Sunteți pe pagina 1din 23

CE ESTE O PROBLEMĂ DE COMUNICARE?

Termenul „comunicare” desemnează un ansamblu prea vast de practici, în


mod necesar disparate, nenumărate şi infinit de deschise.
Lumea exterioară, natura în varietatea ei, noi înşine emitem semnale în
afară sau spre propria noastră persoană; apoi ni se întâmplă să adunăm, să
primim sau să captăm aceste semnale pentru a le da valoare de semne – devenim
prin urmare receptori ai unor informaţii pe care le-am interceptat din întâmplare
chiar dacă nu ne erau destinate direct.
OBIECTIVELE COMUNICĂRII
Ori de câte ori scriem sau vorbim, încercând să convingem, să explicăm,
să influenţăm sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de
comunicare urmărim întotdeauna patru scopuri principale:
să fim receptaţi (auziţi sau citiţi);
să fim înţeleşi;
să fim acceptaţi;
să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine).
Atunci când nu reuşim să atingem nici unul dintre aceste obiective,
înseamnă că am dat greş în procesul de comunicare. Limba simplă este un cod
pe care îl folosim pentru a ne exprima gândurile, un cod care poate fi descifrat
numai dacă (emiţătorul şi receptorul) conferă aceeaşi semnificaţie simbolurilor
pe care le utilizează; cuvintele sunt doar simboluri care reprezintă lucruri şi idei.
MODELUL COMUNICĂRII CA TRANSMITERE DE INFORMAŢII
Acest model are la bază un episod de comunicare care constă dintr-o
sursă, care codifică şi transmite mesaje şi un destinatar, care primeşte,
decodifică şi răspunde într-un anumit fel.
Codificarea este operaţia prin care iniţiatorii comunicării îşi traduc ideile
în seturi de simboluri, într-un limbaj. Simbolurile conţin informaţia sau mesajul.
Decodificarea este procesul prin care destinatarul interpretează mesajul
receptat, îi asociază o semnificaţie şi încearcă să descopere intenţia
destinatarului.
Feedback–ul este pasul care încheie episodul comunicării .El poate lua
diferite forme: întrebări suplimentare, aprobarea sau, chiar, tăcerea. Funcţiile
feedback–ului includ informarea partenerului, corectarea mesajului şi întărirea
sau recunoaşterea primirii mesajului de către destinatar.
Factorii care distorsionează claritatea mesajului au fost numiţi factori
perturbatori (unul dintre ei este zgomotul). Aceşti factori pot interveni în orice
fază a procesului comunicării: în formularea mesajului, în interpretarea lui sau în
mediumul comunicării.
Calitatea comunicării poate fi măsurată de cantitatea de informaţie care
poate fi dobândită într-un episod de comunicare. Cantitatea de învăţare posibilă
în comunicare diferă în comunicarea faţă în faţă, prin telefon, prin scrisori sau
prin documente fără adresă specifică: buletine, pliante; diferenţele au la bază
feedback-ul şi numărul de canale utilizate într-un episod de comunicare. Cu cât
feedback-ul este mai bogat şi canalele mai multe, cu atât bogăţia comunicării
este mai mare. Comunicarea faţă în faţă şi telefonul permit un feedback imediat.
În documentele cu adresă specificată feedback-ul vine cu întârziere variabilă, iar
documentele fără adresă specificată nu oferă nici un feedback. De asemenea,
comunicare faţă în faţă foloseşte, simultan, mai multe canale ( vocea , expresia
facială , gesturile ). În conversaţia la telefon indicaţiile nonverbale provin doar
prin intermediul vocii, iar documentele se limitează doar la limbajul scris .
Emitentul – este cel care deţine informaţii, idei, intenţii şi obiective
privind comunicarea. Emitentul este cel care formulează mesajul, alege limbajul,
receptorul şi mijlocul de comunicare: deşi are un rol preponderent în iniţierea
comunicării el nu poate controla pe deplin ansamblul procesului

1
Receptorul – este cel care primeşte mesajul. Importanţa receptorului într-o
comunicare nu este mai mică decât a emitentului. Cu toate acestea, în practică
funcţionează o serie de prejudecăţi referitoare la actul recepţiei şi la statutul
receptorului în comunicare. Mulţi sunt tentaţi să considere receptarea mesajelor
ca fiind automată şi inferioară; sarcina lor este de a transmite şi nu de a primi. În
realitate, a asculta este la fel de important cu a vorbi, a citi nu este cu nimic mai
prejos decât a scrie. Reuşita comunicării depinde de adecvarea conţinutului şi
formei de exprimare a mesajului cu capacitatea de percepţie, înţelegere a
receptorului cu starea sa sufletească. Astfel, expresiile elevate, prea tehniciste
sau prea subtile adresate unui receptor insuficient pregătit sunt inutile, pentru
persoanele cu prejudecăţi sau pentru cele aflate într-o dispoziţie rea din diverse
motive (sănătate, probleme familiale etc). Mesajele trebuie prezentate diferit faţă
de receptorii lipsiţi de prejudecăţi sau într-o stare de spirit echilibrată.
Succesul comunicării este reprezentat şi de ascultare. Promovată iniţial ca
un concept teoretic de către psihologul american Carl Rogers ascultarea activă sa
transformat într-o adevărată tehnică de perfecţionare a comunicării în special a
celei organizaţionale .
Tehnica ascultării active constă în receptarea, decodificarea şi verificarea
mesajului prin dialog imediat cu emitentul. În acest fel emitentul constată că este
ascultat iar receptorul îşi clarifică şi confirmă impresiile .
Dincolo de simpla receptare a cuvintelor, în ascultarea activă receptorul
trebuie să se concentreze asupra sentimentelor, atitudinilor, încărcăturilor
afective care însoţesc mesajele. Ea devine astfel o foarte bună modalitate de a-i
încuraja pe ceilalţi să vorbească. Faptul că gândurile, opiniile şi sentimentele nu
le sunt criticate îi face pe oameni să se simtă în siguranţă, să comunice mai
profund în legătură cu multe probleme raportat la situaţia ascultării superficiale.
Bazată mai ales pe încurajarea laturii afective, comunicarea activă ajută la
diminuarea barierelor de statut, de percepţie, de cultură şi de personalitate .
Mesajul este simbolul sau ansamblul simbolurilor transmise de emiţător
receptorului. În realitate, mesajul este mult mai complicat decât această simplă
definiţie. Specialiştii vorbesc de textul şi de muzica mesajului; în timp ce textul
este partea deschisă, vizibilă a mesajului concretizată în cuvinte, muzica este
partea invizibilă conţinută de orice mesaj. Ea poate să implice o varietate de
înţelesuri. Plictiseala, dezacordul pe care uneori le percepem în mesajele
celorlalţi nu reprezintă intenţii ale emitentului ci interpretări proprii ale
situaţiilor marcate de sensibilităţile, prejudecăţile de starea de spirit a
contextului.
Contextul sau mediul este o componentă adiacentă dar care poate
influenţa mult calitatea comunicării. El se referă la spaţiu, timp, stare psihică
interferenţele zgomotelor, temperaturilor, imaginilor vizuale care pot distrage
atenţia, provoacă întreruperi, confuzii.
Canalele de comunicare sunt traseele pe care circulă mesajele. După
gradul de formalizare acestea pot fi :
- canalele formale sau oficiale
- canalele informale sau neoficiale
COMUNICAREA NONVERBALĂ
Individualitatea noastră este principala barieră în calea unei bune
comunicări. Singura legătura dintre cuvânt şi lucruri sau obiectul, pe care el îl
reprezintă, este asocierea pe care un grup de oameni a decis să o facă.
Noi nu folosim numai cuvinte pentru a comunica. De câte ori cuminicăm,
noi trimitem în exterior mesaje şi prin intermediul altor mijloace. Voluntar sau
involuntar, când vorbim, comunicăm de asemenea prin mijloace nonverbale cum
ar fi: expresia feţei (un zâmbet, o încruntare); gesturi (mişcarea mâinilor şi a
corpului pentru a explica şi a accentua mesajul verbal); poziţia corpului (modul
în care stăm, în picioare sau aşezaţi); orientarea (dacă stăm cu faţa sau cu spatele
către interlocutor); proximitatea (distanţa la care stăm faţa de interlocutor, în

