trioxide (As2O3) on myeloma cells. Leuk. Res. 25(3):237239.

82.

Dean, J.R., L. Ebdon, M.E. Foulkes, H.M. Crews, and R.D. Massey. 1994.
Determination of the growth promoter, 4-hydroxy-3-nitrophenylarsonic
42

acid in chicken tissue by coupled high-performance liquid chromatographyinductively coupled plasma mass spectrometry. J. Anal. Atom. Spectrom.
9:615-618.
83.

Del Razo, L.M., G.G. Garcia-Vargas, H. Vargas, A. Albores, M.E.


Gonsebatt, R. Montero, P. Ostrosky-Wegman, M. Kelsh, and M.E. Cebrin.
1997. Altered profile of urinary arsenic metabolites in adults with chronic
arsenicism: A pilot study. Arch. Toxicol. 71:211-217.

84.

Delnomdedieu, M., M.M. Basti, J.D. Otvos, and D.J. Thomas. 1994a.
Reduction and binding of arsenate and dimethylarsinate by glutathione: a
magnetic resonance study. Chem.-Biol. Interact. 90:139-155.

85.

Delnomdedieu, M., M.M. Basti, M. Styblo, J.D. Otvos, and D.J. Thomas.
1994b. Complexation of arsenic species in rabbit erythrocytes. Chem. Res.
Toxicol. 7:621-627.

86.

Delnomdedieu, M., M. Styblo, and D.J. Thomas. 1995. Time dependence


of accumulation and binding of inorganic and organic arsenic species in
rabbit erythrocytes. Chem.-Biol. Interact. 98:69-83.

87.

De Kimpe, J.,R. Cornelis, L. Mees, R. Vanholder, and G. Verhoeven.


1999b. 74As- arsenate metabolism in Flemish Giant rabbits with renal
insuffuciency. J. Trace Elem. Med. Biol. 13(1-2):7-14.

88.

Dsi, I. 1992. Arsenic contamination of drinking water in south-east


Hungary. Geogr. Med. 22:45-53.

89.

Dora C.1995. Assessment of the status of Arsenic in Drinking Water and its
Human Health Effects in Hungary and Romania and the Need for Further
Investigation. WHO European Centre for Environment and Health Rome
Division, Rome.

90.

Dumitrescu V., M Aldea, A. Achim, G. Marches, Gh. Romanescu.


Dezinfectie, dezinsectie, deratizare in practica medicala. 1967. Editura
Medicala Bucuresti.

91.

Diamond, G.L. 1988. Biological monitoring of urine for exposure to toxic


metals. in Biological Monitoring of Toxic Metals. T.W. Clarkson, L.
Friberg, G.F. Nordberg, and P.R. Sager. New York: Plenum. Pp. 515-529.

92.

Eaton, A.D. 1994. Determining the practical quantitation level for arsenic.
J. Am. Water Works Assoc. 86(2): 100-114.

43

93.

Engel, R.R., and O. Receveur. 1993. RE: Arsenic ingestion and internal
cancers: A review [letter]. Am. J. Epidemiol. 138:896-897.

94.

EPA (U.S. Environmental Protection Agency). 1981. Methane Arsonic Acid


(MAA): 2-Year Chronic/Oncogenic Rat Feeding Study. Memorandum from
W. Dykstra, Toxicology Branch, Health Effects Division, to R. Mountfort,
Registration Division. May 13. U.S. Environmental Protection Agency,
Office of Pesticides and Toxic Substances, Washington, D.C..

95.

EPA (U.S.

Environmental

Protection

Agency).

1991.

Cacodylic

AcidCarcinogenicity Study in Mice. Memorandum from L.L. Taylor,


Toxicology Branch II, Section II, Health Effects Division, to B. Crompton,
Generic Chemical Support Branch, Special Review and
96.

EPA (U.S. Environmental Protection Agency). 1992a. Review of


Toxicology Studies with Methanearsonic Acid/Methanearsonic Acid,
Monosodium

to

Support

Reregistration

of

the

Test

Substance.

Memorandum from S.L. Malish, Toxicology Branch II, Review Section IV,
Health Effects Division, to B. Briscoe, Special Review and Reregistration
Division, Health Effects Division. Memorandum 009478. April. U.S.
Environmental Protection Agency, Office of Pesticides and Toxic
Substances, Washington, D.C.
97.

EPA (U.S. Environmental Protection Agency). 1992b. Review of


Toxicology Studies with Methanearsonic Acid to Support Reregistration of
the Test Substance. Memorandum from S.L. Malish, Toxicology Branch II,
Review Section IV, Health Effects Division, to B. Briscoe, Special Review
and Reregistration Division, Health Effects Division. Memorandum
009382. March. U.S. Environmental Protection Agency, Office of
Pesticides and Toxic Substances, Washington, D.C.

98.

EPA (U.S. Environmental Protection Agency). 1992c. Review of


Toxicology Studies with Cacodylic Acid to Support Registration of Test
Substance. Memorandum from S.L. Malish, Toxicology Branch II, Review
Section IV, Health Effects Division, to B. Briscoe, Special Review and
Reregistration Division, Health Effects Division. Memorandum 009391.
March. U.S. Environmental Protection Agency, Office of Pesticides and
Toxic Substances, Washington, D.C.

44

99.

EPA (U.S. Environmental Protection Agency). 1992d. Review of


Toxicology Study with Cacodylic Acid to Support Registration of Test
Substance. Memorandum from S.L. Malish, Toxicology Branch II, Review
Section IV, Health Effects Division, to B. Briscoe, Special Review and
Reregistration Division, Health Effects Division. Memorandum 009775.
October. U.S. Environmental Protection Agency, Office of Pesticides and
Toxic Substances, Washington, D.C.

100. EPA (U.S. Environmental Protection Agency). 1993. Cacodylic Acid:


Registrant's

Response

to Agency's

Review

of Toxicology Data.

Memorandum from S.L. Malish, Toxicology Branch II, Review Section IV,
Health Effects Division, to V. Dietrich, Product Manager, Registration
Division. Memorandum 010550. September. U.S. Environmental Protection
Agency, Office of Prevention, Pesticides and Toxic Substances,
Washington, D.C.
101. EPA (U.S. Environmental Protection Agency). 1997. Report on the Expert
Panel on Arsenic Carcinogenicity: Review and Workshop. Prepared bythe
Eastern Research Group, Lexington, Mass., for the U.S. Environmental
Protection Agency, National Center for Environmental Assessment,
Washington, D.C.
102. EPA (U.S. Environmental Protection Agency). 1998. Cacodylic acid. In
Integrated Risk Information System (IRIS). Online. Entry last revised Dec.
1,

1996.

Available:

http://www.epa.gov/iris/subst/0587.htm#II.

U.S.

Environmental Protection Agency, National Center for Environmental


Assessment, Cincinnati, Ohio.
103. EPA (U.S. Environmental Protection Agency). 1988. Special Report on
Inorganic Arsenic: Skin Cancer; Nutritional Essentiality. EPA 625/387/013.
U.S. Environmental

Protection Agency, Risk Assessment

Forum,

Washington, D.C.
104. EPA (U.S. Environmental Protection Agency). 1996. Proposed guidelines
for carcinogen risk assessment. Notice. Fed. Regist. 61(79):1795918011.
105. FAO-IAEA-WHO (Food and Agriculture Organization of the United
Nations-International Atomic Energy Agency-World Health Organization).
1996. Trace Elerments in Human Nutrition and Health. Geneva: World
Health Organization. 343 pp.
45

106. Farmer, J.G., and L.R. Johnson. 1990. Assessment of occupational


exposure to inorganic arsenic based on urinary concentrations and
speciation of arsenic. Br. J. Ind. Med. 47:342-348.
107. Feldman, R.G., C.A. Niles, M. Kelly-Hayes, D.S. Sax, W.J. Dixon, D.J.
Thompson, and E. Landau. 1979. Peripheral neuropathy in arsenic smelter
workers. Neurology 29:939-944.
108. Fo, V., A. Colombi, M. Maroni, M. Buratti, and G. Calzaferri. 1984. The
speciation of the chemical forms of arsenic in the biological monitoring of
exposure to inorganic arsenic. Sci. Total Environ. 34:241-259.
109. Francesconi, K.A. and J.S. Edmonds. 1997. Arsenic and marine organisms.
Adv. Inorg. Chem. 44:147-189.
110. Franzblau, A., and R. Lilis. 1989. Acute arsenic intoxication from
environmental arsenic exposure. Arch. Environ. Health. 44:385-390.
111. Freeman, G.B., R.A. Schoof, M.V. Ruby, A.O. Davis, J.A. Dill, S.C. Liao,
C.A. Lapin, and P.D. Bergstrom. 1995. Bioavailability of arsenic in soil and
house dust impacted by smelter activities following oral administration in
Cynomologus monkeys. Fundam. Appl. Toxicol. 28:215-222.
112. Ganesan, V., A. Johnson, A. Connelly, S. Eckhardt, and R.A. Surtees. 1997.
Guanidinoacetate methyltransferase deficiency: new clinical features.
Pediatr. Neurol. 17:155-157.
113. Germolec, D.R, J. Spalding, G.A. Boorman, J.L. Wilmer, T. Yoshida, P.P.
Simeonova, A. Bruccoleri, F. Kayama, K. Gaido, R. Tennant, F. Burleson,
W. Dong, R.W. Lang, and M.I. Luster. 1997. Arsenic can mediate skin
neoplasia by chronic stimulation of keratinocyte-derived growth factors.
Mutat. Res. 386:209-218.
114. GESAMP (IMO/FAO/UNESCO/WMO/WHO/IAEA/UN/UNEP). 1986.
Joint Group of Experts on the Scientific Aspects of Marine Pollution.
Review of Potentially Harmful Substances; Arsenic, Mercury, and
Selenium. Report and Studies. GESAMP Vol. 28.
115. Gonsebatt, M.E., L. Vega, A.M. Salazar, R. Montero, P. Guzman, J. Blas,
L.M. Del Razo, G. Garcia-Vargas, A. Albores, M.E. Cebrian, M. Kelsh, and
P. Ostrosky-Wegman. 1997. Cytogenetic effects in human exposure to
arsenic. Mutat. Res. 386:219-228.

46

116. Gonsebatt, M.E., L. Vega, L.A. Herrera, R. Montero, E. Rojas, M.E.


Cebrian, and P. Ostrosky-Wegman. 1992. Inorganic arsenic effects on
human lymphocyte stimulation and proliferation. Mutat. Res. 283:91-95.
117. Gregus, Z., A. Gyurasics, and I. Csanaky. 2000. Biliary and urinary
excretion of inorganic arsenic: monomethylarsonous acid as a major biliary
metabolite in rats. Toxicol. Sci. 56(1): 18-25.
118. Greenland, S. and J. Robins. 1994. Invited commentary: Ecologic studies
biases, misconceptions, and counter-examples. Am. J. Epidemiol. 139:747760.
119. Guha Mazumder, D.N., J. Das Gupta, A. Santra, A. Pal, A. Ghose, S.
Sarkar, N. Chattopadhaya, and D. Chakraborti. 1997. Non-cancer effects of
chronic arsenicosis with special reference to liver damage. Pp. 112-123 in
Arsenic: Exposure and Health Effects, C.O. Abernathy, R.L. Calderon, and
W.R. Chappell, eds. London: Chapman & Hall.
120. Guha Mazumder, D.N., R. Haque, N. Ghosh, B.K. De, A. Santra, D.
Chakraborty, and A.H. Smith. 1998. Arsenic Levels in drinking water and
the prevalence of skin lesions in West Bengal, India. Int. J. Epidemiol.
27:871-877.
121. Gunderson, E.L. 1995. FDA total diet study, July 1986-April 1991, dietary
intakes of pesticides, selected elements, and other chemicals. J. AOAC Int.
78:1353-1363.
122. Guo, H.R., H.S. Chiang, H. Hu, S.R. Lipsitz, and R.R. Monson. 1997.
Arsenic in drinking water and incidence of urinary cancers. Epidemiology
8:545-550.
123. Gurzau E and Lazar L. 1995. Arsenic in Drinking Water and Health Effects
in Transilvania, Romania.Regional Public Health, Cluj.
124. Hakala, E., and L. Pyy. 1992. Selective determination of toxicologically
important

arsenic

species

in

urine

by

high-performance

liquid

chromatography-hydride generation atomic absorption spectrometry. J.


Anal. At. Spectrom. 7:191-196.
125. Hakala, E., and L. Pyy. 1995. Assessment of exposure to inorganic arsenic
by determining the arsenic species excreted in urine. Toxicol. Lett.
77:249258.

47

126. Harrington J.M., J.P. Middaugh, D.L. Morse, and J. Housworth. 1978. A
survey of a population exposed to high concentrations of arsenic in well
water in Fairbanks, Alaska. Am. J. Epidemiol. 108:377-385.
127. Healy, S.M., R.A. Zakharyan, and H.V. Aposhian. 1997. Enzymatic
methylation of arsenic compounds: IV. In vitro and in vivo deficiency of the
methylation of arsenite and monomethylarsonic acid in the guinea pig.
Mutat. Res. 386:229-239.
128. Healy, S.M., E.A. Casarez, F. Ayala-Fierro, and H.V. Aposhian. 1998.
Enzymatic methylation of arsenic compounds v. arsenite methyltransferase
activity in tissues of mice. Toxicol. Appl. Pharmacol. 148:65-70.
129. Hei, T.K., S.X. Liu, and C. Waldren. 1998. Mutagenicity of arsenic in
mammalian cells: Role of reactive oxygen species. Proc. Natl. Acad. Sci.
USA 95:8103-8107.
130. Hering, J.G., P.Y. Chen, J.A. Wilkie, and M.L. Elimelech. 1997. Arsenic
removal from drinking water during coagulation. J. Environ. Eng. 123:800808.
131. Hindmarsh, J.T. 1998. Hair arsenic as an index of toxicity [abstract]. Book
of Abstracts of the Third International Conference on Arsenic Exposure and
Health Effects, July 12-15, San Diego, Calif. Pp.7.
132. Hirata, M., A. Tanaka, A. Hisanaga, and N. Ishinishi. 1990. Effects of
glutathione depletion on the acute nephrotoxic potential of arsenite and on
the arsenic metabolism in the hamster. Toxicol. Appl. Pharmacol. 106:469481.
133. Holland, C.D., and R.L. Sielken, Jr. 1993. Quantitative Cancer Modeling
and Risk Assessment. Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall.
134. Hopenhayn-Rich C., M.L. Biggs, and A.H. Smith. 1998. Lung and kidney
cancer mortality associated with arsenic in drinking water in Crdoba,
Argentina. Int. J. Epidemiol. 27:561-569.
135. Hopenhayn-Rich, C., A.H. Smith, and H.M. Goeden. 1993. Human studies
do not support the methylation threshold hypothesis for the toxicity of
inorganic arsenic. Environ. Res. 60:161-177.
136. Hopenhayn-Rich, C., M.L. Biggs, A.H. Smith, D.A. Kalman, and L.E.
Moore. 1996a. Methylation study of a population environmentally exposed
to arsenic in drinking water. Environ. Health Perspect. 104:620628.
48

137. Hopenhayn-Rich, C., M.L. Biggs, D.A. Kalman, L.E. Moore, and A.H.
Smith,. 1996b. Arsenic methylation patterns before and after changing from
high to lower concentrations of arsenic in drinking water. Environ. Health
Perspect. 104:1200-1207
138. Hopenhayn-Rich, C., M.L. Biggs, A. Fuchs, R. Bergoglio, E.E. Tello, H.
Nicolli, and A.H. Smith. 1996. Bladder cancer mortality associated with
arsenic in drinking water in Argentina. Epidemiology 7:117-124.
139. Hostnek, J.J., R.S. Hinz, C.R. Lorence, M. Price, and R.H. Guy. 1993.
Metals and the skin. Crit. Rev. Toxicol. 23:171-235.
140. Hotta, N. 1989. Clinical aspects of chronic arsenic poisoning due to
environmental and occupational pollution in and around a small refining
spot [in Japanese]. Nippon Taishitsugaku Zasshi [Jpn. J. Const. Med.]
53(1/2):49-70.
141. Howard, A.G., and S.C. Apte. 1989. Seasonal control of arsenic speciation
in an estuarine ecosystem. Appl. Organomet. Chem. 3:499-507.
142. Howard, A.G., and S.D.W. Comber. 1989. The discovery of hidden arsenic
species in coastal waters. Appl. Organomet. Chem. 3:509-514.
143. Hsu , K.H., J.R. Froines, and C.J. Chen. 1997. Studies of arsenic ingestion
from drinking water in northeastern Taiwan: Chemical speciation and
urinary metabolites. in Arsenic: Exposure and Health Effects, C.O.
Abernathy, R.L. Calderon, and W.R. Chappell, eds. London: Chapman &
Hall. Pp. 190-209
144. Hu, Y., L. Su, and E.T. Snow. 1998. Arsenic toxicity is enzyme specific and
its affects on ligation are not caused by the direct inhibition on DNA repair
enzymes. Mutat. Res. 408:203-218.
145. Hughes, M.F., and E.M. Kenyon. 1998. Dose-dependent effects on the
disposition of monomethylarsonic acid and dimethylarsinic acid in
themouse after intravenous administration. J. Toxicol. Environ. Health
53:95112.
146. Hughes, M.F., L.M. Del Razo, and E.M. Kenyon. 2000. Dose-dependent
effects on the tissue distribution and methabolism of dimethylarsinic acid in
the mouse after intravenous administration. Toxicology 143 (2): 155-166.
147. IARC (International Agency for Research on Cancer). 1987. Arsenic and
arsenic compounds. Pp. 100-206 in IARC Monographs on the Evaluation of
49

Carcinogenic Risks to Humans. Overall Evaluations of Carcinogenicity: An


Updating of IARC Monographs 1-42, Suppl. 7. Lyon, France: International
Agency for Research on Cancer.
148. Irgolic, K.J. 1994. Determination of total arsenic and arsenic compounds in
drinking water. Pp. 51-60 in Arsenic: Exposure and Health, W.R. Chappell,
C.O. Abernathy, and C.R. Cothern, eds. Northwood, U.K.: Science and
Technology Letters.
149. Irgolic, K.J., D. Spall, B.K. Puri, D. Ilger, and R.A. Zingaro. 1991.
Determination of arsenic and arsenic compounds in natural gas samples.
Appl. Organomet. Chem. 5:117-124.
150. Irgolic, K.J., H. Greschonig, and A.G. Howard. 1995. Arsenic.
Encyclopedia of Analytical Science, A. Townshend, ed. London: Academic.
Pp 168184
151. Johnson, L.R., and J.G. Farmer. 1991. Use of human metabolic studies and
urinary arsenic speciation in assessing arsenic exposure. Bull. Environ.
Contarn. Toxicol. 46:53-61.
152. Kaise, T., H. Yamauchi, Y. Horiguchi, T. Tani, S. Watanabe, T. Hirayama,
and S. Fukui. 1989. A comparative study on acute toxicity of methylarsonic
acid, dimethylarsinic acid, and trimethylarsine oxide in mice. Appl.
Organomet. Chem. 3:273-277.
153. Kalman, D.A., J. Hughes, G. van Belle, T. Burbacher, D. Bolgiano, K.
Coble, N.K. Mottet, and L. Polissar. 1990. The effect of variable
environmental arsenic contamination on urinary concentrations of arsenic
species. Environ. Health Perspect. 89:145-151.
154. Kavanagh, P., M.E. Farago, I. Thornton, W. Goessler, D. Kuehnelt, C.
Schlagenhaufen, and K.J.. Irgolic. 1998. Urinary arsenic species in Devon
and Cornwall residents, UK. A pilot study. Analyst 123:27-29.
155. Kawabata, K., Y. Inoue, H. Takahashi, and G. Endo. 1994. Determination
of arsenic species by inductively coupled plasma mass spectrometry with
ion chromatography. Appl. Organomet. Chem. 8:245-248.
156. Kenyon, E.M., M.F. Hughes, and O.A. Levander. 1997. Influence of dietary
selenium on the disposition of arsenate in the female B6C3F1 mouse. J.
Toxicol. Environ. Health 51:279-299.

50

157. Knowles, F.C. and A.A. Benson. 1983b. The biochemistry of arsenic.
Trends Biochem. Sci. 8(5):178-180.
158. Kenyon, E.M., and M.F. Hughes. 2001. A concise review of the toxicity
and carcinogenicity of dimethyarsinic acid. Toxicology 160(1-3):227-236.
159. Koch, I., L. Wang, W.R. Cullen, C.A. Ollson, and K.J. Reimer. 1998.
Arsenic Speciation in Yellowknife Biota: Impact on the Terrestrial
Environment. Paper presented at the Third International Conference on
Arsenic Exposure and Health Effects, July 12-15, San Diego, Calif.
160. Korte, N.E. and Q. Fernando. 1991. A review of arsenic(III) in
groundwater. Crit. Rev. Environ. Control 21:1-40.
161. Kreppel, H., J. Bauman, J. Liu, J.M. McKim, Jr., and C.D. Klaassen. 1993.
Induction of metallothionein by arsenicals in mice. Fundam. Appl. Toxicol.
20:184-189.
162. Kreppel, H., J. Liu, Y.P. Liu, F.X. Reichl, and C.D. Klaassen. 1994.
Zincinduced arsenite tolerance in mice. Fundam. Appl. Toxicol. 23:32-37.
163. Kristiansen J., J.M. Christensen, B.S. Iversen, and E. Sabbioni. 1997. Toxic
trace element reference levels in blood and urine: influence of gender and
life-style factors. Sci. Total Environ. 204:147-160.
164. Kurttio, P., H. Komulainen, E. Hakala, H. Kahelin, and J. Pekkanen. 1998.
Urinary excretion of arsenic species after exposure to arsenic present in
drinking water. Arch. Environ. Contam. Toxicol. 34:297-305.
165. Lagerkvist, B.J., and B. Zetterlund. 1994. Assessment of exposure to
arsenic among smelter workers: A five year follow-up. Am. J. Ind. Med.
25:477-488.
166. Larsen, E.H., G. Pritzl, and S.H. Hansen. 1993b. Speciation of eight arsenic
compounds in human urine by high-performance liquid chromatography
with inductively coupled plasma mass spectrometric detection using
antimonate for internal chromatographic standardization. J. Anal. Atom.
Spectrom. 8:557-563.
167. Lawrence, J.F., P. Michalik, G. Tam, H.B.S. Conacher. 1986. Identification
of arsenobetaine and arsenocholine in Canadian fish and shellfish by highperformance liquid chromatography with atomic absorption detection and
confirmation by fast atom bombardment mass spectrometry. J. Agric. Food
Chem. 34:315-319.
51

168. Le, X.C., and M. Ma. 1998. Short-column liquid chromatography with
hydride generation atomic fluorescence detection for the speciation of
arsenic. Anal. Chem. 70:1926-1933.
169. Le, X.C., W.R. Cullen, and K.J. Reimer. 1992. Decomposition of
organoarsenic compounds by using a microwave oven and subsequent
determination by flow injection-hydride generation-atomic absorption
spectrometry. Appl. Organomet. Chem. 6:161-171.
170. Le, X.C., W.R. Cullen, and K.J. Reimer. 1994a. Effect of cysteine on the
speciation of arsenic by using hydride generation atomic absorption
spectrometry. Anal. Chim. Acta 285:277-285.
171. Le, X.C., W.R. Cullen, and K.J. Reimer, K. J. 1994b. Human urinary
arsenic excretion after one time ingestion of seaweed, crab and shrimp.
Clin. Chem. 40:617-625.
172. Le, X.C., M. Ma, and N.A. Wong. 1996. Speciation of arsenic compounds
using high-performance liquid chromatography at elevated temperature and
selective hydride generation atomic fluorescence detection. Anal. Chem.
68:4501-4506.
173. Le, X.C., M. Ma, S. Yalcin, N.A. Wong, J. Feldmann, V.W. Lai, and W.R.
Cullen. 1998. Stability of Arsenic Species in Urine and Water.
174. Lerda, D. 1994. Sister-chromatid exchange (SCE) among individuals
chronically exposed to arsenic in drinking water. Mutat. Res. 312:111120.
175. Lin, T.H., and Y.L. Huang. 1995. Chemical speciation of arsenic in urine of
patients with blackfoot disease. Biol. Trace Elem. Res. 48:251-261.
176. Lindgren, A., B.R. Danielsson, L. Dencker, and M. Vahter. 1984.
Embryotoxicity of arsenite and arsenate: Distribution in pregnant mice and
monkeys and effects on embryonic cells in vitro. Acta Pharmacol. Toxicol.
54:311-320.
177. Lu F.J. 1990. Blackfoot disease: arsenic or humic acid? Lancet 336(8707):
115-116.
178. Lu, F.J. 1990. Fluorescent humic substances and blackfoot disease in
Taiwan. Appl. Organomet. Chem. 4:191-195.
179. Ma, M., and X.C. Le. 1998. Effects of arsenosugar ingestion on urinary
arsenic speciation. Clin. Chem. 44:539-550.

52

180. Maeda, S. 1994. Biotransformation of arsenic in the freshwater


environment. Pp. 155-187 in Arsenic in the Environment. Part 1: Cycling
and Characterization, J.O. Nriagu, ed. New York: Wiley Interscience.
181. Mandal, B. K., Y. Ogra, and K.T. Suzuki. 2001. Identification of
dimethylarsinous and monomethylarsonuos acids on human urine of the
arsenic-affected areas in West Bengal, India. Chem. Res. Toxicol. 14(4):
371-378.
182. Mandal, B.K., T.R. Chowdhury, G. Samanta, G.K. Basu, P.P. Chowdhury,
C.R. Chanda, D. Lodh, N.K. Karan, R.K. Dhar, D.K. Tamili, D. Das, K.C.
Saha, and D. Chakraborti. 1996. Arsenic in groundwater in seven districts
of West Bengal, India-The biggest arsenic calamity in the world. Curr. Sci.
(Bangalore) 70:976-986.
183. Mann, S., P.O. Droz, and M. Vahter. 1996a. A physiologically based
pharmacokinetic model for arsenic exposure: I. Development in hamster
and rabbits. Toxicol. Appl. Pharmacol. 137:8-22.
184. Mann, S., P.O. Droz, and M. Vahter. 1996b. A physiologically based
pharmacokinetic model for arsenic exposure: II. Validation and application
in humans. Toxicol. Appl. Pharmacol. 140:471-486.
185. Marafante, E., and M. Vahter. 1987. Solubility, retention and metabolism of
intratracheally and orally administered inorganic arsenic compounds in the
hamster. Environ. Res. 42:72-82.
186. Marafante, E., M. Vahter, and J. Envall. 1985. The role of the methylation
in the detoxication of arsenate in the rabbit. Chem.-Biol. Interact. 56:225238.
187. Marafante, E., M. Vahter, H. Norin, J. Envall, M. Sandstrm, A.
Christakopoulos,

and

R.

Ryhage.

1987.

Biotransformation

of

dimethylarsinic acid in mouse, hamster and man. J. Appl. Toxicol. 7:111117.


188. Marafante, E., and M. Vahter. 1984. The effect of methyltransferase
inhibition on the metabolism of [74As]arsenite in mice and rabbits. Chem.Biol. Interact. 50:49-57.
189. Marafante, E., M. Vahter, and J. Envall. 1985. The role of the methylation
in the detoxication of arsenate in the rabbit. Chem.-Biol. Interact. 56:225238.
53

190. MARTA (Middle Atlantic Reproduction and Teratology Society). 1996.


Historical control data. in Handbook of Developmental Toxicology, R.D.
Hood, ed. Boca Raton, Fla.: CRC Press., Pp. 713-733.
191. Manescu, S., 1985. Tratat de Igiena., Vol I, Editura Mediciala. Bucuresti.
Pp 461-465.
192. Manescu, S., M. Cucu, M. L. Diaconescu. 1994. Chimia sanitara a
mediului. Editura Medicala, Bucuresti. Pp. 77-78.
193. Mayer, D.R., W. Kosmus, H. Pogglitsch, D. Mayer, and W. Beyer. 1993.
Essential trace elements in humans: Serum arsenic concentrations in
hemodialysis patients in comparison to healthy controls. Biol. Trace Elem.
Res. 37:27-38.
194. Menzel, D.B., M. Ross, S.V. Oddo, P. Bergstrom, H. Greene, and R.N.
Roth. 1994. A physiologically based pharmacokinetic model for ingested
arsenic. Environ. Geochem. Health 16:209-218.
195. Menzel,

D.B.

1997.

Some

results

of

physiologically

based

pharmacokinetic modeling approach to estimating arsenic body burdens.


Arsenic: Exposure and Health Effects, C.O. Abernathy, R.L. Calderon, and
W.R. Chappell, eds. London: Chapman & Hall. Pp. 349-368.
196. Mirkes, P.E., and L. Cornel. 1992. A comparison of sodium arsenite- and
hyperthermia-induced stress responses and abnormal development in
cultured postimplantation rat embryos. Teratology 46:251-259
197. Mohri, T., A. Hisanaga, and N. Ishinishi. 1990. Arsenic intake and
excretion by Japanese adults: A 7-day duplicate diet study. Food Chem.
Toxicol. 28:521-529.
198. Moore, M.M., K. Harrington-Brock, and C.L. Doerr. 1997. Relative
genotoxic potency of arsenic and its methylated metabolites. Mutat. Res.
386:279290.
199. Morse, D.L., J.M. Harrington, J. Housworth, P.J. Landrigan and A. Kelter.
1979. Arsenic exposure in multiple environmental media in children near a
smelter. Clin. Toxicol. 14:389-399.
200. Mushak, P., and A.F. Crocetti. 1995. Risk and revisionism in arsenic cancer
risk assessment. Environ. Health Perspect. 103:684-689.

54

201. NCHS (National Center for Health Statistics). 1998. Vital Statistics of the
United States, 1994, Preprint, Vol. 2, Mortality, Pt. A, Sec. 6 Life Tables.
National Center for Health Statistics, Hyattsville, Md.
202. Ng, J.C. A.A. Seawright, L. Qi, C.M. Garnett, M.R. Moore, and B.
Chriswell. 1998. Tumors in mice induced by chronic exposure of high
arsenic concentration in drinking water [abstract]. P. 28 in Book of
Abstracts of the Third International Conference on Arsenic Exposure and
Health Effects, July 12-15, San Diego, Calif.
203. Nissen, P., and A.A. Benson. 1982. Arsenic metabolism in freshwater and
terrestrial plants. Physiol. Plant. 54:446-450.
204. NRC 1999. Arsenic in Drinking Water. A Report by the Subcommittee on
Drinking Water, the Committee on Toxicology, the Board on Environmental
Studies and Toxicology, and the Commission on Life Science. National
Research Council, National Academy Press, Washington, DC.
205. NRC 2001. Arsenic in Drinking Water. A Report by the Subcommittee to
Update the 1999 Arsenic in Drinking Water Report, the Committee on
Toxicology, the Board on Environmental Studies and Toxicology, and the
Commission on Life Science. National Research Council, National
Academy Press, Washington, DC.
206. Olinescu, R., T. L. Smith, J. Hertoghe. 1997. The bodys battle against
pollution. Nova Science Publishers, Inc., pg. 209-214.
207. NRC (National Research Council). 1989. Recommended Dietary
Allowances, 10th Ed. Washington, D.C.: National Academy Press.
208. NRC (National Research Council). 1991. Environmental Epidemiology.
Washington, D.C.: National Academy Press.
209. NRCC (National Research Council of Canada). 1986. Certified Reference
Materials. National Research Council of Canada, Institute for National
Measurement Standards, Ottawa, Ont.
210. Nriagu, J.O., and J.M. Azcue. 1990. Food contamination with arsenic in the
environment. in Food Contamination from Environmental Sources. J.O.
Nriagu and M.S. Simmons, eds. New York: John Wiley & Sons. Pp. 121143
211. Oster, O. 1992. Zum Selenstatus in der Bundersrepublik Deutschland.
Universitatsverlag Jena, Germany. 320 pp.
55

212. Palacios, M.A., M. Gomez, C. Camara, and M.A. Lopez. 1997. Stability
studies of arsenate, monomethylarsonate, dimethylarsinate, arsenobetaine
and arsenocholine in deionized water, urine and clean-up dry residue from
urine samples and determination by liquid chromatography. Anal. Chim.
Acta 340:209-220.
213. Parker F.1992. Cutaneous manifestation of internal malignacy. In : J.B.
Wyingaarden

and

J.

C.

Bennett

(Eds.),

Cecil

Textbook

of

Medicine.Saunders, PA, 19th ed., pp.139-145.


214. Pott W.A., Benjamin S.A. and Yang R.S. 2001. Pharmacokinetics,
metabolism,

and

carcinogenicicity

of

arsenic.

Rev.

Environ.

Contamin.Toxicol., 169, 165-214.


215. Prentice, R.L., and L. Sheppard. 1995. Aggregate data studies of disease
risk factors. Biometrika 82:113-125.
216. Rahman, M.S., L.L. Hall, and M.F. Hughes. 1994. In vitro percutaneous
absorption of sodium arsenate in B6C3F1 mice. Toxicol. In Vitro 8:441448.
217. Rahman, M., G. Wingren, and O. Axelson. 1996. Diabetes mellitus among
Swedish art glass workers-An effect of arsenic exposure? Scand. J. Work
Environ. Health 22:146-149.
218. Rahman, M., M. Tondel, S.A. Ahmad, and O. Axelson. 1998. Diabetes
mellitus associated with arsenic exposure in Bangladesh. Am. J. Epidemiol.
148:198-203.
219. Rasmussen, R.E., and D.B. Menzel. 1997. Variation in arsenic-induced
sister chromatid exchange in human lymphocytes and lymphoblastoid cells
lines. Mutat. Res. 386:299-306.
220. Reimer, K.J., X.C., Le, and W.R. Cullen. 1994. Speciation of arsenic
compounds

in

some

marine

organisms.

Environ.

Sci.

Technol.

28:15981604.
221. Reregistration Division. Memorandum 008891. Dec. 2. U.S. Environmental
Protection Agency, Office of Pesticides and Toxic Substances, Washington,
D.C.
222. Rogers, C.E., A.V. Tomita, P.R. Trowbridge, J.K. Gone, J. Chen, P. Zeeb,
H.F. Hemond, W.G. Thilly, I. Olmez and J.L. Durant. 1997. Hair analysis
does not support hypothesized arsenic and chromium exposure from

56

drinking water in Woburn, Massachusetts. Environ. Health Perspect.


105:10901097.
223. Roth, F. 1957. The sequelae of chronic arsenic poisoning in Moselle
vintners. Germ. Med. Monthly. 2:172-175.
224. Rudel, R., T.M. Slayton, and B.D. Beck. 1996. Implications of arsenic
genotoxicity for dose response of carcinogenic effects. Regul. Toxicol.
Pharmacol. 23:87-105.
225. Rudnai, P., M. Csandy, E. Srkny, V. Kiss, and G. Mucsi. 1996.
Association between arsenic levels of drinking water in reproductive
outcomes in Hungary [abstract]. International Seminar on Arsenic
Exposure: Health Effects, Remediation Methods in Treatment Costs.
Universidad de Chile, Oct. 8-10.
226. Saha, K.C. 1995. Chronic arsenical dermatoses from tube-well water in
West Bengal during 1983-87. Ind. J. Dermatol. 40:1-12.
227. Schwedt, G., and M. Reickhoff. 1996a. Analysis of oxothio arsenic species
in soil and water. J. Prakt. Chem. 338:55-59.
228. Scott, N., K.M. Hatlelid, N.E. MacKenzie, and D.E. Carter. 1993.
Reactions of arsenic(III) and arsenic(V) species with glutathione. Chem.
Res. Toxicol. 6:102-106.
229. Sheppard, B.S., J.A. Caruso, D.T. Heitkemper, and K.A. Wolnik. 1992.
Arsenic speciation by ion chromatography with inductively coupled plasma
mass spectrometric detection. Analyst 117:971-975.
230. Shibata, Y., M. Morita, and K. Fuwa. 1992. Selenium and arsenic in
biology: Their chemical forms and biological functions. Adv. Biophys.
28:31-80.
231. Smith, A.H., C. Hopenhayn-Rich, M.N. Bates, H.M. Goeden, I.
HertzPicciotto, H.M. Duggan, R. Wood, M.J. Kosnett, and M.T. Smith.
1992. Cancer risks fron arsenic in drinking water. Environ. Health Perspect.
97:259-267.
232. Styblo, M., and D.J. Thomas. 1997. Factors influencing in vitro
methylation of arsenicals in rat liver cytosol. Pp. 283-295 in Arsenic:
Exposure and Health Effects, C.O. Abernathy, R.L. Calderon, and W.R.
Chappell, eds. London: Chapman & Hall.

