Pe cerul albastru peticele de nori alunecau lin in lumina

portocalie a amurgului pe care voiam s-o sorb cu ochii. Te orbea si te

ingheta cu calmul si seninatatea ei. Iti dadea senzatia de resemnare,
poate chiar si un usor optimism. M-as scalda o vesnicie in razele acelea
calde, care iti patrundeau in piele si iti calmau durerea pe care o
credeam de nesuportat, te anestezia ca o seringa cu morfina. Incet-incet
raul ce izvorase violent din ochii mei a secat si ultimele lacrimi mi se
uscara pe obraji. Am inceput sa ma sterg pentru ca imi simteam pielea
murdara. Uram fiecare urma a durerii groaznice care imi facuse deja
atatea rani inauntrul meu. Dar o sa se vindece. O sa fie bine. Eu o sa
fiu bine. Imi promiteam singura, soptind cu o voce tremuranda. Inca
eram ghemuita intr-un colt al balconului, tinandu-mi genunchii stransi
la piept, cu capul sprijinit de balustrada de lemn si cu privirea tinta la
cerul care se transformase intr-un violet sangeriu. Nu stiu cum se
intampla asta, dar de fiecare daca cand ma uitam la cer parca imi
vedeam sufletul pictat pe el, transpus in lumea materiala, cert reala. Si
aici se termina cu linistea, pentru ca era ca si cum mi-as fi putut vedea
toate ranile, si cele vindecate din care ramasese doar o linie fina si pe
care nu le mai simteam, dar mai ales cele noi, negre, adanci si oribil de
dureroase...