2
picioare sau aşezaţi); contactul corporal (o bătaie uşoară pe spate, prinderea
umerilor); mişcări ale corpului (pentru a indica aprobare sau dezaprobarea sau
pentru a încuraja interlocutorul să continue); aspectul exterior (înfăţişarea fizică
sau alegerea vestimentaţiei); aspectele nonverbale ale vorbirii (variaţii ale
înălţimii sunetelor, tăria lor şi rapiditatea vorbirii, calitatea şi tonul vocii);
aspectele nonverbale ale scrisului (scrisul de mâna, aşezare, organizare,
acurateţe şi aspect vizual general).
Ansamblul elementelor nonverbale ale comunicării este denumit
“metacomunicare”. “Metacomunicarea” (la care se va face referire în capitolul
3) este deci ceva în plus faţă de comunicare şi trebuie să fim întotdeauna
conştienţi de existenţa sa.
CONTEXTUL SAU SITUAŢIA
În acelaşi mod în care cuvintele (mesajul verbal) cât şi mesajul nonverbal
pot fi interpretate diferit, tot aşa o aceeaşi persoană poate atribui înţelesuri
diferite aceloraşi cuvinte la momente şi contexte diferite. La urma urmei, noi nu
comunicăm fără un anumit scop iar arta comunicării constă în adaptarea la o
soluţie sau un context. Pentru a comunica, în general noi învăţăm să
recunoaştem anumite similitudini ale situaţiilor în aşa fel încât să învăţăm din
experienţele proprii. Acest lucru este evident, esenţial. Altfel nu vom şti
niciodată cum să procedăm sau la ce să ne aşteptăm. Dar chiar dacă această
căutare a similitudinilor situaţiilor este, în general folositoare, uneori ea poate
deveni dăunătoare, pentru că uneori este periculos să presupui că o situaţie este
familiară şi deci să intuim ce trebuie să spunem şi cum să acţionăm.
BARIERE ÎN CALEA COMUNICĂRII
Comunicarea ca schimb de idei, opinii şi informaţii prin intermediul
cuvintelor, gesturilor şi atitudinilor este fundamentul coordonării activităţilor
umane. Dacă scrisul şi vorbitul, în sine, sunt acţiuni relativ simple, înţelegerea
lor corectă reprezintă dificultatea principală a comunicării. Această dificultate
este generată de diferenţele enorme dintre oameni.
Dintre barierele comune ridicate de oameni în calea comunicării cele mai
cunoscute sunt:
Diferenţe de percepţie
Modul în care privim lumea este influenţat de experienţele noastre
anterioare, astfel că persoane de diferite vârste, naţionalităţi, culturi, educaţie,
ocupaţie, sex, temperamente etc. vor avea percepţii şi vor recepta situaţiile în
mod diferit. Diferenţele de percepţie sunt deseori numai rădăcina multor alte
bariere de comunicare.
Concluzii grăbite
Deseori vedem ceea ce dorim să vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim,
evitând să recunoaştem realitatea în sine. Aceasta ne poate duce la ceea ce se
spune“ a face doi plus doi să dea cinci”.
Stereotipii
Învăţând permanent din experienţele proprii vom întâmpina riscul de a
trata diferite persoane ca şi cum ar fi una singură.
Lipsa de cunoaştere
Este dificil să comunicăm eficient cu cineva care are o educaţie diferită de
a noastră, ale cărei cunoştinţe asupra unui anumit subiect de discuţie sunt mult
mai reduse. Desigur este posibil, dar necesită îndemânare din partea celui care
comunică. El trebuie să fie conştient de discrepanţa dintre nivelurile de
cunoaştere şi să se adapteze în consecinţă.
Lipsa de interes
Una dintre cele mai mari bariere ce trebuie depăşită este lipsa de interes a
interlocutorului faţă de mesajul celui care comunică. Acolo unde lipsa de interes
este evidentă şi de înţeles trebuie acţionat cu abilitate pentru a direcţiona mesajul
astfel încât să corespundă intereselor şi nevoilor celui care primeşte mesajul.
Dificultăţi de exprimare

3
Dacă emiţătorul are probleme în a-şi găsi cuvinte pentru a exprima ideile
această este o mare barieră în comunicare şi trebuie găsite soluţii pentru
îmbunătăţirea vocabularului. Lipsa de încrede, care de asemenea poate cauza
dificultăţi în comunicare, poate fi învinsă prin pregătire şi planificare atentă a
mesajelor.
Emoţii
Emotivitatea emiţătorului şi receptorului de mesaje poate fi de asemenea o
barieră. Emoţia puternică este răspunzătoare de blocarea aproape completă a
comunicării.
O metodă de a împiedica acest blocaj este evitarea comunicării în
situaţiile în care subiectul este afectat de emoţii puternice. Aceste stări pot duce
la incoerenţă sau la schimbarea completă a sensului mesajelor transmise.
Personalitatea
“Ciocnirea personalităţilor” este una dintre cele mai frecvente cauze ale
eşecului în comunicare. Este necesară studierea propriei persoane pentru a
observa dacă o schimbare în comportamentul nostru poate genera reacţii
satisfăcătoare şi aceasta pentru că nu există întotdeauna capacitatea de a schimba
sau influenţa personalitatea celuilalt.
Aceştia sunt doar câţiva factori care fac comunicarea mai puţin eficientă
sau chiar să eşueze complet. Potenţialele bariere de comunicare nu depind numai
de emiţător sau receptor, ci şi de condiţiile de comunicare.
Dintre căile prin care se poate realiza o comunicare mai eficientă cea mai
importantă este anticiparea. Dacă s-ar analiza problemele mai dificile înainte de
comunicare, s-ar putea încerca evitarea lor.
COMUNICAREA CA RELAŢIE
INTERPERSONALĂ
“Săracele cuvinte, săracii vorbitori! Ei au dispărut sacrificaţi sub masa
principiilor şi legilor invariante.”
R. Ghiglione
COMUNICAREA DIN PERSPECTIVĂ PSIHOSOCIALĂ.
Studiul comunicării interumane a necesitat din-totdeauna o viziune
interdisciplinară, la care îşi aduc contribuţia semiotica, psihologia, sociologia
ş.a., dar şi psiholingvistica, psihologia socială, teoria informaţiei etc. Fiecare
disciplină abordează comunicarea dintr-o perspectivă particulară. Într-o
accepţiune foarte largă comunicarea reprezintă mecanismul prin care relaţiile
umane există şi se dezvoltă. Ea reprezintă acţiunea prin care un individ îşi
însuşeşte experienţa referitoare la datele şi evenimentele ambianţei de la un alt
individ, folosind elementele de cunoaştere care le sunt comune.
Despre comunicare se vorbeşte şi în lumea animală, însă doar ca
instrument de satisfacere a trebuinţelor primare. Pentru om comunicare are o
semnificaţie mult mai mare, ea este forma fundamentală de interacţiune
psihosocială. Conduitele simbolice pe care noi le folosim au la bază acea
capacitate a speţei umane de a utiliza semne ca substitute ale obiectelor şi
fenomenelor şi de a opera cu acestea în plan mintal. Limbajul, gesturile, mimica,
putând continua până la ultimele cuceriri din tehnică, fac parte din aceste
conduite simbolice, conferindu-i comunicării interumane o importantă funcţie
semiotică.
Ilustrăm importanţa comunicării interumane printr-o estimare a
psihologiei organizaţionale, conform căreia liderul unei organizaţii consumă
între 60% şi 80% din timpul său în procese de comunicare: citirea
corespondenţei, răspunsul la scrisori, vorbitul la telefon, discuţii cu subordonaţii,
şedinţe, întruniri etc.
Toate acestea au făcut ca psihologii şi sociologii să fie tot mai preocupaţii
de studiul comunicării în societate, de cercetarea proceselor de intercomunicare
umană.
Dinamica acestui fenomen surprinde mai multe paradigme care s-au