57

233. Styblo, M., H. Yamauchi, and D.J. Thomas. 1995. Comparative in vitro
methylation of trivalent and pentavalent arsenicals. Toxicol. Appl.
Pharmacol. 135:172-178.
234. Styblo, M., M. Delnomdedieu, and D.J. Thomas. 1996. Mono- and
dimethylation of arsenic in rat liver cytosol in vitro. Chem.-Biol. Interact.
99:147-164.
235. Tabacova, S., D.D. Baird, L. Balabaeva, D. Lolova, and I. Petrov. 1994.
Placental arsenic and cadmium in relation to lipid peroxides and glutathione
levels in maternal-infant pairs from a copper smelter area. Placenta 15:873881.
236. Stump, D.G., C.E. Ulrich, J.F. Holson, and C.H. Farr. 1998a. An inhalation
developmental toxicity study of arsenic trioxide in rats. Teratology
57(45):216.
237. Surdu S., Rudnay P., Gurzau A., Bodor E., Dora C., Gurzau E.S., Fletcher
T. and Leonardi G. 1997.Natural arsenic in drinking water and adverse
health effects in Romania. Proc. Int. Symp. Environmental Epidemiology in
Central and Eastern Europe: Critical Issues for Improving Health,
Smolencie, pp. 43-46.
238. Tao, S.H., and P.M. Bolger. 1998. Dietary Intakes of Arsenic in the United
States. Paper presented at the Third International Conference on Arsenic
Exposure and Health Effects, July 12-15, San Diego, Calif.
239. Tay, C.H. 1974. Cutaneous manifestations of arsenic poisoning due to
certain Chinese herbal medicine. Australas. J. Dermatol. 15(3):121-131.
240. Tay, C.H., and C.S. Seah. 1975. Arsenic poisoning from anti-asthmatic
herbal preparations. Med. J. Aust. 2:424-428.
241. Thompson, D.J. 1993. A chemical hypothesis for arsenic methylation in
mammals. Chem.-Biol. Interact. 88:89-114.
242. Torres Soruco, C.A., R.E. Bagini, and M.A. Salvador. 1991. Arteriopatia en
pacientes con hidroarsenicismo crnico. La Semana Med. 175:35-38.
243. Tsai, S.M., T. N. Wangand Y. C. Ko 1999. Mortality for certain diseases in
areas with high levels of arsenic in drinking water. Arch. Environ. Health.
54(3): 186-193.

58

244. Tseng, W.P., W.Y. Chen, J.L. Sung, and J.S. Chen. 1961. A clinical study of
blackfoot disease in Taiwan: An epidemic peripheral vascular disease.
Mem. Coll. Med. Natl. Taiwan Univ. 7:1-18
245. Tseng, W.P., H.M. Chu, S.W. How, J.M. Fong, C.S. Lin, and S. Yeh. 1968.
Prevalence of skin cancer in an endemic area of chronic arsenicism in
Taiwan. J. Natl. Cancer Inst. 40:453-463.
246. Tseng, W.P. 1977. Effects and dose-response relationships of skin cancer
and blackfoot disease with arsenic. Environ. Health Perspect. 19:109-119.
247. Tseng, W.P., 1989. Blackfoot disease in Taiwan: a 30- year follow up study.
Angiology 40 (40):547-558.
248. Tsuda, T., A. Babazono, E. Yamamoto, N. Kurumatani, Y. Mino, T. Ogawa,
Y. Kishi, and H. Aoyama. 1995. Ingested arsenic and internal cancer: A
historical cohort study followed for 33 years. Am. J. Epidemiol. 141:198209.
249. Upshaw, C.B., and T.S. Claiborne. 1995. Medicinal arsenic poisoning: 27
year follow-up. South. Med. J. 88:892-893.
250. Uthus, E.O. 1992. Evidence for arsenic essentiality. Environ. Geochem.
Health 14: 55-58.
251. Vahter M., and E. Marafante. 1988. In vivo methylation and detoxication of
arsenic. Pp. 105-119 in Biological Alkylation of Heavy Metals, P.J. Craig
and F. Glockling, eds. London: Royal Society of Chemistry.
252. Vahter, M. 1994. Species differences in the metabolism of arsenic
compounds. Appl. Organomet. Chem. 8:175-182.
253. Vahter, M., and J. Envall. 1983. In vivo reduction of arsenate in mice and
rabbits. Environ. Res. 32:14-24.
254. Vahter, M., and E. Marafante. 1983. Intracellular interaction and metabolic
fate of arsenite and arsenate in mice and rabbits. Chem.-Biol. Interact.
47:29-44.
255. Vahter, M., and E. Marafante. 1985. Reduction and binding of arsenate in
marmoset monkeys. Arch. Toxicol. 57:119-124.
256. Vahter, M., E. Marafante, A. Lindgren, and L. Dencker. 1982. Tissue
distribution and subcellular binding of arsenic in marmoset monkeys after
injection of 74As-arsenite. Arch. Toxicol. 51:65-77.

59

257. Vahter, M., E. Marafante, and L. Dencker. 1984. Tissue distribution and
retention of

74

As-dimethylarsinic acid in mice and rats. Arch. Environ.

Contam. Toxicol. 13:259-264.


258. Vahter, M., G. Concha, B. Nermell, R. Nilsson, F. Dulout, and A.T.
Natarajan. 1995a. A unique metabolism of inorganic arsenic in native
Andean women. Eur. J. Pharmacol. 293:455-462.
259. Vahter, M., R. Couch, B. Nermell, and R. Nilsson. 1995b. Lack of
methylation of inorganic arsenic in the chimpanzee. Toxicol. Appl.
Pharmacol. 133:262-268.
260. Vahter, M. 2001. Mecanims of arsenic biotransformation. Toxicology in
Press.
261. Vahter, M., and B. Lind. 1986. Concentrations of arsenic in urine of the
general population in Sweden. Sci. Total Environ. 54:1-12.
262. Vahter, M., E. Marafante, and L. Dencker. 1983. Metabolism of
arsenobetaine in mice, rats and rabbits. Sci. Total Environ. 30:197-211.
263. Vallee, B.L. 1973. Arsenic. Air Quality Monographs, No. 73-18.
Washington, D.C.: American Petroleum Institute.
264. Vela,

N.P.

and

J.A.

Caruso.

1993.

Potential

of

liquid

chromatographyinductively coupled plasma mass spectrometry for trace


metal speciation. J. Anal. Atom. Spect. 8:787-794.
265. Vienna, A., E. Capucci, M. Wolfsperger, and G. Hauser. 1995. Heavy
metals in hair of students in Rome. Anthrop. Anz. 53:27-32.
266. Wester, R.C., H.I. Maibach, L. Sedik, J. Melendres, and M. Wade. 1993. In
vivo and in vitro percutaneous absorption and skin decontamination of
arsenic from water and soil. Fundam. Appl. Toxicol. 20:336-340.
267. WHO (World Health Organization). 1989. Arsenic. In: Toxicological
Evaluation of Certain Food Additives and Contaminants. WHO Food
Additive Ser. 24. Cambridge, U.K.: Cambridge University Press. Pp 155162.
268. WHO (World Health Organization). 1993 Guidelines for Drinking Water
Quality, volume 1, WHO Geneva.
269. WHO (World Health Organization). 1996 Guidelines for Drinking Water
Quality, volume 2, WHO Geneva..

60

270. WHO (World Health Organization). Environmental Health Criteria 18.


Arsenic.1981. WHO Geneva, 1981.
271. Wolfsperger, M., G. Hauser, W. Gssler, and C. Schlagenhaufen. 1994.
Heavy metals in human hair samples from Austria and Italy: Influence of
sex and
272. Wright, C., P. Lopipero, and A.H. Smith. 1997. Meta analysis and risk
assessment. in Topics in Environmental Epidemiology, K. Steenland and
D.A. Savitz, eds. New York: Oxford University Press. Pp. 28-63.
273. Wu, M.M., T.L. Kuo, Y.H. Hwang, and C.J. Chen. 1989. Dose-response
relation between arsenic concentration in well water and mortality from
cancers and vascular diseases. Am. J. Epidemiol. 130:1123-1232
274. Yamato, N. 1988. Concentration and chemical species of arsenic in human
urine and hair. Bull. Environ. Contam. Toxicol. 40:633-640.
275. Yamauchi, H., T. Yoshida, H. Aikawa, F. Kayama, H. Aminaka, K. Yoshida,
M. Akkerman, and B.A. Fowler. 1998. Metabolism and biological
monitoring of arsenic poisoning following chronic arsenic exposure in
Inner Mongolia, China [abstract]. Toxicological Sciences Supplement.
Toxicologist 42(1-S):321.
276. Yamauchi, H., and Y. Yamamura. 1984. Metabolism and excretion of orally
administered dimethylarsinic acid in the hamster. Toxicol. Appl. Pharmacol.
74:134-140.
277. Yamauchi, H., and Y. Yamamura. 1979. Dynamic change of inorganic
arsenic and methylarsenic compounds in human urine after oral intake as
arsenic trioxide. Ind. Health 17: 79-83.
278. Yang, H.L., S.C. Tu, F.J. Lu, and H.C. Chiu. 1994. Plasma protein C
activity is enhanced by arsenic but inhibited by fluorescent humic acid
associated with blackfoot disease. Am. J. Hematol. 46:264-269.
279. Yang, T.H., and R.Q. Blackwell. 1961. Nutritional and environmental
condition in the endemic blackfoot area. Formosan Sci. 15:101-129.
280. Yeh, S. 1973. Skin cancer in chronic arsenicism. Hum. Pathol. 4:469-485.
281. Yost, L.J., R.A. Schoof, and R. Aucoin. 1998. Intake of inorganic arsenic in
the North American diet. Hum. Ecol. Risk Assess. 4:137-152.
282. Yu, H.S., H.M. Sheu, S.S. Ko, L.C.Chiang, C.H. Chien, S.M. Lin, B.R.
Tserng, C.S. Chen. 1984. Studies on blackfoot disease and chronic arsenism
61

in southern Taiwan: with special reference to skin lesions and fluorescent


substances. J. Dermatol. 11:361-370.
283. Zakharyan, R.A., Y. Wu, G.M. Bogdan, and H.V. Aposhian. 1995.
Enzymatic methylation of arsenic compounds: Assay, partial purification,
and properties of arsenite methyltransferase and monomethylarsonic acid
methyltransferase of rabbit liver. Chem. Res. Toxicol. 8:1029-1038.
284. Zakharyan, R.A., E. Wildfang, and H.V. Aposhian. 1996. Enzymatic
methylation of arsenic compounds: III. The marmoset and tamarin, but not
the rhesus, monkeys are deficient in methyltransferases that methylate
inorganic arsenic. Toxicol. Appl. Pharmacol. 140:77-84.
285. Zakharyan, R.A., A Smpayo-Reyes, S.M. Healy, G. Tsaprailis, P.G. Board,
D.C. Liebler and H.V. Aposhian. 2001. Human Monomethylarsonic Acid
(MMA V) reductase is a member of the glutatione - S - transferase
superfamily. Chem. Res. Toxicol.14(8): 1051-1057.
286. Zelikoff, J.T., J.E. Bertin, T.M. Burbacher, E.S. Hunter, R.K. Miller, E.K.
Silbergeld, S. Tabacova, and J.M. Rogers. 1995. Health risks associated
with prenatal metal exposure. Fundam. Appl. Toxicol. 25:161-170.
287. Zhang, X., R. Cornelis, J. De Kimpe, L. Mees, and N. Lameire. 1997.
Speciation of arsenic in serum, urine, and dialysate of patients on
continuous ambulatory peritoneal dialysis. Clin. Chem. 43:406-408.
288. Zhang, X., R. Cornelis, J. de Kimpe, L. Mees, and N. Lameire. 1998a.
Study of arsenic-protein binding in serum of patients on continuous
ambulatory peritoneal dialysis. Clin. Chem. 44:141-147.
289. Zhang, X., R. Cornelis, L. Mees, R. Vanholder, and N. Lameire. 1998b.
Chemical speciation of arsenic in serum of uraemic patients. Analyst
123:13-17.

62

CAP.4 PLUMBUL
4.1. Scurt istoric
Poluarea cu plumb se inscrie pe lista extinsa a pericolelor de mediu cu care se
confrunta un numar din ce in ce mai mare de comunitati din intreaga lume.
Plumbul, un metal ubiquitar, a fost utilizat din timpuri preistorice. Acest
element a devenit larg raspandit si vehiculat in mediu, iar ponderea sa in expunerea
umana a crescut in consecinta. In cazul expunerii la nivele crescute de plumb, sunt
afectate aproape toate aparatele si sistemele, in primul rand fiind afectat, sistemul
nervos central, rinichiul si sistemul hematopoetic, culminand cu moartea, la nivele
excesiv de crescute de expunere. La nivele reduse de expunere, sunt afectate sinteza
63

hemului,

alte

procese

biochimice,

precum

si

functiile

psihologice

si

neurocomportamentale.
Exista un lung istoric al expunerii comunitare la plumb prin intermediul
alimentelor si bauturilor. Intoxicatia cu pumb era obisnuita in epoca Imperiului
Roman, cauzata fiind de utilizarea plumbului in confectionarea tevilor folosite la
distributia apei si respectiv a vaselor de lut, folosite pentru depozitarea vinului.
Intoxicatia cu plumb asociata expunerii ocupationale a fost pentru prima data
mentionata in 370 BC. A devenit obisnuita printre muncitorii din industrie in secolul
al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, cand muncitorii erau expusi la plumb in
topitorii, vopsitorii, tipografii si in cadrul multor altor activitati industriale.
In 1767, Franklin a obtinut o lista a pacientilor spitalului La Charite din Paris,
avand simptome care, desi nu erau cunoscute atunci, erau evident, simptome ale
intoxicatiei cu plumb. Toti pacientii erau implicati in activitati cu expunere la plumb.
In 1839, Tanqueral des Planches a descris simptomele intoxicatiei acute cu
plumb, pe baza observatiei a 1213 pacienti internati in spitalul La Charite intre 1830
si 1838. Studiul sau a fost atat de complet incat putin s-a mai adaugat ulterior, la
descrierea tabloului clinic de semne si simptome ale intoxicatiei acute cu plumb, la
adulti.
La mijlocul secolului al XIX-lea, intoxicatia ocupationala cu plumb era o
afectiune obisnuita in Marea Britanie si in 1882, ca urmare a decesului catorva
angajati in sectoarele industriale implicate in prelucrarea plumbului, a fost initiata o
ancheta parlamentara a conditiilor de munca din acest domeniu. Aceasta a avut drept
rezultat in 1883, o lege (Factory and Workshop Act (Prevention of Lead Poisoning)),
care impunea ca fabricile de prelucrare a plumbului, sa se conformeze unor standarde
minime, ca de exemplu asigurarea unei ventilatii corespunzatoare si a unui
echipament de protectie.
Diverse efecte adverse ale expunerii la plumb asupa sanatatii, au devenit
cunoscute. Mediul de munca in sectoarele industriale implicate in prelucrarea
plumbului, in special in tarile dezvoltate, a fost mult imbunatatit. Intoxicatia
ocupationala acuta cu plumb a putut fi controlata in mare masura in tarile dezvoltate,
prin imbunatattirea conditiilor de munca. Insa, a crescut preocuparea in ce priveste
posibilele efecte adverse ale expunerii la nivele reduse de plumb din mediu. In
particular, a dobandit mai multa atentie intoxicatia cu plumb la copiii cu expunere
non-ocupationala.
64

In Australia, intoxicatia cu plumb la copii a fost raportata pentru prima data in


1892, desi sursa de plumb, vopseaua pe baza de plumb escoriata, a fost identificata
doisprezece ani mai tarziu, in cazul a zece copii cu colica saturnina.
In 1943, un studiu de cohorta efectuat in USA, pe douazeci de copii de scoala
care au trecut printr-o intoxicatie acuta cu plumb in copilarie, a evidentiat faptul ca
expunerea la plumbul din mediu, la nivele insuficiente pentru a produce encefalopatie
clinic manifesta, a fost asociata cu deficite de dezvoltare neuropsihica, pe termen
lung.
Studii caz-control privind retardul psihic si hiperkinezia in relatie cu
expunerea la plumbul din mediu, au relevat faptul ca acei copii care au supravietuit
unei intoxicatii acute cu plumb, au ramas cu deficite severe ale functiilor
neurocomportamentale. Ulterior s-a admis ca sechelele pe termen lung, nu au aparut
doar la cei cu expunere excesiva, ci si la copiii expusi la nivele relativ reduse de
plumb.
Cercetarile efectuate in ultimii treizeci de ani, au demonstrat existenta
efectelor adverse pe sanatate la nivele moderat crescute ale plumbemiei, de exemplu
sub 25 mg/dl. Limita de expunere admisa in mediu (aer, apa, sol, etc.) ca si cea din
mediul profesional, au fost in mod progresiv, reduse.
Desi dimensiunile problemei intoxicatiei cu plumb s-au redus foarte mult in
tarile dezvoltate, expunerea cronica la nivele reduse de plumb, reprezinta inca o
problema importanta de sanatate publica in special pentru minoritati si grupurile
populationale cu venituri mici. Mai mult, atat expunerea comunala cat si cea
ocupationala la plumb, ramane o problema serioasa in multe tari in curs de dezvoltare.
4.2 Contaminarea cu plumb si multiplele ei surse
Expunerea populatiei la plumbul din mediu a fost relativ redusa inainte de
revolutia industriala, dar a crescut odata cu industrializarea si dezvoltarea pe scara
larga a mineritului.
Contaminarea cu plumb a mediului este crescuta raportat la contaminarea cu
alte elemente. Per ansamblu, se estimeaza ca prelucrarea pe scara larga a zacamintelor
de plumb a eliberat in mediu, cam 300 de milioane de tone de plumb, cea mai mare
parte fiind eliberata in ultimii 500 de ani.

65

Ca urmare a aparitiei vehiculelor cu motor la inceputul secolului XX, s-a


produs o crestere substantiala a contaminarii cu plumb a mediului, datorita adaugarii
plumbului in benzina. Aceasta a condus la o crestere a expunerii comunitare la
plumbul din mediu pe parcursul acestui secol.
Consumul de plumb in lume a crescut in mod constant intre 1965 si 1990,
cand a atins cam 5,6 milioane de tone. Intre 1980 si 1990 consumul de plumb in tarile
dezvoltate a crescut usor, in timp ce intre 1979 si 1990 in tarile in curs de dezvoltare,
a crescut de la 315 000 tone la 844 000 tone pe an.
Contaminarea cu plumb atribuita cresterii mari a circulatiei plumbului in sol,
apa si aer, ca urmare a activitatilor umane, ramane insa, semnificativa.
S-a estimat ca nivelele plumbemiei inainte de industrializare, au fost de
aproximativ 0.016 mg/dl, de 50200 de ori mai reduse decat cele mai reduse nivele
de plumbemie raportate, nivele inregistrate la persoane din regiuni indepartate ale
emisferelor sudica si nordica (0.78 mg/dl si 3.20 mg/dl respectiv). Acest nivel este
cam de 625 de ori mai mic decat limita admisa pentru copii (10 mg/dl), limita propusa
de CDC (Centers for Disease Control and Prevention) din USA.
Nivelele de plumb din oase, indica faptul ca incarcarea cu plumb a
organismului uman in prezent, este de 5001000 de ori mai mare decat era in era
preindustriala.
Expunerea actuala la nivele reduse de plumb in mediu este asociata cu
multiple surse (benzina, procese industriale, vopsele, cutii de conserve confectionate
din aliaje care au in compozitie plumb, tevile folosite la distributia apei) si cai de
expunere (aerul, praful de casa, praful strazilor, solul, apa, alimentele). Evaluarea
contributiei relative a surselor este din acest motiv, complexa si probabil va fi diferita
de la o zona la alta si de la un grup populational la altul.
Plumbul provenit din benzina reprezinta cea mai mare parte din plumbul care
ajunge in atmosfera si este un contribuabil important la incarcarea cu plumb a
oragnismului, iar benzina aditivata cu plumb este cea mai larg raspandita sursa a
acestui metal in mediu. De aceea, este de dorit sa se suspende utilizarea aditivilor cu
plumb pentru combustibili cat mai curand posibil si la scara mondiala. Plumbul
atmosferic care se depoziteaza in sol si praf, poate fi apoi ingerat de catre copii si
poate creste substantial nivelul de plumb din sangele acestora.

66

Pentru populatia generala, care nu este expusa ocupational, apa si alimentele


sunt surse importante in ce priveste expunerea de fond la plumb, in plus fata de
plumbul atmosferic care este inhalat.
Chiar si in tarile unde s-au facut eforturi considerabile pentru a controla
expunerea la plumb, inca exista vaste depozite din acest metal in sol, praf si vopsele
pe baza de plumb, iar aceste surse vor continua sa fie implicate in expunerea la plumb
a populatiei, multi ani de aici inainte. Expunerea la plumb reprezinta in mod clar, o
problema de sanatate publica la nivel mondial, dar abia este luata in considerare ca o
potentiala problema, in multe tari in curs de dezvoltare, doar in prezent fiind raportate
studii privind aceasta problema, in zone precum Africa, Asia si America de Sud.

4.3

Plumbul: surse de expunere, cai de expunere si patrundere


4.3.1 Plumbul in mediu
Plumbul exista in mod natural in mediu dar este dispersat in mediu in

principal, ca rezultat al activitatilor antropice. Procesele din mediu pot transforma un


anumit compus al plumbului intr-un altul; oricum plumbul nu este degradat si ca
urmare contribuie la expunerea umana, chiar daca continutul in plumb al diferitilor
compusi, variaza enorm.
Plumbul are multe si diverse utilizari. Este cel mai mult utilizat in producerea
unor tipuri de baterii. Este de asemenea, utilizat in producerea munitiei, a unor tipuri
de produse metalice (placi de plumb, aliaj de lipit/sudat, produse de alama, bronz si
tevi) si in emailarea ceramicii. Unii compusi chimici continand plumb cum sunt
tetraetilul de plumb si tetrametilul de plumb au fost utilizati ca aditivi pentru benzina,
in scopul cresterii cifrei octanice. Alti compusi chimici continand plumb sunt utilizati
la prepararea vopselelor. Cantitatea de plumb adaugata vopselelor si produselor
ceramice, stampelor, benzinei si aliajelor de lipit/sudat a fost de asemenea, redusa in
ultimii ani in scopul minimalizarii efectelor nocive ale plumbului la oameni si
animale. Cantitatea de plumb utilizata in fabricarea munitiei, care constituie cea mai
ampla utilizare dupa productia de baterii, a ramas constanta in ultimii ani. Plumbul
este utilizat in producerea unei game variate de echipamente medicale (ecranele de
protectie impotriva radiatiilor X, elementele electronice de ceramica din componenta
67

ecografelor, aparatele pentru inregistrarea activitatii motorii si cardiace fetale, unele


elemente ale echipamentelor chirurgicale). Plumb se gaseste de asemenea, in
echipamentele electronice (circuite electronice) si in cele militare (sisteme militare
de urmarire).
Cea mai mare parte din plumbul utilizat in industrie, provine in principal din
zacamintele miniere sau, in mai mica masura din deseuri metalice reciclate sau baterii.
Activitatile antropice au raspandit plumbul si substantele care contin plumb in
toti factorii de mediu (aer, apa potabila, rauri, lacuri, oceane, praf si sol). Un continut
de plumb exista si in orgamismele plantelor si animalelor, care se constituie in hrana
pentru populatie.
Inainte de interzicerea utilizarii benzinei cu plumb, cea mai mare parte din
plumbul eliberat in mediu, in USA, provenea din produsii de exhaustare ai motoarelor
autovehiculelor. In 1979, in USA, masinile eliberau 94,6 milioane de kilograme de
plumb in aer. In 1989, cand utilizarea plumbului a fost limitata dar nu interzisa,
masinile eliberau doar 2,2 milioane kg de plumb in aer.
De cand EPA (Environmental Protection Agency) a interzis utilizarea benzinei
cu plumb in cadrul circulatiei pe autostrazi, in 1996, cantitatea de plumb eliberata in
aer a scazut dramatic.
Alte surse eliberatoare de plumb in aer, includ arderea combustibililor, carbuni
sau petrol, procesele industriale si arderea deseurilor solide. Odata eliberat in
atmosfera, plumbul poate ajunge la mii de kilometrii departare, daca particulele de
plumb sunt mici sau daca compusii cu plumb se evapora cu usurinta. Plumbul este
indepartat din atmosfera de picaturile de ploaie si prin intermediul particulelor pe care
el sedimenteaza si care ulterior cad pe sol sau in apele de suprafata.
Eliberarea de plumb in aer este in prezent mai redusa decat eliberarea de
plumb in sol. Cea mai mare parte din plumbul continut in sol, provine din vopselele
cu continut de plumb utilizate in casele vechi si din produsii de exhaustare ai
motoarelor autovehiculelor care folosesc benzina cu plumb.
Zonele reamenajate funciar in urma activitatilor de extractie miniera pot
contine deseuri de plumb provenind din exploatarea zacamintelor miniere, din
fabricarea munitiei sau din alte activitati industriale cum este producerea de baterii.
Plumbul din praf si sol provine din plumbul din aer care ajunge pe sol si din
vopselele pe baza de plumb indepartate de pe cladiri si ajunse pe sol. Plumbul din praf
poate proveni de asemenea, din particulele de sol vehiculate de vant. Deseurile
68

miniere utilizate la construirea terenurilor de joaca/sportive, aleilor si platformelor de


drumuri, pot fi de asemenea, surse de plumb.
Nivele crescute de plumb in sol pot fi inregistrate langa arterele de circulatie.
Aceasta fapt este consecinta acumularii plumbului provenit din produsii de exhaustare
ai motoarelor autovehiculelor. Odata ajuns in sol, plumbul se fixeaza pe particulele de
sol. Mici cantitati de plumb pot ajunge in ape curgatoare si lacuri, cand particulele de
sol sunt mobilizate de ploi. Plumbul poate ramane fixat pe particulele de sol din apa,
pentru multi ani. Transferul plumbului din particulele de sol in apa de profunzime sau
apa potabila este putin probabil, cu exceptia situatiei in care apa are un pH acid sau
este moale. Mobilizarea plumbului din sol va depinde, de asemenea, de tipul
compusului care contine plumb si de caracteristicile fizice si chimice ale solului.
Sursele de plumb in apele de suprafata sunt reprezentate de depunerile de praf
continand plumb provenit din atmosfera, apele reziduale industriale (in principal, ape
reziduale provenind din industria metalurgica), si de deseurile miniere.
Unii compusi care contin plumb sunt descompusi sub actiunea radiatiilor
ultraviolete, aerului si apei, trecand in alte forme ale plumbului. In prezenta apei,
compusii chimici cu plumb pot forma diverse combinatii cu alti compusi chimici, in
functie de aciditatea si temperatura apei. Plumbul, ca atare nu poate fi descompus.
Plantele si animalele din zonele unde aerul, apa si solul sunt contaminate cu
plumb pot prezenta nivele crescute de plumb. Consumarea lor va creste incarcarea cu
plumb a organismelor consumatoare.

4.3.2 Surse de expunere la plumb


Populatia generala este expusa la plumbul din aerul ambiant, din alimente, din
apa potabila, din sol si din praf. Grupurile populationale cu cel mai inalt risc in ce
priveste efectele adverse asupra sanatatii generate de expunerea la plumb, sunt copiii
prescolari, femeile gravide si embrionul/fatul. In cadrul acestor grupuri populationale,
s-a stabilit existenta relatiilor intre expunerea la plumb si efectele adverse asupra
sanatatii. Alte grupuri populationale cu risc crescut sunt reprezentate de barbatii albi
cu varste cuprinse intre 40 si 59 de ani si respectiv de cei care locuiesc in zone
invecinate cu cele in care s-a produs sau s-a depozitat plumbul.

69

Expunerea umana la nivele de plumb mai mari decat cele de fond, este
obisnuita. Nivelele de fond sunt reprezentate de nivelele de plumb care exista in mod
natural in sol si praf si care nu se datoreaza activitatilor antropice.
Expunerea la plumb apare mai ales ca rezultat al convietuirii in mediul urban,
in special, in zone situate langa sursele constante de emisie (de exemplu, topitorii); al
renovarii caselor ai caror pereti au fost vopsiti cu vopsele pe baza de plumb; al unui
obicei alimentar deviat de la normal, al copiilor, pica; al contactului cu praf continand
plumb, rezultat din escorierea vopselei cu plumb folosita pentru interiorul caselor; al
expunerii ocupationale; al expunerii ocupationale secundare (de exemplu, familiile
muncitorilor care lucreaza in activitati industriale care implica utilizarea plumbului);
fumatului; consumului de vin depozitat in vase care au in constitutie materiale
continand plumb.
Expunerea cea mai crescuta si cea mai prelungita la plumb se evidentiaza la
muncitorii din topitoriile de plumb, din industria de prelucrare si rafinare a plumbului.
Depunerile atmosferice reprezinta cea mai importanta sursa pentru plumbul
gasit in sol. Plumbul este vehiculat continuu intre aer, apa si sol, prin procese naturale
fizice si chimice precum eroziune, precipitare, sedimentare uscata a prafului, actiunea
apei; oricum solul pare sa fie un important depozit de plumb. Particulele de plumb
sunt indepartate din aer in principal prin sedimentare uscata sau umeda. Perioada de
timp medie cat aceste particule raman in atmosfera, este de 10 zile. In aceasta perioda
de timp, particulele de plumb pot fi trasportate pe distante mari, pana la mii de
kilometri. Plumbul este extrem de persistent atat in apa cat si in sol.
Tipurile de compusi ai plumbului in acesti factori de mediu, variaza foarte
mult, depinzand de temperatura, pH si de prezenta materialelor humice. In mediul
acvatic, plumbul e atasat particulelor solide in suspensie sau particulelor din sediment
si apare sub forma nemodificata in sol.

4.3.3 Modalitati de expunere la plumb


Populatia care locuieste in apropierea spatiilor de depozitare a deseurilor
periculoase poate fi expusa la plumb si respectiv la alti compusi chimici care contin
plumb prin inhalarea aerului, consumul apei potabile, alimentelor sau ingerarea
prafului sau pamantului continand plumb. Pentru populatia care nu locuieste in
70

apropierea spatiilor de depozitare a deseurilor periculoase, expunerea la plumb poate


surveni astfel:

prin consumul de alimente sau apa potabila care contin plumb,

petrecerea timpului in zone in care s-au folosit vopsele cu plumb aflate intr-o stare
avansata de deteriorare, lucrand in locuri de munca unde exista plumb, utilizand
produse de ingrijire sau remedii naturiste care contin plumb si avand hobbiuri in care
este utilizat plumbul precum sculptura (aliaje de lipit/sudat cu plumb) si colorarea
sticlei.
Produse alimentare precum fructele, legumele, carnea, cerealele, produsele
marine, bauturile, vinul, pot contine plumb. Fumul de tigara, de asemenea, contine,
mici cantitati de plumb. Plumbul trece din apa in alimente, in cursul gatirii lor, ajunge
in alimente si bauturi, din praful continand plumb care se depune pe culturi, din
plantele care absorb plumbul existent in sol si mai poate ajunge in alimente din praful
continand plumb, in timpul prelucrarii lor. De asemenea, plumbul poate ajunge in
alimente, daca acestea sunt pastrate in vase emailate necorespunzator sau vase de
ceramica si din sticlaria din cristal continand plumb.
Whiskey-ul fabricat ilegal, utilizand instalatii de distilare avand parti componente
continand aliaj de lipit/sudura cu plumb, poate de asemenea, sa contina plumb.
Cantitatea de plumb gasita in conserve, a scazut cu 87% din 1980 pana in 1988, ceea
ce indica faptul ca posibitatea de expunere la plumb prin intermediul consumului de
alimente conservate in recipiente confectionate din aliaje cu plumb, s-a redus foarte
mult. Plumbul poate ajunge in bauturi din aliajele de lipit cu plumb folosite la
confectionarea ibricelor ce sevesc la fierberea apei pentru ceai, cafea etc.
In general, foarte putin plumb se gaseste in lacuri, rauri sau ape de profunzime
utilizate la aprovizionarea populatiei cu apa potabila. Mai mult de 99% din apa din
reteaua de distributie catre populatie, contine mai putin de 0,005 ppm plumb. Oricum,
cantitatea de plumb ajunsa in organism prin apa potabila, poate fi mai crescuta in
cazul comunitatilor aprovizionate cu apa avand un pH mai acid. pH-ul acid faciliteaza
trecerea plumbului din tevi si robinete de alama, in apa.
Din acest motiv, e necesar ca in sistemele de tratare a apei potabile sa fie aplicate
masuri pentru reducerea aciditatii apei.
Sursele de plumb pentru apa potabila includ tevile confectionate din materiale
continand plumb, robinetele si aliajele cu plumb folosite la instalatiile sanitare.
Instalatiile in confectionarea carora s-a folosit plumbul, se intalnesc in sistemul de

71

aprovizionare cu apa potabila a populatiei, in case, blocuri de locuinte, cladiri publice


care au fost construite cu mai mult de douazeci de ani in urma.
Inhalarea sau inghitirea particulelor de praf sau pamant care contin plumb,
reprezinta o alta cale de expunere la plumb.
In tarile in care s-a interzis utilizarea benzinei cu plumb, benzina contribuie in
foarte mica masura, la continutul de plumb al aerului.
Alte surse de plumb pentru aer sunt reprezentate de emisiile provenite din
sectoarele industriale implicate in productia de fier si otel, in producerea de baterii pe
baza de plumb si din turnatoriile de alama si bronz.
Plumbul eliberat in aer poate proveni din arderea deseurilor solide continand
plumb, din praful adus de vant, emisii vulcanice, produsi de exhaustare proveniti din
aerul zonelor de munca, ardere sau degradare a suprafetelor acoperite cu vopsea cu
plumb, din utilizarea benzinei cu plumb si din fumul de tigara.
Contactul tegumentar cu praf sau pamant continand plumb, se produce in
fiecare zi. Unele produse cosmetice si unele vopsele pentru par contin compusi cu
plumb. Oricum, cantitatea de plumb care ajunge in oraganism pe cale tegumentara
este foarte mica. Benzina cu plumb contine un compus cu plumb care poate fi repede
absorbit.
Adultii dar mai ales copiii pot fi expusi la plumb prin consumul unor produse
medicinale confectionate in casa, produse care contin compusi cu plumb. Unele tipuri
de coloranti si vopsele pentru par contin acetat de plumb. Din acest motiv, este
necesara citirea etichetei colorantului pentru par, utilizarea cu grija a produsului si
pastrarea lui astfel incat sa nu fie la indemana copiilor.
Pentru grupul populational care este expus la locul de munca, expunerea se
produce de obicei, prin inhalarea de aer care contine particule de plumb. Expunerea la
plumb se produce in cadrul multor locuri de munca. Cei care muncesc in topitorii de
plumb, turnatorii de alama/bronz, industria cauciucului si maselor plastice, sudura,
operatiile de taiere si sudare a otelului, la fabricarea bateriilor si in sectoarele
industriale implicate in obtinerea compusilor chimici cu plumb, pot fi expusi la
plumb.
Cei care lucreaza in constructii, in incineratoarele municipale de deseuri, in
industria ceramica si a portelanului, in ateliere de reparatii auto si in alte sectoare
industriale care utilizeaza aliajele cu plumb, pot fi de asemenea, expusi. Intre 0,5 si
1,5 milioane de muncitori sunt expusi la plumb, la locul de munca. Numai in
72

California, mai mult de 200000 de muncitori sunt expusi la plumb. Membrii familiilor
muncitorilor pot fi expusi la nivele crescute de plumb datorita prafului continand
plumb, de pe hainele de lucru ale muncitorilor.
Expunerea la plumb poate surveni, daca se lucreaza la colorarea sticlei ca
hobby, daca se confectioneaza munitie sau plumbi pentru pescuit sau in cazul
renovarii locuintei, daca aceasta implica indepartarea vechii vopsele pe baza de
plumb.

4.3.4 Caile de patrundere a plumbului in organism


O parte din plumbul care ajunge in organism, patrunde prin inhalare prafului
sau altor compusi chimici care contin plumb. Din plaman, prin intermediul sangelui,
plumbul este distribuit rapid in alte zone ale organismului.
De asemenea, plumbul poate ajunge in organism prin intermediul alimentelor sau
lichidelor contaminate cu plumb si prin ingerarea particulelor mari (cu diametru mai
mare de 5 micrometri).
Cea mai mare parte din plumbul din organism, ajunge in organism prin
ingerare, desi, o foarte mica parte din cantitatea ingerata ajunge de fapt in sange si
respectiv in alte zone ale organismului. In plus fata de plumbul care poate fi prezent in
alimente si lichide, ingestia accidentala poate aparea prin consumul de alimente,
lichide, fumat sau aplicarea de produse cosmetice in conditiile contaminarii cu plumb
a tegumentului. Cantitatea de plumb absorbita din stomac, depinde de cantitatea de
alimente existenta in stomac. De asemenea, cantitatea de plumb absorbita este
asociata cu varsta persoanei si depinde de masura in care particulele de plumb
ingerate, sunt dizolvate in sucul gastric. Experimentele desfasurate, utilizand voluntari
adulti au evidentiat faptul ca, pentru adultii care tocmai au consumat alimente,
cantitatea de plumb absorbita in sange, din stomac, a fost doar de 6% din cantitatea
totala ingerata. La adultii care nu au consumat alimente timp de o zi, cam 60% - 80%
din cantitatea de plumb din stomac, a fost absorbita in sange. In general, daca adultii
si copiii ingera aceeasi cantitate de plumb, o cantitate mai mare de plumb va fi
absorbita in sange, in cazul copiilor decat in cazul adultilor. Praful si solul care
contine plumb poate ajunge pe tegument, dar in foarte mica masura, plumbul de pe
tegument va trece in sange, in conditiile in care nu este indepartat prin spalare. O
73

cantitate mai mare de plumb poate ajunge in sange, prin tegumentul care nu este
integru (de exemplu prin tegumentul care prezinta julituri, zagarieturi sau leziuni mai
profunde). Singurele tipuri de compusi cu plumb care pot penetra cu usurinta
tegumentul, sunt aditivii din benzina cu plumb.
La scurt timp dupa patrunderea in organism, plumbul este absorbit in sange si
trasportat la tesuturile moi (ficat, rinichi, plamani, creier, splina, muschi, cord).
Dupa cateva saptamani, cea mai mare parte din cantiatea de plumb, ajunge in oase si
dinti. La adulti, aproximativ 94% din cantitatea totala de plumb din organism, este
continuta in oase si dinti. In cazul copiilor, aproximativ 73% din cantitatea de plumb,
este depozitata in oase. Plumbul poate ramane stocat la nivelul oaselor, timp de
decenii; oricum o parte din plumbul continut in oase poate trece in sange si in alte
organe, in anumite circumstante, de exemplu, in timpul sarcinii si alaptarii, dupa o
fractura osoasa si la varste foarte inaintate.
Organismul uman nu trasforma plumbul. Odata patruns in organism, este absorbit si
distribuit in diferite organe, plumbul care nu este depozitat in oase, este eliminat prin
urina sau fecale.
Aproximativ 99% din cantitatea de plumb ajunsa in organismul unui adult, va fi
eliminata in cateva saptamani, dar numai 32% din cantitatea de plumb ajunsa in
organismul unui copil, va fi eliminata. In conditiile expunerii continue, nu toata
cantitatea de plumb ajunsa in organism, va fi eliminata, si aceasta va conduce la
acumularea de plumb in tesuturile organismului, in special in oase (215).
4.3.5 Plumb anorganic si organic
Compusii anorganici ai plumbului sunt predominanti in mediul inconjurator.
Datele existente privind compusii organici ai plumbului (de exemplu compusii alchil)
indica faptul ca unele din efectele toxice ale compusilor alchil ai plumbului sunt
mediate prin metabolizare la plumb anorganic.
De asemenea, in procesul de combustie al benzinei continand compusi alchil
ai plumbului, sunt eliberate in mediu, cantitati semnificative de plumb anorganic. In
plus, compusii alchil ai plumbului din produsii de exhaustare ai autovehiculelor, sunt
rapid oxidati sub actiunea radiatiilor solare si se pare ca nu sunt prezenti in mediu in
cantitati care sa reprezinte un pericol pentru sanatate.
De departe pericolul mare il reprezinta plumbul anorganic.
74

4.4 Efectele plumbului asupra organismului uman


4.4.1 Efecte asupra sanatatii in functie de nivelele plumbemiei (Pb-mie)
Efectele pe sanatate ale plumbului sunt exprimate in termenii expunerii
interne, cuantificata prin plumbemie, mai degraba decat in termenii expunerii externe
(de exemplu, mg/m3 sau mg/kg/zi). Pentru populatia generala, expunerea la plumb
survine in principal pe cale orala si in mica masura pe cale inhalatorie, in timp ce
expunerea ocupationala se produce in principal prin inhalare si in mica masura oral.
Din aceasta cauza, e dificil sa se separe caile specifice si nivelele de expunere. Din
acest motiv, datele privind efectele adverse pe sanatate ale plumbului vor fi prezentate
in termenii nivelelor plumbemiei.
Plumbemia reflecta doza de plumb absorbita. Oricum, interpretarea
plumbemiilor se face in contextul antecedentelor personale privind expunerea la
plumb. Aceasta pentru ca, in organism, oasele reprezinta depozitul principal in care se
stocheaza plumbul, fapt ce face ca plumbul sa aiba un timp de injumatatire lung, in
organism. Astfel, in absenta expunerii intense la plumb pe o perioada de timp
considerabila, cel putin egala cu timpul sau de injumatatire, plumbemia reflecta
expunerea recenta la plumb. Oricum, daca expunerea intermitenta la plumb se
realizeaza in medii diferite, plumbemia reflecta atat expunerea recenta cat si pe cea
veche. Astfel efectele biologice la grupuri populationale cu aceleasi valori ale
plumbemiei, pot sa nu fie identice daca timpii de expunere au fost diferiti. Acesta este
motivul pentru care protoporfirina libera eritrocitara (FEP) si zinc protoporfirina
eritrocitara (ZPP) au fost utilizate ca markeri biologici aditionali, in conditiile in care
cresterea lor este corelata mai ales cu expunerea cronica la plumb si mult mai putin cu
cea acuta.

4.4.2 Distributie
4.4.2.1 Plumbul anorganic

75

Odata absorbit, plumbul anorganic pare sa se distribuie in esenta, de aceeasi


maniera, indiferent de calea de expunere. Acest fapt implica prezenta unui sistem de
transport comun.
Distributia plumbului in organism depinde initial de rata de distributie a
plumbului catre diferite tesuturi si organe, de catre sange. O redistribuire ulterioara
poate aparea, pe baza unei relative afinitati a tesuturilor pentru acest element si a
toxicodinamiei lui la aceste nivele. In cazul unei expuneri consecvente pe o perioda
extinsa de timp, se atinge o stare stabila a distributiei intercompartimentale; oricum
pot sa apara fluctuatii atunci cand expunerea pe termen scurt se suprapune peste
modelul de aport pe termen lung.
Distributia plumbului la subiectii umani, a fost bine caracterizata. In general,
distributia plumbului pare sa fie similara la adulti si copii, desi, o larga fractiune din
cantitatea totala de plumb din organism, la adulti, se depoziteaza in oase. Plumbul din
sange se gaseste in principal in eritrocite (99%) si in foarte mica masura in plasma.
Cea mai mare parte din plumbul din eritrocite se gaseste sub forma legata, in
interiorul celulei si doar o foarte mica parte se gaseste in membrana eritrocitara. In
interiorul eritrocitului, 50% din cantitatea de plumb este legata de hemoglobina A2.
Un procent de 5% este legat de o fractiune moleculara cu greutatea de 10000 de
daltoni, aproximativ 20% este legat de o molecula proteica cu greutate mai mare, cam
25% este considerat liber sau legat de molecule proteice cu greutate mai mica.
Hemoglobina fetala pare sa aiba o afinitate mai mare pentru plumb decat hemoglobina
adultului.
4.4.2.2 Plumbul organic
Cele mai crescute nivele de plumb organic s-au gasit la examenul morfopatologic, in
ficat, rinichi, splina si plamani. In cazul unui barbat si a unei femei care au inhalat
accidental un solvent continand 31% tetraetil de plumb, tesuturile care au acumulat
diverse concentratii de plumb, de la tesutul cu concentratia cea mai mare la tesutul cu
concentratia cea mai mica, au fost ficatul, rinichiul, creierul, pancreasul, muschii si
cordul. Intr-un alt incident, un barbat a ingerat un compus chimic continand 59%
tetraetil de plumb; concentratia plumbului a fost cea mai mare in ficat, urmat de
rinichi, pancreas, creier si cord.

76

4.4.3 Plumbul in os la adulti, copii


La adulti, aproximativ 94% din cantitatea totala de plumb din organism, se
gaseste in oase. Prin contrast, la copii, plumbul din oase reprezinta 73% din cantitatea
totala de plumb din organismul copilului. In cazul adultilor, acest plumb poate servi la
intretinerea nivelelor de plumb din sange, pe perioade lungi de timp, dupa ce
expunerea a incetat. De asemenea, poate servi ca sursa din care plumbul este
transferat fatului, cand la nivelul scheletului matern au loc procese de catabolism
implicate in formarea scheletului fetal.
Plumbul nu este distribuit uniform in os. El se va acumula in acele regiuni ale
osului la nivelul carora au loc cele mai active procese de calcificare, in momentul
expunerii. In perioada de sugar si in copilarie, procesele de calcificare sunt mai active
la nivelul osului trabecular, in timp ce la adult, procesele de calcificare se desfasoara
in zonele in care au loc remodelari osoase, la nivelul corticalei si trabeculelor osoase.
Aceasta sugereaza ca acumularea plumbului se realizeaza predominant in osul
trabecular, in copilarie, si la nivelul corticalei si trabeculelor, la adult.
Doua compartimente fiziologice de calibre variate par sa existe pentru plumb,
corticala si trabeculele osoase.
Un compartiment contine un depozit de plumb care este in esenta inert, avand un timp
de injumatatire de cateva zeci de ani. Totodata, exista un al doilea compartiment care
contine un depozit labil de plumb si care e implicat in mentinerea unui echilibru al
plumbului intre oase si tesuturile moi sau sange. Compartimentului continand
fractiunea labila a plumbului se constitue intr-un factor de predictie al expunerii
recente sau al toxicitatii iminente, de o acuratete mai mare decat cantitatea totala de
plumb din organism sau cantitatea totala de plumb din sange.
Desi, o rata crescuta de formare a osului in mica copilarie, conduce la o preluare
rapida a plumbului din circulatie in osul in proces de mineralizare, plumbul din oase
este de asemenea, recirculat in alte compartimente tisulare sau este excretat in
conformitate cu o rata crescuta de reabsorbtie osoasa. Astfel, cea mai mare parte din
plumbul achizitionat in prima parte a vietii, nu este in mod permanent, fixat in os. In
general, turnover-ul osos descreste cu varsta, rezultand intr-o crestere lenta a nivelelor
de plumb in os, la adulti. Un studiu care a utilizat fluorescenta in raze X pentru a
analiza concentratiile de plumb la nivelul tibiei, la subiecti cu varste peste zece ani, a
77

evidentiat o crestere graduala a plumbului in os dupa varsta de douazeci de ani. La un


subiect in varsta de 60-70 de ani, cantitatea totala de plumb din os poate fi in jur de
200 mg, in timp ce la copiii cu varste sub saisprezece ani, s-a constatat existenta unei
cantitati de plumb in os de 8 mg. Oricum, in unele oase (de exemplu, femurul si
coxalul) continutul in plumb inregistreaza un platou la varsta mijlocie si descreste
apoi la varste inaintate. Aceasta descrestere este mai pronuntata la femei si se poate
datora osteoporozei. Cantitatea de plumb din os la adulti se pierde lent prin difuziune
(schimb heteroionic) ca si prin reabsobtie.

4.4.4 Metabolism
4.4.4.1 Plumb anorganic. Ionul de plumb nu este metabolizat sau biotranformat in
organism; acesta formeaza intr-adevar in organism, diferite complexe cu proteine si
liganzi nonproteici. In principal, plumbul este absorbit, distribuit si apoi excretat,
adesea sub forma de complexe.
4.4.4.2 Plumb organic. Compusii alchil ai plumbului sunt metabolizati in ficat prin
dealchilare oxidativa catalizata prin citocromul P-450.

4.4.5 Generalitati in ce priveste efectele pumbului asupra organismului


Efectele plumbului asupra organismului sunt aceleasi indiferent daca acesta
ajunge in organism pe cale inhalatorie sau prin ingestie. Tinta principala asupra careia
plumbul isi exercita efectul toxic, este sistemul nervos, atat la adulti cat si la copii.
Expunerea pe termen lung la plumb a adultilor, la locul de munca, a condus la
performante reduse ale acestora la unele teste care exploreaza functiile sistemului
nervos. Expunerea la plumb poate de asemenea, sa produca slabiciune la nivelul
degetelor, articulatiilor radiocarpiene sau tibiotarsiene. Cateva studii pe subiecti
umani au sugerat ca expunerea la plumb poate determina cresterea tensiunii arteriale,
dar dovezile nu sunt concludente. De asemenea, expunerea la plumb poate produce
anemie. Relatia intre aparitia unora din aceste efecte (de exemplu, hipertensiune
arteriala, alterarea functiilor sistemului nervos) si expunerea la nivele reduse de
78

plumb, nu este certa. Expunerea la nivele crescute de plumb, poate determina leziuni
severe la nivelul creierului si rinichilor la adulti sau copii. La gravide, expunerea la
nivele crescute de plumb poate cauza avort. In cazul barbatilor, expunerea la nivele
crescute de plumb, poate afecta spermatogeneza.
Pentru a proteja comunitatea de efectele adverse ale compusilor chimici toxici
si pentru a gasi metode de a trata persoanele afectate, oamenii de stiinta utilizeaza
numeroase teste.
Un mod de a afla daca substanta chimica va afecta sanatatea umana, este acela
de a determina cum este absorbita, utilizata si eliminata din organism respectiva
substanta chimica; pentru unele substante chimice, este necesara efectuarea de teste pe
animale. De asemenea, testele pe animale pot servi la deteminarea efectelor adverse
pe sanatate precum cancerul sau malformatiile congenitale. In absenta posibilitatii
efectuarii de teste pe animale de laborator, oamenii de stiinta ar pierde o metoda de
baza pentru obtinerea informatiilor necesare in luarea deciziilor privind protectia
sanatatii publice. Cercetatorii au responsabilitatea de a trata animalele de laborator cu
grija si compasiune. Legile actuale protejeaza bunastarea animalelor de experienta iar
cercetatorii trebuie sa se conformeze acestor criterii de baza stricte in ce priveste grija
fata de animale.
Nu exista dovezi ca plumbul ar cauza cancer la oameni. Tumori renale au
aparut la sobolani si soareci carora li s-au administrat doze mari de plumb. Printre
altele, studiile pe animale au fost privite cu dezaprobare din cauza dozelor mari
utilizate. Rezultatele studiilor care au utilizat doze mari, nu ar trebui sa fie utilizate
pentru a prognoza daca plumbul poate cauza cancer la subiecti umani. In urma
studierii capacitatii acetatului si sulfatului de plumb de a produce cancer, folosind
testele pe animale, s-a concluzionat ca aceasta capacitate este foarte probabila, insa
dovezile rezultate din studii pe subiecti umani, sunt inadecvate.

4.5 Detalii asupra efectelor sistemice in expunerea la plumb


4.5.1 Efecte respiratorii
Nu exista date concludente care sa indice faptul ca plumbul afecteaza sistemul
respirator uman. Totusi, un studiu pe animale, a aratat faptul ca expunerea continua,
79

pe o perioada indelungata (28 de zile) la nitrat de plumb, prin inhalare, poate fi iritanta
pentru plamani, asa cum s-a evidentiat prin edemul pulmonar si hemoragia constatate
la necropsie in plamanii soarecilor expusi la plumb. Aceste efecte nu s-au constatat la
animalele expuse continuu, timp de 14 zile, sugerand faptul ca efectele adverse
respiratorii observate in studiul mentionat mai sus erau cumulative si dependente de
durata expunerii
Oricum, proprietatile iritative ale plumbului inhalat depind in parte, de
solubilitatea si pH-ul compusilor care il contin, la care se realizeaza expunerea prin
inhalare. In studiul mentionat, animalele au fost expuse la nitrat de plumb, care are un
pH acid, fiind din acest motiv, iritant. Aceste rezultate nu sunt suficiente pentru a
concluziona daca expunerea prelungita prin inhalare a subiectilor umani la nivele
crescute de plumb sub forma de particule, altele decat cele de nitrat de plumb (asa
cum apar langa depozitele de deseuri periculoase), poate determina iritatie pulmonara.

4.5.2 Efecte cardiovasculare


Dovezile provenite din studiile ocupationale, clinice si din studiile in populatia
generala, sugereaza faptul ca plumbul afecteaza sistemul cardiovascular la subiectii
umani, producand leziuni cardiace si modificari electrocardiografice, la nivele
crescute de expunere. Totusi, asocierea intre plumbemie si tensiunea arteriala, este
inca un subiect de controversa. Contributia plumbului, comparativ cu a multor altor
factori care afecteaza tensiunea arteriala, pare sa fie mica, in mod obisnuit, plumbul
nu contribuie cu mai mult de 1-2% la variatie, atunci cand este comparat cu alti factori
importanti. Dovezile in ce priveste subiectii umani, in acest moment, nu sustin o
asociatie pozitiva concludenta, intre plumbemia crescuta si tensiunea arteriala.
Studiile pe animale au demonstrat ca plumbul determina cresterea tensiunii
arteriale, in ciuda factorilor de confuzie experimentali: speciile de animale supuse
testelor, varsta animalelor, calea de administrare, doza utilizata (dozele care sunt
suficient de mari pentru a produce nefrotoxicitate, pot determina hipertensiune, ca
efect secundar), metoda de masurare a tensiunii arteriale si utilizarea anesteziei. In
cadrul revizuirii bazei de date privind mecanismul actiunii hipertensive a plumbului la
animale, EPA a concluzionat ca desi plumbul, chiar si la nivele foarte reduse, produce
efecte pe sistemul renina- angiotensina, la animale, aceste modificari nu pot fi
80

considerate drept cauza a hipertensiunii. Mai degraba, hipertensiunea se datoreaza


modificarilor reactivitatii vasculare si tonusului simpatic, ambele putand fi
dependente de modificarile concentratiei intracelulare a ionului de calciu, induse de
plumb.
4.5.3 Efecte gastrointestinale
Colica, care este caracterizata printr-o combinatie de simptome precum dureri
abdominale, constipatie, crampe, greturi, varsaturi si pierdere in greutate, este un
simptom precoce, important in cazul expunerii ocupationale sau in cazul indivizilor
expusi acut la nivele foarte crescute de plumb. Colica este prezenta de asemenea, la
copiii intoxicati acut cu plumb. Nu s-a raportat existenta dovezilor histopatologice
pentru leziunile gastrointestinale induse de plumb.
4.5.4 Efecte hematologice
De multa vreme, plumbul este cunoscut ca avand efecte profunde pe sinteza
hemului. Afectarea sintezei hemului are un impact larg asupra organismului, acesta
nefiind limitat la sistemul hematopoetic.
Numerose studii efectuate atat pe subiecti expusi ocupational cat si pe subiecti
apartinand populatiei generale, au incercat sa coreleze nivelele de plumbemie cu
modificarile parametrilor hematologici. Din toti parametrii analizati,

activitatea

ALAD (dehidraza acidului aminolevulinic) pare a fi cel mai sensibil indicator al


expunerii la plumb. De exemplu, in studii asupra populatiei generale, activitatea
ALAD a fost invers corelata cu nivelele de plumbemie, pe tot intevalul de la 3 la 34
g/dL.
Valoarea prag a concentratiei plumbului in sange, de la care se produce
cresterea ALA (acid aminolevuluinic) in urina la adulti, este de aproximativ 40 g/dL;
pentru cresteri ale protoporfirinei si ale zinc protoporfirinei eritrocitare, valoarea prag
la adulti, este de 30 g/dL; valoarea prag de la care se produce cresterea zinc
protoporfirinei la copii, este de 15 g/dL. Nivelele prag ale plumbemiei de la care
scade nivelul hemoglobinei la adulti si copii, au fost estimate la 50 g/dL si respectiv
40 g/dL.

81

4.5.5 Efecte la nivel musculoscheletal


La indivizii care sunt expusi la nivele crescute de plumb, fie ocupational fie
prin consumul de alcool distilat in instalatii continand plumb, s-a observat prezenta
unui lizereu albastrui la nivelul gingiilor (lizereul plumbului). In plus, la cazurile
raportate de expunere ocupationala la nivele crescute de plumb, s-a descris aparitia
slabiciunii musculare, crampelor si durerilor articulare.
Date limitate provenite din studii experimentale pe sobolani, intermediare ca
durata, au sugerat ca expunerea pe cale orala la plumb poate afecta cresterea
fiziologica a osului. Studiile epidemiologice au evidentiat o relatie de inversa
proportionalitate intre expunerea la plumb (reflectata de plumbemie) si parametrii de
dezvoltare staturoponderala determinati la copii.
Aceste relatii observate la subiectii umani, nu au fost in mod concludent corelate nici
cu efecte directe, nici cu efecte indirecte ale plumbului pe metabolismul osos, similare
celor sugerate de studiile pe sobolani.
4.5.6 Efecte hepatice
Exista dovezi limitate care sugereaza faptul ca plumbul interfera cu functia
oxigenazelor hepatice, inhiband formarea hem proteinei, citocromul P-450. Afectarea
functiei hepatice la subiectii expusi la nivele crescute de plumb, nu a putut fi corelata
in mod concludent cu plumbul, deoarece antecedentele medicale nu erau cunoscute.
Studiile pe animale furnizeaza dovezi de redusa relevanta in sustinerea faptului ca
plumb poate afecta ficatul. Ceea ce exista mentionat in literatura se refera la efectele
pe glicogenul hepatic si pe AND si la capacitatea de a incorpora aminoacizi in
proteine.
Aceste dovezi nu sunt concludente deoarece aceste puncte finale sunt relativ
nespecifice iar o evaluare histopatologica sau teste de determinare a functiei unor
organe (de exemplu, enzime serice), nu au fost efectuate. Pe baza informatiilor
disponibile pentru subiecti umani si animale, este dificil de concluzionat ca plumbul
afecteaza ficatul.

82

4.5.7 Efecte renale


Expunerea la plumb care rezulta in variatia plumbemiei de la aproximativ 60
la >100 g/dL, a fost asociata cu nefropatie, in cateva studii pe muncitori expusi la
plumb. Modificarile produse in cadrul nefropatiei acute si subacute indusa de plumb,
la subiectii umani sunt: incluzii nucleare, modificari mitocondriale, modificari
celulare la nivelul epiteliului tubului renal proximal, disfunctia tubului proximal
(sindromul Fanconi) manifestata prin aminoacidurie, glicozurie si fosfaturie cu
hipofosfatemie; si excretie crescuta de sodiu si scazuta de acid uric. Aceste efecte par
sa fie reversibile. Modificarile produse in cadrul nefropatiei cronice indusa de
expunerea la plumb sunt: fibroza interstitiala progresiva, dilatare tubulara si atrofie
sau hiperplazie a celulor epiteliului tubular, cateva incluzii nucleare dar acestea pot sa
fie si absente, reducerea ratei filtrarii glomerulare si azotemie. Aceste modificari sunt
ireversibile.
Forma acuta apare la copiii intoxicati cu plumb, care sunt expusi in principal pe cale
orala si uneori la muncitorii in sectoarele industriale care prelucreaza plumbul.
Forma cronica apare in principal la muncitorii in sectoarele industriale care
prelucreaza plumbul, care sunt expusi in principal pe cale inhalatorie.
Studiile pe animale furnizeaza dovezi privind prezenta unei nefropatii similare celei
aparute la subiectii umani, in special forma acuta.
4.5.8 Efecte endocrine
Date controversate exista privind functia tiroidiana la muncitorii expusi
ocupational la plumb. Efecte adverse pe tiroida nu au fost observate la copii. Intr-un
studiu efectuat pe copii avand domiciliul in centrul unui oras, regresia liniara nu a
relevat existenta unei asocieri intre nivelele plumbemiei si hormonii tiroidieni.
Rezultate similare au fost raportate de catre Huseman et al. pentru un grup de
doisprezece copii din Omaha Lead and Poison Prevention Program cu nivele ale
plumbemiei cuprinse in intervalul 41 - 72 g/dL.
Aceste rezultate trebuie interpretate tinand seama de faptul ca nivelul de
tiroxina poate sa nu fie un indicator suficient de sensibil al functiei tiroidiene. In plus,
ar trebui comparat continutul de iod al dietei adultilor cu cel al dietei copiilor,
deoarece aportul de iod influenteaza functia tiroidiana.
83

4.5.9 Efecte pe metabolismul Vitaminei D


Plumbul pare sa interfere conversia vitaminei D in 1,25-dihidroxivitamina D.
La copiii cu nivele ale plumbemiei cuprinse in intervalul 3355 g/dL, nivelele de
1,25-dihidroxivitamina D erau reduse la nivele comparabile cu cele observate la copii
cu insuficienta renala severa.
Pe baza acestor rezultate, se pare ca efectele adverse pe metabolismul
vitaminei D devin manifeste numai in cazul expunerii cronice a copiilor cu carente de
calciu, fosfor si vitamina D, la nivele crescute de plumb. In urma unei treceri in
revista a datelor provenite din studiile pe subiecti umani, s-a concluzionat ca in
conditiile unui status nutritional adecvat, nivelele plumbemiei sub valoarea de 20
g/dL, nu par sa aiba un efect demonstrabil pe nivelele circulante de 1,25dihidroxivitamina D.
In plus, nivelele prag pentru efectele plumbului pe metabolismul la nivel nivel
renal al vitaminei D si pentru acumularea de protoporfirina eritrocitara, sunt similare.
Deoarece sistemul endocrin vitamina D este responsabil in mare parte pentru
mentinerea homeostaziei intra si extracelulare a calciului, este firesc sa se
concluzioneze

ca

interferenta

plumbului

cu

productia

renala

de

1,25-

dihidroxivitamina D, va avea impact pe procesele fundamentale desfasurate in


organism.

4.5.10 Efecte asupra cresterii


Cateva din dovezile disponibile sugereaza un efect de intarziere a cresterii
produs de plumb, la copii. Aceste rezultate sunt sustinute de altele obtinute de studiile
prospective independente privind efectelor expunerii prenatale asupra dezvoltarii, si
de asemenea sunt sustinute de rezultatele a numeroase studii efectuate pe animale.
Totodata, este posibil ca deficitele nutritionale care incetinesc cresterea, de
asemenea, sa creasca absorbtia plumbului.

84

4.5.11 Efecte neurocomportamentale


Datele despre efectele neurocomportamentale ale expunerii la plumb
sugereaza faptul ca adultii sunt mai putin sensibili decat copiii, fapt indicat de
raspunsurile obtinute la nivele reduse ale plumbemiei.
La subiectii umani adulti, encefalopatia poate aparea la nivele ale plumbemiei
cuprinse in intervalul 100120 g/dL si respectiv la nivele ale plumbemiei cuprinse in
intervalul 80100 g/dL, la copii. Encefalopatia poate conduce la moarte sau la
leziuni cerebrale definitive, in special la copii. Mai mult, copiii cu nivele crescute ale
plumbemiei (>80100 g/dL) si simptome de intoxicatie cu plumb, dar fara simptome
de encefalopatie acuta, au de asemenea, o incidenta crescuta a persistentei efectelor
neurologice si comportamentale.
Rezultatele de ansamblu ale evaluarii functiei nervilor periferici prin viteza de
conducere specifica, sugereza existenta unei relatii de inversa proportionalitate intre
plumbemie si viteza de conducere. Rolul plumbului a fost evidentiat intr-un studiu
efectuat de Araki et al., care a relevat o imbunatatire semnificativa a vitezei de
conducere in nervii motori la muncitori, ca urmare a scaderii plumbemiei dupa
aplicarea terapiei de chelare. Inadvertentele intre studii pot reflecta diferentele in ce
priveste nervii examinati, metodologiile utilizate, modul de caracterizare a expunerii
la plumb si controlul factorilor de expunere. Davis si Svendsgaard au efectuat o metaanaliza a treizeci si doua de studii si au evidentiat faptul ca nervul motor median
prezinta mai relevant efectele produse de plumb, decat alti nervi. The LOAEL (lowest
observed adverse effect levels) pentru descresterea vitezei de conducere nervoasa
observata la adulti, pare a fi valoarea plumbemiei egala 30 g/dL. Este posibil ca
scaderea vitezei de conducere in nervii periferici sa afecteze performanta investigata
de unele teste psihometrice precum timpul de reactie, forta de strangere si
coordonarea ochi-mana. La copiii fara simptome de intoxicatie cu plumb, rezultatele
au fost neconcludente, dar rezultatele de ansamblu sugereaza o corelatie negativa intre
expunerea la plumb si dezvoltarea cognitiva a copiilor.
Efectele neurocomportamentale inclusiv reducerile cu 5 puncte ale
coeficientului de inteligenta (IQ), au fost asociate cu nivele medii ale plumbemiei de
aproximativ 5070 g/dL. Reduceri ale IQ cu 4 puncte au fost asociate cu nivele ale
plumbemiei de 3050 g/dL (estimate din valorile plumbului in dentina si din alte
85

date, de catre EPA). Relatiile de inversa proportionalitate liniara inalt semnificative


intre IQ si nivelele ale plumbemiei care depasesc intervalul 6 - 46 g/dL, evidentiate
de Hawk et al. si Schroeder si Hawk la copiii de rasa neagra cu un status socioeconomic precar, indica faptul ca reducerea IQ poate aparea inafara existentei unei
valori prag evidente pentru plumbemie, pana la valori foarte scazute ale acesteia. Un
studiu efectuat pe copii cu un status socio-economic mai ridicat si mai putin uniform
din Edinburgh, Scotland, a evidentiat de asemenea, o relatie de inversa
proportionalitate doza efect, semnificativa statistic, intre nivelul plumbemiei si
abilitatile cognitive, fara sa se inregistreze o valoare prag evidenta cuprinsa intre
valoarea medie a plumbemiei egala cu 22,1 g/dL, inregistrata in grupul cu cea mai
mare expunere la plumb, si valoarea medie a plumbemiei egala cu 5,6 g/dL,
inregistrata in grupul cu expunerea cea mai scazuta. Deci, inexistenta unei valori prag
in cadrul relatiei de inversa proportionalitate dintre nivelul plumbemiei si functia
cognitiva, nu se inregistreaza numai la copiii cu un anumit status socio-economic, ci
la copii, in general. Datele lui Fulton et al. furnizeaza dovezi privind scaderea IQ la
copiii expusi la plumb, la nivele ale plumbemiei <25 g/dL.
Copiii sunt mult mai susceptibili decat adultii la efectele induse de plumb.
Nu s-au evidentiat disfunctii neurocomportamentale la muncitorii expusi la
plumb, avand nivele ale plumbemiei sub 40 g/dL, in timp ce deficite cognitive si
senzoriomotorii au fost evidentiate la copii, la nivele ale plumbemiei de 10 pana la 15
g/dL.
4.5.12 Efecte asupra reproducerii
Exista dovezi calitative suficiente care sa sustina concluzia ca la nivele
crescute de expunere ocupationala, plumbul produce efecte adverse asupra
reproducerii, inclusiv o crestere a incidentei avorturilor spontane, sarcinilor pierdute si
nou-nascutilor morti. Mecanismele responsabile pentru astfel de efecte nu sunt
cunoscute pana in acest moment, dar o multime de factori pot contribui la aceste
efecte. Acesti factori includ efectele indirecte ale plumbului asupra statusului
nutritional si hormonal matern inainte si in timpul sarcinii si efecte directe pe celulele
germinale care se pot solda cu afectarea fertilitatii la ambele sexe. Datele existente nu
permit o estimare a nivelelor la care apar efectele, la femei desi, doua studii n-au
evidentiat nici un efect in ce priveste rata avorturilor spontane la nivele ale
86

plumbemiei de 10 g/dL. In ce priveste functia reproducatoare masculina, exista


dovezi din studii mai recente ca efecte adverse precum oligospermia si cresterea
numarului anomaliilor spermatice, pot fi asociate cu valori ale plumbemiei situate sub
limita acceptata actualmente pentru muncitori, care este de 40 g/dL.
Studii care nu au evidentiat reducerea fertilitatii printre muncitorii de sex
masculin expusi la plumb, nu se situeaza neaparat in contradictie cu acelea care au
evidentiat un astfel de efect. Asa cum se discuta de exemplu, de catre Bonde si
Kolstad, in studiul lor pe muncitori danezi, reducerea fecundatiei nu se traduce
neaparat prin reducerea fertilitatii in populatii precum cea daneza, unde majoritatea
cuplurilor isi planifica dimensiunea familiilor si au acces la contraceptie. Afectarea
fecundatiei poate trece neobservata deoarece cuplurile continua sa incerce pana obtin
o sarcina.

4.5.13 Efecte asupra dezvoltarii


Dovezile provenite din studii pe subiecti umani asupra anomaliilor congenitale
nu indica existenta unei asocieri intre expunerea prenatala la nivele reduse de plumb si
aparitia unor anomalii congenitale majore. Aceasta concluzie este de asemenea,
sustinuta prin studiile privind efectele asupra dezvoltarii efectuate pe soareci si
sobolani; aceste studii nu au furnizat dovezi in ce priveste faptul ca plumbul, de fapt
compusii cu plumb (acetat sau nitrat de plumb) sunt teratogeni atunci cand expunerea
se face pe cai naturale (de exemplu inhalatorie, orala sau tegumentara). Injectarea
intravenoasa sau intraperitoneala a compusilor cu plumb (acetat, clorat sau nitrat) la
femele gestante (la soareci, sobolani si hamsteri) a produs totusi, malformatii, fapt
evidentiat in cateva studii trecute in revista de EPA.
Influenta nivelelor reduse de plumb asupra greutatii la nastere si asupra varstei
gestationale, sunt controversate. Dovezi mai vechi in legatura cu astfel de efecte nu sau regasit in mai multe studii efectuate de Factor-Litvak et al. si Greene si Ernhart.
Relatii de inversa proportionalitate semnificative statistic intre plumbemiile materne
prenatale si greutatea la nastere, au fost evidentiate in studiul Cincinnati. Un studiu
anterior a evidentiat faptul ca procentajul nounascutilor mici pentru varsta
gestationala, a crescut cu cresterea plumbemiei in sangele din cordonul ombilical, desi
trendul nu a fost chiar semnificativ statistic. Asocieri directe semnificative intre
87

nivelul plumbului in sangele matern si nivelul plumbului in sangele din cordonul


ombilical si greutatea la nastere, au fost raportate de McMichael et al.. Pe de alta
parte, nu s-a observat nici o asociere intre nivelul plumbului in sangele matern si
nivelul plumbului in sangele din cordonul ombilical si greutatea la nastere in cateva
alte studii.