4
dezvoltat de-a lungul secolului al XX-lea. Vom aminti în cele ce urmează cele
mai importante perspective, care au dus la construirea unor modele ale
comunicării şi la dezvoltarea multor cercetări concrete ale acestui fenomen:
_ perspectiva informaţională, bazată pe modelul tradiţional, liniar al
comunicării: E-M-R (Emiţător – Mesaj – Receptor) Este abordarea care a
dominat începuturile cercetării comunicării şi care defineşte acest fenomen ca un
schimb informaţional între emiţător şi receptor. (C. Shannon, Cl. Flament, R.B.
Zajonc ş.a.)
_ perspectiva praxiologică (comunicarea ca acţiune), conform căreia a
comunica înseamnă, în primul rând, „acţiune în comun”, fie că apare în plan
interpersonal, în cel grupal sau public. (J. Stoetzel, şcoala de la Palo Alto etc.)
_ perspectiva interacţionistă (comunicarea ca relaţie), este abordarea cu cel mai
pronunţat caracter interdisciplinar şi care combate modelul tradiţional E-M-R
susţinând că: (a) în procesul comunicaţional intervin reprezentările, memoria,
sistemul de personalitate al celor doi locutori; (b) intervin regulile sociale care
reglementează relaţia; (c) intervine contextul social în care are loc schimbul de
informaţii (S. Moscovici, B. Rime, R. Ghihlione, I. Radu, L. Iacob ş.a.).
Mai amintim în acest context de perspectiva pragmatică (comunicarea ca
tranzacţie) şi de perspectiva culturală (comunicarea ca act cultural), alte două
abordări particulare ale fenomenului în discuţie.
Adoptând perspectiva interacţionistă, vom încerca în acest capitol să
conturăm un punct de vedere psihosocial, plecând de la premisa (avansată de
majoritatea psihosociologilor) că fenomenul comunicării reprezintă o formă
specifică de relaţionare interumană, un mod de interacţiune între
persoane/grupuri, o relaţie mijlocită de cuvânt, imagine, gest, semn sau simbol.
Cercetările în domeniu scot în evidenţă diverse forme ale comunicării.
Dintre cele mai utilizate criterii de clasificare amintim:
- mărimea grupului şi nivelul interacţiunii dintre membrii: raportându-ne la
grupurile mici (grupurile primare) şi medii, procesul comunicării ia forma
relaţiilor interpersonale; când ne raportăm la grupurile mari, vom vorbi despre
comunicare de masă (comunicare publică sau mediatică), în care informaţia este
susceptibilă de a fi transmisă unui public oricât de mare prin mijloacele de
comunicare în masă.
- suportul informaţional: comunicare codată (digitală, dacă ne referim
simbolizarea prin sistemul de calcul binar - vezi capitolul referitor la
tehnologiile informatice), este cea care utilizează limbajul ca un ansamblu de
informaţii obiective, logice şi comunicare analogică, cea în care se stabileşte un
raport între semn şi semnificaţia sa şi care înglobează mijloacele neverbale,
însoţind în permanenţă informaţia codată.
- codurile utilizate: comunicare verbală, realizată prin intermediul limbajului,
considerat în totalitatea funcţiilor sale (cognitivă, comunicativă, expresivă,
persuasivă, reglatorie) şi comunicare nonverbală, cea care utilizează o serie de
„semne paralingvistice” şi care poate avea o pondere de peste 80% din
semnificaţiile vehiculate într-un dialog social .
În funcţie de intensitatea cu care limbajul influenţează comunicarea interumană
distingem, în acord cu P. Golu:
- comunicarea verbală simplă, care constă în transmiterea anumitor informaţii de
la o persoană la alta, în condiţiile influenţei unor factori sociali externi;
- convingerea, prin care informaţia transmisă se transformă într-un set de
principii şi orientări ale receptorului;
- sugestia, care, ca şi convingerea, presupune restructurări de montaj psihic, dar
printr-o atitudine necritică a receptorului.
Nu numai formele comunicării au constituit centre de interes pentru
cercetători. În demersurile teoretice realizate pe această temă s-au conturat două
puncte de vedere asupra funcţiilor comunicării: unul instrumental şi unul
constructivist.

5
Perspectiva instrumentală, conform căreia comunicarea este privită ca
instrument social, pune accent pe funcţiile acestui fenomen în cadrul grupului.
În acest context amintim funcţiile comunicării enunţate de A. Neculau (1977) în
lucrarea „Liderii în dinamica grupurilor”:
a) facilitează realizarea sarcinii şi asigură „locomoţia” grupului către obiectivul
său;
b) favorizează coeziunea grupului, protejează, uniformizează opiniile, „sparge
gheaţa” şi creează ambianţa;
c) valorizează grupul: permite afirmarea originalităţii grupului, justifică
existenţa sa, îl exprimă;
d) rezolvă problemele grupului, are rol terapeutic pentru grup, protejează grupul
faţă de exterior;
e) acţionează ca factor de unitate socio-culturală pentru toate grupurile umane;
f) facilitează grupului să devină cadru de referinţă pentru individ. (A. Neculau,
1977, p. 82)
Perspectiva constructivistă, este cea care atribuie persoanelor rolul de
constructor permanent şi activ al personalităţii. Mai precis comunicarea este
privită ca un fenomen de co-construcţie socială, îndeplinind următoarele funcţii:
a) construieşte universul de referinţă;
b) construieşte universul de relaţionare cu alţii şi cu „lumea pusă în scenă”;
c) se resituează continuu în spaţiul acestui joc constructiv.
Această paradigmă a comunicării ca proces de co-construcţie socială a
apărut în anii ’80 ai secolului trecut, prin contribuţia teoriei reprezentărilor
sociale (avansată de şcoala franceză de psihologie socială) şi a psihologiei
cognitive (şcoala americană). Cel care „articulează şi fixează perspectiva
cognitivist-constructivistă” asupra comunicării este psihosociologul francez R.
Ghilione.
Criticând punctul de vedere clasic E-M-R, modelul „contractului
comunicativ”, propus şi dezvoltat de echipa condusă de R. Ghiglione, aduce în
discuţie efectele mesajelor asupra comportamentelor şi reprezentărilor
interlocutorilor.
Iată care sunt tendinţe derivate din această nouă perspectivă asupra
comunicării (cf. L. Iacob, 1996):
- a comunica înseamnă a construi împreună, în cadrul unui sistem care are
propriile lui structuri formale şi funcţionale;
- omul care comunică nu este doar o oglindă care reflectă realitatea, ci, mai ales,
constructorul ei neobosit;
- spaţiul co-interlocutoriu nu este neutru şi omogen; este un joc de permanente
ajustări şi glisări semantice;
- procesul discursiv vehiculează, mai degrabă, aspectele activităţilor cognitive
de moment ale interlocutorilor, decât elemente prefixate într-o schemă
enunţiativă; de aceea, aceasta este, mai degrabă, ceva construit, decât ceva dat ;
- ca subiecţi comunicatori, suntem determinaţi, desigur, de structura sistemelor
de semne pe care le folosim; ele nu ne permit să facem oricum iar constrângerile
situaţionale nu ne permit să facem orice, dar există posibilitatea utilizării întregii
game - suficient de vaste - de care sistemul dispune; ca urmare, determinismele
micro-situaţionale le nuanţează şi le contextualizează pe cele macro-situaţionale;
- sistemele de semne - verbale, para şi nonverbale - de care omul dispune sunt
selectate şi orientate de miza pe care o impune interlocuţiunea. Omul le
utilizează şi nu este doar traversat de ele!
- ca locutor, subiectul uman este un actor capabil să acţioneze asupra şi nu doar
să fie în;
- acest raport flexibil cu sistemele de semne, în particular cu limba, se explică
prin structurarea funcţională minimală a acestora şi prin caracterul marcant
atitudinal al comportamentului comunicativ uman;
- orice comunicare este, în fapt, co-construcţia unui univers de semnificaţii,