4.5.14 Efecte genotoxice


Evaluarea genotoxicitatii plumbului la subiecti umani, s-a focalizat pe analizarea
limfocitelor provenind de la persoane expuse ocupational sau ambiental si pe studiile
in vitro ale aberatiilor de structura cromozomiala si a schimbului cromatidelor surori
pe culturi de limfocite. Rezultatele studiilor efectuate pe culturi de limfocite umane
expuse in vitro la acetat de plumb, au fost aproape egal divizate in pozitive si
negative.
4.5.15 Cancer
Informatiile existente in ce priveste carcinogenitatea plumbului la cei expusi
profesional, sunt limitate si inutile deoarece compusul (compusii) cu plumb, calea
(caile) de expunere si nivelele de expunere, nu au fost intotdeauna mentionate. Mai
mult, expunerea concomitenta la alti compusi chimici (inclusiv arsen, in special in
topitoriile de plumb) si variabilele de confuzie, precum fumatul, nu au fost cel mai
adesea, evaluate.
Din acest motiv, datele existente actualmente, nu sunt suficiente pentru o
evaluare a riscului potential carcinogenic al plumbului la subiectii umani.

4.5.16 Biomarkeri in expunerea la plumb


Biomarkerii sunt definiti ca indicatori care semnalizeaza evenimente ce survin
in sistemele sau probele biologice.
In rezumat, cativa indicatori prezenti in sange sau in tesuturile organismului
pot servi ca biomarkeri pentru expunerea la plumb. Plumbemia este cel mai larg
88

utilizat indicator al expunerii la plumb. In mod obisnuit, determinarea plumbemiei


este testul screening prin care sunt identificati copiii cu nivele crescute ale
plumbemiei situate sub aproximativ 25 g/dL. Proba de sange venos este de preferat
celei de sange capilar, care are un risc considerabil de contaminare cu plumb de pe
suprafata degetului, daca nu se realizeaza o spalare corecta si suficienta a degetelor.
La copii, plumbemiile cu valori cuprinse intre 10 si 14 g/dL ar trebui sa
declanseze activitatile comunitare de preventie a intoxicatiei cu plumb la copii.
Deoarece, timpul de injumatatire al plumbului in sange este de 2836 de zile,
nivelele plumbemiei reflecta in general, o expunere relativ recenta. Oricum, din cauza
mobilizarii si recircularii continuue a plumbului din tesuturile moi si oase, plumbemia
nu poate fi utilizata pentru a face distinctia intre expunerea cronica sau intermediara la
nivele reduse de plumb si expunerea acuta la nivele crescute de plumb. Recent, CDC
a elaborat un ghid nou in ce priveste screeningul copiilor pentru intoxicatia cu plumb
care recomanda o abordare sistematica cu elaborarea unor teste sceening adecvate
pentru plumb in diferite state si comunitati. Obiectivul acestor noi criterii, este
screeningul maxim al copiilor cu risc crescut si screeningul scazut al copiilor cu risc
redus, in contrast cu criteriile anterioare, care recomandau screeningul universal.
Valoarea de 50 g/dL a plumbemiei a fost stabilita ca valoare prag aproximativa in
evidentierea toxicitatii plumbului la muncitorii expusi la plumb. Plumbul urinar nu
este in general, un biomarker util pentru estimarea expunerii la plumb a populatiei
generale (ex. nivele reduse de plumb). Oricum, nivelul urinar crescut al complexelor
plumb-chelator rezultate in cadrul testului de mobilizare cu EDTA, indica faptul ca e
necesara evaluarea cantitatii de plumb din organism. Plumbul in par si unghii este un
markeri util de confirmare. Atat plumbul din par cat si plumbul din unghii s-au corelat
cu plumbul din ficat si rinichi, fapt constatat la necropsie, intr-un singur studiu.
ALAD in sange, este un indicator sensibil al expunerii recente la plumb. ALA
urinara creste la valori ale plumbemiei de aproximativ 50 g/dL, si nu este un
indicator atat de sensibil precum ALAD. Protoporfirina eritrocitara creste la nivele ale
plumbemiei de 2530 g/dL si este un bun indicator al expunerii anterioare la plumb.
Trebuie retinut oricum ca ALAD, ALA si protoporfirina eritrocitara, nu sunt
biomarkeri specifici pentru plumb. Folosind oricare din acesti biomarkeri de
expunere, nu este posibil sa se prognozeze cat timp acestia raman crescuti, dupa ce
expunerea a incetat.

89

Dezvoltarea tehnicilor de fluorescenta in raze X (XRF) noninvazive pentru masurarea


concentratiilor de plumb in oase a oferit posibilitatea determinarii plumbului din oase
si utilizarea lui ca biomarker al expunerii la plumb a copiilor si adultilor.
Plumbul din oase este considerat un biomarker al expunerii cumulative la plumb,
deoarece plumbul se acumuleaza in oase pe parcursul intregii vieti si cea mai mare
parte din cantitatea totala de plumb din organism, este stocata la nivelul oaselor.

4.5.17 Populatii cu susceptibilitate aparte


O populatie susceptibila manifesta raspunsuri diferite si exacerbate in expunerea la
plumb, comparativ cu majoritatea persoanelor expuse la aceleasi nivele de plumb in
mediu. Motivele acestei susceptibilitati includ: fondul genetic, etapa de dezvoltare,
statusul nutritional, prezenta unor conditii patologice si istoricul expunerii la compusi
chimici. Acesti parametri se concretizeaza in reducerea functiei de detoxifiere si a
proceselor de excretie (in principal, hepatice si renale) sau intr-o compromitere a
functiei organelor tinta. Din aceste motive, este de asteptat ca persoanele in varsta
avand functiile organelor si sistemelor in declin si persoanele foarte tinere avand
organele si sistemele imature, in dezvoltare, sa fie in general, mai vulnerabile la
substante toxice decat adultii sanatosi.
Anumite subgrupe populationale, pot fi mai susceptibile la efectele toxice ale
expunerii la plumb. Aceste subgrupe includ: copiii cu varste sub sase ani, femeile
insarcinate (si fatul in dezvoltare), persoanele in varsta, fumatorii, alcoolicii,
persoanele cu boli genetice manifestate prin afectarea sintezei hemului, cu deficite
nutritionale si disfunctii neurologice sau renale. Aceasta nu este o lista exhaustiva si
reflecta doar datele existente actualmente, in perspectiva, cercetarea putand identifica
si alte subgrupuri populationale susceptibile.
4.5.18 Copiii. Copiii au cel mai crescut risc de a fi afectati in cadrul expunerii la
plumb, in special, acel segment al populatiei pedriatice care locuieste in mediu urban
si are o situatie socio-economica precara. La copiii mici (sub cinci ani) s-a evidentiat
faptul ca absorb plumbul la nivel gastrointestinal, in mult mai mare masura (50%
absorbtie relativa) decat adultii (15% absorptie relativa).

90

Utilizarea aliajelor de plumb la cutiile de conserve nu mai este atat de


importanta pe cat era candva, asa ca in prezent, nu mai reprezinta o sursa importanta
de expunere la plumb prin intermediul dietei. Comportamente precum suptul policelui
si pica, se concretizeaza intr-un transfer crescut al prafului si pamantului contaminat
cu plumb in tractul gastrointestinal. De asemenea, copiii au frecvent o prevalenta
crescuta a deficientelor nutritionale. De exemplu, dietele pentru copiii mici sunt in
mod obisnuit, deficiente in zinc, o conditie care exacerbeaza unele efecte toxice ale
plumbului. La copii, s-a evidentiat de asemenea, existenta unor valori prag in sange
pentru care apar efectele neurologice si hematologice induse de expunerea la plumb,
mai scazute decat in cazul adultilor. In plus, encefalopatia, deficientele la nivelul
sistemului nervos central si sechelele neurologice tind sa fie mult mai severe la copii
decat la adulti.
Sugarii alaptati de mame care au fost expuse la plumb reprezinta de asemenea,
un subgrup populational susceptibil in conditiile in care plumbul este secretat in lapte.
Susceptibilitatea la toxicitatea plumbului este influentata de nivelele de calciu,
fier, fosfor, vitamina A si D, proteine din dieta si de alcool. Aportul redus de calciu sau
fier prin dieta, creste predispozitia animalelor de laborator la toxicitatea plumbului.
Deficitul de fier combinat cu expunerea la plumb, actioneaza sinergic in afectarea
metabolismului celular si sintezei hemului. Studiile de supraveghere nutritionala,
indica faptul ca acei copii care apartin grupurilor populationale cu situatie socioeconomica precara, au un aport de calciu si fier prin dieta, mai mic decat cel
recomandat. Deficitul acestor elemente minerale, e implicat in potentarea toxicitatii
plumbului. Astfel, deficientele nutritionale in contextul predispozitiei care tine de
dezvoltare, de a absorbi plumbul, face ca acesti copii sa prezinte un risc substantial
crescut.
4.5.19 Embrion/Fat. Embrionul/fatul prezinta un risc crescut de expunere datorita
trasferului trasplacentar al plumbului din sangele matern. Thompson et al. au raportat
cazul unei femei a carei plumbemie a crescut la valoarea de 74 g/dL in cursul
sarcinii, rezultand un nivel al plumbemiei la fat de 55 g/dL cu prezenta semnelor
clinice de intoxicatie. Nu a existat nici o dovada a unei expuneri crescute la plumb
provenind dintr-o sursa externa, in cursul acestei perioade, dar s-a evidentiat ca mama
a fost expusa la nivele foarte crescute de plumb cu 30 de ani inainte de sarcina.

91

In studiile pe animale, s-a demonstrat faptul ca plumbul creste incidenta


rezorbtiei fetale si induce efecte adverse neurocomportamentale la produsii de
conceptie expusi in utero.
4.5.20 Femeile. Studiile efectuate pe femei sugereaza ca sarcina, lactatia si
osteoporoza pot intensifica demineralizarea osoasa, mobilizand astfel plumbul din
oase spre compartimentul sanguin, rezultand in cresterea cantitatii totale de plumb din
organism. De exemplu, la femei s-a evidentiat o rata crescuta de pierdere a plumbului
din oase cu varsta, comparativ cu barbatii. Femeile cu osteoporoza postmenopauza pot
prezenta un risc crescut in conditiile in care plumbul inhiba activarea vitaminei D,
absorbtia calciului si modifica cateva aspecte care tin de functionarea celulei osoase,
agravand evolutia osteoporozei. Pe baza datelor culese in studiul NHANES II, care a
cuprins 2981 de femei, s-a observat o crestere semnificativa a nivelelor plumbemiei
dupa menopauza. Oricum, prevalenta actuala a osteoporozei nu a fost raportata in
acest studiu, prin urmare nu este posibil pe baza acestor date sa se concluzioneze ca
mobilizarea crescuta a plumbului din oase la femei dupa menopauza poate fi direct
relationata cu o incidenta crescuta a osteoporozei. Mai mult, intr-un studiu care a
cuprins 3098 de femei, cu varste cuprinse intre 5566 de ani, s-a evidentiat ca nivelele
plumbemiei nu au fost crescute la valori toxice, ca rezultat al mobilizarii plumbului
din oase in cadrul conditiilor de demineralizare osoasa, de tipul osteoporozei. Cele
mai crescute nivele ale plumbemiei masurate in acest studiu s-au situat in intervalul
15 - 30 g/dL. Efectele pe termen lung ale expunerii la plumb au fost de asemenea,
raportate de catre Hu care a constatat ca femeile insarcinate care au trecut printr-o
intoxicatie cu plumb in copilarie, au prezentat o rata mai crescuta a avorturilor
spontane sau nounascuti morti, decat femeile din grupul de control iar copiii proveniti
din aceste sarcini mai probabil, vor prezenta dizabilitati de invatare.

4.5.21 Particulalitati ale exunerii la plumb a copiilor


Studii efectuate de CDC (Center for Disease Control and Prevention), au
evidentiat faptul ca plumbemiile copiilor in USA, au devenit din ce in ce mai scazute.
Aceasta pentru ca a fost interzisa utilizarea benzinei aditivate cu plumb, a vopselelor

92

pe baza de plumb in locuinte si a aliajelor cu plumb folosite la confectionarea cutilor


de conserve pentru alimente si a tevilor pentru distributia apei.
Totusi, aproximativ 900000 de copii din USA, cu varste cuprinse intre 1 si 5
ani, sunt considerati a avea plumbemii egale sau mai mari decat 10 g/dl, limita
maxima admisa de CDC, dincolo de care apar efecte adverse asupra sanatatii.
Copiii sunt mult mai vulnerabili la intoxicatia cu plumb decat adultii. Copiii
pot fi expusi la plumb in decursul intregii lor vieti. Acestia pot fi expusi la plumb in
decursul vietii intrauterine, daca mamele lor prezinta nivele crescute de plumb in
sange. Sugarii pot fi expusi la plumb prin laptele matern, prin alimentele si lichidele
care contin plumb. Sugarii si copiii mici pot ingera sau inhala plumbul din pamant,
praf sau nisip in timp ce se joaca pe podea sau pe sol. Aceste activitati faciliteaza
expunerea copiilor la plumb, in raport cu adultii. Pamantul sau praful de pe mainile si
jucariile lor, poate contine plumb. Exista si cazuri in care copiii ingera articole
nonalimentare precum vopsea exfoliata, iar aceasta poate contine cantitati foarte mari
de plumb, in special cea din interiorul si din jurul caselor vechi care au fost vopsite
folosind vopsele pe baza de plumb. Vopseaua de pe aceste case se exfoliaza si se
amesteca cu praf sau pamant. Unele din vopselele vechi contin 5 40% plumb. De
asemenea, comparativ cu adultii, o cantitate mai mare din plumbul ingerat, va ajunge
in sange, in cazul copiilor.
Copiii sunt mult mai susceptibili decat adultii, la efectele plumbului. Plumbul
poate produce efecte adverse diferite la copii, in functie de cat de mare a fost
cantitatea de plumb ingerata. Un copil care ingera cantitati mari de plumb poate
dezvolta anemie, leziuni renale, colica abdominala, slabiciune musculara si leziuni
cerebrale care pot cauza decesul copilului. O cantitate mare de plumb poate ajunge in
organismul unui copil, daca copilul ingera particule mici de vopsea veche care contine
cantitati mari de plumb. Daca un copil ingera o cantitate mai redusa de plumb,
efectele adverse pe compartimentul sanguin si pe functia cerebrala sunt mult mai
putin severe. In acest caz, recuperarea este probabila, odata ce copilul este izolat de
sursa de expunere. In unele cazuri, cantitatea de plumb din organismul copilului poate
fi redusa prin administrarea medicamentelor care faciliteaza eliminarea plumbului din
organism.
Chiar in conditiile unor nivele reduse de expunere, plumbul poate afecta
dezvoltarea fizica si psihica a copilului. Expunerea fetala in decursul vietii
intrauterine la nivele crescute de plumb din sangele matern, poate conduce la nastere
93

prematura iar nounascutii pot avea greutate redusa la nastere, in raport cu varsat
gestationala. Expunerea in decursul vietii intrauterine, in perioada de sugar sau in
mica copilarie, poate de asemenea, incetini dezvoltarea psihica ulterioara, in copilarie.
Exista dovezi ca unele efecte pot persista ulterior.
Diagnosticarea expunerii la plumb, se face prin determinarea plumbemiei.
Nivelul de plumb din oase poate fi determinat prin KX-ray fluorescenta la nivelul
degetelor, articulatiei genunchiului sau articulatiei cotului. Aceasta insa, nu este o
examinare de rutina.
Recent au fost intreprinse studii de cercetare asupra copiilor cu nivele moderat
crescute ale plumbemiei asociate expunerii de mediu. Posibilitatea aparitiei efectelor
adverse ale expunerii la plumb a copiilor, este crescuta deoarece:

aportul de plumb pe kilogram greutate corporala, este mai mare pentru copii
comparativ cu adulti;

copiii duc frecvent diverse obiecte la gura, aceasta rezultand in ingestia de praf
sau pamant si posibil, intr-un aport crescut de plumb;

absorbtia fiziologica de plumb la copii este mai crescuta comparativ cu cea a


adultilor;

copiii sunt intr-o dezvoltare rapida, sistemele lor nu sunt integral dezvoltate si
in consecinta sunt mult mai vulnerabili dacat adultii, la efectele plumbului.

Nivelele crescute de plumb continua sa fie o problema in ce priveste copiii


provenind din familii cu probleme sociale si economice. Familiile sarace mai
probabil, traiesc in locuinte substandard, langa obiective industriale si artere de
circulatie cu trafic intens, membrii acestora sunt mai probabil expusi la praf continand
plumb adus acasa de catre membrii familiei care lucreaza in sectoare industriale in
care se extrage sau se prelucreaza plumbul si mai probabil sunt susceptibili la
expunerea la plumb, datorita carentelor nutritionale.
Dezbaterile in ce priveste natura, amploarea si persistenta efectelor adverse asupra
sanatatii, ale expunerii la nivele reduse ale plumbului din mediu, continua.
Oricum, dovezile epidemiologice acumulate indica faptul ca o astfel de expunere
in mica copilarie, determina un deficit detectabil de dezvoltare cognitiva in decursul
anilor imediat urmatori. O perioada de timp s-a crezut ca manifestarile
neuropsihologice vor disparea sau vor regresa daca ingesttia de plumb va fi sistata sau
redusa. Date recente au evidentiat faptul ca astfel de efecte sunt ireversibile.

94

Unul din motivele incertitudinii anterioare in ce priveste efectele pe sanatate ale


expunerii la nivele reduse de plumb, au fost elementele de metodologie din multe
studii crossectionale, in care expunerea si rezultatele sunt masurate aproximativ
simultan. Multe studii efectuate in trecut nu au fost corectate in ce priveste efectele
factorilor de confuzie, de exemplu inteligenta parintilor, status socio-economic si
calitatea mediului din jurul locuintei.
Un singur element de masura a expunerii furnizeaza de asemenea, un domeniu
limitat de raspunsuri la intebari privind evolutia corelatiei dintre expunerea la plumb
si efecte. Astfel de intrebari sunt cele legate de posibilitatea aparitiei perioadelor
critice de expunere si cele legate de persistenta sau reversibilitatea efectelor asociate
expunerii la plumb.
Studii prospective mai recente, de exemplu studiile de cohorta prospective
Cincinnati si Boston din USA si studiul de cohorta Port Pirie din Australia, au utilizat
modele longitudinale foarte sofisticate pentru a analiza efectele ante si postnatale ale
nivelelor de plumb din sange, asupra dezvoltarii copiilor. Aceste studii au utilizat
metode obisnuite si mai sensibile de masurare a expunerii si efectelor asupra
dezvoltarii, tinand cont de o gama larga de covariate si factori de confuzie si folosind
masuri stricte de control al calitatii. Copiii au fost urmariti prospectiv de la nastere, iar
natura relatiei dintre expunere si efecte a fost mai usor determinabila decat anterior. In
ciuda problemelor legate de metodologie ale studiilor cross-sectionale anterioare,
asocierea sugerata de acestea, a fost in multe cazuri confirmata prin studiile
prospective ulterioare.
Aceste rezultate epidemiologice corelate cu datele provenite din studiile pe
animale, au alimentat discutii si dezbateri printre cercetatori, industriasi si cei care iau
decizii in perioada 1980 1990, conducand la o schimbare in opinia publicului si a
expertilor, in ce priveste pericolul reprezentat de plumb. Acum se stie ca expunerea la
plumb in decursul stadiilor initiale de dezvoltare a copilului este asociata, intre altele,
cu deficite in dezvoltarea neuropsihica ulterioara. Se pare ca, pentru plumbemii < 25
mg/dl, dimensiunea efectului asupra coeficientului de inteligenta (QI), asa cum s-a
evaluat la varsta de trei ani si peste aceasta varsta, este probabil de 1-3 puncte pentru
fiecare 10 mg/dl in plus la plumbemie, fara dovada certa a existentei unei valori
limita. In plus fata de efectele asupra dezvoltarii neuropsihice, au existat relatari
privind efectele asupra sintezei hemului si asupra a numeroase enzime si parametrii
biochimici precum si privind reducerea varstei gestationale.
95

4.5.22 Expunerea ocupationala


Desi proportia intoxicatiilor severe cu plumb, a fost mult redusa in numeroase
tari, expunerea ocupationala la plumb avand drept consecinta intoxicatia clinic
simptomatica, este inca obisnuita. Printre adulti, expunerea este in general, mare
pentru cei care vin in contact strans cu plumbul, in cadrul proceselor de productie.
Muncitorii sunt expusi la plumb in cadrul a numeroase locuri de munca
precum asamblarea motoarelor pentru autovehicule, confectionarea si reconditionarea
bateriilor, sudura, extragerea si topirea plumbului, producerea aliajelor cu plumb,
producerea sticlei si maselor plastice, tipografierea, producerea de ceramica si
vopsele. In cele mai industrializate tari, controale stricte si imbunatatiri ale metodelor
industriale, au contribuit semnificativ la faptul ca intoxicatia ocupationala cu plumb
are o prevalenta mai scazuta decat avea anterior. Totusi, in tarile in curs de dezvoltare,
aceasta ramane inca o problema de mari dimensiuni. In tarile in curs de dezvoltare, nu
exista limite legal admise privind expunerea la plumb iar monitorizarea expunerii se
realizeaza in foarte mica masura. Este cunoscut potentialul de expunere la plumb in
decursul proceselor de topire si purificare a metalului. In numeroase tari, topitoriile
mici, sunt in mod tipic localizate in apropierea zonelor locuite. Praful si fumurile
continand plumb generate in cadrul operatiilor din topitorii pot reprezenta un pericol
pentru sanatatea copiilor si adultilor care locuiesc in apropiere.
Muncitorii care lucreaza in confectionarea bateriiilor, sudura, productia de
articole de portelan si ceramica (adesea o ocupatie casnica implicand femei si copii),
in mici ateliere pentru reparatii auto si in confectionarea de bijuterii si obiecte de
dcor, prezinta risc de expunere la plumb. Ultimei categorii mentionate ar trebui sa i
se acorde o atentie deosebita deoarece, munca se desfasoara predominant acasa sau in
ateliere neautorizate, adesea de catre femei si copii. Desi adultii sunt in principal
implicati, in numeroase tari, in special in cele cu o industrie in curs de dezvoltare si in
cazul atelierelor casnice de mici dimensiuni, deoarece nu se face diferentierea intre
locuinta si locul de munca, copiii vor fi in mod semnificativ, expusi in consecinta. In
conditiile transferul plumbului spre fat, in cursul vietii intrauterine si in locuinte prin
intermediul hainelor murdarite cu praf continand plumb, determinand expunerea
copiilor la plumb, problemele expunerii ocupationale devin probleme comunitare.
96

BIBLIOGRAFIE
1. Adonaylo V.N., Oteiza P.I., - Lead intoxication: Antioxidant defenses and
oxidative damage in rat brain, Toxicology, vol135 (2-3), p.77-85, 1999
2. Alexander BH, Checkoway H, van Netten C, et al., Semen quality of men
employed at a lead smelter, Occup Environ Med, 1996, 53:411-416;
3. Alexander B. H., Checkoway H., Costa-Mallen P., Faustman E. M., Woods J.
S., Kelsey K. T., van Netten C., Costa L. G., Interaction of blood lead and
delta-aminolevulinic acid dehydratase genotype on markers of heme synthesis

97

and sperm production in lead smelter workers, Environ. Health Perspect., Vol.
106, Iss 4, p. 213-216, 1998
4. Alexander FW, et al, Blood lead level during pregnancy, Int. Arch. Occup.
Env. Hlth. 48:35-39, 1981
5. Alfonso S., Vanore G., Batlle A.,- Protoporphyrin IX si stess-ul oxidative.,
Free Radic Res; vol31, ISS3, p.161-170, 1999
6. Amitay Y, et al, Hazards of developing homes of children with lead poisoning,
Am. J. Dis. Child. 141:758-760, 1987
7. Angle CR, et al, Increased erithrocyte prtothoporfirines and blood lead apilot study of children grouth paterns, J. Toxicol. Env. Hlth., 26:149-156,
1989
8. Angle CR, et al, Increased erithrocyte prtothoporfirines and blood lead apilot study of children grouth paterns, J. Toxicol. Env. Hlth., 26:149-156,
1989
9. Angle CR, et al, Omaha childhood blood lead and environmental lead: A linear
total exposure model, Env.Res. 36:160-170, 1984
10. Alvares AP, Kapelner S, Sassa S, et al., Drug metabolism in normal children,
lead-poisoned children, and normal adults, Clin Pharmacol Ther, 1975,
17:179-183;
11. Angle CR, Kuntzelman DR., Increased erythrocyte protoporphyrins and blood
lead--a pilot study of childhood growth patterns, J Toxicol Environ Health
1989, 26:149-156;
12. Araki S, Honma T, Yanagihara S, et al., Recovery of slowed nerve conduction
velocity in lead-exposed workers, Int Arch Occup Environ Health, 1980,
46:151-157;
13. Aufderheide AC, Wittmers LE Jr., Selected aspects of the spatial distribution
of lead in bone, Neurotoxicol, 1992, 13:809-820;
14. Barratt CLR, Davies AG, Bansal MR, et al., The effects of lead on the male rat
reproductive system, Andrologia 1989, 21:161-166;
15. Barry PSI., A comparison of concentrations of lead in human tissue, Br J Ind
Med, 1975, 32:119-139;
16. Barsony

J.,

et

al,

Ongoing

protein

synthesis

needed

for

1,25

dehydrocolecalciferol mediated increased of cyclic GMP in human skin


fibroblast, FEBS Lett., 235:207-210, 1988
98

17. Bascolo P., et al, Neurohumoral blood pressure regulation in lead exposure,
Env. Hlth. Persp., 78:101-106, 1988
18. Batuman V., et al, Contribution of lead to hypertension with renal
impairement, N. Engl. J. Med., 309:17-21, 1983
19. Batuman V, Wedeen RP, Bogden JD, et al., Reducing bone lead content by
chelation treatment in chronic lead poisoning: An in vivo X-ray fluorescence
and bone biopsy study, Environ Res 1989, 48:70-75;
20. Beattie AD et al., Role of chronic lead exposure in the etiology of mental
retardation. Lancet, 1975, 1: 589592;
21. Beek B, Obe G., Effect of lead acetate on human leukocyte chromosomes in
vitro, Experientia, 1974, 30:1006-1007;
22. Beek B, Obe G., The human leukocyte test system: VI, The use of sister
chromatid exchanges as possible indicators for mutagenic activities.
Humangenetik 1975, 29:127-134;
23. Bellinger D, Stiles KM, Needleman HL, Low-level lead exposure, intelligence
and academic achievement: a long-term follow-up study, Pediatrics, 1992, 90:
855861;
24. Bellinger D., et al, Low-level lead exposure and infant development in the first
year, Neurobehav. Toxicol. Teratol. 8:151-161, 1986
25. Bellinger DC, Leviton A, Waternaux C, et al., Longitudinal analyses of
prenatal and postnatal lead exposure and early cognitive development, N Engl
J Med 1987a 316:1037-1043;
26. Bellinger DC, Leviton A, Waternaux C, et al., Low-level lead exposure, social
class, and infant development, Neurotoxicol Teratol 1988, 10:497-503;
27. Bellinger D., et al, Environmental exposure to lead and cognitive defficits in
children, N. Engl. J. Med., 320:595-596, 1989
28. Bellinger D., et al, Low-level lead exposure and children's cognitive function
in the preschool years, Pediatrics, 87:219-227, 1991
29. Bellinger DC, Needleman HL, Leviton A, et al., Early sensory-motor
development and prenatal exposure to lead, Neurobehav Toxicol Teratol, 1984,
6:387-402;
30. Bellinger D., et al, Neurodevelopmental effects of low-level lead exposure in
children, pp 191-208, in Human lead exposure, Boca Ratur, CRC Press, 1992

99

31. Bergoni N, et al, Relationship between lead exposure indicators and


nerophychological performance in children, Dez. Med. Child. Neurol., 31:181190, 1989
32. BerishaV.N., Bakalli R.I., - The Relatioship Between Erytrocyte Delta
Aminolevulinic Acid Dehytratase (ALAD) Activity and Lead Levels in the
Blood of School Children Living in the Community of Mitrovice, Kosova,
Annual Meeting of Professional Research, Experimental Biology 2000 San
Diego California, USA, April 15-18, 2000, Faseb Journal, 14(4), A 230, 2000
33. Bernard B, et al, Environmental lead exposure and the kidney, Clin. Toxicol.,
26:1-34, 1988
34. Binder S., et al, Estimated soil ingestion: The use of trece elements in
estimating the ammount of soil ingested by young children, Arch. Env. Hlth.,
41:341-345, 1986
35. Bogden J., et al, Dietery lead and calcium: Effects in blood pressure and renal
neoplasia in wistar rats, J. Nutr., 121:718-728, 1991
36. Boguest PA, et al, Environmental exposure to lead and children,s intelligence
at the age of seven years: The Port Pirie cohort study, N. Engl. J. Med.
327:1279-1284, 1992
37. Bolanowska W, Piotrowski J, Garczynski H., Triethyllead in the biological
material in cases of acute tetraethyllead poisoning, Arch Toxicol, 1967,
22:278-282;
38. Bonde JPE, Kolstad H., Fertility of Danish battery workers exposed to lead,
Int J Epidemiol, 1997, 26(6):1281-1288;
39. Bornschein RL, Grote J, Mitchell T, et al., Effects of prenatal lead exposure on
infant size at birth, In: Smith M, Grant LD, Sors A, eds. Lead exposure and
child development: An international assessment, Lancaster, UK: Kluwer
Academic Publishers, 1989;
40. Bornshein RL, et al, Exterior surface dust lead, interior house dust lead and
childhood lead exposure in an urban environment, Trace Subst. Env. Hlth.,
20:322-332, 1987
41. Bortoli A., Gerotto M., Palonta M., Troncon A., Chiodo F., Environmental lead
exposure in the Venetian population from 1976-1992, Amm. Ist Super Sanita,
Vol. 34, Iss. 1, p. 59-65, 1998

100

42. Boyle EA, et al, Temporal variability of lead in the western North Atlantic,
Nature, 323:322-325, 1986
43. Bourgoin B.P., Evans D.R., Conett, J.R., Lingard, S.M., Quattrone, A.J., Lead
content in 70 brands of dietary calcium supplements. American Journal of
Public Health 1993, 83(8):1155-1160
44. Byers RK, Lord E., Late effects of lead poisoning on mental development,
American Journal of Diseases of Children, 1943, 66: 471494;
45. Caldeira C., Meyer A., et all Limits in the applicability of urine delta
aminolevulinic acid determination as a screening test in the evaluation of
occupational lead poisoning, , Cad Saude Publica vol 16 ISS 1, p.255-23-,
2000
46. Carpenter SJ., Enhanced teratogenicity of orally administered lead in hamsters
fed diets deficient in calcium or iron, Toxicology 1982, 24:259-271;
47. Campagna D., Huel G., Girard F., Sahuquillo J., Blot P., Environmental lead
exposure and activity of delta-aminolevulinic acid dehydratase (ALA-D) in
maternal and cord blood, Toxicology, 134, 2-3, 143-152, 1999
48. Caplun E., et al, Lead in petrol, Endeavor, 8:135-144, 1984
49. Chamberlain A, Heard C, Little MJ, et al., Investigations into lead from motor
vehicles. Harwell, United Kingdom: United Kingdom Atomic Energy
Authority, Report no. AERE-9198, 1979, The dispersion of lead from motor
exhausts, Philos Trans R Soc Lond A, 1978, 290:557-589;
50. Charney, E., Childhood Lead Poisoning: Reduced Blood Lead Values By
Home Cleaning Program, Final Report by the Sinai Hospital of Baltimore
(MD) for the Office of Policy Development and Research, U.S. Department of
Housing and Urban Development, HUD-0002717, NTIS PB83-185645, 1982;
51. Charney, E., Kessler, B., Farfel, M., and Jackson, D., Childhood Lead
Poisoning: A Controlled Trial of the Effect of Dust-Control Measures on
Blood Lead Levels, New England Journal of Medicine 1983, 309:1089-1093;
52. Chettle DR, et al, Lead in bone:Sampling and quantitation using k x rays
excited by 109Cd, Env. Hlth. Persp., 91:49-55, 1991
53. Chia KS, Jeyaratnam J, Tan C, et al., Glomerular function of lead-exposed
workers, Toxicol Letters, 1995a, 77:319-328;
54. Clark, S., Bornschein, R., Ryan, J., Kochanowski, A., Succop, P., Peace, B.,
Ryan, J., and Kochanowski, A., The Cincinnati soil-lead abatement
101

demonstration project In Lead in Soil: Issues and Guidelines, Davis, B.E., and
Wixson, B.G., eds. Norwood, UK: Science Reviews Ltd., 1988, pp 287-300;
55. Cocarla A, Tefas L., Petian M, Manual de Medicina Muncii, Ed. Dacia,
2001
56. Cooney GH, et al, Low level exposures to lead: The Sydney lead study, Dev.
Med. Child. Neurol., 31:640-649.1989
57. Cosgrove EV, et al, Childhood lead poisoning: Case study traces source to
drinking water, J. Env. Hlth, 52:346-349, 1989
58. Dabeka RW, Karpinski KF, McKenzie AD, et al., Survey of lead and cadmium
in human milk and correlation of levels with environmental and food factors,
Sci Total Environ, 1988, 71:65-66;
59. David O, Clark J, Voller K., Lead and hyperactivity, 1972, 2: 900903;
60. Davis JM, Svendsgaard DJ., Nerve conduction velocity and lead: A critical
review and meta-analysis, In: Johnson BL, et al., eds. Advances in
neurobehavioral toxicology. Chelsea, MI: Lewis Publishers, 1990, 353-376;
61. Davis MJ., Risk assessment of the developmental neurotoxicity of lead,
Neurotoxicology, 1990, 11: 285292;/129 Davis JM, et al, Risk assessment of
the developmental neurotoxicity of lead, Neuro. Toxicol., 11: 285-292, 1990
62. Davis S., et al, Quantitative estimates of soil ingestion in normal children
between the ages of 2 and 7 years: Population based-estimates using
aluminum, silicon and titanium as soil trace elements, Arch. Env. Hlth.,
45:112-122, 1990
63. Deknudt G, Deminatti M., Chromosome studies in human lymphocytes after
in vitro exposure to metal salts, Toxicology 1978, 10:67-75;
64. Dienes Sandor, Muncaorvos tan, Ed. Mentor, Targu Mures 2001
65. DeSilva PE, Determination of lead in plasma and studies on its relationship to
lead in erythrocytes, Br J Ind Med, 1981, 38:209-217;
66. Dietrich KN et al., Lead exposure and the central auditory processing abilities
and cognitive development of urban children: the Cincinnati lead study cohort
at age 5 years, Neurotoxicology and Teratology, 1992, 14: 5156.
67. Dietrich KN, Krafft KM, Bier M, et al., Early effects of fetal lead exposure:
Neurobehavioral findings at 6 months, International Journal of Biosocial and
Medical Record, 1986, 8:151-168;