6
permanent negociabile.
COMUNCAREA ÎN ORGANIZAŢII
În ultimii douăzeci de ani s-a scris despre comunicare probabil mai mult
decât despre oricare alt concept din psihologia organizaţională. Importanţa
comunicării şi consecinţele directe asupra performanţei organizaţiilor a
determinat o serie întreagă de studii şi cercetări pe această temă. Deşi conceptul
a fost riguros tratat în lucrări de psihologie socială, specialiştii în psihologia
organizaţiilor aduc în atenţie un punct de vedere uşor nuanţat, luând în
considerare în principal specificităţile comunicării în cadrul organizaţiilor.
Abordarea pe care ne-o propunem se rezumă la o scurtă trecere în revistă a unor
concluzii fundamentale obţinute din cercetarea de teren în domeniul
organizaţiilor.
Orice organizaţie poate fi privită ca un ansamblu de roluri şi statusuri. Pe
baza acestora sunt definite raporturile interindividuale, normele ce
reglementează relaţiile dintre membri şi, nu în ultimul rând, expectanţele
individului de la ceilalţi membrii sub unghi comportamental. Fiecare individ
deţine un statut şi un rol care, cu cât mai clar şi precis sunt definite, cu atât
nivelul de performanţă al organizaţiei va fi mai ridicat. Interacţiunea membrilor
organizaţiei are la baza comunicarea, fie că aceasta este formală sau informală,
verbală sau nonverbală, pe orizontală sau verticală. Funcţionarea organizaţiei
depinde de modul în care membrii acesteia pot comunica eficient.
MODELE DE COMUNICARE
Unul dintre cele mai utile modele de comunicare îl constituie cel al
interacţiunii simbolice. Prin comunicare în acest model se înţelege procesul prin
care un individ transmite semnificaţii celorlaţi. Simbolurile reprezintă partea
obiectivă a unei idei sau mesaj subiectiv. Simbolurile pot fi manipulate de către
oameni în schimbul de informaţie şi pot lua diferite forme:
Limbajul – scris sau oral reprezintă mijlocul principal de transmitere al
mesajelor.
Expresivitatea facială şi corporală – este o modalitate de transmitere de
semnificaţii în special în ceea ce priveşte încărcătura emoţională a mesajului.
Îmbrăcămintea – ca modalitate de comunicare simbolică arată apartenenţa
la o anumită clasă socială a unui individ.
Tonul vocii – poate fi folosit pentru a exprima emoţii distinct de
continutul semnatic al mesajului.
Manipularea simbolurilor în comunicarea reprezintă acţiunea persoanei
care transmite mesajul de a–şi transpune ideile într-un set de simboluri care vor
fi decodate de către receptor. Această manipularea se face într-un context ce
implică personalitatea complexă a persoanelor implicate în comunicare (vezi
figura 1).
Fig. 1 Interacţiunea simbolică în organizaţii (Szilagyi & Wallace, 1983)
Procesul este compus de fapt din două etape:
1. Codarea, unde transmiţătorul acordă o încărcătură informaţională unui simbol
pe care îl manipulează în funcţie de personalitatea, motivele, dispoziţile sale şi
de rolul pe care îl are în organizaţie;
2. Decodarea, în care receptorul încearcă să extragă semnificaţia transmisă în
funcţie de aceeaşi factori.
Procesul de comunicare este eficient atunci când există o congruenţă
totală între semnificaţia transmisă şi cea recepţionată. Distorsiunile apărute în
comunicare survin din subiectivismul factorilor implicaţi atât în procesul de
codare cât şi de decodare. Acelaşi simbol, manipulat în contexte diferite poate
purta diferite semnificaţii. Contextul personal al fiecărui individ (Eu, identitate,
rol, sistem de valori, dispoziţii, motive) îşi pune amprenta asupra comunicării.
Pentru a evita distorsiunile apărute în transmiterea mesajelor este imperios
necesar ca angajaţii să evalueze atent sursa comunicării, ţinând cont de
caracteristicile de personalitate ale acesteia. Acelaşi mesaj va fi interpretat în

7
mod diferit dacă provine de la două surse diferite. În acelaşi timp, persoana care
transmite mesajul trabuie să cunoască particularităţile receptorului pentru a
asigura o comunicare eficientă.
FUNCŢII ALE COMUNICĂRII ÎN ORGANIZAŢII:
1. Emoţională:
Reţelele comunicaţionale sunt formate din indivizi şi o şi mesajele au şi un
conţinut emoţional. Indivizii simt nevoia de a interacţiona social unii cu ceilalţi
şi comunicarea este metoda prin care îşi pot satisface aceste nevoi. Prin
comunicare angajaţii pot să-şi rezolve ambiguităţile legate de roluri şi să
optimizeze relaţiile cu ceilalţi. Cea mai eficientă modalitate de rezolvare a
conflictelor se bazează, de asemenea, pe comunicare.
2. Motivaţională:
O altă funcţie esenţială a comunicării în cadrul organizaţiilor este de a motiva,
direcţiona, controla şi evalua performanţele la nivel individual şi de grup.
Controlul comportamentelor membrilor organizaţiei se face prin intermediul
comunicării. Toate componentele majore ale conducerii presupun comunicare:
trasarea de sarcini, controlul, sistemul de recompense şi pedepse se bazează pe
comunicare.
3. Organizaţională:
Comunicarea are o funcţionalitate vitală în luarea deciziilor. Deseori deciziile
manageriale se iau pe baza informaţiilor primite pe cale ascendentă de la
subordonaţi şi pe aceleaşi canale de comunicare managerii transmit sarcini şi
obiective şi le urmăresc punerea în aplicare. Comunicarea are un rol important
atât în luarea deciziilor cât şi în exercitarea funcţiei de control. Îmbunătăţirea
modalităţilor de comunicare pe verticală constituie una dintre preocupările
principale ale specialiştilor din domeniul psihologiei organizaţionale.
TIPURI DE COMUNICARE ÎN ORGANIZAŢII
În funcţie de direcţie, comunicarea poate fi: pe verticală, orizontală şi
diagonală .
Comunicarea pe verticală se stabileşte între posturi aflate în relaţii de sub
sau supraordonare şi apare în două forme: comunicare descendentă sau
ascendentă.
Comunicarea descendentă urmează, de obicei, relaţiilor de tip ierarhic,
derulându-se de la nivelul managementului de vârf, către nivelele de execuţie.
Conţinutul ei este dat de decizii, reglementări, instrucţiuni, transmiterea de
sarcini, solicitarea de informaţii. Principala problemă a acestui tip de
comunicare o constituie marea probabilitate ca mesajul să fie filtrat în timp ce
este vehiculat de la un nivel la altul deoarece, fiecare nivel interpretează
mesajele în funcţie de propriile necesităţi sau obiective.
Comunicarea de sus în jos este folosită de persoane care ocupă variate
poziţii în ierarhia organizaţională cu scopul declarat de a determina un
comportament considerat dezirabil de către organizaţie. Factorii de decizie
transmit pe această cale obiective, şi încearcă motivarea personalului şi
inducerea de atitudini adecvate scopurilor organizaţiei.
Comunicare ascendentă constă în transmiterea de mesaje de către
subordonaţi şefilor direcţi şi, succesiv, nivelurilor superioare ale
managementului. Rolul comunicării ascendente este esenţial pentru eficienţa
procesului de comunicare deoarece se constituie în feedback al informaţiilor
primite pe cale descendentă. De asemenea, prin intermediul ei se informează
managementul de nivel superior asupra moralului şi motivaţiei personalului şi
asupra barierelor comunicării. Comunicare de jos în sus include: semnalarea de
probleme, rapoarte asupra performanţei, nemulţumiri şi posibile surse de
conflict, informaţii asupra gradului de rezolvare al sarcinilor.
Acurateţea comunicării de jos în sus reflectă încrederea subalternilor în
superiori dar şi aspiraţiile de promovare ale subalternilor. Când nu îi cunosc
suficient sau când au experienţa unor răspunsuri negative, ori când ţin foarte

8
mult să-i impresioneze favorabil, subordonaţii nu vor risca să îşi dezamăgească
superiorii, distorsionând, din aceste cauze, informaţia.
Comunicarea orizontală – scopul ei este coordonarea activităţii
departamentelor aflate pe acelaşi nivel ierarhic în organigramă. Cantitatea şi
eficienţa comunicării orizontale diferă în funcţie de structura organizaţiei.
Dreptul membrilor de a trece graniţele departamentale pentru a-şi asigura
informaţia necesară muncii proprii poate fi recunoscut mai mult sau mai puţin de
organizaţie.
După modul de transmitere, comunicarea poate fi : scrisă, verbală sau
nonverbală.
Comunicarea scrisă este utilizată în proporţie ridicată în cadrul
organizaţiilor pentru solicitarea sau transmiterea de note interne, rapoarte,
decizii, planuri, scrisori adresate unor persoane din interiorul sau din afara
organizaţiei .În cadrul organizaţiilor birocratice comunicarea scrisă reprezintă
modalitatea principală de transmitere a informaţiei fapt ce determină
flexibilitatea scăzută a instituţiilor organizate după acest model.
Avantajele comunicării scrise constau în faptul că:
- oferă un timp mai mare de gândire şi de argumentare;
- sunt lipsite de implicare emoţională;
- asigură o diversitate sporită a ideilor, concizie şi claritate;
- se poate realiza fără perturbări din partea celorlalţi participanţi la comunicare;
- nu necesită prezenţa şi disponibilitatea simultană a participanţilor;
- constituie un mod prestigios de stabilire a relaţiilor între diferite persoane
comportând un anumit ascendent al emiţătorului faţă de receptor;
Printre dezavantajele comunicării scrise pot fi enumerate:
- depersonalizarea comunicării prin eliminarea relaţiei directe între participanţi;
- consum ridicat de timp cu implicaţii asupra multiplicării posturilor din
structura organizatorică;
- costul ridicat care presupune nu numai cheltuieli directe –salarii, hârtie,
mijloace de prelucrare, tipărire şi transmitere – ci şi indirecte cerute de
conservarea în dosare şi spaţii special amenajate;
Comunicarea verbală este cea mai frecvent utilizată în cadrul organizaţiei.
Acest tip de comunicare se desfăşoară prin intermediul limbajului, influenţată
însă, de părerile personale, valorile, reperele la care se raportează indivizii atunci
când transmit şi receptează mesaje.
Avantajele comunicării verbale :
- stabileşte relaţii directe, personalizate între manageri şi executanţi, oferindu-le
angajaţilor sentimentul de participare la viaţa organizaţiei şi de consideraţie;
- permite flexibilitatea comunicării oferind posibilitatea adaptării mesajului la
gradul de recepţie prin urmărirea reacţiilor participanţilor la discuţie;
- au o viteză ridicată de emisie şi recepţie;
- informarea poate fi nuanţată şi persuasivă;
- permite valorificarea rapidă a unor situaţii şi acţiunea imediată în cazul unor
urgenţe;
- costurile sunt mult mai reduse faţă de cele ale comunicării scrise .
Dezavantajele comunicării verbale:
- necesită prezenţa simultană a interlocutorilor, multiplicând timpul consumat;
transmiterea succesivă prin diferite trepte ierarhice se face dificil şi cu mai mari
pierderi de substanţă informaţională.
Comunicarea nonverbală poate fi un instrument eficient care facilitează
emiterea şi descifrarea mesajelor. Se referă la: expresia feţei, contactul ochilor,
gestica şi poziţiile capului, modul de folosire a spaţiului (distanţa intimă,
distanţa personală distanţa socială, distanţa publică).
Comunicarea presupune existenţa unor canale prin intermediul cărora
emiţătorul transmite mesajul către receptor.
Canalele de comunicare pot avea diferite grade de formalizare:

9
Canalele formale sau oficiale, suprapuse relaţiilor organizaţionale. Sunt
proiectate şi funcţionează în cadrul structurii astfel încât să vehiculeze informaţii
între posturi, compartimente şi niveluri ierarhice diferite. Eficienţa comunicării
depinde de modul de funcţionare al acestor canale. Apariţia unor blocaje
frecvente în anumite puncte indică necesitatea revizuirii posturilor sau a
investigării stării climatului de muncă a relaţiilor interpersonale .
Canalele informale sau neoficiale – sunt generate de organizarea
neformală. Ele constituie căi adiţionale de comunicare care permit mesajelor să
penetreze canalele oficiale. Depăşind barierele legate de statut şi ierarhie,
reţeaua canalelor informale poate vehicula ştiri, noutăţi, informaţii mai rapid
decât canalele formale. Deşi mesajele astfel transmise sunt frecvent distorsionate
şi filtrate, ele prezintă, în afara rapidităţii informaţiei şi avantajul unei
disponibilităţi sporite din partea angajaţilor.
REŢELE DE COMUNICARE
Comunicarea organizaţională presupune schimb informaţional nu numai
între două persoane ci şi între grupuri. Circulaţia înformaţia se face în reţea.
Capacitatea şi structura acestor reţele este dată de tipul de organizaţie şi
constituie premisă pentru atingerea performanţei organizaţionale.
Reţelele de comunicare pot fi centralizate şi descentralizate .
Comunicarea în lanţ reprezintă paternul de comunicare cel mai frecvent în
organizaţiile cu structură birocratică. În aceste organizaţii fluxul comunicării
urmând structura ierarhică şi se realizează preponderent pe verticală.( fig. 2)
Fig . 2 Reţea de comunicare în lanţ
Comunicarea în stea este paternul de comunicare permis de structura “plată” a
unui grup sau a unei organizaţii. Subalternii raportează problemele şi
performanţele şefului direct, iar acesta le comunică fiecăruia obiectivele,
instrucţiuni de lucru şi le supervizezaă activitatea.(fig. 3)
Fig . 3 Reţea de comunicare în stea
Comunicarea în cerc este o reţea de comunicare caracteristică grupului constituit
pentru realizarea unei sarcini specificate, grupul autonom de muncă sau
comitetul executiv. Deşi aceste grupuri pot avea un şef, paternurile de
interacţiune au un caracter mai difuz în care comunicarea orizontală este
posibilă.(fig. 4)
Fig. 4 Reţea de comunicare în cerc
Comunicarea în cristal este o reţea care sugerează că toate canalele pot fi
folosite, că oricine poate iniţia comunicarea şi se poate adresa oricui.
Primele două reţele de comunicare sunt reţele centralizate iar celelalte două sunt
reţele descentralizate.
Eficienţa managementului informaţiei este exprimată într-o serie de parametrii,
cu ar fi: viteza comunicării, acurateţea, satisfacţia membrilor.(fig. 4)
Fig . 4 Reţea de comunicare în cristal
Eficienţa comunicării diferă în reţelele de comunicare în funcţie de
parametrii descrişi mai jos:
Viteza comunicării – când sarcina este relativ simplă, comunicarea în
“lanţ” sau în “stea” este mai rapidă. Când sarcinile sunt complexe, comunicarea
se desfăşoară mai anevoios în aceste două tipuri de reţea. În aceste situaţii
liderul poate fi supraîncărcat informaţional, mai ales cu feedback. Când
problemele sunt mai complexe, comunicarea este mai rapidă în celelalte două
reţele: “cerc” şi, respectiv, “cristal” .
Acurateţea comunicării – în problemele simple comunicarea în “lanţ” şi în
formă de “stea” asigură cea mai bună calitate a soluţiilor, dar pentru problemele
complexe “cercul” şi “cristalul” sunt reţelele mai eficiente.
Satisfacţia membrilor – comunicarea în “lanţ” sau în “stea” nu conduc, în
general, la atitudini pozitive ale subordonaţilor, aceste reţele limitându-le
participarea şi implicarea efectivă. Grupurile în care comunicarea urmează reţele
în formă de cerc sau cristal, ca de exemplu, comitetele sau grupurile autonome,