102

68. Drasch GA, Bohm J, Baur C., Lead in human bones: Investigation of an
occupationally nonexposed population in southern Bavaria (F.R.G.): I. Adults,
Sci Total Environ 1987, 64:303-315;
69. Drasch GA, Bohm J, Baur C., Lead in human bones: Investigation of an
occupationally nonexposed population in southern Bavaria (F.R.G.): I. Adults,
Sci Total Environ, 1987, 64:303-315;
70. Draski LJ, Burright RG, Donovick PJ., The influence of prenatal and/or
postnatal exposure to lead on behavior of preweanling mice, Physiol Behav
1989, 45:711-715;
71. Duydu Y., Vural N., Urinary excretion of lead and delta-aminolevulinic acid in
workers occupationally exposed totetraethyl lead, Biol. Trace Elem. Res., Vol.
63, Iss. 3, p. 185-194, 1998
72. Ericson JE, Shirahata H, Patterson CC., Skeletal concentrations of lead in
ancient Peruvians, New England Journal of Medicine, 1979, 300: 946951;
73. Ernhart CB, Wolf AW, Kennard MJ, et al., Intrauterine lead exposure and the
status of the neonate, In: Lekkas TD, ed. International Conference on Heavy
Metals in the Environment, Athens, Greece, September, Vol.1. Edinburgh,
United Kingdom: CEP Consultants, Ltd., 1985, 35-37;
74. Escribano A, Revilla M, Hernandez ER, et al., Effect of lead on bone
development

and

bone

mass:

morphometric,

densitometric,

and

histomorphometric study in growing rats, Calcif Tissue Int, 1997, 60(2):200203;


75. Everson J, Patterson CC., "Ultra-clean" isotope dilution/mass spectrometric
analyses for lead in human blood plasma indicate that most reported values are
artificially high, Clin Chem 1980, 26:1603-1607;
76. Ewers U, Brockhaus A, Dolgner R, et al., Levels of lead and cadmium in
blood of 55-66 year old women living in different areas of NorthrhineWestphalia-Chronological trend 1982-1988, Zentralblatt fur Hygiene und
Umveltmedizin 1990, 189:405-418;
77. Factor-Litvak P, Graziano JH, Kline JK, et al., A prospective study of
birthweight and length of gestation in population surrounding a lead smelter in
Kosovo, Yugoslavia, Int J Epidemiol, 1991, 20:722-728;

103

78. Fergusson DM, Horwood LJ., The effects of lead levels on the growth of word
recognition in middle childhood, International Journal of Epidemiology, 1993,
22 (5): 891897;
79. Figley, D., and Makohon, J., Effectiveness of Clean-Up Techniques for Leaded
Paint Dust, Saskatoon, Saskatchewan: Saskatchewan Research Council revised
report SRC I-4800-38-C-92 to Canada Mortgage and Housing Corporation,
1994;
80. Flegal AR, Smith DR. Current needs for increased accuracy and precision in
measurements of low levels of lead in blood. Environmental Research, 1992,
58: 125133;
81. Flegal AR, Smith DR. Lead levels in preindustrial humans. New England
Journal of Medicine, 1992, 326: 12931294;
82. Freeman, N.C., Ettinger, A., Berry, M., Rhoads, G., Hygiene and food-related
behaviors associated with blood-lead levels in young children from leadcontaminated homes. Journal of Expo Anal Environ Epidemiol, 1997,
7(1):103-118.
83. Frisancho AR, Ryan AS., Decreased stature associated with moderate blood
lead concentrations in Mexican-American children, Am J Clin Nutr 1991,
54:16-19;
84. Fulton M, Raab G. Thomson G, et al., Influence of blood lead on the ability
and attainment of children in Edinburgh. Lancet, 1987, 1:1221-1226;
85. Gasiorek K, Bauchinger M., Chromosome changes in human lymphocytes
after separate and combined treatment with divalent salts of lead, cadmium,
and zinc, Environ Mut, 1981, 3:513-518;
86. Gennart J-P, Buchet J-P, Roels H, et al., Fertility of male workers exposed to
cadmium, lead or manganese, Am J Epidemiol, 1992b, 135:1208-1219;
87. Gerhardsson L, Endlyst V, Lundstrom NG, et al., Lead in tissues of deceased
lead smelter workers, J Trace Elem Med Biol, 1995b, 9:136-143;
88. Gibson JL et al., Note on lead poisoning as observed among children in
Brisbane. In: Proceedings of the Third Intercolonial Medical Congress,
Sydney, Australia, 1892. p.7683;
89. Gibson JL, A plea for painted railings and painted walls of rooms as the source
of lead poisoning among Queensland children, Australian Medical Gazette,
1904, 23: 149 153;
104

90. Goldstein GW, Neurological concepts of lead poisoning in children, Pediatric


Annals, 1992, 21 (6): 384388;
91. Gonzalez-Riola J, Hernandez ER, Escribano A, et al., Effect of lead on bone
and cartilage in sexually mature rats: a morphometric and histomorphometry
study, Environ Res, 1997, 74(1):91-93;
92. Grant LD, Davis JM., Effects of low-level lead exposure on paediatric
neurobehavioural development: current findings and future directions, In:
Smith MA, Grant LD, Sors AI, eds., Lead exposure and child development: an
international assessment, Lancaster, England, MTP Press, 1989. p. 49118;
93. Greene T, Ernhart CB., Prenatal and preschool age lead exposure: Relationship
with size, Neurotoxicology and Teratology, 1991, 13:417-427;
94. Gross SB, Pfitzer EA, Yeager DW, et al., Lead in human tissues, Toxicol Appl
Pharmacol, 1975, 32:638-651;
95. Gruber HE, Gonick HC, Khalil-Manesh F, et al., Osteopenia induced by longterm, low- and high-level exposure of the adult rat to lead, Miner Electrolyte
Metab 1997, 23 (2):65-73;
96. Gulson BL, James M, Giblin AM, et al., Maintenance of elevated lead levels
in drinking water from occasional use and potential impact on blood leads in
children, Sci Total Environ, 1997a, 205(2-3):271-275;
97. Gurzau ES, et al, Aspecte privind poluarea cu metale grele in localitatea Copsa
Mica. Impactul asupra starii de sanatate a populatiei in varsta de 7 -11 ani,
Sibiul Medical, 3:7-14, 1993
98. Gurzau ES, et al, Aspecte privind poluarea cu metale grele in localitatea Copsa
Mica. Impactul asupra starii de sanatate a populatiei in varsta de 7 -11 ani,
Sibiul Medical, 3:7-14, 1993
99. Gurzau ES, et al, Environmental health assessment of irritants and heavy
metals in Transylvania, Romania, J. Occup. Env. Hlth. CEE, 1:63-67, 1995
100.Gurzau ES, et al, Evaluarea riscului si a im pactului asupra populatiei infantile
din Baia Mare expusa la metale grele, Acta Med. Trans., 1:27-30, 1996
101.Gurzau ES, et al, Health status of children aged 7 to 11 living in a polluted
area (Pb, Cd), Env.Contam. in CEE, 465-469, 1992
102.Gurzau ES, et al, Health status of children living in area polluted by heavy
metals, prot.Work. Env. Hlth., 265-267, 1992

105

103.Gurzau ES, et al, Management of environment and workplace hazards (Pb):


Disciplines, Roles and Approaches, Restr. Publ, Hlth. Syst., Tuft Univ. USA,
84-86, 1993
104.Gurzau ES, et al, Zlatna case study, Env. Work. Hlth., Edit. Joel Tickner, 2427, 1995
105.Gurzau ES, M.Cucu, Evaluare, comunicarea si managementul risculuiActivitati fundamentale implicate in controlul mediului si protectia pentru
sanatate publica, acta med.Trans., vol.I, nr.2, pag.32-37, 1997
106.Hamilton JD, O'Flaherty EJ., Effects of lead exposure on skeletal development
in rats; Fundam Appl Toxicol, 1994, 22(4):594-604;
107.Hamilton JD, O'Flaherty EJ., Influence of lead on mineralization during bone
growth, Fundam Appl Toxicol 1995, 26(2):265-271;
108.Hashmi NS, Kachru DN, Khandelwal S, et al., Interrelationship between iron
deficiency and lead intoxication: Part 2. Biol Trace Elem Res, 1989a, 22:299307;
109.Hawk BA, Schroeder SR, Robinson G. et al., Relation of lead and social
factors to IQ of low-SES children: A partial replication, Am J Ment Defic,
1986, 91:178-183;
110. Hernberg S., Prevention of occupational poisoning from inorganic lead,
Working Environmental Health, 1973, 10: 5361
111. Hidegcuti E - Indicatori staturo-ponderali si nivelele calcemiei la copii expusi
cronic la plumb in regiunea Baia Mare, p. 9-15, 2002;
112. Hidegcuti E - Nivele comparative ale plumbemiei si zincprotoporfirinei serice
la copii expusi cronic la plumb, p. 5-8, 2003;
113. Hidegcuti E - Biomarkeri de expunere si efect determinati din urina copiilor
expusi cronic la plumb, p.16-20, 2003
114. Higashikawa K ., Furuki K., et all- Blood lead level to induce significant
increase in urinary delta-aminolevulinic acid level among lead exposed
workers: a statistical approach, Industrial Health, vol38(2), p.181-188, 2000
115. Hillam RP, Ozkan AN., Comparison of local and systemic immunity after
intratracheal, intraperitoneal, and intravenous immunization of mice exposed
to either aerosolized or ingested lead, Environ Res, 1986, 39:265-277;

106

116. Hilts, S.R., Hertzman, C., Marion, S.A., A Controlled Trial of the Effect of
HEPA Vacuuming on Childhood Lead Exposure, Canadian Journal of Public
Health, 1995, 86:345-350;
117. Hu H, Aro A, Rotnitzky A., Bone lead measured by x-ray fluorescence:
Epidemiologic methods, Environ Health Perspect 1995, 103(Suppl 1):105110;
118. Hu H, Milder FL, Burger DE., X-ray fluorescence measurements of lead
burden in subjects with low-level community lead exposure, Arch Environ
Health 1990, 45(6):335-341;
119. Hu H, Pepper L, Goldman R., Effect of repeated occupational exposure to
lead, cessation of exposure, and chelation on levels of lead in bone, Am J Ind
Med 1991, 20:723-735;
120.Hu H. Milder FL, Burger DE., X-ray fluorescence: Issues surrounding the
application of a new tool for measuring burden of lead, Environ Res, 1989,
49:295-317;
121.Hunter D. The disease of occupations. Sevenoaks, Hodder & Stoughton, 1978;
122.Huseman CA, Varma MM, Angle CR., Neuroendocrine effects of toxic and
low blood lead levels in children, Pediatrics 1992, 90:186-189;
123.Kazantzis G. Lead: ancient metalmodern menace? In: Smith MA, Grant LD,
Sors AI, eds, Lead exposure and child development: an international
assessment. Lancaster, England, MTP Press, 1989. p. 119128;
124.Kehoe RA, Studies of lead administration and elimination in adult volunteers
under natural and experimentally induced conditions over extended periods of
time, Food Chem Toxic 1987, 25:425-493;
125.Kehoe RA., The metabolism of lead in man in health and disease: Present
hygienic problems relating to the absorption of lead: The Harben lectures,
1960, J R Inst Public Health Hyg, 1961a, 24:177-203;
126.Kehoe RA., The metabolism of lead in man in health and disease: The
metabolism of lead under abnormal conditions: The Harben lectures, 1960, J R
Inst Public Health Hyg 1961b 24:129-143;
127.Kehoe RA., The metabolism of lead in man in health and disease: The normal
metabolism of lead: The Harben lectures, 1960, J R Inst Public Health Hyg,
1961c, 24:81-97;

107

128.Kihara T.,Soeda S., Ono N., et all,- Hepatic heme metabolism in rats with
fever induced by interluekin 1 beta , Res Commun Mol Pathol Pharmacol, vol
104, ISS 2, P.115-126, 1999
129.Kosnett MJ, Becker CE, Osterloh JD, et al., Factors influencing bone lead
concentration in a suburban community assessed by noninvasive K x-ray
fluorescence, JAMA 1994, 271:197-203;
130.Lee B. K., Ahn K.D., Lee S. S., Lee S. S., Kym Y.B., A comparison of
different lead biomarkers in their associations with lead-related symptoms,
International Archives of Occupational and Environmental Health, 73(5),
p.298-304, 2000
131.Lerda D., Study of sperm characteristics in persons occupationally exposed to
lead, Am J Ind Med, 1992, 22:567-571;
132.Lin S, Hwang S, Marshall EG, et al., Fertility rates among lead workers and
professional bus drivers: A comparative study, Ann Epidemiol, 1996, 6:201208;
133.Lioy, P.J., Wainman, T., and Zhang, J., Typical Household Vacuum Cleaners:
The Collection Efficiency and Emissions Characteristics for Fine Particles,
Journal of the Air and Waste Management Association, 1999, 49 (2):200-206;
134.Lioy, P.J., Yiin, L.M., Adgate, J., Weisel, C., and Rhoads, G.G., The
effectiveness of a home cleaning intervention strategy in reducing potential
dust and lead exposures, Journal of Exposure Analysis and Environmental
Epidemiology, 1998, 8 (1):17-35;
135.Lu Ling ., et all -Re-assessment of indicators for screening lead poisoning ,
Zhonghua yufang Yixue Zazhi, vol(33)5, p/275-278, 2000
136.Lyngbye T, Hansen ON, Grandjean P., The influence of environmental factors
on physical growth in school age: A study of low level lead exposure, In:
Lindberg SE, Hutchinson TC, eds. International Conference on Heavy Metals
in the Environment, Vol. 2, New Orleans, LA, September, Edinburgh, UK:
CEP Consultants, Ltd. 1987, 210-212;
137.Mahaffey KA, et al, Dietery and environmental leaqd human health effects,
Elsevier, 1985
138.Makino S., Takata T., - Relationship between blood lead level and urinary
ALA level in wokers exposed to very low levels of lead, Industrial Health ,
vol(38) 1, p.95-98, 2000
108

139.Marcovae J., et al, Lead activates protein kinase C in immature rat brain
microvasser, Toxic. Appl. Pharm., 96;14-23, 1988
140.McMichael AJ, Vimpani GV, Robertson EF, et al., The Port Pirie cohort study:
Maternal blood lead and pregnancy outcome, J Epidemiol Community, 1986,
40:18- 25;
141.Moore MR, Goldberg A, Pocock SJ, et al., Some studies of maternal and
infant lead exposure in Glasgow, Scott Med J, 1982, 27:113-122;
142.Moore MR, et al, A prospective study of the results of changer in
environmental lead exposure in children in Glassgow, Boston, Kluwer, 371378, 1989
143.Mushak P., Defining lead as the premier environmental health issue for
children in America: criteria and their quantitative application, Environmental
Research, 1992, 59: 281309;
144.Needleman H et al., The long-term effects of exposure to low doses of lead in
childhood: an 11-year follow-up report, New England Journal of Medicine,
1990, 322: 8388;
145.Needleman HL, et al, The persistent threat of lead: A singular opportunity, Am.
J. Publ.Hlth., 79:643-645, 1989
146.Needleman HL, Gunnoe C, Leviton A, et al., Deficits in psychologic and
classroom performance of children with elevated dentine lead levels, N Engl J
Med 1979, 300:689-695;
147.Needleman HL, Rabinowitz M, Leviton A, et al., The relationship between
prenatal exposure to lead and congenital anomalies, JAMA 1984, 251:29562959;
148.Niebuhr E, Wulf HC., Chapter Genotoxic Effects, In: Grandjean P, ed.
Biological effects of organo-lead compounds, Boca Raton, FL: CRC Press,
1984, 9: 117-124;
149.Nriagu JO, Pacnya JM. Quantitative assessment of worldwide contamination
of air, water and soils by trace metals. Nature, 1988, 333: 134139;
150.Nomiyama K., Nomijama H., Xin K. Q., Erytrocyte delta-aminolevulinic acid
dehydratase genotype and other mechanisms affecting workers susceptibility
to lead, J. Occup. Environ. Me4d., Vol. 41, Iss 8, p. 662-668, 1999

109

151.O'Flaherty EJ, Hammond PB, Lerner SI., Dependence of apparent blood lead
half-life on the length of previous lead exposure in humans, Fund Appl
Toxicol 1982, 2:49-54;
152.O'Flaherty EJ., PBK modeling for metals, Examples with lead, uranium, and
chromium. Toxicol Lett, 1995b, 82/83:367-372;
153.O'Flaherty EJ., Physiologically based models for bone-seeking elements, V.
Lead absorbtion and disposition in childhood, Toxicol Appl Pharmacol 1995a,
131:297-308;
154.Onalaja A.O., Claudio L.,- Genetic susceptibility to lead poisoning, Environ
Health Perspect, vol.108, Suppl1, p.23-28, (Ref:94), 2000
155.Ong CN, Lee WR., High affinity of lead for fetal hemoglobin, Br J Ind Med
1980c, 37:292-298;
156.Paglia DE, et al, Effects of low level lead exposure on pyrimidin - 5'nucleotidase and other erythrocites enzymes, J. Clin. Invest., 564:1164-1169,
1997
157.Patterson CC et al., Natural skeletal levels of lead in Homo sapiens
uncontaminated by technological lead, Science of the Total Environment,
1991, 107: 205230;
158.Pirkle JL, et al, The decline in blood lead levels in the United States, JAMA,
272:216-232, 1994
159.Pirkle JL, et al, The decline in blood lead levels in the United States, JAMA,
272:284-291, 1994
160.Pocock SJ, Smith M, Baghurst PA., Environmental lead and childrens
intelligence: a systematic review of the epidemiological evidence, British
Medical Journal, 1994, 309: 11891197;
161.Popescu G.F., Bodiu A.P., Paraschiv T. I., Beregic V.T. Regiunea miniera
Baia Mare (monografie), 1970
162.Rabinowitz MB, Wetherill GW, Kopple JD., Kinetic analysis of lead
metabolism in healthy humans, J Clin Invest 1976, 58:260-270;
163.Rabinowitz MB, Wetherill GW, Kopple JD., Magnitude of lead intake from
respiration by normal man. J Lab Clin Med 1977, 90:238-248;
164.Raghavan SRV, Gonick HC., Isolation of low-molecular-weight lead-binding
protein from human erythrocytes, Proc Soc Exp Biol Med 1977, l55:164-167;

110

165.Roberts, J.W., and Ruby, M.G., Comment on Proposed Rule for Lead:
Identification of Dangerous Levels of Lead, unpublished letter to U.S. EPA
Office of Pollution Prevention and Toxics, September 30, 1998, EPA OPPT
Document Control Number 62156, in reference to Federal Register, Vol 63,
No. 106, June 3, 1998, pp 30302 30355;
166.Roberts, J.W., Clifford, W.S., Cole, E.C., Glass, G., and Spittler, T.M.,
Reducing the Exposure of Children to Dust, Dust Mites, Lead, and Gram
Negative Bacteria in Carpets by Extended Vacuuming in Proceedings of the
7th Annual Meeting of the International Society of Exposure Analysis,
Research Triangle Park, NC, 1997;
167.Roper W. L. - US Department of Health and Human Services/Public Health
Service/Centers for Disese Control Preventive Lead Poisoning in Young
Children, 1991
168.Rosen JF, Chesney RW, Hamstra AJ. el al., Reduction in 1,25dihydroxyvitamin D in children with increased lead absorption, N Engl J Med
1980, 302:1128-1131;
169.Rosen JF, Markowitz ME, Jenks ST, et al., L-X-ray fluorescence (XRF): A
rapid assessment of cortical bone lead (Pb) in Pb-toxic children, Pedia Res,
1993, 21:287A;
170.Ruff HA et al., Declining blood lead levels and cognitive changes in
moderately lead-poisoned children. Journal of the American Medical
Association, 1993, 269: 16411646;
171.Rummo JH, Routh DK, Rummo NJ, et al., Behavioral and neurological effects
of symptomatic and asymptomatic lead exposure in children, Arch Environ
Health 1979, 34:120-125;
172.Rummo JH., Intellectual and behavioral effects of lead poisoning in children.
Chapel Hill, NC: University of North Carolina. University Microfilms, Ann
Arbor MI, Publication No., 1974, 74-26-930;
173.Saenger P, Markowitz ME, Rosen JF., Depressed excretion of 6hydroxycortisol in lead-toxic children, J Clin Endocrinol Metab 1984, 58:363367;
174.Sakai T., - Biomarkers of Lead Exposure, Industrial Health, 38 (2), p.127-142,
2000

111

175.Sakai T., Ushio K., Ikeya Y., Mobilized plasma lead as an index of lead body
burden and its relation to the heme-related indices, Ind. Health, Vol. 36, Iss. 3,
p. 240-246, 1998
176.Schmid E, Bauchinger M, Pietruck S, et al., Cytogenic action of lead in human
peripheral lymphocytes in vitro and in vivo, Mut Res 1972, 16:401-406;
177.Schroeder SR, Hawk B., Psycho-social factors, lead exposure and IQ, Monogr
Am Assoc Ment, Defic, 1987, S:97-137;
178.Schwartz J, Angle C, Pitchcr H., Relationship between childhood blood lead
levels and stature, Pediatrics, 1986, 77:281-288;
179.Schwartz J., Low level lead exposure and childrens IQ: a meta analysis and
search for a threshold. Environmental Research, 1994, 65: 4255;
180.Schwarz J., et al, Lead and minor hearing impairment, Arch. Env. Hlth.,
46:300-306, 1991
181.Seppalainen AM, Hernberg S, Vesanto R, et al., Early neurotoxic effects of
occupational lead exposure: A prospective study, Neurotoxicology 1983,
4:181-192;
182.Shukla R, Bornschein RL, Dietrich KN, et al., Fetal and infant lead exposure:
Effects on growth in stature, Pediatrics 1989, 84:604-612;
183.Shukla R, Dietrich KN, Bornschein RL, et al., Lead exposure and growth in
the early preschool, child: A follow-up report from the Cincinnati lead study,
Pediatrics 1991, 88:886-892;
184.Siegel M, Forsyth B, Siegel L, et al., The effect of lead on thyroid function in
children, Environ Res, 1989, 49:190-196;
185.Silbergeld EK, Schwartz J, Mahaffey K., Lead and osteoporosis: Mobilization
of lead from bone in postmenopausal women, Environ Res, 1988, 47:79-94;
186.Sielbergeld EK, et al, Mechanism of lead neurotoxicity, or looking beyong the
lampport, FASEB J., 6:3201-3206, 1992
187.Sithisarankul P., Schwartz B. S., Lee B. K., Strickland P. T., Urinary 5aminolevulinic acid (ALA) adjusted by creatinine: a surrogate for plasma
ALA, J. Occup. Environ. Med., Vol. 40, Iss 10, p. 901-906, 1998
188.Smith et al., Use of endogenous, stable lead isotopes to determine release of
lead from the skeleton, Environ Health Perspect, 1996, 104(1):60-66;

112

189.Smith M, Delves T, Tansdown R, et al., The effects of lead exposure on urban


children: The Institute of Child Health/Southhampton study, Dev Med Child
Neurol 25(suppl 47), 1983;
190.Smith MA., Lead in history, In: Lansdown R, Yule W, eds, The lead debate:
the environmental toxicology and child health, London, Croom Helm, 1984.
p.724;
191.Star van derr Akker, Bruijn H.S.,Sterenborg H.J.- Protoporphyrin IX
fluporescence kinetics an localization after topical application of ALA pentyl
ester and ALA on hairless mouse skin with UBV induced early skin cancer,
Photocem Photobiol; vol.72, ISS 3, p.399-406, 2000
192.Telisman S., Pizent A.,- Semen quality and reproductive endocrine function in
relation to biomarkers of lead, zinc and copper in men., Environmental Health
Perspectives , vol(108)1, p.45-53, 2000
193.Thompson GN, Robertson EF, Fitzgerald S., Lead mobilization during
pregnancy, Med J Aust 1985, 143:131;
194.Tong S et al., Declining blood lead levels and changes in cognitive function
during childhood: the Port Pirie Cohort Study, Journal of the American
Medical Association, 1998, 280: 19151919;
195.Tong S, McMichael AJ. The magnitude, persistence and public health
significance of cognitive effects of environmental lead exposure in childhood,
Journal of Environmental Medicine, 1999, 1: 103110;
196.Tong S., Lead exposure and cognitive development: persistence and a dynamic
pattern. Journal of Paediatrics and Child Health, 1998, 34: 114118;
197.Vander AJ, et al, Chronic effects of lead on renin-angiotensin system, Env.
Hlth. Persp., 78:77-83, 1988
198.Vij A. G., Satija N. K., Flora S. J., Lead induced disorders in hematopoietic
and drug metabolizing enzyme system and their protection by ascorbic acid
supplementation, Biomed. Environ. Sci., Vol. 11, Iss 1, p. 7-14, 1998
199.Von Schirnding YE. The impact of lead poisoning on the workforce and
society. In: Proceedings of the International Conference on Lead Poisoning,
Bangalore, India, 810 February 1999, Bangalore, The George Foundation,
1999. p. 4147.
200.Von Schirnding YE., The impact of lead poisoning on the workforce and
society. In: Proceedings of the International Conference on Lead Poisoning,
113

Bangalore, India, 810 February 1999, Bangalore, The George Foundation,


1999. p. 4147;
201.Wang L, Xu SE, Zhang GD, et al., Study of lead absorption and its effect on
children's development, Biomed Environ Sci, 1989, 2:325-330;
202.Wasserman G et al., Independent effects of lead exposure and iron deficiency
anemia on developmental outcome at age 2 years, Journal of Pediatrics, 1992,
121: 695703.
203.Wedeen RP., Bone lead, hypertension, and lead nephropathy, Environ Health
Perspect 1988, 78:57-60;
204.Wedeen RP., In vivo tibial XFR measurement of bone lead, Arch Environ
Health 1990, 45(2):69-71;
205.Wedeen RP.. Removing lead from bone: Clinical implications of bone lead
stores, Neurotoxicology, 1992, 13:843-852;
206.Winder C. The developmental neurotoxicity of lead, Lancaster, England, MTP
Press, 1984;
207.Yip R, Norris TN, Anderson AS., Iron status of children with elevated blood
lead concentrations, J Pediatr, 1981, 98:922-925;
208.Zelikoff JT, et al, Genetic toxicology of lead compounds, Carcinogenesis,
9:1727-1732, 1988
209.Ziegler EE, Edwards BB, Jensen RL, et al., Absorption and retention of lead
by infants. Pediatr Res, 1978, 12:29-34;
210.Ziemersel B., et al, Polimorfism of delta amino-levulinic acid dehidrase in
lead - exposed workers, Int. Arch. Occup. Env. Hlth., 58:245-247, 19868:101106, 1988
211. Advisory Committee on Childhood Lead Poisoning Prevention, Centers for
Disease Control and Prevention: Recommendations for Lead Screening of
Young Children Enrolled in Medicaid; Targeting a High-Risk Group for Lead
Screening, MMWR Reports and Recommendations, Dec. 8, 2000;
212.Alameda County Community Development Agency, Lead Poisoning
Prevention Department, Oakland, CA, Connecting Points for Healthy Kids,
1998;
213.Alliance to End Childhood Lead Poisoning and The National Center for LeadSafe Housing, Another Link in the Chain: State Policies and Practices for Case
Management and Environmental Investigation for Lead-Poisoned Children.
114

Washington, D.C: Alliance to End Childhood Lead Poisoning; and Columbia,


MD: The National Center for Lead-Safe Housing, 1999;
214.ASTM, American Society for Testing and Materials, Standard Test Methods
for Evaluating Primary Disposable Bag Integrity for Vacuum Cleaners, ASTM
Standard F494-98, West Conshohocken, PA, 1998;
215.ATSDR, Agency for Toxic Substances and Disease Registry , Atlanta, GA:
U.S. Department of Health and Human Services, Public Health Service,
Toxicological profile for lead, 1999.
216.ATSDR, Agency for Toxic Substances and Disease Registry, Atlanta, GA: U.S.
Department of Health and Human Services, Public Health Service, The nature
and extent of lead poisoning in children in the United States: A report to
Congress, 1988;
217.ATSDR, Agency for Toxic Substances and Disease Registry, The nature and
extent of lead poisoning in children in the United States: A report to Congress.
Atlanta, GA: U.S. Department of Health and Human Services, Public Health
Service, 1988;
218.ATDSR, USA Dept.Health, Managing hazardous materials incidents, 538185/00025, 1994
219.CCAPP, Center for Community Action for Primary Prevention , Where is the
Lead? booklet from Center for Community Action for Primary Prevention of
Childhood Lead Poisoning, Columbia, MD, 1999a;
220.CDC, Centers for Disease Control and Prevention, Atlanta, GA: U.S.
Department of Health and Human Services, Public Health Service, Preventing
lead poisoning in young children, 1991;
221.CDC, Childhood blood lead and environmental studies report, USEPA,
Atlanta, CDC, US Dept. Hlth., 1983
222.CDC, East Helena, Montana child lead study, summer 1983, finnal report july
1986, Atlante, CDC, US Dept. Hlth, 1986
223.CDC, Preventing lead poisoning in young children: A statement by CDC,
Atlanta, US Dept. Hlth., october 1991
224.CDC, Centers for Disease Control and Prevention, Atlanta: U.S. Department
of Health & Human Services, Screening young children for lead poisoning:
Guidance for state and local public health officials, 1997c;

115

225.CDC, Working with Medicaid: A Resource Guide for Childhood Lead


Poisoning Prevention Programs, 2001;
226.Centers for Disease Control and Prevention, Update: blood lead levels, U.S.,
1991-1994
227.City of Milwaukee [Wisconsin] Health Department Childhood Lead Poisoning
Prevention Program, 1999;
228.CLPPB, Childhood Lead Poisoning Prevention Branch , Bright Futures,
California Department of Health Services, 1999;
229.Commitiee on Measuring Lead in Critical Populations Measuring Lead
Exposure in Infants, Children, and Other Sensitive Populations, National
Academic Press Washington, DC, 1993
230.EPA, U.S. Environmental Protection Agency, Code of Federal Regulations, 40
CFR 117.3, 1985b;
231.EPA, Air quality crireria for lead, EPA, 1990
232.EPA, USA Federal Register, Proposed guidelines for ecological risk
assessment, September 9, 1996
233.EPA, U.S. Environmental Protection Agency, Laboratory Evaluation of Dust
and Dust Lead Recoveries for Samplers and Vacuum Cleaners, Volume I:
Objectives, Methods, and Results, EPA Report 747-R-94-004A, 1995a;
234.EPA, U.S. Environmental Protection Agency, Lead in Your Home: A Parents
Reference Guide, EPA Report, 747-B-98-002, 1998a;
235.EPA, U.S. Environmental Protection Agency, Office of Research and
Development,

Office

of

Health

and

Environmental

Assessment,

Environmental Criteria and Assessment Office, Air quality criteria for lead
Research Triangle Park NC, 1986a;
236.Federal Register, USA, Guidellines for exposure assessment, EPA, 1992
237.Federal Register, USA, Proposed guidellines for ecological risk assessment,
EPA, 1996/1.47
238.Federal Register, USA, Proposed guidellines for neurotoxicity, EPA, 1995
239.HUD, U.S. Department of Housing and Urban Development, Lead Paint
Safety: A Field Guide for Painting, Home Maintenance, and Renovation Work,
HUD Report 1999, 1779-LHC;
240.Inorganic lead, Geneva, World Health Organization, (Environmental Health
Criteria, No. 165), 1995;
116

241.Lead background and national experiences with reducing risk, Paris,


Organisation for Economic Co-operation and Development, 1993;
242.Merck, The Merck Manual of Medical Information, Home Edition. Keryn
A.G. Lane, editor, Merck and Company, Inc., 1997;
243.NAS., Lead: Airborne lead in perspective: Biologic effects of atmospheric
pollutants, Washington, DC: National Academy of Sciences, 1972, 71-177,
281-313;
244.NRC, USA, Measuring lead exposure in infants, children and other sensitive
populations, Wash. DC, NAP, 1993
245.OMS, Our planet, our health, ISBN 92 4 156148 3, Geneva, 1992
246.OSHA, USA Dept.Labor, All about OSHA, 2056, 1995(revised)
247.Preventing lead poisoning in young children: a statement by the Centers for
Disease Control and Prevention, Atlanta, GA, Centers for Disease Control and
Prevention, 1991;
248.Reducing lead exposure in Australia: risk assessment and analysis of
economic,

social

and

environmental

impacts,

Canberra,

Australian

Government Publishing Service, 1994;


249.Texas Department of Health 2001 Texas Medicaid Service Delivery Guide,
Texas Department of Health, Childhood Lead Poisoning Prevention Program,
Screening Guidelines, Jan. 2001;
250.The nature and extent of lead poisoning in children in the United States: a
report to Congress, Atlanta, GA, United States Department of Health and
Human Services, 1988;
251.Trends of the biological monitoring measurements from 1991 to 1995, Journal
of UOEH, 20 (3, p. 245-258), 1998
252.Ureche R, Igiena Alimentatiei, Universitatea de Medicina si Farmacie, Targu
Mures, 1996;
253.United States Environmental Protection Agency, Air quality criteria for lead
(EPA/600/8-83/028aF), Research Triangle Park, NC, Environmental Criteria
and Assessment Office, 1986;
254.WHO, Evaluation of certain food additives and contaminats, WHO, Geneva,
1989

117

CAP. 5 CADMIUL
Cadmiul este un element care exista in mod natural in scoarta terestra.
Cadmiul in forma pura, este un metal moale, alb-argintiu. A fost descoperit ca element
doar in anul 1817 si a fost utilizat putin in industrie pana acum 50 de ani. In prezent
este un metal foarte important avand multe aplicatii. Cea mai importanta utilizare este
in galvanizare datorita proprietatilor lui noncorozive.
118

In mod obisnuit, cadmiul nu se gaseste in mediu in forma pura ci combinat cu


alte elemente precum oxigenul (oxid de cadmiu), clorul (clorura de cadmiu) sau sulful
(sulfat de cadmiu, sulfit de cadmiu). Cel mai adesea, cadmiul este prezent in natura
sub forma de oxizi, sulfiti si carbonati in componenta zacamintelor de zinc, plumb si
cupru. Rar se gaseste in cantitati mari sub forma de cloruri si sulfati. Compusii
cadmiului sunt substante solide cu diferite grade de solubilitate in apa. Clorurile si
sulfatii sunt formele care se dizolva cel mai usor in apa. Oxidul de cadmiu exista sub
forma de mici particule in aer, ca fumuri, rezultat din procesele industriale ce
presupun temperaturi inalte, in industria de metale neferoase sau minele de cupru,
zinc sau plumb.
Cadmiul poate fi prezent sub diverse forme, insa metalul in sine nu dispare din
mediu.
Compusii cadmiului se gasesc adesea in componenta sau atasati de particulele
mici prezente in aer. Prezenta cadmiului in aer sau in apa nu poate fi detectata
deoarece nu poseda gust sau miros particular, usor de recunoscut.
Cea mai mare parte din cadmiul utilizat in Statele Unite este extras ca produs
secundar in cadrul productiei altor metale precum zinc, plumb sau cupru. Cadmiul are
multiple intrebuintari in industrie si la fabricarea produselor de consum, in principal la
fabricarea bateriilor, pigmentilor, emailurilor metalice, maselor plastice si unor aliaje
metalice.
Cadmiul reprezinta o sursa importanta de poluare pentru mediul inconjurator
alaturi de zinc si plumb, acestea provenind din topitoriile primare si secundare si din
minerit. Cadmiul patrunde in mediu mai ales prin efluentii industriali.