10
conduc la satisfacţia membrilor faţă de rolurile îndeplinite în variate episoade
ale comunicării.
BARIERE ÎN COMUNICARE
Interpretarea eronată a mesajelor de către receptor poate avea diferite
cauze. Vom prezenta în continuare câteva dintre sursele de distorsiune a
comunicării:
Caracteristicile emiţătorului şi receptorului: Persoane diferite pot
reacţiona distinct în aceeaşi situaţie de comunicare. Acest lucru se datorează
caracteristicilor de personalitate şi experienţei personale ale fiecărui individ
precum şi a rolului şi poziţiei pe care acesta o ocupă în organizaţie.
Receptarea selectivă: Oamenii au tendinţa de a recepţiona numai acele părţi ale
mesajului care fie intră în sfera lor de interes fie este în acord cu propria
structură de personalitate. Acest mecanism de protecţie duce la evitarea apariţiei
disonanţei cognitive, indivizii refuzând pur şi simplu să recepţioneze informaţii
noi care pot intra în conflict cu sistemul de valori sau convingerile lor
preexistente. Poziţia pe care o ocupă individul în organizaţie poate influenţa
mesajul transmis. Unei cerere de rutină făcute de către un individ care ocupă o
poziţie ierarhică superioară în organizaţie i se poate asigna o importanţă
exagerată de către subordonaţi.
Probleme semantice: Modalitatea de comunicare cel mai frecvent folosită
este limbajul. Gradul de structurare al acestuia, diferenţele culturale dintre
emiţător şi receptor constituie o sursă frecventă de distorsiune a comunicării.
Fiecare grup profesional dezvoltă un anumit limbaj specific, bazat pe termeni
tehnici din domeniul respectiv, care este deseori impenetrabil pentru
nespecialişti. Se creează astfel confuzie şi comunicarea are deseori de suferit.
O altă problemă frecvent întâlnită în organizaţii este supraîncărcarea
informaţională. În condiţiile unor nevoi crescute de adaptabilitate şi viteză în
transmiterea informaţiei indivizii se văd puşi în situaţia de a fi bombardaţi cu
mesaje pe care nu au timp fizic să le înţeleagă. Capacitatea omului de a prelucra
informaţie este limitată iar numărul situaţiilor în care trebuie să
transmită/primească mesaje în timp limitat este în continuă creştere. În aceste
condiţii comunicarea devine ineficientă şi stresul organizaţional creşte.
OPTIMIZAREA COMUNICĂRII ÎN ORGANIZAŢII
Performanţa organizaţiei depinde de calitatea comunicării interpersonale.
Formularea corectă, într-o formă simplă şi inteligibilă, lipsită de informaţie
redundantă a unui mesaj va avea şansele cele mai mari de a fi corect interpreta.
Cu cât efortul cognitiv implicat în descifrarea mesajului va fi mai mare, cu atât
probabilitatea ca mesajul să fie în mod eronat interpretat va fi mai ridicată. Vom
prezenta în continuare câteva modalităţi de optimizare a comunicării:
Feedbackul – presupune crearea de către mecanisme formale sau
informale prin care emiţătorul se asigură că mesajul său a fost corect recepţionat
şi interpretat. Mimica, gestica, expresivitatea interlocutorului sau întrebările
suplimentare pot constitui surse de feedback care să asigure emitentul că
mesajul său a fost corect recepţionat.
Folosirea canalelor de comunicare paralele şi a repetiţiei – un principiu
fundamental al tehnicilor de comunicare este acela al folosirii canalelor paralele,
în scopul întăririi importanţei mesajului. În acest fel emitentul se asigură că
mesajul său ajuge la destinaţie în forma în care a fost trimis şi şansele ca acesta
să fie corect interpretat sunt crescute.
COMUNICAREA DIDACTICĂ
Comunicarea didactică este un alt tip de comunicare ale cărei aspecte
particulare merită a fi surprinse în cadrul studiului nostru. Trebuie însă
specificat, că această formă de comunicare este trecută în inventarul temelor de
cercetare proprii pedagogiei. Prin urmare, obiectivul nostru nu este acela de a
surprinde exhaustiv toate aspectele ei, ci acela de a oferi repere orientative si
practice pentru înţelegerea sa. Exerciţiile aplicative oferite, ca şi exemplele

11
practice vizează esenţial comunicarea didactică universitară, dată fiind destinaţia
lucrării şi faptul că aceste aspecte au fost mai puţin abordate în pedagogie.
Comunicarea educaţională sau pedagogică este cea care mijloceşte
realizarea fenomenului educaţional în ansamblul său, indiferent de conţinuturile,
nivelurile, formele sau partenerii implicaţi. Faţă de aceasta, comunicarea
didactică apare ca formă particulară, obligatorie în vehicularea unor conţinuturi
determinate, specifice unui act de învăţare sistematic asistat. Din perspectiva
educaţiei formale, comunicarea didactică constituie baza procesului de predareasimilare
a cunoştinţelor în cadrul instituţionalizat al şcolii şi între parteneri cu
status-roluri determinate: profesori-elevi/studenţi, etc.
Ambele apar fa forme specializate ale fenomenului extrem de complex şi
dinamic de comunicare umană, care poate fi definit şi ca relaţie prin care
interlocutorii s pot înţelege şi influenţa reciproc prin intermediul schimbului
continuu de informaţii, divers codificate.
Această definiţie operaţională a comunicării, desigur una dintre diversele
posibile, permite câteva sublinieri:
♦ Comunicarea este văzută modern ca o unitate a informaţiei cu dimensiunea
relaţională, aceasta din urmă fiind purtătoare de semnificaţii, cea care
contextualizează informaţia. Spre exemplu o informaţie verbală imperativă
("Vino!", "Citeşte!", "Spune!" etc.), în funcţie de situaţie şi de relaţia dintre
"actorii" comunicării poate fi: poruncă, provocare, îndemn, sugestie, ordin, sfat,
rugăminte, renunţare.
♦ Perspectiva telegrafică asupra comunicării este înlocuită de modelul interactiv
care analizează actul comunicativ ca o relaţie de schimb între parteneri care au
fiecare, simultan un dublu statut - emiţător şi receptor. Ca urmare, mai vechea
atribuire a rolului d emiţător profesorului şi a celui de receptor elevului, devine
discutabilă.
♦ Analiza exclusivă a informaţiilor codificate prin cuvânt şi deci concentrarea pe
mesajele verbale, pierde tot mai mult teren în faţa cercetării diversităţii codurilor
utilizate (cuvânt, imagine, gest, mimică, cinetică) şi acceptării multicanalităţii
comunicării (vizual, auditiv, tactil, olfactiv). Din perspectiva acestei realităţi
devin tot mai evident faptul că, şi în situaţie didactică, comportamentul
interlocutorilor, în ansamblul său, are valoare comunicativă.
♦ A comunica, ca formă de interacţiune presupune, câştigarea şi activarea
competenţei comunicative, care este deopotrivă aptitudinală şi dobândită.
Absenţa acesteia sau prezenţa ei defectuoasă explică, de cele mai multe ori,
eşecul sau dificultăţile pe care profesori, foarte bine pregătiţi ştiinţific în
domeniul specialităţii lor, îl au sistematic în munca cu generaţii şi generaţii de
elevi. A fi profesor înseamnă a avea cunoştinţe de specialitate temeinice
(premisă necesară, dar nu şi suficientă), da şi a avea capacitatea de a le "traduce"
didactic sau, altfel spus, posibilitatea de a şti "ce", "cât", "cum", "când", "În ce
fel", "cu ce", "cui", oferi.
Tipuri de comunicare şi implicaţii psihopedagogice
Vă sunt deja cunoscute diferite criterii de clasificare şi forme ale
comunicării.
Nu le vom mai relua în acest capitol, ci doar vom trata perspectivele de abordare
a lor din punct de vedere psihopedagogic.
Se remarcă faptul că un tip de comunicare anume este o problemă de
dominantă şi nu de exclusivitate. De asemenea, doar din necesităţi didactice se
fa delimitări tranşante, în realitate vie a comunicării aceste forme coexistând.
Comunicarea profesorului poate fi o comunicare:
_ Publică (auditoriul este un grup mai mare)
_ De grup (se adresează tuturor cu o cerinţă)
_ Interpersonală (accentuează o idee ca răspuns direct pentru elevul/studentul
X)
_ Intrapersonală (se autointeroghează: "m-au înţeles exact?", "este X atent la