5.1 Mecanisme de mediu


S-a estimat ca aproximativ 25000 pana la 30000 de tone de cadmiu sunt
eliberate in mediu in fiecare an, cam jumatate provenind din actiunea conditiilor
climatice asupra asupra rocilor continand minereuri, cadmiul ajungand initial in apa
raurilor prin spalare datorita precipitatiilor si ulterior prin intermediul apei raurilor, in
apa marilor si oceanelor. Incediile forestiere si activitatea vulcanica elibereaza de
asemenea, cadmiu in aerul atmosferic. Cantitatea de cadmiu eliberata in mediu ca
119

urmare a activitatilor antropice este estimata la 4000 pana la 13000 de tone pe an, cu
contributii majore din partea activitatii miniere si arderii combusibililor fosili.
Cadmiul poate ajunge in aer ca urmare a arderii combustibililor fosili dar si din
arderea deseurilor menajere. Ca urmare a reglementarilor, numai cantitati mici de
cadmiu ajung in apa prin deversarea de ape uzate menajere si industriale. Fertilizatorii
contin adesea cadmiu care care va ajunge in sol cand fertilizatorii sunt aplicati
culturilor agricole. Cadmiul poate ajunge in sol sau apa prin scurgeri sau fisuri in
spatiile de depozitare a deseurilor periculoase daca la nivelul acestora exista cadmiu
dizolvat, in cantitati mari. Forma in care se gaseste cadmiul, la nivelul acestor spatii
de depozitare a deseurilor periculoase, este importanta deoarece multe din aceste
forme, nu se dizolva usor in apa.
Cadmiul care se gaseste in interiorul sau atasat de particulele in suspensie,
poate ajunge in aer si poate fi purtat la distante mari inainte sa ajunga inapoi pe sol, ca
praf sau in componenta picaturilor de ploaie sau fulgilor de zapada. Cadmiul ca atare,
nu se descompune in mediu, dar poate trece in diferite forme. Majoritatea formelor
sub care se gaseste cadmiul, raman mult timp in aceeasi locatie prin care au patruns in
mediu. Formele care ajung in apa, in parte, se vor atasa de particulele solide iar in
parte vor ramane in apa unde se mentine insa un timp indelungat deoarece timpul de
injumatatire depaseste 200 zile. Toxicitatea cadmiului din apa este influentata de
duritatea apei, in sensul ca la duritati mari efectele sunt minime.
Apele freatice rar contin concentratii mari daca nu sunt contaminate in cadrul
industriei extractive sau de prelucrare a neferoaselor. Aceste surse nu au cauzat
intoxicatii dar contribuie la acumularea cadmiului in organism.
Parte din cadmiul care ajunge in sol, poate trece in apa sau in organismul
plantelor. Per ansamblu, cadmiul din aer, apa sau alimente poate ajunge in organismul
pestilor, plantelor si animalelor. Cadmiul poate suferi trasformari dar ramane cantonat
in organism pentru foarte mult timp (ani).
Nivele scazute de cadmiu s-au gasit in alimente de baza, in special in grane, cereale,
alte vegetale (legume), ce extrag in mod natural cadmiul din solurile contaminate, din
diferiti fertilizatori si ingrasaminte cat si din apele freatice poluate. Este cunoscuta
intoxicatia grava cu cadmiu aparuta in Japonia in bazinul Jintsu, provocata de
descarcarile de ape uzate si contaminate de la o intreprindere de extractie miniera de

120

zinc si caracterizata prin osteoalgii si fracturi frecvente la populatia din zona, numita
boala itai-itai.
Cea mai intensa sursa de contaminare a aerului cu cadmiu ramane insa arderea
reziduurilor fosile, carbune, a deseurilor citadine ce contin mase plastice, acumulatori
pe baza de nichel si cadmiu. De asemenea, poate patrunde in atmosfera din fluxurile
tehnologice ale fabricilor de prelucrari neferoase (de zinc, plumb sau cupru) si din
turnatoriile de fier si otel.
In Romania, concentratia medie zilnica de cadmiu in aerul atmosferic
ambiental este de 0,00002 mg/m 3 (STAS 12.574-87), iar in apa de baut de 0,005 mg/d
m3 (STAS 1 342/1977).

5.2 Expunerea la cadmiu


Alimentele si fumul de tigara reprezinta cele mai importante surse de expunere
la cadmiu pentru populatia generala. Nivelele medii de cadmiu in alimente, in Statele
Unite, sunt cuprinse intre 2 si 40 ppb. Cele mai reduse nivele sunt in fructe si bauturi,
iar cele mai crescute nivele sunt in legumele cu frunze si cartofi. Nivelele de cadmiu
in aer in orasele din Statele Unite, sunt reduse, incadrandu-se in intervalul mai putin
de 1 pana la 40 ng/m3 . Nivelele atmosferice mai mari de 40 ng/m 3, pot aparea in
zonele urbane cu nivele crescute ale poluarii aerului ca urmare a arderii
combustibililor fosili. Nivelul de cadmiu in cea mai mare parte din sursele de apa
potabila, este sub 1 ppb si deci mult sub standardul pentru apa potabila, care este de
50 ppb. Nivelul cadmiului in apa potabila insa, poate varia mult in functie de
conditiile locale. Nivelul mediu de cadmiu in solul nepoluat este de apoximativ 250
ppb. In spatiile de depozitare a deseurilor periculoase,

s-au masurat nivelele de

cadmiu in sol care au fost de 4 ppm (un ppm fiind de 1000 de ori mai mare decat un
ppb) si respectiv in apa, unde au fost de 6 ppm.
In Statele Unite, o persoana ingereaza in medie prin intermediul alimentelor
30 g de cadmiu, in fiecare zi, dar numai aproximativ 1-3g din cantitatea totala de
cadmiu continuta in alimente, este absorbita si ajunge in sange. Expunerea la cadmiu
prin fumul de tigara reprezinta un pericol mai mare pentru sanatate comparativ cu
expunerea prin intermediul alimentelor. La fumatori, aportul zilnic de cadmiu poate fi
dublu, comparativ cu nefumatorii. Fiecare tigara poate contine 1-2 g de cadmiu si
121

40-60% din cadmiul continut in fumul inhalat poate trece prin plamani in organism.
Aceasta inseamna ca fumatorii isi aduc un aport suplimentar de cadmiu de 1-3 g
zilnic cu fiecare pachet de tigari consumat. In ceea ce priveste fumatul pasiv, se pare
ca acesta nu creste aportul de cadmiu al nefumatorilor.
Pe langa fumul de tigara, cei care locuiesc in apropierea spatiillor de
depozitare a deseurilor periculoase sau a unor uzine care elibereaza cadmiu in
atmosfera, sunt potential expusi la cadmiul din aer. Oricum, exista reglementari pentru
controlul cantitatii de cadmiu care ajunge in atmosfera din deseuri si de la
incineratoare.
Muncitorii pot fi expusi la cadmiul din aer in cursul proceselor de topire si
rafinare a metalelor, sau in cadrul sectoarelor industriale care fabrica produse ce
contin cadmiu precum baterii, emailuri sau mase plastice. Muncitorii pot fi expusi de
asemenea, in cursul efectuarii de suduri la piese metalice care contin cadmiu. In
Statele Unite, aproximativ, 512000 de muncitori lucreaza in medii in care pot fi expusi
la cadmiu. Reglementarile care fixeaza nivelele permise de expunere, sunt create si
implementate pentru a proteja sanatatea muncitorilor si pentru a mentine nivelele de
cadmiu din aer se situeaza mult sub limitele despre care se stie ca produc efecte
adverse pe sanatate.
Intoxicatia acuta cu cadmiu este rar intilnita. O doza orala de 50 g/kg este
considerata un prag minim pentru aparitia unor semne de iritatie gastrica. Expunerile
cronice insa pot fi o problema, dat fiind faptul ca poluantul are tendinta de a se
acumula in organism.
Persoanele considerate cu cel mai mare risc sunt cele expuse profesional in
industria metalelor neferoase, muncitorii in fabrici de acumulatori, de cabluri, de
lampi incandescente (cu vapori de cadmiu), ceramica, instrumente electrice, gravorii,
muncitorii din fabricile de sticla, bijutierii, muncitorii din fabricile de vopsele, de
pesticide, de pigmenti. In general, nivelele de cadmiu sunt de mii de ori mai mari la
locurile de munca decat in mediul ambiental.

5.3 Caile de patrundere a cadmiului in organism

122

Cadmiul poate ajunge in organism pe cale orala prin intermediul alimentelor si


apei potabile, pe cale respiratorie prin intermediul particulelor in suspensie din aerul
atmosferic de care se poate atasa si respectiv, prin intermediul fumului de tigara.
Aportul de cadmiu pe cale respiratorie este mai mare (25 pana la 60% din cadmiul
prezent in aer sau in fumul de tigara) decat aportul pe cale orala prin apa sau alimente
(aproximativ 5-10% ajunge in organism). Cadmiul ajuns in plamani si neabsorbit este
elimintat in exterior in cursul expirului. Cadmiul ajuns in tubul digestiv si neabsorbit
este eliminat prin fecale. Daca dieta este saraca in fier sau alti nutrienti, este probabil
ca aportul de cadmiu din alimente sa fie mai mare decat in mod obisnuit.
Cea mai mare parte din cadmiul care ajunge in sange trece in ficat si rinichi
unde poate ramane mult timp. O mica parte din cadmiul care ajunge in sange, este
eliminat lent prin urina si fecale. In organism, cadmiul poate fi metabolizat la produsi
netoxici, dar o cantitate mare de cadmiu poate depasi capacitatea de metabolizare la
produsi netoxici a ficatului si rinichiului iar forma toxica poate produce efecte adverse
pe sanatate.
Cadmiul traverseaza placenta si trece in laptele matern unde nivelul acestuia
poate fi de 5-10% din nivelul inregistrat in sangele mamei.

5.4 Metabolismul cadmiului


In organism, cadmiul nu sufera nici o conversie metabolica directa reducere, oxidare
sau alchilare. Ionul de cadmiu (+2) se leaga de gruparile anionice (in special grupari
sufhidril) din proteine (in special albumina si metalotionina) si din alte molecule.
Pentru populatie, calea principala de incorporare este reprezentata de
alimentatia zilnica. Mai putin de 10% din cadmiul ingerat este absorbit. In mod
normal, dieta zilnica contine intre 15 si 75 mg cadmiu, din care se absorb 0,5 pana la
2,5 mg. La nefumatori in varsta de 45 de ani continutul de cadmiu din organism
variaza intre 9 mg in SUA si 21 mg in Japonia. Carnea si pestele contin de la 1 la 50
g/kg, iar cerealele contin de la 10 la 150 g/kg. Cadmiul este acumulat predominant
in ficatul si rinichii animalelor. Absorbtia cadmiului si plumbului de catre plante este
mult mai intensa decat in cazul celorlalte metale. Factorii care contribuie la prezenta
in sol a cadmiului sunt depunerile din aer, apele de irigatie si ingrasamintele chimice.

123

Fosfatul folosit ca ingrasamant contine de obicei mai putin de 20 g/kg. Aerul si apa
din zonele situate in vecinatatea topitoriilor de zinc pot constitui surse suplimentare de
expunere la cadmiu. Absorbtia este intensificata de o dieta deficitara in calciu, fier si
proteine. Absenta calciului din dieta zilnica stimuleaza sinteza legaturilor dintre calciu
si proteine, aceasta fiind urmata de intensificarea absorbtiei de cadmiu. Prezenta
zincului si a cromului determina scaderea absorbtiei cadmiului prin stimularea
formarii metalotioninei. Patrunderea in organism pe cale cutanata este lipsita de
semnificatie.
Dupa inhalare, 10-40% din cadmiu este absorbit in functie de dimensiunea
particulelor si de forma chimica a compusului. Numai particolele cele mai mici ajung
in alveole unde pot fi absorbite. In expunerea profesionala riscul este determinat de
prezenta cadmiului in aer si fum, intrucat majoritatea cadmiului din aer este respirabil.
Fumatul este o alta sursa de expunere cronica la cadmiu. O tigara contine de la 1 la 2
g de cadmiu, iar 10% din cadmiu continut intr-o tigara este inhalat (0,1 - 0,2 g
cadmiu). Fumand unul sau mai multe pachete de tigari/zi se dubleaza cantitatea
zilnica de cadmiu absorbita.
In organism, cadmiul este preluat in sange de catre o proteina transportoare,
metaltioneina, sintetizata in limfocite. Cadmiul este eliminat in principal prin urina.
Rata excretiei este mica, probabil datorita legaturii destul de puternice cu proteina
transportoare cu care se regaseste reabsorbit din filtratul glomerular. Cresterea
eliminarii renale a cadmiului in urma expunerilor cronice se datoreaza reducerii
reabsorbtiei la nivelul tubilor proximali, aceasta fiind o manifestare a nefrotoxicitatii
cadmiului. Cand apar leziunile renale, rata de excretie a cadmiului creste si cadmiuria
nu mai reflecta nivelul cadmiului total din organism. Limita tolerabila biologica
pentru cadmiu la adultii expusi profesional, conform legislatiei romane, este in urina
de 15 g/l si in sange de 1,5 g/100 ml.
In sange, cadmiul circula leagat de proteinele plasmatice cu greutate
moleculara mare (albumina) si in eritrocite legat de hemoglobina. O mica parte a
cadmiului din sange este transportata prin intermediul metalotioninei, sintetizata in
limfocite. In cazul adultilor fara expunere profesionala, nivelul cadmiului din sange
este in mod normal de 1 g/dL. Nou-nascutii au un continut scazut de cadmiu in
organism, incarcatura corporala totala fiind de obicei mai mica de 1 mg. Placenta
sintetizeaza metalotionina si poate fi considerata o bariera fata de concentratia de

124

cadmiu a mamei, dar fatul poate fi expus odata cu cresterea expunerii mamei. Laptele
de mama si laptele de vaca reprezinta surse minore de cadmiu pentru nou-nascut, mai
mici de 1 g/kg lapte. In general, copii si femeile au o rata de absorbtie mai mare
decat celelalte categorii.
Nivelul de cadmiu in sange reflecta expunerea recenta, in timp ce nivelul in
urina pare mai legat de nivelul cadmiului total din organism. Din sange, toxicul trece
in tesuturile moi unde se concentreaza mai ales in ficat, pancreas, glande suprarenale.
Intre 50 si 75% din continutul organismului de cadmiu se afla in ficat si rinichi. In
cazul expunerii continue, acumularea cadmiului in tesuturile moi si in special in
rinichi creste progresiv pana la varsta de 5060 de ani dupa care continutul
organismului de cadmiu incepe sa scada lent. Datorita acumularii la nivelul rinichilor,
trebuie acordat un interes deosebit continutului de cadmiu din dieta zilnica.
Cercetarile efectuate in Suedia au demonstrat o crestere lenta, dar constanta in timp a
cadmiului din zarzavat, cu consecinte asupra cresterii incarcaturii organismului in
cadmiu.
Depozitele de cadmiu sunt formate din complexul cadmiu-metaltioneina care
nu este deci doar o proteina transportoare ci si un mecanism de detoxifiere al
organismului. Cadmiul pare a nu se acumula in oase, iar bariera hemato-encefalica
pare a limita depozitarea in sistemul nervos central. Timpul de injumatatire al
cadmiului in organism nu este cunoscut cu exactitate, variand intre 10 si 30 de ani.
Cadmiul nu pare a avea un rol biologic in organismul uman, iar acumularea sa este o
urmare a cresterii industrializarii. Orice acumulare excesiva trebuie privita ca
potential toxica.
Toxicitatea cadmiului implica mecanisme cunoscute doar in parte cum ar fi,
legarea de gruparile sulfhidril celulare, mecanisme enzimatice competitive cu zincul si
seleniul si competitia cu calciul pentru ocuparea siturilor proteinelor regulatoare de
tipul calmodulinei. Cadmiul este un metal toxic modern, acumularea lui in organism
crescand odata cu inaintarea in varsta.

5.5 Efectele ecologice

125

Efectele ecologice acute se manifesta prin decesul animalelor, pasarilor sau


pestilor, respectiv moartea sau reducerea vitezei de crestere a plantelor. Aceste efecte
se manifesta dupa 2-4 zile dupa ce animalele sau plantele au ajuns in contact cu
cadmiul. Efectele biologice cronice au un timp lung de latenta si includ scurtarea
duratei de viata si afectarea reproducerii, reducerea fertilitatii, etc.

5.6 Efecte adverse produse de cadmiu


Potentialul lezional al cadmiului depinde de forma in care este prezent
cadmiul, cantitatea ajunsa in organism si de calea de patrunedere (orala sau
respiratorie). Nu se cunosc efecte benefice ale aportului de cadmiu. Inhalarea aerului
cu nivele foarte crescute de cadmiu poate produce leziuni pulmonare grave si poate
cauza deces. Inhalarea aerului cu nivele mai reduse de cadmiu pe perioade lungi de
timp (ani) rezulta intr-o acumulare a cadmiului in rinichi si daca cantitatea acumulata
este suficient de mare, poate determina leziuni renale. Alte efecte care pot aparea in
urma expunerii de lunga durata la cadmiu pe cale respiratorie, sunt leziuni la nivel
pulmonar si fragilitate osoasa.
Nu exista un numar mare de studii asupra efectelor pe sanatate produse de
cadmiu, la subiectii umani. Aproape peste tot in lume, expunerea la cadmiu este
reglementata astfel ca un numar relativ restarans de persoane sunt expuse la nivele
crescute, iar efectele expunerii pe termen lung la nivele reduse de cadmiu sunt greu de
determinat avand in vedere alti numerosi factori prezenti in mediile respective si
implicati in expunere. Un numar de studii efectuate pe muncitori expusi la cadmiul
prezent in aer nu au condus la dovezi insuficiente in ceea ce priveste faptul ca
expunerea la cadmiu ar putea produce cancer pulmonar la subiectii umani. In cadrul
studiilor pe animale, soarecii sau hamsterii care au inhalat cadmiu, nu au dezvoltat
cancer pulmonar dar sobolanii expusi inhalator la cadmiu, au dezvoltat cancer
pulmonar.
Nu exista informatii argumentate stintific pentru subiectii umani care sa
sugereze ca expunerea pe cale respiratorie la cadmiu poate afecta fertilitatea. Soarecii
si sobolanii de sex feminin expusi inhalator la nivele crescute de cadmiu, au dat
nastere la descendenti cu malformatii congenitale. S-a evidentiat totodata, ca
expunerea respiratorie la cadmiu produce leziuni hepatice si modificari la nivel de
126

sistem imun, la soareci si sobolani. Nu exista insa informatii argumentate stiintific in


ce priveste subiectii umani care sa indice ca expunerea respiratorie la cadmiu produce
leziuni hepatice, cardiace, modificari la nivelul sistemului nervos si imunologice.
Ingestia de alimente sau apa potabila continand cadmiu in cantitati mari, irita
mucoasa gastrica, determinand voma, diaree si uneori deces. Expunerea de lunga
durata, pe cale orala, la nivele reduse de cadmiu conduce la acumularea cadmiului la
nivel renal. Daca cadmiul acumulat atinge nivele suficient de mari, va produce leziuni
la nivel renal, fragilitate osoasa si fracturi spontane.
Animalele expuse la cadmiu pe cale orala au prezentat cresterea tensiunii
arteriale, scaderea sideremiei, afectare renala, leziuni la nivel cerebral si pe sistemul
nervos perifeic. Nu exista informatii argumentate stiintific pentru subiectii umani,
care sa indice faptul ca nivelele la care populatia ar trebui sa fie expusa pe cale orala
pentru a conduce la aparitia acestor afectiuni. Studiile efectuate pe subiecti umani sau
pe animale expuse pe cale orala la cadmiu nu au evidentiat o crestere a ratei
cancerului, desi sunt necesare cercetari amanuntite pentru a confirma faptul ca
expunerea pe cale orala la cadmiu produce sau nu produce cancer. Contactul
tegumentar cu cadmiul nu afecteaza sanatatea subiectilor umani sau animalelor
deoarece cadmiul nu se absoarbe prin tegumentul integru, in conditii obisnuite (ex.
exceptand expunerea la concentratii foarte crescute, pe perioade lungi de timp).
Efectele produse ca urmare a expunerii la cadmiu se clasifica in doua mari
ategorii: efecte acute si cronice. In categoria efectelor acute produse ca urmare a
ingestiei alimentelor cu un nivel mare de cadmiu, intra cefaleea, febra, afectiunile
pulmonare (scurtarea duratei respiratiei, dureri la nivelul plamanilor, tuse), voma,
crampe si diareea. Inhalarea fumului de cadmiu sau a altor materiale rezultate din
incalzirea acestuia poate determina aparitia pneumoniilor sau a edemelor pulmonare.
Ingestia accidentala produce greata, varsaturi, salivatie, dureri colicotive abdominale,
diaree, urmate de insuficienta renala acuta si depreso cardio-pulmonara. Doza letala
prin ingestie pentru om este intre 350-890 mg.
Principalul efect al expunerii la nivele mici de cadmiu sunt afectiunile cronice
obstructive ale plamanilor si ale sistemului renal. Se pot manifesta de asemenea si
efecte la nivelul sistemului cardiovascular si osos.
Expunerile profesionale cronice la cadmiu mai pot produce anemii, anosmie,
ingalbenirea smaltului dentar si ocazional afectari hepatice. Nu exista concluzii certe

127

ca expunerea numai la cadmiu poate produce hipertensiune arteriala inafara


mecanismului de afectare renala.
Efectele expunerii cronice, ce pot apare in mediile industriale, sunt dependente
de doza si conduce la manifestari ale disfunctiei tubilor renali, perturbarea
metabolismului, calciului, fosforului, vitaminei D, dureri osteoarticulare si fracturi
patologice pe teren osteoporotic sau de osteomalacie.
Expunerea inhalatorie acuta la oxid de cadmiu (fumuri) apare destul de rar si
doar in mediul industrial si este cauza pneumoniilor chimice. Expunerile cronice se
asociaza cu afectarea functiei respiratorii prin producerea de emfizem si fibroza
pulmonara cu scaderea capacitatii ventilatorii. Aceste afectari apar cu atat mai
frecvent cu cat subiectii expusi sunt si fumatori, primul parametru care se modifica
fiind scaderea volumului expirator maxim in prima secunda (VEMS).
La nivelul pulmonar, toxicitatea cadmiului este proportionala cu timpul si
nivelul expunerii. Bolile obstructive pulmonare rezulta din bronsita cronica, fibroza
progresiva a cailor respiratorii inferioare insotind distructiile alveolare care duc la
emfizem. Afectiunile pulmonare se manifesta prin dispnee, reducerea capacitatii
viatale si cresterea volumului rezidual.
Patogeneza leziunilor pulmonare este turnover-ul si distructia macrofagelor
alveolare. Enzimele eliberate astfel produc modificari ireversibile la nivelul
membranei bazale alveolare manifestate prin rupturi de septe alveolare si fibroza
interstitiala. S-a demonstrat ca prezenta cadmiului are ca efect reducerea activitatii 1-antitripsinei, ceea ce determina toxicitatea la nivelul plamanului.
Din punct de vedere clinic, expunerile inhalatorii acute se manifesta initial cu
simptomatologie respiratorie, semne de iritatie la nivelul cailor respiratorii superioare
urmate dupa ore sau zile de dureri toracice dispnee, cianoza, febra, tahicardie, greata.
In functie de doza, poate apare ulterior un edem pulmonar acut.
Cadmiul afecateaza in principal rinichii si sistemul osos. Nefrotoxicitatea se
produce de obicei prin acumularile cronice. Studiile de specialitate sugereaza o
perioada de aproximativ 10 ani de latenta pana la aparitia manifestarilor clinice,
factorul principal fiind insa intensitatea expunerii. Proteinuria rezultata pare a fi
ireversibila.
In mod curent apare afectarea tubilor proximali renali care se manifesta ca un
sindrom Fanconigen cu eliminari urinare de proteine cu greutate moleculara mica (2 -

128

microglobuline, lizozinei). Glucozuria si aminoaciduria cresc la randul lor eliminarea


urinara de calciu si fosfati si scad capacitatea de concentrare renala. Cea mai frecventa
manifestare a expunerii cronice la cadmiu este cresterea continutului de cadmiu din
urina, proteinuria, aminoaciduria, glucozuria si cresterea reabsorbtiei tubulare a
fosfatilor.
Modificarile morfologice sunt nespecifice si constau in degenerarea celulelor
tubulare in stadiile initiale, progresand spre o reactie inflamatorie interstitiala urmata
de fibroza. Analiza nivelului de cadmiu din rinichi in vivo prin metoda activarii cu
neutroni si fluorescenta cu raze X a permis stabilirea relatiei dintre cadmiul renal si
efectul produs.

Concentratia critica a cadmiului in cortexul renal care produce

disfunctii tubulare la 10% din persoanele expuse cronic este de aproximativ 200 g/g
si de 300 g/g la 50% din populatia expusa. Prezenta in ratia zilnica a 140-260 g
cadmiu determina disfunctii renale la persoanele cu varsta mai mare de 50 de ani.
Prezenta cadmiului in organism afecteaza metabolismul calciului iar
persoanele cu nefropatie pot avea calculi renali si excretie crescuta de calciu.
Alterarea metabolismului calciului si fosforului pot conduce la formarea de litiaza
renala si la demineralizari osoase. Proteinuria tubulara poate fi acompaniata de
disfunctii glomerulare cu aparitia in urina de proteine cu greutate moleculara mare ca
albumina, transferina, imunoglobuline (IgG).
Afectarea scheletului apare mai tirziu in expunerea cronica profesionala si
include pseudofracturi si alte efecte cum sunt osteomalacia si osteoporoza. Leziunile
osoase par a fi secundare cresterilor eliminarilor urinare de calciu si fosfor. La aceste
mecanisme se adauga scaderea activarii renale prin hidrolizare a vitaminei D.
Studii epidemiologice au evidentiat rolul cadmiului in etiologia hipertensiunii
esentiale. O cercetare recenta a pus in evidenta cresterea presiunii sistolice si
diastolice la muncitorii expusi profesional la cadmiu. Studii efectuate in Japonia au
stabilit ca mortalitatea prin afectiuni crebrovasculare este dubla la persoanele care
prezentau o proteinurie indusa de cadmiu cat si la populatia care locuia in zone
poluate cu cadmiu.
Studii epidemiologice efectuate la muncitorii din Anglia si Suedia expusi la
cadmiu si nichel au pus in evidenta o incidenta crescuta a cancerului pulmonar si de
prostata.

129

5.7 Indicatori biologici de expunere la cadmiu


Cel mai important indicator al expunerii excesive la cadmiu este cresterea
eliminarii cadmiului prin urina. La populatia care nu este expusa la cadmiu eliminarea
cadmiului prin urina este constanta in timp si are valori de 1-2 g/zi, respectiv sub 1
g/g creatinina. La personalul expus la nivele ridicate de cadmiu, cresterea eliminarii
prin urina a cadmiului nu apare decat dupa saturarea metalotioninei.
5.8 Masuri pentru reducerea riscului expunerii la cadmiu
Riscul expunerii la cadmiu poate fi redus prin identificarea si controlul
potentialelor surse de expunere (in interiorul sau in jurul locuintei, la locul de munca,
in locurile de joaca ale copiilor) si prin masuri de prevenire a expunerii. O dieta
echilibrata care sa includa calciu, fier, proteine si zinc va ajuta la reducerea cantitaii
de cadmiu absorbite in organism din alimente.
Toate recipientele cu fungicide sau vopsele care contin cadmiu trebuie
depozitate in mod adecvat si mai ales, astfel incat sa nu fie la indemana copiilor. In
cazul hobbyurilor care implica incalzirea sau sudarea unor materiale care contin
cadmiu, in spatiul in care se efectueaza incalzirea sau sudarea trebuie asigurata o
ventilatie corespunzatoare si trebuie utilizate mijloace de protectie respiratorie.
Aplicarea fungicidelor sau fertilizatorilor poate implica expunerea respiratorie
la la praf continand cadmiu, de aceea este necesara purtarea mastii de protectie.
Pentru apa care contine cadmiu exista in comert filtre care indeparteaza
cadmiul.
In ceea ce priveste trasportul prafului continand cadmiu, de la locul de munca
in locuinta prin intermediul hainelor, pantofilor, uneltelor sau obiectelor de la locul de
munca, cei in cauza trebuie sa cunoasca faptul ca acest metal este o substanta
periculoasa si ca pentru a evita transportul lui in locuinta trebuie sa foloseasca dusul la
terminarea orelor de program, sa-si schimbe hainele de lucru la iesirea din schimb, sasi pastreze hainele de strada in alt spatiu decat locul de munca si sa-si spele hainele de
lucru separat de celelalte haine.
Ca o abordare conservativa si bazata pe date limitate furnizate de studiile pe
subiecti umani si pe animale (sobolani), Department of Health and Human Services al

130

Statelor Unite a inscris cadmiul si compusii acestuia pe lista substantelor carcinogene.


Agentia Internationala de Cercetare in Domeniul Cancerului a declarat cadmiul
substanta carcinogena pentru subiectii umani.
Agentia de Protectie a Mediului din Statele Unite a inscris cadmiul pe lista
substantelor probabil carcinogene pentru subiectii umani, in cazul expunerii pe cale
respiratorie.

BIBLIOGRAFIE
1. Agency for Toxic Substances and Disease Registry (ATSDR). 1999.
Toxicological profile for cadmium. Atlanta, GA: U.S. Department of Health
and Human Services, Public Health Service
2. Agency for Toxic Substances and Disease Registry (ATSDR). Toxicological
Profile for Cadmium. Draft for Public Comment. Public Health Service, U.S.
Department of Health and Human Services, Atlanta, GA. 1997
131

3. American Conference of Governmental Industrial Hygienists (ACGIH). 1999


TLVs and BEIs. Threshold Limit Values for Chemical Substances and
Physical Agents. Biological Exposure Indices. Cincinnati, OH. 1999
4. Dodson DC, Dotson M, McIlwain TF, Young D. - Implementing marketing
strategy (Part four). Health Mark Q. 1993;11(1-2):43-57
5. EPA California, 1997. Technical Support Document for the Determination of
Noncancer Chronic Reference Exposure Levels. Draft for Public Comment.
Office of Environmental Health Hazard Assessment, Berkeley, CA
6. EPA, USA Federal Register, Proposed guidelines for ecological risk
assessment, September 9, 1996
7. Federal Register, Environmental Protection Agency Part VI, Guidelines for
Exposure Assessment, May29, 1992
8. Frieberg L., Elinder C. G., Kjielstrom T., Nordberg G., Cadmium and Health,
A Toxicological and Epidemiological Appraisal. General Aspects. Effects and
Response, Boca Raton, FL:CRC Press, 1986, vols. 1,2
9. Goyer, R.A. 1996. Toxic effects of metals. In Casarett and Doulls Toxicology:
The Basic Science of Poisons, 5th ed. C.D. Klaassen, Ed. McGraw-Hill, New
York
10. Gurzau ES, et al, Environmental health assessment of irritants and heavy
metals in Transylvania, Romania, J. Occup. Env. Hlth. CEE, 1:63-67, 1995
11. IARC Monograph on the Evaluation of Risks to Humans. Cadmium, Mercury,
Berillium and the Glass Industry, Lyons: International Agency for Research on
Cancer, 1994, vol. 58
12. Kjiellstrom T., Friberg L., Rahnster B., Mortality and cancer morbidity among
cadmium-exposed workers, Environ. Health Perspect, 28, p. 199-204, 1979
13. National Institute for Occupational Safety and Health (NIOSH). Pocket Guide
to Chemical Hazards. U.S. Department of Health and Human Services, Public
Health Service, Centers for Disease Control and Prevention. Cincinnati, OH.
1997
14. Nogawa K.,Kobayashi E., Honda R., A study of the relationship between
cadmium concentrations in urine and renal effects of cadmium, Environ.
Health Perspect., 28, p. 161-168, 1979
15. Occupational Medicine, Ed. by Joseph LaDou, Appleton & Lange, Norwalk,
Connecticut San Marco, California, 1990
132

16. Occupational Safety and Health Administration (OSHA). Occupational Safety


and Health Standards, Toxic and Hazardous Substances. Code of Federal
Regulations. 29 CFR 1910.1000. 1998
17. Skerfving S., Christoffersson J. O., Schutz A., et al., Biological monitoring by
in vivo XRF measurements of occupational exposure to lead, cadmium and
mercury, Biol. Trace Elem. Res.,13, p. 241-251, 1987
18. Sorahan T., Waterhouse J. A. J., Mortality study of nickel cadmium battery
workers by the method of regression models in life tables, Br. J. Ind. Med. 40,
p. 293-300, 1983.1983
19. Thun M. J., Osorio A. M., Schober S. et al., Nephropathy in cadmium
workers: Assessment of risk from airborne occupational exposure to cadmium,
Br. J. Ind. Med., 46, p. 689-697, 1989
20. U.S. Department of Health and Human Services. Hazardous Substances Data
Bank (HSDB, online database). National Toxicology Information Program,
National Library of Medicine, Bethesda, MD. 1993
21. U.S. Department of Health and Human Services. Registry of Toxic Effects of
Chemical Substances (RTECS, online database). National Toxicology
Information Program, National Library of Medicine, Bethesda, MD. 1993
22. U.S. Environmental Protection Agency. Deposition of Air Pollutants to the
Great Waters. First Report to Congress. EPA-453/R-93-055. Office of Air
Quality Planning and Standards, Research Triangle Park, NC. 1994
23. U.S. Environmental Protection Agency. Integrated Risk Information System
(IRIS) on Cadmium. National Center for Environmental Assessment, Office of
Research and Development, Washington, DC. 1999
24. WHO IPCS Environmental Health Criteria 134. Cadmium, Geneva World
Health Organization 1992

133

CAP.6 NICHELUL
6.1 Expunerea la nichel
Nichelul este un metal greu care se gaseste in mod natural in sol si in praful
vulcanic. Acesta este utilizat in combinatie cu alte metale pentru a produce aliaje
utilizate la fabricarea monedelor, bijuteriilor si otelului inoxidabil. Compsii nichelului
sunt utilizati in placarea electolitica, pentru a colora ceramica si in producerea
bateriilor.
Nichelul ajunge in atmosfera din praful purtat de vant, din activitatea
vulcanica, din arderea combustibililor, incinerarea deseurilor menajere si din
134

activitatea sectoarelor industriale implicate in procesele de rafinare a nichelului,


producerea otelului si a aliajelor care contin nichel. Forma sub care nichelul ajunge in
atmosfera depinde de susa de emisie. Oxizii complecsi de nichel, sulfatul de nichel si
nichelul metalic sunt asociate combustiei, incinerarii si proceselor de topire si
rafinare. Concentratiile ambientale de nichel se incadreaza in intervalul 7-12 ng/m 3,
nichelul fiind inglobat in aerosoli, dar concentratile pot ajunge la 150 ng/m 3 in
apropierea sursei. EPA (Environmental Protection Agency) din Statele Unite, a
raportat nivele de 2.2 ng/m3 ale nichelului in aerul atmosferic. Concentratiile de nichel
in aerul ambiental sunt mai mari in zonele urbane decat in cele rurale. Concentratiile
nichelului in aerul interior sunt in general, <10 ng/m3.
Nivelele de fond ale nichelului in sol, variaza larg depinzand de structura
geologica locala si aportul antropogenic, dar in general concentratiile se inscriu in
intervalul 4-80 ppm. In unele zone din Statele Unite, concentratiile pot fi in mod
natural crescute pana la 5000 ppm. Concentratiile nichelului in praful din locuinte pot
fi crescute si prin aceasta pot reprezenta un risc pentru copii sunt in mai mare masura
in contact cu podeaua. Concentratiile nichelului in apa de suprafata si in cea de
profunzime se incadreaza intre 3 si 10 g/l. Nivelele nichelului in apa potabila in
Statele Unite se inscriu in intervalul 0.55 - 25 g/l (1.1 pana la 50 g/zi, estimat
utilizand un aport de apa potabila, de referinta de 2l/zi) si o medie intre 24 g/l (48
g/zi). Concentratii crescute de nichel pot aparea ca rezultat al coroziunii aliajelor
continand nichel folosite la valve si robineti. Pentru populatia generala, principala cale
de expunere la nichel este cea orala prin intermediul alimentelor. In Statele Unite,
aportul de nichel se incadreaza intre 69 si 162 g/zi. Pe baza acestor nivele medii de
nichel in apa si alimente, poate fi estimata o doza zilnica de 0.0010.016 mg/kg/zi
utilizand greutatea corporala de referinta de 70 de kg.
Nichelul nu se bioacumuleaza in mare masura in organismul animalelor. Exista dovezi
in ceea ce priveste acumularea in anumite plante.
Nichelul este un element esential la animale, desi importanta functionala a
nichelului nu a fost clar demonstarta. Este considerat esential pe baza rapoartelor in ce
priveste deficienta de nichel la unele specii de animale (ex. sobolani, pui, vaci, capre).
Deficienta de nichel se manifesta initial la nivel hepatic; efectele includ morfologie
celulara modificata, modificari de metabolism oxidativ, cresteri si scaderi ale nivelului
lipidelor.