12
ceea ce i-am spus?")
La fel acelaşi act educativ este în acelaşi timp, referenţial, operaţional şi
atitudinal. Spre exemplu, la cerinţa verbală: "Enumeraţi avantajele şi
dezavantajele utilizării interviului", profesorul indică gestual, maniera rezolvării
aşteptate (două coloane una pentru asemănări, alta pentru deosebiri) şi prin ton
importanţa deosebită a sarcinii solicitate în acel moment cursanţilor şi încrederea
că ei sunt capabili să rezolve bine cerinţa.
După statutul interlocutorilor distingem:
_ Comunicarea verticală - comunicarea între parteneri cu statut inegal, de ex.
Comunicarea profesor-elev/student
_ Comunicarea orizontală (între parteneri cu statut egal, de ex. comunicarea
elev/student - elev/student).
În raport cu modalitatea de codare a mesajului se pot diferenţia trei tipuri:
_ Comunicarea verbală - informaţia este transmisă prin cuvânt şi prin tot ceea
ce ţine de acesta sub aspectul fonetic, lexical, morfo-sintactic; poate fi orală sau
scrisă.
_ Comunicarea paravebală - informaţia este transmisă prin elemente prozodice
şi vocale care însoţesc cuvântul şi vorbirea în general şi are au semnificaţii
comunicative aparte. Aici se înscriu:
_ Caracteristicile vocii
_ Particularităţile de pronunţie
_ Intensitatea rostirii
_ Ritmul şi debitul vorbirii
_ Intonaţia
_ Pauzele din vorbire
Aceeaşi informaţie, codificată verbal identic, în funcţie de implicarea
paraverbalului îşi modifică semnificaţia, fenomen numit supracodificare. Iată
câteva exemple în care intonaţia, accentul, pauza oferă, pe rând , alte
semnificaţii, aceluiaşi material verbal:
a) Grupul lor, remarcă profesorul, este dificil pentru voi.
Grupul lor remarcă: profesorul este dificil pentru voi.
b) Voi aveţi pentru mâine o temă colectivă frumoasă.
1. VOI aveţi pentru mâine o temă colectivă frumoasă.
2. Voi AVEŢI pentru mâine o temă colectivă frumoasă.
3. Voi aveţi PENTRU MÂINE o temă colectivă frumoasă.
4. Voi aveţi pentru mâine o TEMĂ COLECTIVĂ frumoasă.
5. Voi aveţi pentru mâine o temă colectivă FRUMOASĂ.
Foarte interesante cercetări au urmărit valoarea comunicativă a tăcerii. Orice
cadru didactic ştie că există tăceri nedumeriri, tăceri-vinovăţii, tăceri-proteste,
tăceri-aprobări, tăceri-laborioase, tăceri-stimulative, tăceri-condamnări, tăcerizgomotoase,
tăceri-pedeapsă, exprimate atât de elevi, cât şi de profesori.
_ Comunicarea nonverbală - se realizează printr-o diversitate de semne legate
de postura, mişcările, gesturile, mimica şi înfăţişarea partenerilor de comunicare.
După finalitatea actului comunicării distingem între:
_ Comunicarea incidentală - constă în transmiterea întâmplătoare a informaţiei
fără intenţia de a o face şi fără să fie destinată procesului de învăţare (de ex.
Profesorul constată insuficienţa tablei a mijloc didactic şi invocă necesitatea
unui retroproiector)
_ Comunicarea subiectivă - caracterizată prin exprimarea directă (verbal,
paraverbal sau nonverbal) de către emiţător a unei stări emoţionale ("Foarte
bine!", "M-ai dezamăgit!")
_ Comunicarea instrumentală - vizează un obiectiv precis, urmăreşte producerea
unui anumit efect la receptor şi se modifică în funcţie de reacţia receptorului.
Acest tip de comunicare este dominat de actul didactic, fără ca celelalte două
forme să fie excluse.
Analiza tipurilor de comunicare permite evidenţierea unor aspecte de luat în

13
seamă într-o conduită didactică eficientă:
_ Randamentul comunicării didactice nu se reduce la stăpânirea conţinuturilor
verbale.
_ Comunicare para- şi nonverbală pregătesc terenul pentru mesajul verbal.
Înainte de a "traduce" şi a accepta raţional importanţa unei demonstraţii, de
exemplu, elevul are sentimentul importanţei conţinutului ce i se propune.
Transmisă de către profesor concomitent cu mesajul verbal al demonstraţiei,
atitudinea este decodificată mai rapid, cum s-a şi precizat anterior. Rolul
afectivităţii este şi el mare: informaţiile recepţionate pe un fond afectiv sunt mai
bine reţinute, în timp de un climat afectiv stresant (frică, neplăcere, efort
excesiv) facilitează uitarea. Deosebit de importantă este şi exersarea
capacităţilor empatice ale profesorului. Empatia este relaţia apropierii de
psihologia celui care primeşte informaţia şi înseamnă o percepere a cadrului
intern de referinţă a acestuia cu toate componentele sale emoţionale. Ea ţine de
capacitatea profesorului de cunoaştere interpersonală.
_ O comunicare complexă (verbală, para-şi nonverbală) convergentă uşurează
realizarea unor sarcini diferite - impuse de diverse roluri didactice - prin
realizarea lor concomitentă, da prin mijloace diferite (exemplu: verbal se oferă o
explicaţie clasei, paraverbal sunt atenţionaţi cei neatenţi prin ridicarea tonului şi
nonvebal se solicită caietul unui elev pentru a verifica o informaţie oferită
anterior).
_ Folosirea multicanalităţii în transmiterea şi receptarea mesajului facilitează
reţinerea unei mari cantităţi de informaţii din cele propuse şi, în acelaşi timp,
sporeşte atractivitatea şi varietatea actului comunicativ. Înlăturând pericolul
monotoniei se facilitează procesul atenţiei.
_ Utilizarea tuturor formelor de comunicare convergentă are ca finalitate
obţinerea unui feed-back optim din partea celui care învaţă.
COMUNICAREA ŞI TEORIA
INFORMAŢIILOR
Comunicarea deţine rolul primordial în procesul de mânuire a ştiinţei şi a
tehnologiilor moderne pe calea cunoaşterii, acesta fiind motivul pentru care
aspectele tehnologice ale comunicării sunt continuu revoluţionate de noile
descoperiri ale ştiinţei.
Conceptul de comunicare a fost dezvoltat pornind de la o multitudine de
modele. Trei dintre aceste orientări teoretice sunt esenţiale, şi anume: modelul
cibernetic şi teoria informaţiei, modelele lingvistice care au abordat comunicarea
plecând de la particularităţile limbajului şi modelele sistemice ale comunicării.
Teoria informaţiei, în ceea ce priveşte comunicarea, se bazează pe
concepţia conform căreia informaţia nu cuprinde doar limba, atât cea scrisă cât
şi cea vorbită, ci şi coduri şi semne. Deci, toată informaţia are drept suport
elemente ale limbajului care sunt cuvintele, ele însele alcătuite din semne sau
semnale.
Modelul oricărui mijloc de comunicaţie cuprinde:
- sursă, a cărei informaţie codată este emisă, de un emiţător, sub forma unui
mesaj;
- un canal de informaţii, care este de fapt un sistem fizic prin care circulă
mesajele;
- un receptor, ce primeşte mesajul (şi eventual semnale nespecifice care
constituie bruiajul), îl decodează şi comunică informaţia unui destinatar;
- un alfabet sau cod (sistem convenţional de semne), cu ajutorul căruia
emiţătorul şi receptorul construiesc şi identifică mesajele.
Se obişnuieşte să se considere că sistemul de transmitere a informaţiei
este constituit din trei elemente, şi anume: un prim traductor, care transformă
mesajul în semnale ce se pot propaga pe cel de al doilea element care este
canalul de comunicaţii, iar al treilea element îl reprezintă tot un traductor, ce se
transformă în semnale obţinute la ieşirea canalului de comunicaţii, pentru a le

14
face accesibile destinatarului.
Câteva exemple de sisteme de transmitere a informaţiei:
_ Un prim caz ar fi acela al unui far pe mare:
_ sursa semnalului: farul ce emite semnale luminoase;
_ canalul de transmisie: spaţiu dintre far şi receptor prin care se propagă
semnalele luminoase;
_ receptorul: un observator.
Grupurile de semnale se referă la indicarea poziţiei geografice a farului.
_ Un al doilea exemplu ar fi acela al unei conversaţii:
_ sursa semnalului: unul dintre parteneri, la un moment dat;
_ canalul de transmisie: aerul dintre parteneri;
_ receptorul: cel de-al doilea partener.
Mesajul este purtat de cuvinte, iar semnalele sunt date de variaţia presiunii
aerului în timpul convorbirii. Daca această conversaţie ar avea loc telefonic apar
elemente noi. Astfel microfonul transformă (traduce) presiunea aerului în curent
electric, deci semnalele s-au transformat din semnale acustice în semnale
electrice. Ele se propagă de-a lungul liniei telefonice, până la destinaţie. În acest
caz linia telefonică reprezintă canalul de transmisie. La destinaţie, curentul
electric influenţează bobinajul unui receptor telefonic, care transformă curentul
electric din nou în semnale acustice. Microfonul este primul traductor, iar
receptorul al doilea traductor.
Pot exista situaţii când sistemele de telecomunicaţii au o structură
complexă.
_ În cazul unui meci de fotbal, însuşi modul în care se desfăşoară jocul, evoluţia
jucătorilor pe teren, constitie sursa de informaţie. Un crainic urmăreşte jocul şi
redă în cuvinte fiecare frază în parte. El vorbeşte în faţa unui microfon care
transformă cuvintele sale, datorită presiunii aerului în timpul vorbirii sale, în
semnale electrice. Aceste semnale se propagă prin linia telefonică, până la postul
de emisiune, unde sunt din nu transformate, de data aceasta în unde
electromagnetice, care călătoresc până la antena aparatului de recepţie, unde
sunt iarăşi transormate, în cele din urmă, în sunete care impresionează pe
ascultător.
În această situaţie mesajul suferă câteva transformări succesive,
îmbrăcând odată forma unor semnale sonore, altă dată forma unui curent electric
şi, în fine, forma unor unde radio.
_ Un crainic sau un reporter a înregistrat pe o bandă magnetică anumite aspecte
esneţiale ale unui joc de fotbal. De pe bandă mesajul este transformat de o
dactilografă într-un mesaj scris, care ajunge la tipografie, unde este multiplicat
în milioane de exemplare. Aici, aceeaşi sursă a produs un mesaj care a fost mai
întâi pus sub forma unor semnale înregistrate pe bandă de magnetofon, apoi sub
formă de litere.
Între cele două sisteme de păstrare şi transmitere a informaţiei apar unele
deosebiri. Astfel, în cazul semnalelor vorbite, presiunea aerului variază în mod
continuu. Din contră, în cazul semnalelor scrise avem de-a face cu liere care
prezintă fiecare individualitatea sa; semnalul are în acest caz o variaţie
discontinuă.
Semnalele nu sunt numai de natură acustică sau optică. Ele pot avea
forme diverse. De exemplu, pentru un aparat electric, informaţia poate fi
transmisă sub forma unor semnale electrice. La om putem avea semnale
auditive, vizuale, tactile, termice, gustative etc.
Semnale însă ne dau şi florile, semafoarele care reglementează circulaţia,
termometrele etc.
CARACTERISTICILE COMUNICĂRII
Toate studiile asupra comunicării au căutat să determine care sunt emiţătorii şi
receptorii, care este natura canalului de informaţii şi care sunt caracteristicile
sistemului convenţional de semne. Teoria cibernetică a scos în evidenţă