135

S-a observat de asemenea, scaderi in crestere, ale concentratiei de


hemoglobina si afectarea metabolismului glucozei. Esentialitatea nichelului pentru
subiectii umani nu a fost stabilita iar recomandarile cantitative in cadrul dietei, nu au
fost stabilite pentru subiectii umani.
Un subiect de referinta de 70 de kg are un continut de nichel in organism de 10
mg ceea ce conduce la o concentratie medie corporala de 0.1 ppm. Valorile de
referinta pentru nichel la adultii sanatosi sunt de 0.2 g/l in ser si de 13 g/l in urina.
In cadrul unei supravegheri la nivel national in Statele Unite, s-a determinat intr-un
grup populational de 271 de adulti, grup selectat la intamplare, nivelul mediu de
nichel in parul scalpului, valoarea fiind de 0.39 ppm, 10% avand nivele >1.50 ppm.

6.2 Cai de expunere si efecte pe sanatate


Populatia generala poate fi expusa la nichel pe cale orala, respiratorie si
tegumentara. Organele tinta sunt tractul respirator in conditiile expunerii pe cale
respiratorie, sistemul reproducator si organismul fetal in dezvoltare in conditiile
expunerii pe cale respiratorie si orala si sistemul imun in conditiile expunerii pe cale
respiratorie, orala sau tegumentara. Informatiile in ce priveste toxicitatea nichelului la
subiectii umani, provin din studiile ocupationale, in principal muncitori care lucreaza
la rafinarea nichelului si respectiv din studii si rapoarte asupra dermatitei alergice de
contact aparuta la indivizi sensibilizati la acest metal. Studiile de expunere
ocupationala au evidentiat efecte neoplazice si nonneoplazice la nivel pulmonar si al
cavitatii nazale. Insa, expunerea concomitenta la alte metale se constituie intr-un
factor de confuzie in interpretarea acestor date. Sensibilizarea la nichel a fost
observata la muncitori si in populatia generala. Dermatita de contact este rezultatul
unei reactii alergice la nichel si s-a raportat ca urmare a contactului tegumentar cu
nichel existent in aerul atmosferic, solutii lichide sau articole continand nichel (ex.
bijuterii) dar si ca urmare a expunerii orale la compusi cu nichel. Studiile pe animale
sprijina datele existente pentru subiectii umani in ceea ce priveste faptul ca tractul
respirator si sistemul imun sunt sisteme tinta pentru toxicitatea nichelului. In plus,
studiile pe animale sugereaza faptul ca sistemul reproductiv si organismul fetal in
dezvoltare pot fi de asemenea, sensibile la nichel. Efecte inflamatorii pulmonare au
fost observatee in numeroase studii pe animale care au implicat expunerea la sulfat,
136

compusii sulfurosi sau oxid de nichel; s-a observat de asemenea, leziuni la nivelul
epiteliului olfactiv nazal la animalele expuse la sulfat sau compusii sulfurosi de
nichel. Expunerea pe termen lung la compusi ai nichelului mai putin solubili
(compusii sulfurosi de nichel sau oxid de nichel), a condus la cancer pulmonar. Un
numar mare de studii pe animale au evidentiat alterarea functionala a sistemului imun
ca umare a expunerii pe cale respiratorie, orala sau tegumentara la cativa compusi ai
nichelului. Efectele pe sistemul reproducator masculin constand in modificari
histologice, alterari ale parametrilor spermatici si afectarea fertilitatii, au fost
observate la animale in urma expunerii orale (nu s-au testat dupa expuerea pe cale
tegumentara). Principalul efect asupra dezvoltarii observat la animale expuse pe cale
orala la nichel, este cresterea mortalitatii fetale sau scaderea duratei de supravietuire.
Efecte respiratorii. Numeroase studii pe subiecti umani si pe animale au evidentiat
faptul ca tractul respirator este cel mai sensibil sistem tinta in ceea ce priveste
toxicitatea nichelului in conditiile expunerii pe cale respiratorie. Bronsita cronica,
emfizemul si alterarea functiei pulmonare au fost observate la muncitorii sudori si la
cei din turnatoriile de nichel. Expunerea concomitenta la alte metale toxice, uraniu,
fier, plumb si crom creaza factori de confuzie in interpretarea acestor studii. Efectul
respirator predominant la animalele expuse la sulfat compusii sulfurosi sau oxid de
nichel, este inflamatia pulmonara. Alte efecte pulmonare includ hiperplazia
macrofagelor alveolare, infiltrare interstitiala, proteinoza, fibroza si alterarea functiei
pulmonare. In plus fata de efectele pulmonare, expunerea la sulfat si compusii
sulfurosi de nichel a rezultat in atrofia epiteliului olfactiv; nivelele cele mai reduse la
care au aparut efecte adverse (LOAEL) in cazul acestor leziuni au fost similare sau
mai mari decat LOAELs pentru inflamatia pulmonara. Leziunile la nivel de epiteliu
olfactiv nu au fost observate in urma expunerii la oxid de nichel.
O serie de studii au permis efectuarea de comparatii in ceea ce priveste toxicitatea
sulfatului, compusii sulfurosi ului si oxidului de nichel la sobolani si soareci. In
conditii de expunere acuta sau de durata intermediara, toxicitatea diferitilor compusi
ai nichelului este relationata solubilitatii acestora, sulfatul de nichel solubil fiind cel
mai toxic iar oxidul de nichel insolubil fiind cel mai putin toxic. Diferenta in ce
priveste toxicitatea printre compusii nichelului, se datoreaza probabil capacitatii
compusilor nichelului solubili in apa de a traversa membrana celulara si de a
interactiona cu proteinele citoplasmatice. Prin contrast, severitatea leziunilor
137

inflamatorii si proliferative ca urmare a expunerii cronice, a fost mai mare la sobolanii


expusi la compusii sulfurosi de nichel sau oxid de nichel comparativ cu sulfatul de
nichel. In plus, leziunile parenchimatoase secundare inflamatiei au fost evidente la
sobolanii expusi la compusii sulfurosi si oxid de nichel dar nu si la sulfat de nichel.
Sobolanii sunt mai sensibili decat soarecii la efectele pulmonare; cresteri
semnificative ale incidentei inflamatiei pulmonare au fost observate la concentratii
mai reduse la sobolani decat la soareci. Oricum, soarecii au fost mai susceptibili la
efectele letale (probabil ca urmare a afectarii functiei pulmonare) decat sobolanii.
Cancer. Efectele carcinogene ale nichelului au fost bine documentate in cazul
indivizilor expusi ocupational. In cadrul catorva studii de cohorta pe muncitori
implicati in special in procesele de rafinare a nichelului, s-au evidentiat cresteri ale
riscului si incidentei cancerului nasofaringian si pulmonar. Pentru majoritatea
studiilor, compusul nichelului care a fost implicat nu se cunoaste exact, desi se
considera ca sulfatul de nichel si combinatia de compusii sulfurosi si oxizi de nichel
ar fi agentii cauzatori. O limitare a utilizarii rezultatelor acestor studii ocupationale se
datoreaza expunerii concomitente la alte metale, in special arsen si crom, care sunt de
asemenea, carcinogene. Cresteri ale incidentei tumorilor pulmonare au fost observate
la animale expuse la compusii sulfurosi

sau oxid de nichel, dar nu si in cazul

expunerii la sulfat de nichel. Department of Health and Human Services din Statele
Unite a stabilit faptul ca nichelul ca element poate fi carcinogen pentru subiectii
umani iar compusii nichelului sunt cunoscuti ca agenti carcinogeni pentru subiectii
umani.
In mod similar Agentia Internationala de Cercetare in Domeniul Cancerului a
clasificat metalul nichel in grupul 2B (posibil carcinogeni la subiecti umani) iar
compusii nichelului in grupul 1 (carcinogeni pentru subiectii umani). EPA
(Environmental Protection Agency) a clasificat praful rezultat la rafinarea nichelului
si compusii sulfurosi ai nichelului in grupul A (carcinogeni pentru subiectii umani).
Alti compusi ai nichelului nu au fost clasificati de catre EPA.
Desi exista dovezi suficiente pentru a considera compusii nichelului mai putin solubili
drept carcinogeni in conditiile expunerii pe cale respiratorie, cum influenteaza
expunerea ambientala la nichel riscul de cancer, nu este inca un capitol clarificat.
Nivelele nichelului in mediu sunt mult mai reduse decat acelea asociate cu aparitia
cancerului la muncitori. In mediu, mai probabil nu se gaseste sub forma de praf de
138

nichel rezultat din procesul de rafinare, care contine compusi sulfurosi ai nichelului,
forma nichelului mai consecvent asociate cu cancer. Desi, compusii solubili ai
nichelului pot sa nu fie in mod direct carcinogeni, asa cum au indicat rezultatele
testarii sulfatului de nichel, inhalarea sulfatului de nichel a avut drept consecinta un
raspuns inflamator in plamanii animalelor. Deoarece leziunea tisulara persistenta
poate servi pentru a promova carcinogeneza, studiile epidemiologice pe subiecti
umani expusi la mai multe substante pot sa nu faca diferenta intre activitatea
carcinogena a compusilor mai putin solubili ai nichelului si activitatea de promovare a
concentratiilor toxice de compusi solubili ai nichelului.
Efecte imunologice. Imunotoxicitatea nichelului a fost stabilita in cadrul studiilor pe
animale si pe subiecti umani ca urmare a expunerii inhalatorii, orale sau tegumentare.
La subiectii umani, raspunsul imun in expunerea la nichel apare ca dermatita alergica
de contact, un eritem care apare la scurt timp dupa expunerea la nichel metalic sau la
alti compusi ai nichelului. Sensibilizarea la nichel, implica in mod tipic o expunere
initiala la o doza mare de nichel; ulterior, sunt necesare doze sau concentratii mult mai
mici pentru a produce un raspuns. Dermatita indusa de nichel nu apare la indivizi fara
nonsusceptibili. Numeroase studii au examinat prevalenta sensibilizarii la nichel, la
subiecti umani. In cadrul unei supravegheri a populatiei generale, 11% din subiectii
testati au avut testul de sensibilizare pozitiv. Rate mai crescute (aproximativ 15-20%)
s-au evidentiat la subiectii care si-au facut teste dermatologice pentru a identifica
cauza dermatitei de contact. Aceste studii au demostrat in mod clar prevalenta mai
crescuta la femeile tinere; acesta se datoreaza mai probabil unei rate mai crescute de
perceptie in acest segment populational decat unei susceptibilitati mai crescute la
sensibilizare. Dozele orale reduse de nichel (0.02 mg Ni/kg) pot produce eruptia
cutanata specifica dermatitei la indivizii sensibilizati la nichel. Studiile pe animale au
demonstrat potentialul nichelului de a induce efecte imine la indivizii nonsensibilizati.
Alterarea parametrilor imunitatii nespecifice (ex. celulele natural killer, factorul de
necroza tumorala, activitatea macrofagelor) si a imunitatii mediate umoral si celular
(ex. rezistenta la infectii bacteriene, raspunsul la substante straine) au fost observate la
animale in urma expunerii respiratorii si orale.
Efecte la nivel de sistem reproductiv. Datele existente sugereaza ca sistemul
reproducator masculin poate fi un sistem tinta sensibil in ceea ce priveste toxicitatea
139

nichelului in expunerea orala; efecte minore pe sistemul reproducator au fost


observate in urma expunerii respiratorii. Expunerea sobolanilor si soarecilor la doze
orale relativ reduse (1.9 mg/kg/zi) de clorura de nichel sau sulfat de nichel au rezulat
in modificari histologice la nivelul epididimului si veziculelor seminale; desi, alte
studii pe sobolani si caini nu au evidentiat modificari histologice ca urmare a
expunerii orale la nichel timp de 90 de zile sau 2 ani. Scaderea in concentratia
spermei, a motilitatii spermatozoizilor si amormalitati ale acestora, au fost raportate la
soarecii expusi oral la sulfat, clorura sau nitrat de nichel (Pandey et al. 1999; Pandy
and Srivastava 2000; Sobti and Gill 1989). Modificari semnificative ale fertilitatii au
fost mentionate in unele, dar nu in toate studiile. Reduceri ale fertilitatii au fost
observate la sobolanii masculi, dar nu si la femelele sobolan expuse oral la nichel.
Oricum, un studiu mutigeneratie implicand expunerea masculilor si femelelor la
clorura de nichel nu a evidentiat vreo modificare semnificativa a fertilitatii la
sobolani.
Efecte asupra dezvoltarii. Efecte grave asupra dezvoltarii au fost raportate la
animale. Scaderea perioadei de supravietuire a produsului de conceptie a fost
observata in cateva studii care au implicat expunerea inaintea imperecherii si pe
perioada gestatiei si lactatiei. Scaderea perioadei de supravietuire a produsului de
conceptie a fost totodata observata in cadrul unui studiu in care masculii expusi la
nichel au fost imperecheati cu femele neexpuse. S-a raportat de asemenea, o greutate
scazuta la nastere a produsului de conceptie. Diferentele in designul studiilor si in
metoda de administrare a clorurii de mercur, complica identificarea niveluli prag
pentru efectele asupra dezvoltarii. Valorile cele mai scazute ale LOAEL s-au incadrat
in intervalul 1.3 - 90 mg Ni/kg/zi si cele mai mari valori ale (NOAEL) s-au incadrat in
intervalul 4 - 45 mg Ni/kg/zi. Interpretarea acestor date este de asemenea, complicata
de toxicitatea materna, scaderea in greutate, care apar frecvent la aceleasi doze.
Expunerea inhalatorie a rezultat in efecte relativ minore, incluzand greutate corporala
scazuta a fatului.

140

BIBLIOGRAFIE
25. Agency for Toxic Substances and Disease Registry (ATSDR). 1999.
Toxicological profile for nickel. Atlanta, GA: U.S. Department of Health and
Human Services, Public Health Statement,

DRAFT FOR PUBLIC

COMMENT
26. Agency for Toxic Substances and Disease Registry. 1989. Agency for Toxic
Substances and Disease Registry. Decision guideline for identifying substancespecific data needs related to toxicological profiles. Part V. Fed Regist
54:37619-37633.

141

27. EPA. 1985. Estimation of nickel species in ambient air. Research Triangle
Park, NC: Pollution Assessment Branch, U.S. Environmental Protection
Agency.
28. EPA. 1986. Health assessment document for nickel and nickel compounds.
Cincinnati,

OH:

Office

of

Health

and

Environmental

Assessment,

Environmental Criteria and Assessment Office, U.S. Environmental Protection


Agency. EPA 600883012FF.
29. National Institute for Occupational Safety and Health (NIOSH). Pocket Guide
to Chemical Hazards. U.S. Department of Health and Human Services, Public
Health Service, Centers for Disease Control and Prevention. Cincinnati, OH.
1997
30. Occupational Medicine, Ed. by Joseph LaDou, Appleton & Lange, Norwalk,
Connecticut San Marco, California, 1990
31. Pandey R, Kumar R, Singh SP, et al. 1999. Male reproductive effect of nickel
sulphate in mice. BioMetals 12(4):339-346.
32. Pandey R, Srivastava SP. 2000. Spermatotoxic effects of nickel in mice. Bull
Environ Contam Toxicol 64(2):161-167.
33. Sobti RC, Gill RK. 1989. Incidence of micronuclei and abnormalities in the
head of spermatozoa caused by the salts of a heavy metal nickel. Cytologia
54:249-254.

CAP.7 CROMUL
7.1 Expunerea la crom
Expunerea la crom se poate realiza pe cale respiratorie, pe cale orala prin
consumul de apa potabila sau alimente continand crom sau pe cale tegumentara prin
conact direct al tegumentului cu crom sau compusi ai cromului. Nivelele de crom in
aer si apa sunt in general scazute. Concentratia totala a cromului in aer (atat a
cromului(III) cat si a cromului(VI)) se incadreaza in general in intervalul 0.01-0.03
g/m. Concentratiile cromului in apa potabila (in mare parte sub forma crom III) sunt
in general foarte scazute, mai putin de 2 ppb. Apa de fantana contaminata poate

142

contine crom VI. Pentru populatia generala, consumul de alimente care contin crom
reprezinta cea mai obisnuita cale de expunere la crom.
Cromul III este prezent in mod natural in legume si fructe proaspete, carne
cereale si drojdie. Diferitele metode de procesare depozitare si preparare pot modifica
continutul de crom al alimentelor. Alimentele acide in contact cu recipientii de otel
inoxidabil sau cu instrumentele folosite la gatit pot avea un continut crescut de crom
ca urmare a fisurarii otelului inoxidabil. Procesele de rafinare utilizate pentru a
produce paine alba sau zahar pot reduce nivelele de crom. Cromul III este un nutrient
esential pentru subiectii umani. In medie, in Statele Unite, pentru adulti s-a estimat un
aport zilnic de crom prin alimente de 60 g. Expunerea la crom se poate produce prin
utilizarea unor produse de larg consum precum ustensile casnice, conservanti pentru
lemn, ciment, produse de curatat, produse textile si piele tabacita.
Persoanele care lucreaza in sectoarele industriale care proceseaza sau
utilizeaza cromul sau compusii cu crom pot fi expusi la nivele de crom mai mari decat
in mod normal. In Statele Unite s-a estimat ca un numar de 305000 de muncitori sunt
potential expusi la crom si compusi continand crom, la locul de munca.
Sursele de expunere la locul de munca (cu formele chimice de interes notate in
paranteza) sunt prezente in urmatoarele sectoare industriale.
Sudura otelului inoxidabil (crom(VI))
Producerea de cromati (crom(VI))
Placarea cu crom (crom(VI))
Ferocromare (crom(III) and crom(VI))
Producerea de pigmenti de crom (crom(III) si crom(VI))
Tabacirea pielii (in mare parte crom(III))
Exemple de alte ocupatii care pot implica expunerea la crom:
Pictorii (crom(III) si crom(VI))
Muncitori implicati in intretinerea si servisarea dispozitivelor de
copiere (chromium(VI))
Producerea de baterii (crom(VI))
Producerea de lumanari (crom(III) si crom(VI))
Producerea de vopsele (crom(III))
Tipografi (crom(III) si crom(VI))
Producerea cauciucului (crom(III) si crom(VI))
143

Muncitorii in industria cimentului (crom(III) si crom(VI))


Mai pot fi expusi la nivele de crom mai mari decat normal, persoanele care locuiesc in
apropierea:
Spatiilor

de

depozitare

deseurilor

continand

crom

Sectoare industriale care produc sau utilizeaza cromul si


compusii cu crom
Fabrici de ciment, deoarece cimentul contine crom
Turnuri industriale de racire care utilizau inainte cromul ca
agent
anticoroziv
Ape de suprafata in care se deverseaza ape industriale uzate
provenind din sectorul de placare cu crom, tabacirea pielii si
sectorul textil
Autostrazi aglomerate deoarece emisiile de la automobile
(convertor catalitic) contin crom
In plus, expunerea la nivele crescute de crom se realizeaza si prin utilizarea
produselor tabagice deoarece tutunul contine crom.

7.2 Efecte pe sanatate


Cromul ca metal in stare pura este relativ netoxic. Cromul, sub forma lui
hexavalenta (saruri) este cunoscut ca unul din carcinogenii anorganici pentru om,
dezvoltarea diferitelor tipuri de cancere (pulmonar, sinusal) fiind atributul, in cea mai
mare parte, a expunerii profesionale. Expunerea de scurta durata la concentratii peste
0.1 mg CrO3/m3 este citata a fi asociata cu inflamarea si ulcerarea cavitatii nazale.
Expunerea concomitenta la saruri tri si hexavalente ale cromului, constituie
circumstante agravante ale expunerii. Se stie insa, ca exista si saruri (cromati) ale
cromului care nu sunt cancerigene pentru om.
Utilizarea cromului si arsenului a fost asociata cu diferite tipuri de cancer
(nazal, pulmonar, gastric, intestinal, renal si de vezica urinara), dezvoltate ca urmare a
144

expunerii profesionale (industria de tabacarit). Carcinogenitatea la oameni este o


problema de evaluare care trebuie sa se supuna unor criterii. Este acceptat ca aceste
criterii de evaluare nu pot include toti factorii care pot fi relevanti in evaluarea
carcinogenitatii, cu atat mai mult cu cat frecvent, la un loc de munca, se desfasoara
mai multe operatii, rezultand o expunere incrucisata. Evaluarea studiilor efectuate
asupra aparitiei cancerului la muncitorii in industria de tabacarit si prelucrare a pieilor,
a aratat ca nu exista dovezi care sa asocieze expunerea din cursul tabacirii pieilor, cu
cancerul nazal. Cu toate acestea, mai multe studii epidemiologice fac o asociere
pozitiva intre cancerul de vezica urinara si expunerea muncitorilor din industria
pielariei; singurul studiu efectuat nu a gasit insa un risc semnificativ statistic la
tabacari, pentru cancerul de vezica urinara.
Pentru formele insolubile, carcinogene ale cromului (VI) sunt recomandate cele mai
mici nivele detectabile (0.001 mg Cr(VI)/m3, ca medie pe 10 ore).
Cromul(III) este un nutrient esential pentru organism implicat in utilizarea glucidelor,
proteinelor si lipidelor. Pentru adulti se recomanda un aport de 50200 g de
crom(III) pe zi. In medie, in Statele Unite aportul zilnic de crom prin alimente la
adulti, este de 6080 g. Din acest motiv, dieta multor persoane nu furnizeaza destul
crom (III). Fara crom (III) in dieta, este afectata capacitatea organismului de a utiliza
glucidele, proteinele si lipidele in mod adecvat, fapt ce poate conduce la pierderea in
greutate si stoparea cresterii, functionare improprie a sistemului nervos central si o
conditie similara cu diabetul. Din acest motiv, compusii cromului(III) au fost utilizati
ca suplimente in dieta si sunt benefici daca sunt folositi in dozele recomandate.
Efectele pe sanatate rezultate in urma expunerii la crom(III) si crom(VI) sunt
foarte bine descrise in literatura. In general, cromul(VI) este mai toxic decat
cromul(III). Expunerea pe cale respiratorie la nivele mari de crom(VI) (mai mari de 2
g/m), existent in compusi precum acid cromic sau trioxid de crom(VI), poate cauza
iritatie nazala cu rinoree, stranut, prurit nazal, sangerari nazale, ulceratii si perforatie
de sept nazal. Aceste efecte au aparut initial la muncitorii care extrageau sau utilizau
cromul(VI) timp de luni sau ani de zile. Expunerea pe termen lung la crom a fost
asociata cu cancerul pulmonar la muncitorii expusi la nivele in aer de 100 pana la
1000 de ori mai mari ca acelea existente in mod natural in mediu. Cancerul pulmonar
poate aparea dupa o lunga perioada dupa ce expunerea la crom a incetat. Cromul(VI)
este considerat responsabil de ratele crescute de cancer la muncitorii care au fost
145

expusi la nivele crescute de crom in aerul locurilor de munca. Inhalarea de cantitati


mici de crom(VI) pe perioade scurte sau lungi de timp, nu cauzeaza probleme, la
majoritatea persoanelor. Oricum, nivelele crescute de crom la locul de munca, au
declansat crize de astm la persoanele alergice la crom. Inhalarea de crom(III) nu
produce iritatia nasului sau cavitatii bucale la majoritatea persoanelor. In mod similar,
cantitatile mici ingerate nu afecteaza starea de sanatate; totusi ingestia accidentala sau
intentionata de cantitati mari de crom a produs iritatia mucoasei gastrice si ulceratii,
convulsii, leziuni renale si hepatice si chiar deces. Nivelele de crom(VI) care au
produs astfel de efecte au fost mult mai mari decat acelea la care populatia este expusa
prin alimente sau apa potabila. Desi cromul(III) in cantitati mici este un nutrient
necesar organismului, ingestia de cantitati mari de crom(III) poate cauza probleme de
sanatate. Muncitorii care manipuleaza substante lichide sau solide continand
crom(VI), au dezvoltat ulcere tegumentare. Unele persoane sunt extrem de
susceptibile la crom(VI) sau crom(III). S-au consemnat reactii alergice constand in
eritem si tumefiere tegumentara. Este mai putin probail ca expunerea la crom(III) sa
produca eritem tegumentar la persoanele susceptibile, comparativ cu expunerea la
crom(VI). Metalul, crom(0) nu exista ca atare in mediu. Nu se cunosc detalii in ceea
ce priveste efectele adverse pe sanatate ale cromului(0), dar se considera ca acesta nu
reprezinta un risc semnificativ pentru sanatate.
Nu exista date fundamentate stiintific privind efectele adverse ale oricarei
forme a cromului asupra reproducerii sau in aparitia malformatiilor congenitale la
subiectii umani, prin urmare nu pare probabil ca nivelele de crom la care este expusa
o mare parte a populatiei, sa rezulte in efecte asupra sistemului reproducator sau
efecte asupra dezvoltarii. La animalele care au inhalat nivele crescute de crom, s-au
inregistrat efecte adverse asupra sistemului respirator si scaderea capacitatii de
aparare antiinfectioasa. Oricum, nu exista date fundamentate stiintific in ceea ce
priveste implicarea cromului in scaderea capacitatii de aparare a organismului uman.
Unele dintre femelele-soarece, carora li s-a administrat crom(VI) pe cale orala, au
avut mai putini pui si acestia au prezentat malformatii congenitale. Unii din masculiisoarece, carora li s-a administrat crom(VI) sau crom(III) pe cale orala, au avut un
continut mai redus de spermatozoizi in lichidul seminal. Malformatiile congenitale
sau scaderea continutului de spermatozoizi al lichidului seminal, au aparut la soareci
expusi la nivele de crom de cateva mii de ori mai mari decat aportul zilnic obisnuit
pentru subiectii umani. Unii compusi ai cromului (VI) au produs cancer pulmonar la
146

animalele care au inhalat particulele sau carora li s-au plasat aceste particule
continand crom direct la nivel pulmonar. Animalele carora li s-au injectat compusi
continand crom(VI), au dezvoltat tumori la locul injectarii. Deoarece expunerea la
anumiti compusi ai cromului(VI) a fost asociata cu aparitia cancerului pulmonar la
muncitori si a produs cancer la animale, Departamentul de Sanatate si Servicii Umane
din Statele Unite a stabilit ca anumiti compusi ai cromului(VI) (cromatul de calciu,
trioxidul de crom, cromatul de plumb, cromatul de strontiu si cromatul de zinc) sunt
carcinogeni umani cunoscuti. Agentia Internationala de Cercetare in Domeniul
Cancerului a declarat cromul o substanta carcinogena pentru subiectii umani, pe baza
unor dovezi suficiente in ceea ce priveste carcinogenitatea compusilor cromului(VI)
(cromati, pigmenti continand crom, alti compusi folositi la placarea cu crom). Aceasta
clasificare a cromului de catre Agentia Internationala de Cercetare in Domeniul
Cancerului are de asemenea, la baza dovezi suficiente provenind din studiile pe
animale in ceea ce priveste carcinogenitatea cromatului de calciu, zinc, strontiu si
plumb; putine dovezi din studiile experimentale pe animale exista in legatura cu
carcinogenitatea trioxidului de crom si dicromatului de sodiu. Agentia Internationala
de Cercetare in Domeniul Cancerului nu a mentionat pe lista substantelor carcinogene
pentru subiectii umani, compusii cromului(0) si cromului(III). Agentia de Protectie a
Mediului din Statele Unite a declarat cromul(VI) prezent in aer, o substanta
carcinogena pentru subiectii umani. Agentia de Protectie a Mediului din Statele Unite
a considerat insa ca nu exista suficiente informatii pentru a inscrie cromul(VI) prezent
in apa si alimente si cromul(III) pe lista substantelor carcinogene pentru subiectii
umani.

147

BIBLIOGRAFIE
1. ATSDR. Agency for Toxic Substances and Disease Registry. 1999.
Toxicological profile for chromium. Atlanta, GA: U.S. Department of
Health and Human Services, Public Health Statement
2. ATSDR/CDC. 1990. Subcommittee report on biological indicators of
organ damage. Agency for Toxic Substances and Disease Registry, Centers
for Disease Control and Prevention, Atlanta GA.
3. ATSDR. 1989. Decision guide for identifying substance-specific data
needs related to toxicological profiles. Agency for Toxic Substances and
Disease Registry, Division of Toxicology, Atlanta, GA
4. ATSDR. 1990b. Health assessment for Butterworth Landfill, Kent County,
Michigan, Region 5. Agency for Toxic Substances and Disease Registry,
Atlanta, GA. CERCLIS No. MIDO62222997. NTIS PB90-106899

148

5. ACGIH. 1999. Chromium. Documentation of the threshold limit values


and biological exposure indices. American Conference of Governmental
Industrial Hygienists. Cincinnati, OH
6. EPA. 1981. U.S. Environmental Protection Agency. Federal Register
January 6, 1981, (45)4617-4618 as amended in 46 FR 27476-27477, May
20, 1981.
7. EPA. 1984b. Locating and estimating air emissions from sources of
chromium. Research Triangle Park, NC: Office of Air Quality Planning
and Standards, U.S. Environmental Protection Agency. NTIS PB85106474
8. EPA. 1984c. Health effects assessment for hexavalent chromium. Report to
Office of Emergency and Remedial Response, U.S. Environmental
Protection Agency by Environmental Criteria and Assessment Office, U.S.
Environmental Protection Agency, Cincinnati, OH. ECAO-CIN-HO19
9. EPA. 1984d. Health effects assessment for trivalent chromium. Report to
Office of Solid Waste and Emergency Response, Office of Emergency and
Remedial Response, U.S. Environmental Protection Agency, Washington,
DC by Environmental Criteria and Assessment Office, Office of Health
and Environmental Assessment, Office of Research and Development,
U.S. Environmental Protection Agency, Cincinnati, OH. EPA-540/1-86035
10. U.S. Department of Health and Human Services. Hazardous Substances
Data Bank (HSDB, online database). National Toxicology Information
Program, National Library of Medicine, Bethesda, MD. 1993
11. U.S. Department of Health and Human Services. Registry of Toxic Effects
of Chemical Substances (RTECS, online database). National Toxicology
Information Program, National Library of Medicine, Bethesda, MD. 1993

149

CAP.8 MERCURUL
Mercurul apare in mod natural in mediu si exista in cateva forme. Aceste
forme sunt: mercurul metalic (cunoscut ca mercur elementar), mercurul anorganic,
mercurul organic.
Mercurul metalic este un metal alb argintiu, lichid la temperatura camerei. Mercurul
metalic este forma elementara, pura de mercur (necombinat cu alte elemente).
Mercurul metalic este metalul in forma lichida utilizat in termometre si la unele
comutatoare electrice. La temperatura camerei, o parte din mercurul metalic se
evapora. Vaporii de mercur sunt inodori si incolori. Cu cat creste temperatura cu atat
creste cantitatea de vapori eliberata. Unele persoane care au inhalat vapori de mercur,
au mentionat prezenta unui gust metalic in cavitatea bucala. In Statele Unite, s-a
identificat prezenta mercurului metalic in cadrul a 714 spatii de depozitare a
deseurilor periculoase.
Mercurul anorganic formeaza combinatii cu elemente precum clorul, sulful
sau oxigenul. Acesti compusi ai mercurului sunt denumiti saruri de mercur.
150

Majoritatea compusilor mercurului anorganic se prezinta sub forma de pulbere alba


sau cristale cu exceptia sulfitului de mercur care este de culoare rosie si devine negru
dupa expunere la lumina.
Cand mercurul se combina cu carbonul, compusii formati sunt denumiti
compusi organici ai mercurului sau organomercuriale. Exista un numar mare de
compusi organici ai mercurului, oricum, de departe cel mai frecvent intalnit in mediu
compus organic al mercurului, este metilmercurul (cunoscut de asemenea, ca
monometilmercur). In trecut, un compus organic al mercurului numit fenilmercur a
fost utilizat in unele produse comerciale. Un alt compus organic al mercurului,
dimetilmercurul, este de asemenea utilizat in cantitati mici ca standard de referinta
pentru anumite analize chimice. Dimetilmercurul este singurul compus organic al
mercurului care a fos identificat in spatiile de depozitare a deseurilor periculoase. S-a
identificat doar la nivelul a doua astfel de spatii in Statele Unite, dar este deosebit de
periculos pentru oameni si animale. Similar cu compusii anorganici ai mercurului,
atat metilmercurul cat si fenilmercurul se gasesc sub forma de saruri (clorura de
metilmercur, acetat de metilmercur). In stare pura, metilmercurul si fenilmercurul sunt
substante solide cristaline, de culoare alba. Dimetilmercurul este un lichid incolor.
Unele forme ale mercurului apar in mod natural in mediu. Formele mercurului
cele mai frecvent intalnite in mediu sunt mercurul metalic, sulfitul de mercur, clorura
de mercur si metilmercurul. Unele microorganisme (bacterii si fungi) si procesele
naturale pot transforma mercurul, dintr-o forma in alta forma. Compusul organic al
mercurului pe care microorganismele si procesele naturale il genereaza preluand
mercurul sub alta forma, este metilmercurul. Acest compus este de interes deoarece se
poate acumula in apele curgatoare si in organismul pestilor si a mamiferelor din apa
marilor si oceanelor, unde poate atinge nivele mult mai mari decat nivelele
compusului in apa marii sau oceanului.
Mercurul se gaseste sub forma minereului de cinabru, care contine de fapt
sulfit de mercur. Forma metalica se obtine prin rafinarea sulfitului de mercur, mai
exact prin incalzirea acestuia din urma la temperaturi de peste 1000 de grade
Fahrenheit. Acest proces vaporizeza mercurul iar vaporii sunt apoi captati si raciti,
rezultand mercurul lichid. Mercurul lichid are numeroase intrebuintari. Este utilizat in
producerea clorului gazos si a sodei caustice si in extragerea aurului din minereu sau
din alte materiale care contin aur. Este de asemenea, utilizat in componenta
termometrelor, barometrelor, bateriilor si a comutatoarelor electrice. Materialele
151

dentare de culoare argintie, contin in mod obisnuit aproximativ 50% mercur metalic.
Mercurul metalic este inca utilizat in unele remedii naturiste in America Latina si Asia
si in ritualuri sau practici spirituale in cadrul unor religii practicate in America Latina
si Caraibe, precum Voodoo, Santeria, Espiritismo.
Aceasta utilizare a mercurului creaza un risc pentru sanatate atat a utilizatorului cat si
a celorlalti care pot fi expusi la vapori de mercur prin intermediul aerului contaminat.
Unii compusi anorganici ai mercurului sunt utilizati ca fungicide. Sarurile anorganice
ale mercurului (iodura de mercur), au fost utilizate in compozitia unor creme pentru
decolorarea pielii. Clorura de mercur este un antiseptic topic si un dezinfectant. In
trecut clorura mercuroasa a fost larg utilizata in produse farmaceutice incluzand
laxative, antiparazitare si prafuri pentru curatarea danturii. Aceasta a fost insa
inlocuita cu produse mai eficiciente si lipsite de riscuri pentru sanatate. Unii compusi
chimici continand mercur sunt inca utilizati ca agenti antibacterieni. Alte produse
incluzand mercurocromul (continand o cantitate mica de mercur, 2%), timerosalul si
nitratul fenilmercuric sunt utilizati in cantitati reduse ca si conservanti in unele
medicamente. Sulfitul de mercur si oxidul de mercur pot fi utilizati ca si coloranti
pentru vopsele, iar sulfitul de mercur (rosu) este unul din agentii coloranti utilizati la
efectuarea tatuajelor.
Metilmercurul ajunge in mediu fiind produs in primul rand de microorganisme
(bacterii si fungi) mai degraba decat prin activitati antropice. Pana in anul 1970,
compusii cu metilmercur si etilmercur au fost utilizati pentru a proteja semintele de
grane de infectia fungica. De indata ce s-au evidentiat efectele adverse ale
metilmercurului, s-a interzis utilizarea metilmercurului si etilmercurului ca fungicide.
Pana in anul 1991, compusii fenilmercurici au fost utilizati ca si agenti antifungici atat
pentru vopselele de interior cat si pentru cele de exterior, dar si aceasta utilizare a fost
interzisa deoarece aceste vopsele eliberau in mediu vapori de mercur.

8.1 Mecanisme de mediu


Mercurul se gaseste in mod natural in mediu. Ajunge in mediu ca rezultat al
degradarii obisnuite a rocilor continand minereuri si a solului ca urmare a actiunii
vantului si apei si respectiv ca urmare a activitatii vulcanice. Eliberarea mercurului
din surse naturale a ramas relativ constanta in ultimii ani, rezultand intr-o crestere
152

constanta a mercurului in mediu. Activitatile umane de la inceputul erei industriale


(minerit, arderea combustibililor fosili) au rezultat in eliberarea de mercur in mediu.
Estimari ale cantitatilor de mercur eliberate anual in urma activitatilor antropice se
incadreaza intre 1/3 si 2/3 din cantitatea totala de mercur eliberata in mediu. O
incertitudine majora in cadrul acestor estimari priveste cantitatatea de mercur eliberata
din apa sau solul in prealabil contaminate datorita activitatilor umane prin contrast cu
eliberarea elementului in mod natural. Nivelele de mercur in atmosfera (aer
ambiental), sunt foarte reduse si nu reprezinta un risc pentru sanatate; oricum
eliberarea constanta de mercur in mediu a rezultat in nivele curente de 3 pana la 6 ori
mai mari decat nivelele estimate ca existente in atmosfera in era preindustriala.
Aproximativ 80% din mercurul eliberat in urma activitatilor antropice, este
mercur elementar care ajunge in aer, in primul rand din arderea combustibililor fosili,
activitati miniere, topirea minereurilor si din incinerarea deseurilor solide.
Aproximativ 15% din cantitatea totala de mercur din mediu, ajunge in sol ca urmare a
utilizarii fertilizatorilor si fungicidelor si din deseurile menajere solide (de exemplu
din deseuri care contin baterii descarcate, comutatoare electrice sau termometre). 5%
din cantitatea totala de mercur din mediu ajunge in ape ca urmare a deversarii apelor
uzate industriale.
Cu exceptia zacamintelor de mercur, cantitatea de mercur care exista in mod
natural in orice arie geografica este foarte mica. Prin contrast, cantitatea de mercur
care se gaseste in sol in anumite spatii de depozitare a deseurilor periculoase ca
urmare a activitatilor antropice, poate fi mult mai mare (de 200000 mai mare decat
cantitatea existenta in mod natural in mediu). Mercurul din aer, apa si sol din spatiile
de depozitare a deseurilor periculoase pot proveni atat din surse natuale cat si din
activitati antropice.
Cea mai mare parte din mercurul din mediu se gaseste sub forma de mercur
metalic si compusi anorganici de mercur. Aceste sustante ajung in aer din depozitele
miniere de minereuri care contin mercur, din emisiile centralelor de producere a
energiei electrice care utilizeaza carbunele, din arderea deseurilor medicale si
municipale, din producerea cimentului si din emisiile necontrolate ale fabricilor care
utilizeaza mercurul. Mercurul metalic, lichid la temperatura camerei, se evapora intr-o
anumita masura, iar vaporii pot fi tranportati la mare distanta. In aer, vaporii de
mercur pot trece intr-o alta forma a mercurului si pot ajunge in apa sau sol prin
intermediul picaturilor de ploaie sau fulgilor de zapada. Mercurul anorganic poate de
153

asemenea, sa ajunga in apa si sol in urma degradarii rocilor care contin mercur sub
actiunea precipitatiilor, de la sectoarele industriale sau statiile de tratare a apelor uzate
care deverseaza ape uzate contaminate cu mercur. Compusii organici si anorganici ai
mercurului pot fi eliberati in apa si sol atunci cand se utilizeaza fungicide care contin
mercur.
Bacteriile, fitoplanctonul oceanic si fungii convertesc mercurul anorganic, la
metilmercur. Acesta poate contamina apa sau solul si poate sa ramana pentru mult
timp in acesti doi factori de mediu, in special in cazul in care metilmercurul se
ataseaza de particulele mici din apa si sol. Mercurul ramane de obicei la suprafata
sedimentului sau solului si nu trece din sol in apa de profunzime. Daca mercurul
ajunge in apa, sub orice forma, mai probabl se va aseza la fundul apei unde poate
ramane pentru un timp indelungat.
Mercurul poate intra si se poate acumula in lantul alimentar. Forma mercurului
care se acumuleaza in lantul alimentar este metilmercurul. Metilmercurul ajunge din
hrana in organismul pestilor mici, mai exact in tesurile acestora. Cum pestii mici
servesc ca hrana pentru pestii mari impreuna cu alte microorganisme, cea mai mare
parte din mercurul initial prezent in organismul pestilor mici, va fi depozitat in
organismul pestilor mari. Ca rezultat, pestii maturi care traiesc in ape contaminate
acumuleaza cea mai mare cantitate de metilmercur. Pestii de apa sarata (in special
rechinii si pestii spada) care traiesc un timp indelungat si care pot atinge dimensiuni
mari, vor avea cele mari nivele de mercur in organism. Plante precum porumb, grau si
mazare au un continut redus de mercur, chiar daca sunt cultivate pe soluri continand
mercur la nivele semnificativ mai mari decat cele de fond. Ciupercile pot acumula
cantitati mari de mercur in eventualitatea in care sunt cultivate pe soluri contaminate.

8.2 Expunerea la mercur


Deoarece mercurul se gaseste in mod natural in mediu, intreaga populatie este
expusa la nivele foarte reduse de mercur in aer, apa si alimente. In aerul exterior al
zonelor urbane, s-au masurat nivele de mercur de 10-20 ng/m 3 de aer. Aceste valori
sunt de sute de ori mai reduse decat nivelele inca considerate fara risc pentru sanatate.
Nivelele de fond in afara zonelor urbane, sunt chiar mai mici, in general in jur de 6
ng/m3 sau mai putin. Nivelele de mercur in apele de suprafata sunt in general mai mici
154

de 5 ppt (sau 5 ng/l apa), cam de 1000 de ori sub standardele pentru apa potabila
considerate a fi fara risc pentru sanatate. Nivelele normale in sol se inscriu in
intervalul 20-625 ppb (sau 20000-625000 ng/kg sol).
O potentiala sursa de expunere la mercurul metalic pentru populatia generala
este mercurul eliberat din amalgamurile utilizate in stomatologie. Un amalgam este o
mixtura de metale. Amalgamul utilizat in materialele dentare de culoare argintie
contin aproximativ 50% mercur metalic, 35% argint, 9% cositor, 6% cupru si urme de
zinc. Cand este fixat initial, amalgamul este o pasta moale care se insera la suprafata
dintelui. Se solidifica in 30 de minute. De indata ce amalgamul este solidificat,
mercurul este legat in interiorul amalgamului dar cantitati foarte mici sunt lent
eliberate de la suprafata plombei in urma coroziunii sau miscarilor de masticatie. Parte
din mercurul de la suprafata plombei ajunge in aer sub forma de vapori sau va fi
dizolvat in saliva. Cantitatea totala de mercur eliberata depinde de numarul de plombe
si de si de suprafata fiecarei plombe, de obiceiurile alimentare, de miscarile de
masticatie si de conditiile chimice de la nivelul cavitatii bucale. Estimarile in ce
priveste cantitatea de mercur eliberata din amalgamurile folosite in stomatologie se
inscriu in intervalul 3-17 g /zi. Mercurul provenit din amalgamurile dentare poate
contribui in procent de 0 pana la mai mult de 75% din expunerea zilnica la mercur a
unei persoane, depinzand de numarul de plombe ale persoanei, de cantitatea de peste
consumat, de nivelele de mercur (in mare parte metilmercur) din peste si de expunerea
din alte surse mai putin obisnuite precum deversari de mercur, practici religioase sau
remedii naturiste care contin mercur. Oricum, este de retinut faptul ca expunerea la
catitati foarte mici de mercur, cum sunt cele eliberate din plombele dentare, nu
reprezinta neaparat un risc pentru sanatate.
Rapoartele guvernului Statelor Unite in ceea ce priveste efectele datorate
amalgamurilor dentare folosite in stomatologie concluzioneaza ca nu exista pericol
aparent pentru sanatatea populatiei generale, dar sunt necesare studii pentru a
determina efecte mai subtile comportamentale sau imune si pentru a determina
limitele de expunere care ar putea sa produca efecte adverese la grupuri populationale
susceptibile. Grupurile populationale susceptibile includ femeile gravide, copiii sub 6
ani (in special sub 3 ani), persoanele cu functie renala alterata si persoanele cu
hipersensibilitate la metale. Persoanele apartinand acestor grupuri trebuie sa
informeze medicul stomatolog cu privire la conditia lor inainte de inceperea unei
lucrari dentare. Indepartarea amalgamurilor dentare la persoanele care nu sunt
155

susceptibile de a dezvolta efecte adverse, nu este recomandata si poate crea un risc


mult mai mare pentru persoana respectiva daca se realizeaza impropriu. Terapia de
chelare prezinta riscuri pentru sanatate si trebuie luata in considerare ca alternativa
doar atunci cand un specialist de medicina mediului sau ocupationala considera ca
este necesara pentru a reduce riscul semnificativ si imediat pe sanatate datorat
nivelelor mari de mercur in organism.
Mercurul metalic este utilizat intr-o mare varietate de produse casnice si
industriale incluzand termostate, lampi fluorescente, barometre, termometre de sticla
si unele dispozitive pentru masurarea tensiunii arteriale. Mercurul din aceste
dispozitive este continut in interiorul unor recipienti de sticla sau metal si in general
nu prezinta risc pentru sanatate pana cand obiectul respectiv se deterioreaza sau se
sparge iar vaporii de mercur sunt astfel eliberati. Mercurul scurs din termometre
sparte sau din comutatoare electrice deteriorate din locuinta, se constituie intr-o sursa
de expunere la vapori de mercur din aerul interior. Din acest motiv, toate dispozitivele
casnice care contin mercur trebuie manevrate sau in cazul in care s-au deteriorat,
trebuie indepartate cu multa grija.
Cantitati foarte mici de mercur metalic (de exemplu, cateva picaturi) pot creste
concentratia de mercur in aer la nivele care pot sa reprezinte un pericol pentru
sanatate. Cu cat creste perioada in care o persoana inhaleaza aer contaminat cu vapori
de mercur, cu atat creste riscul de efecte adverse pe sanatate.
Mercurul metalic si vaporii pe care ii degaja sunt extrem de dificil de
indepartat din haine, mobila, covoare, podele, pereti etc. Daca aceste obiecte nu sunt
in mod adecvat curatate, mercurul poate ramane impregnat in ele luni sau chiar ani,
continuand sa reprezinte o sursa de expunere.
Este posibila expunerea la vapori de mercur metalic prin inhalarea aerului
contaminat din vecinatatea spatiilor de depozitare a deseurilor periculoase,
incineratoarelor de deseuri sau centralelor de producere a energiei electrice care
utilizeaza combustibili care contin mercur dar este putin probabil ca aerul exterior sa
contina nivele care sa reprezinte un pericol pentru sanatate. Expunerea la compusi ai
mercurului in cadrul spatiilor de depozitare a deseurilor periculoase, survine mai
probabil prin manipularea solului contaminat (ex. copii care se joaca sau introduc in
gura sol contaminat), consumul de apa de fantana sau consumul de peste provenind
din ape contaminate situate in apropierea acestor spatii de depozitare a deseurilor
periculoase.
156

De asemenea, expunerea la vapori de mercur poate aparea ca urmare a


utilizarii fungicidelor care contin mercur. Utilizarea in exces a unor astfel de produse
poate rezulta in nivele de expunere care depasesc media. Expunerea la mercur se
poate realiza si prin ingestia sau aplicarea pe tegument a unor produse medicale
expirate (laxative, medicamente antiparazitare si prafuri pentru curatarea danturii)
care continclorura mercuroasa. Expunerea poate fi totodata rezultatul utilizarii
improprii sau excesive a altor produse chimice continand mercur precum crme
pentru decolorare a pielii si unele antiseptice sau dezinfectante locale (mercurocrom
si timerosal).
Muncitorii sunt expusi in special pe cale respiratorie prin inhalarea aerului
continand vapori de mercur dar pot fi totodata expusi si la alti compusi anorganici ai
mercurului, la locul de munca. Locurile de munca caracterizate printr-un potential mai
mare de expunere la mercur includ fabricarea echipamentelor electrice sau a partilor
lor care contin mercur, uzine de procesare chimica care utilizeaza mercurul,
procesarile de metale, constructii unde unele parti ale cladirii contin mercur (ex.
comutatoare electrice, termometre) si domeniul medical (servicii medicale,
stomatologie) unde echipamentul poate contine mercur (ex. unele dispozitive care
masoara presiunea arteriala contin mercur lichid). Stomatologii si asistentii de
stomatologie pot fi expusi la mercur metalic prin inhalarea vaporilor de mercur
eliberati de amalgamul folosit pentru plombe si in mai mica masura prin contact
tegumentar cu amalgamul respectiv. Membrii familiilor muncitorilor care au fost
expusi la mercur, pot fi de asemenea expusi prin intermediul hainelor de lucru ale
muncitorilor contaminate cu mercur lichid sau sub forma de particule.
Unele persoane pot fi expuse la nivele mari de mercur sub forma
metilmercurului daca dieta lor include cantitati mari de peste, crustacee sau alte
mamifere marine (balene, foci, delfini si morse) care provin din ape contaminate cu
mercur. Metilmercurul se acumuleaza in lantul alimentar astfel ca pestii situati in
varful lantului alimentar vor avea cea mai mare cantitate de mercur in organism.
Dintre acestia, cei maturi si cu dimensiuni mari, vor detine nivelele cele mai crescute.
In Statele Unite, FDA (Food and Drug Administration) estimeaza ca majoritatea
populatiei este expusa in medie, la aproximativ 50 ng/kg greutate corporala pe zi, prin
alimentele ingerate. Aceasta inseamna aproximativ 3.5 g Hg/zi pentru un adult cu
greutate medie. Aceasta cantitate nu produce vreun efect advers. O mare parte din

157

aceasta cantitate de mercur este sub forma de metilmercur si provine probabil din
consumul de peste. Pestele comercializat in care se gasesc nivele ale metilmercurului
situate peste nivelul de actiune de 1 ppm (stabilit de FDA), nu poate fi vandut
populatiei. Acest nivel in sine este sub nivelul asociat cu efecte adverse. Oricum, daca
se pescuieste in ape contaminate si se consuma pestele prins, consumatorul poate fi
expus la nivele crescute de mercur. Alte alimente pe langa peste care pot contine
cantitati de mercur mai mari decat media includ carnea de vanat (pasari, urs) care
consuma cantitati mari de peste contaminat. Populatia din tinuturile nordice poate fi
expusa la nivele mari de mercur prin consumul de carne sau grasime provenind de la
mamiferele marine (balene, delfini, morse si foci). Aceste mamifere marine sunt in
varful sau aproape de varful lantului alimentar marin. Plantele contin o foarte mica
cantitate de metilmercur sau alte forme de mercur.

8.3 Cai de expunere la mercur


Expunerea la mercur se poate realiza pe cale respiratorie prin inhalarea aerului
contaminat, pe cale orala prin consumul de apa sau alimente contaminate si pe cale
trandermica, prin contactul tegumentar cu compusi care contin mercur. Nu toate
formele de mercur patrund usor in organism chiar daca au realizat contactul cu
organismul; prin urmare este important sa cunoastem care sunt formele mercurului la
care s-a realizat expunerea si respectiv care a fost calea de expunere.
In cazul expunerii orale prin ingestia unei cantitati mici de mercur, de exemplu ca
urmare a spargerii unui termometru oral, mai putin de 0.01% din cantitatea de mercur
va ajunge in sange din stomac si intestin, in conditiile in care acestea nu prezinta
leziuni. Chiar si in cazul in care o cantitate mai mare de mercur metalic (o jumatate de
lingura de supa, aproximativ 204 g) a fost ingerata de o persoana, foarte putin mercur
a ajuns in sange.
In cazul expunerii pe cale respiratorie la vapori de mercur, cea mai mare parte
(aproximativ 80% din cantitatea de mercur) ajunge direct din plamani in fluxul
sanguin si ulterior se distribuie rapid in alte parti ale organismului inclusiv in creier si
rinichi. Odata patruns in organism, mercurul metalic poate ramane acolo timp de
158

saptamani sau luni. Mercurul metalic ajuns la nivel cerebral, este rapid convertit la o
forma anorganica care ramane captiva la acest nivel timp indelungat. In cazul femeilor
gravide, mercurul metalic care patrunde in circulatia sanguina a mamei, trece si in
circulatia sanguina a fatului. Din cantitatea de mercur metalic absorbita in organism,
cea mai mare parte este eliminata prin urina si fecale si doar o mica cantitate este
eliminata pe cale respiratorie.
Compusii anorganici ai mercurului precum clorura mercuroasa si clorura
mercurica se prezinta sub forma de pulberi albe care in general nu se evapora la
temperatura camerei cum se intampla cu mercurul elementar. In conditiile in care se
inhaleaza, acestea nu ajung in sange atat de rapid precum vaporii de mercur metalic
inhalati. In cazul ingestiei compusilor anorganici ai mercurului, in general mai putin
de 10% din cantitatea ingerata este absorbita la nivelul tractului gastrointestinal;
oricum pana la 40% din cantitate poate ajunge in sange din stomac si intestin in unele
circumstante. Unele forme de mercur anorganic pot patrunde in organism prin
tegument dar numai o cantitate mica trece prin tegument comparativ cu cantitatea care
ajunge in organism in urma ingestiei mercurului anorganic.
De indata ce mercurul anorganic patrunde in organism si ajunge in fluxul
sanguin, se distribuie in diferite tesuturi. Mercurul anorganic este eliminat din
organism prin urina sau fecale pe o perioada de cateva saptamani sau luni. O cantitate
mica din mercurul anorganic poate fi transformat in organism la mercur metalic si este
eliminat pe cale respiratorie sub forma de vapori. Mercurul anorganic se acumuleaza
in cea mai mare parte la nivel renal si ajunge la nivel cerebral la fel de usor ca si
mercurul metalic. De asemenea, compusii anorganici ai mercurului, nu trec atat de
rapid si usor din sangele mamei, in sangele fatului. In cazul femeilor in lactatie, o
parte din mercurul anorganic din organismul ei, va trece in lapte.
Metilmercurul este forma de mercur cea mai usor absorbabila din tractul
gastrointestinal (absorbtie 95%). Dupa ingestia de peste sau alte alimente contaminate
cu metilmercur, acesta ajunge in fluxul sanguin si se distribuie rapid in alte tesuturi
ale organismului. Numai mici cantitati de metilmercur ajung in fluxul sanguin direct
prin tegument, dar alte forme ale mercurului organic (in special dimetilmercurul)
poate patrunde rapid in organism prin tegument. Compusii organici ai mercurului se
pot evapora lent la temperatura camerei si pot patrunde usor in organism pe cale

159

respiratorie. Odata ajuns in sange, se distribuie in majoritatea tesuturilor si patrunde


rapid in creier.

Metilmercurul din circulatia sanguina a femeii gravide trece in

circulatia sanguina a fatului in dezvoltare de unde ajunge in creier si in celelalte


tesuturi ale fatului. Ca si mercurul metalic, metilmercurul poate fi transformat in
organism in mercur anorganic. Cand aceasta se intampla la nivel cerebral, mercurul
poate ramane la acest nivel mult timp. Dupa expunere, metilmercurul este eliminat
lent din organism in cursul unei perioade de cateva luni, in cea mai mare parte sub
forma de mercur anorganic in fecale. Ca si in cazul mercurului anorganic, o parte din
cantitatea de metilmercur din organismul femeii in lactatie, va trece in lapte.

8.4 Toxicocinetica
Absorbtia este crescuta (aproximativ 70-80%) pentru vaporii de mercur inhalati si
neglijabila in cazul expunerii orale la mercur metalic lichid. Procentual cuantificata,
absorbtia sarurilor mercurului anorganic se inscrie in intervalul 2-38% depinzand de
forma sub care se gaseste respectivul compus chimic si de conditiile in care se
desfasoara testul. Despre absorbtia consecutiva expunerii pe cale orala, se cunosc
aproape toate detaliile, dar in ceea ce priveste absorbtia consecutiva expunerii pe cale
respiratorie, nu exista suficiente informatii, in special pentru compusii alchil
mercuriali.
Informatiile in ceea ce priveste distributia mercurului metalic, anorganic si organic
pledeaza in sprijinul concluziei ca rinichiul este organul care bioacumuleaza cea mai
mare cantitate de mercur. Fiind lipofil, mercurul metalic poate fi transferat rapid prin
placenta si prin bariera hematoencefalica. Oxidarea mercurului metalic la cationul
divalent anorganic, la nivel cerebral, poate conduce la retentia acestuia la acest nivel.
Compusii mercurului anorganic pot ajuunge in majoritatea organelor; oricum datorita
faptului ca au o liposolubilitate scazuta, capacitatea lor de a penetra bariere, de a se
acumula la nivel cerebral si de a afecta fatul, este redusa. Distributia pentru
metilmercur, este similara cu aceea pentru mercurul metalic; o cantitate relativ mare
de mercur organic se poate acumula la nivel cerebral si poate traversa placenta
afectand fatul, (comparativ cu mercurul anorganic), datorita capacitatii sale de a

160

traversa bariera hemotoencefalica si placentara si datorita conversiei in cation


anorganic divalent, la nivel cerbral si in organismul fatului.
Mercurul metalic poate fi oxidat la mercur anorganic divalent sub actiunea hidrogen
peroxidazelor, prezente in majoritatea tesuturilor. Cationul anorgaanic divalent poate
fi redus la mercur metalic. Ionul mercuros este instabil in prezenta gruparilor sulfidril
si se descompune intr-un atom de mercur metalic si un ion de mercur. Ca si in cazul
mercurului metalic, mercurul organic poate fi de asemenea convertit la mercur
anorganic divalent; oricum insa in mai mica masura decat mercurul metalic.
Urmand expunerii la mercur metalic, eliminarea mercurului se realizeaza prin urina,
fecale si aer expirat. Mercurul anorganic este eliminat prin urina si fecale. Compusii
organici ai mercurului sunt excretati predominant prin fecale, la subiectii umani.
Compusii organici ai mercurului sunt excretati predominant sub forma anorganica.
Atat mercurul anorganic cat si metilmercurul se excreta prin lapte.
Se considera ca absorbtia vaporilor mercurului metalic se produce prin difuzie rapida
in interiorul plamanilor. Absorbtia consecutiva expunerii pe cale orala la compusi
anorganici ai mercurului poate de asemenea implica difuzia rapida la nivel de tract
gastrointestinal. Mecanismul absorbtiei consecutive expunerii pe cale orala la
compusi mercurosi, nu se cunoaste. Absorbtia dupa expunere orala a mercurului
organic se pare ca depinde de capacitatea acestuia de a se lega de molecule precum
cele de cisteina. Mecanismul de actiune al compusilor organici si anorganici ai
mercurului poate implica afinitatea acestora pentru gruparile sulfidril sau tiol ale
proteinelor si ale altor compusi biologici.

8.5 Efecte pe sanatate


Sistemul nervos este foarte sensibil la mercur. In cazul intoxicatiilor aparute in
alte tari, unele persoane care au consumat peste contaminat cu metilmercur in
cantitate mare sau seminte de cereale tratate cu metilmercur sau alt compus organic al
mercurului, au dezvoltat leziuni permanente la nivel cerebral si renal. S-a evidentiat
de asemenea, aparitia leziunilor cerebrale permanente ca urmare a expunerii la nivele
suficient de mari de mercur metalic. Faptul ca expunerea la mercur anorganic se
soldeaza cu leziuni la nivel cerebral sau la nivelul fibrelor nervoase, nu este cert
deoarece acesta nu trece usor din sange la nivel cerebral.

161

Vaporii mercurului metalic sau organic pot afecta diferite arii cerebrala si
functiile asociate ale acestora, rezultand intr-o varietate de simptome. Acestea include
modificari de personalitate (iritabilitate, timiditate, nervozitate), tremor, tulburari de
vedere (ingustare de camp vizual), surditate, incoordonare musculara, pierderea
sensibilitatii si tulburari de memorie.
Diferitele forme ale mercurului au diferite efecte la nivelul sistemului nervos
deoarece acestea nu se distribuie in acelasi mod in organism. Cand vaporii de mercur
metalic sunt inhalati, ajung rapid in sange si sunt distribuiti in organism si pot astfel sa
ajunga la nivel cerebral. Inhalarea sau ingestia unei cantitati mari de metilmercur se
poate solda de asemenea, cu trasportul unei cantitati la nivel cerebral cu afectarea
sistemului nervos central. Sarurile continand mercur anorganic precum clorura de
mercur, nu ajung la nivel cerebral atat de rapid cum ajung vaporii de metilmercur sau
mercur metalic.
Rinichii sunt de asemenea sensibili la efectele mercurului deoarece mercurul
se acumuleaza in rinichi si determina o expunere la nivele crescute ale toxicului ale
acestor tesuturi si prin urmare leziuni mai profunde. Toate formele de mercur pot
produce leziuni renale daca ele ajung in oragnism in cantitati mari. Daca leziunile
cauzate de expunerea la mercur nu sunt foarte extinse, mai probabil tesutul renal se
reface imediat ce organismul epureaza toxicul care i-a peturbat homeostazia.
Expunerea pe termen scurt (ore) la nivele mari de vapori de mercur metalic din
aer poate determina leziuni la nivelul mucosei bucale si iritatia cailor respiratorii si
plamanilor producand constrictie toracica, senzatie de arsura la nivel pulmonar si tuse.
Alte efecte ale expunerii la vapori de mercur include greturi, varsaturi, diaree, cresteri
ale tensiunii arteriale sau pulsului, roseata la nivel tegumentar si iritatie oculara.
Leziunile la nivelul mucoasei bucale si plamanilor, pot aparea si ca urmare a expunerii
de lunga durata la nivele mai reduse de vapori de mercur (de exemplu cazurile de
expunere profesionala pe o perioada de mai multi ani). Nivelele de mercur metalic in
aerul locurilor de munca sunt in general mult mai mari decat nivelele la care este
expusa populatia generala. In prezent, nivelele de mercur in aerul locurilor de munca
sunt scazute datorita avertizarilor continue in ce priveste efectele toxice ale
mercurului. Datorita reducerii cantitatilor de mercur permise in aerul locurilor de
munca, putini muncitori au prezentat simptome de toxicitate ca urmare a expunerii la
162

mercur. Studiile pe subiecti umani care au inhalat mercur metalic o perioada lunga de
timp indica faptul ca mercurul in cadrul acestui tip de expunere, nu afecteaza
fertilitatea. Studiile efectuate pe muncitori expusi la vapori de mercur metalic nu au
evidentiat vreo asociere intre expunerea la mercur si aparitia cancerului. Contactul
tegumentar cu mercurul metalic a fost evidentiat ca produce o reactie alergica (roseata
tegumentara) la unele persoane.
Pe langa afectarea renala, mercurul anorganic poate produce leziuni la nivelul
stomacului si intestinului, producand simptome precum greturi, diaree sau ulceratii
severe daca s-au ingerat cantitati mari. Efecte cardiace au fost la copii dupa ingestia
accidentala declorura de mercur.

Simptomele au inclus accelerarea pulsului si

cresterea tensiunii arteriale. Exista insa putine informatii in ceea ce priveste efectele la
subiecti umani ca urmare a expunerii pe termen lung, la nivele reduse de mercur
anorganic.
Pentru a proteja comunitatea de efectele adverse ale substantelor chimice
toxice si pentru a gasi tratamente pentru persoanele care au suferit leziuni cercetatorii
utilizeza numeroase teste.
Studiile pe animale indica faptul ca expunerea orala pe termen lung la saruri
anorganice de mercur determina leziuni renale, efecte asupra tensiunii arteriale si
pulsului si efecte la nivel gastric. Rezultatele studiilor sugereaza de asemenea, ca pot
aparea reactii imune la grupuri populationale susceptibile, dupa ingestia de saruri
anorganice de mercur. Unele studii pe animale au raportat aparitia unor leziuni la
nivelul sistemului nervos in urma expunerii pe termen lung, la nivele crescute de
mercur anorganic. Expunerile de scurta durata, la nivele crescute de mercur anorganic
a animalelor de laborator, a determinat la acestea afectarea fatului in dezvoltare si a
cauzat avort.
Animalele expuse pe termen lung, pe cale orala, la nivele crescute de
metilmercur sau fenilmercur, in cadrul studiilor de laborator, au prezentat leziuni la
nivel renal, gastric si intestinal; modificari ale tensiunii arteriale si pulsului, efecte
adverse asupra fatului in dezvoltare; modificari la nivelul organelor de reproducere
masculine si ale lichidului seminal; cresterea numarului de avorturi spontane si nou
nascuti morti.
163

Efectele adverse pe sistemul nervos al animalelor, apare la doze mai mici


comparativ cu zefectele adverse asupra majoritatii celorlalte sisteme din organism.
Aceasta diferenta indica faptul ca sistemul nervos este mult mai sensibil la toxicitatea
metilmercurului fata de alte organe. Studiile pe animale furnizeaza de asemenea,
dovezi in ceea ce priveste leziunile la nivel de sistem nervos ca urmare a expunerii la
metilmercur in cursul perioadei de dezvoltare iar dovezile sugereaza ca efectele se
agraveaza cu varsta, chiar in conditiile in care expunerea se sisteaza.
Unele specii de soareci si sobolani, susceptibile de a dezvolta raspunsuri
autoimune, au dezvoltat leziuni renale ca rezultat al unui raspuns imun in cazul
expunerii la nivele relativ reduse de vapori de mercur sau clorura de mercur.
Animalele carora li s-au administrat saruri anorganice de mercur, pe cale orala
pe aproape toata durata vietii, au prezentat o crestere a incidentei unor tipuri de tumori
la cele mai mari doze testate. Sobolanii si soarecii care au primit mercur organic
(metilmercur sau fenilmercur) prin intermediul apei potabile sau alimentelor cu care
au fost hraniti pe aproape toata durata vietii lor, au avut o incidenta crescuta a
cancerului renal, dar acesta a afectat doar animalele de sex masculin care au primit
cea mai mare cantitate de mercur (nu si femelele). Deoarece dozele mari au cauzat
leziuni renale severe, inainte de a produce cancer, aceste studii pe animale furnizeaza
doar informatii limitate in legatura cu modul in care mercurul produce cancer la
subiectii umani. Ca rezultat, Departamentul de Sanatate si Servicii Umane si Agentia
Internationala de Cercetare in domeniul Cancerului nu au clasificat mercurul din
punct de vedere al carcinogenitatii umane. Agentia de Protectie a Mediului a inscris
clorura de mercur si metilmercurul pe lista posibililor carcinogeni umani.

8.6 Teste prin care se pune in evidenta expunerea la mercur


Exista metode exacte si sigure de masurare a nivelului de mercur din
organism. Pentru toate aceste teste este necesara recoltarea de sange, urina sau par. In
cazul femeilor in lactatie, se poate determina mercurul in lapte daca in celelalte probe
biologice se evidentiaza prezenta mercurului in cantitati semnificative. Totusi,
majoritatea acestor teste, nu determina forma de mercur la care s-a realizat expunerea.
164

Nivelele de mercur determinate in sange, urina, lapte matern sau par, servesc pentru a
determina probabilitatea aparitiei efectelor adverse. Mercurul in urina este utilizat
pentru a testa expunerea la vapori de mercur metalic si la forme ale mercurului
anorganic.
Masurarea mercurului in sangele total sau in parul de pe scalp este utilizata
pentru a monitoriza expunerea la metilmercur.
Urina nu este utila pentru a determina expunerea la metilmercur.
Nivelele gasite in sange, urina si par pot fi utilizate pentru a prognoza efectele
potentiale pe sanatate produse de diferitele forme ale mercurului.
Nivelele de mercur in sange si urina sunt utilizate ca markeri ai expunerii la
mercur. Acestea sunt utilizate pentru a evidentia expunerea si pentru a determina in
linii mari extinderea expunerii, dar nu indica exact nivelul de expunere.
Cu exceptia expunerii la metilmercur, proba de sange este utila pentru
caracterizarea expunerii daca este recoltata in cateva zile de la expunere. Aceasta
pentru ca majoritatea formelor mercurului in cadrul compartimentului sanguin, scad
cantitativ la jumatate la fiecare trei zile, daca expunerea inceteaza. Astfel, nivelul
mercurului in sange furnizeaza informatii utile mai ales in ceea ce priveste expunerea
recenta si mai putin in ceea ce priveste expunerea trecuta. In cateva luni de la
expunere, nivele de mercur in sange si urina, sunt mult mai mici. Parul, care este
considerat util doar in cazul expunerii la metilmercur, poate fi utilizat pentru a
evidentia expuneri care s-au produs cu mai multe luni in urma, sau chiar cu mai mult
de un an in urma, daca parul este suficient de lung si se utilizeaza metode adecvate de
testare.
Dupa expuneri pe termen scurt la mercur metalic, vaporii de mercur pot fi
detectati in aerul expirat, dar acestia sunt prezenti la un nivel semnificativ doar timp
de cateva zile dupa expunere, iar metoda aceasta nu este utilizata in mod obisnuit
pentru a pune in evidenta expunerea la mercur.

165

BIBLIOGRAFIE
1. ATSDR. Agency for Toxic Substances and Disease Registry. 1999.
Toxicological profile for mercury. Atlanta, GA: U.S. Department of Health and
Human Services, Public Health Statement
2. ATSDR. 1992. Case studies in environmental medicine -mercury toxicity. US
Department of Health and Human Services Public Health Service
3. ATSDR. 1993. Exposure to hazardous substances and reproductive health.
American Family Physician 48(8):1441-1448
4.

ATSDR. 1997. Backgrounder: ATSDR and EPA warn the public about
continuing patterns of metallic mercury exposure. Department of Health and
Human Serives. Agency for Toxic Substances and Disease Registry Public
Health Service

5. ATSDR. 1998. National Alert: A warning about continuing patterns of metallic


mercury exposure. Agency for Toxic Substances and Disease Registry,
http://atsdr.atsdr.cdc.gov.8080/alerts/970626.html

166

6. EPA. 1975. National emission standards for hazardous air pollutants,


emissions standard. U. S. Environmental Protection Agency. Federal Register
40:48302
7. EPA. 1984. Mercury health effects updates: Health issue assessment. Final
report. Washington, DC: U.S. Environmental Protection Agency, Office of
Health and Environmental Assessment. Document no. EPA 600/8-84-019F
8. EPA. 1995k. Guidance for assessing chemical contaminant data for use in fish
advisories. Volume 1: Fish sampling and nalysis. Second Edition. Office of
Science and Technology Office of Water, U.S. Environmental Protection
Agency.
9. EPA . 1996. Mercury study report to Congress - Volume I: Executive
summary. U.S. Environmental Protection Agency. EPA-452/R-96-001a
10. EPA. 1996. Mercury study report to Congress Volume II: An inventory of
anthropogenic mercury emissions in the United States. U.S. Environmental
Protection Agency. EPA452/R-96-001b
11. EPA. 1996. Mercury study report to Congress Volume III: An assessment of
exposure from anthropogenic mercury emissions in the United States. U.S.
Environmental Protection Agency. EPA452/R-96-001c
12. EPA. 1996d. Mercury study report to Congress Volume IV: Health effects of
mercury and mercury compounds. U.S. Environmental Protection Agency.
EPA452/R-96-001d
13. EPA. 1996e. Mercury study report to Congress Volume VI: Characterization of
human health and wildlife risks from anthropogenic mercury emissions in the
United States. U.S. Environmental Protection Agency. EPA452/R-96-001f
14. EPA. 1996f. Toxic chemical release inventory reporting - form R and
instructions. U.S. Environmental Protection Agency. 745-K 96 001

167

168