15
necesitatea definirii în mod clar structura reţelelor prin care circulă mesajele,
după ce, în prealabil, au fost supuse legilor teoriei metrice a informaţiei.
a) Mesajul reprezintă o secvenţă ordonată de elemente ale unui alfabet, pe care
emiţătorul le aranjează într-o anumită ordine conform mesajului de transmis.
Comunicarea presupune ca emiţătorul şi receptorul să aibă acelaşi sistem
convenţional de semne (alfabet). Emiţătorul codifică mesajul şi îl transmite
receptorului, care îl identifică şi-i găseşte semnificaţia.
b) Mesajul trebuie să conţină un element de noutate, imprevizibilitate ce îi
conferă, de fapt, valoarea informaţională.
c) Informaţia este aceea care anulează sau atenuează incertitudinea. Existând
posibilitatea măsurării informaţiei, acesta fiind echivalent cu măsurarea
incertitudinii. Unitatea de incertitudine este definită ca fiind cea care însoţeşte
apariţia unui eveniment ce poate să prezinte două evenimente echiprobabile (de
exemplu, apariţia unei feţe sau a alteia la aruncarea unei monede). Informaţia
adusă de apariţia unuia dintre cele două evenimente este numită bit. Se poate
măsura astfel informaţia emisă, bruiajul, informaţia primită (sau transmisă),
capacitatea maximă a unui canal şi, de asemenea, redundanţa.
d) Un alt aspect al comunicării din punct de vedere al teoriei informaţiei ar fi
preţul, mesajul trebuind să fie cât mai economic posibil. Pentru comunicare
trebuie stabilită o bază care utilizează un număr minimal de semne pentru a
vehicula acelaşi mesaj. Dar nu contează atât mărimea mesajului în comunicarea
dintre indivizi, cât să se facă înţeleşi ei între ei. În acest sens, individul se
asigură de o bună calitate a mesajului prin repetarea informaţiei; astfel mesajul
devine redundant. Redundanţa este definită ca şi un surplus de semne utilizate în
raport cu necesarul teoretic, pentru transmisia şi înţelegerea mesajului. Există
redundanţă atunci când, într-un punct a mesajului, anumite semnale sunt, pentru
receptor, mai probabile decât altele. Apariţia efectivă a semnalului este atunci o
confirmare, ca şi cum emiţătorul ar “repeta” în parte informaţia pe care o emite.
Cercetările efectuate de către G. A. Miller şi F. Bresson a vorbit despre
redundanţa limbajului arătând că pot fi scoase dintr-un text o parte din litere fără
ca acesta să înceteze să fie înţeles; s-a cercetat ce părţi ale cuvintelor sau ale
propoziţiilor ar aduce mai multă informaţie.
e) Din punct de vedere al teoriei informaţiei prezintă interes proprietăţile
mesajelor, adică efectele lor asupra receptorilor. Comunicarea se stabileşte în
funcţie de un ansamblu de coduri, iar rolul fundamental al mesajului este de a
permite o recunoaştere clară. Din acest punct de vedere, toate mesajele pot fi
examinate după două nivele: denotativ şi conotativ. Primul nivel implică
valoarea denotativă sau semantică a comunicării, iar cel de-al doilea implica
valoarea conotativă sau estetică a mesajului.
Toate mesajele care ajung la destinatar prezintă un bruiaj. Bruiajul se
caracterizează ca fiind ansamblul de perturbaţii aleatorii care intervin în cursul
transmisiei de informaţii. Aceste perturbaţii sunt multiple şi pot proveni de la
însuşi canalul de transmisie, de la utilizarea sa, din ambiguităţile mesajului sau
din erori de decodare.
Plecând de la aceste câteva elemente, teoria informaţiei prezintă o
concepţie conform căreia comunicarea pune accent pe formalizarea proceselor
de transmisie, pe calităţile logice ale mesajelor şi cel mai mult pe semnificaţia
lor, esenţial fiind, totuşi, caracteristica semantică a mesajului.
COMUNICAREA DIN PERSPECTIVA INTERACŢIUNII OMMAŞINĂ
Complexitatea crescândă a interacţiunilor din natură realizate pe calea
comunicării obligă la un anumit gen de structurare a realităţii. În această
structurare se disting trei tipuri de elemente fundamentale:
- informaţia, ca suport primar material al comunicării;
- comunicatorul, ca element receptor, transformator şi emiţător de informaţie;
- sistemul de comunicare, ca structură determinată având ca suport clase date de
comunicatori.

16
Din perspectiva interacţiunii om-maşină, conceptul de mesaj reprezintă un
mijloc general prin care este transmisă informaţia din lumea reală între
comunicatori. Mesajul conţine:
- o latură obiectivă – independentă de comunicare de la care pleacă mesajul şi de
comunicatorul la care ajunge mesajul. Aceasta reprezintă, de fapt, obiectul sau
semnificaţia mesajului;
- o latură reprezentaţională sau simbolică – ce depinde de comunicatorii care
intervin în comunicaţie. Aceasta reprezintă, de fapt, forma sau reprezentarea
mesajului pentru comunicatorul care-l transmite.
Comunicatorul se prezintă ca un obiect din cadrul real apt să recepţioneze,
prelucreze şi să transmită informaţie. Fiecare comunicator are un univers natural
care reprezintă acea parte a mediului său real care poate fi afectată de
comunicator sau care poate afecta comunicatorul. În universul natural al unui
comunicator, obiectele pot fi clasificate în două clase, şi anume:
- clasa obiectelor care au sens pentru comunicatori, adică pe care comunicatorul
le poate recunoaşte după o formă de reprezentare asociată;
- clasa obiectelor care nu au sens pentru comunicator, adică comunicatorul nu le
poate recunoaşte după o formă de reprezentare simbolică ataşată lor.
Clasa obiectelor care au sens pentru un comunicator poate fi îmbogăţită
prin procesul de învăţare, ataşându-se noului obiect un nume simbolic numit
reprezentarea obiectului prin care acesta poate fi referit.
Limbajul natural al unui comunicator constă în reuniunea semanticii
limbajului, sintaxei limbajului şi a unei funcţii de asociere a sintaxei. Conceptul
de limbaj reprezintă un instrument de comunicaţie dinamic, specific unui
comunicator dat. El este permanent îmbogăţit prin asocierea noilor obiecte
descoperite de comunicator cu reprezentări simbolice, adică limbajul se extinde
în timpul procesului de învăţare.
Pentru specificarea naturală a unui limbaj ca un mijloc de comunicaţie
asociat unui comunicator, se realizează următoarea secvenţă, ordonată de
procese:
1. Identificarea obiectelor limbajului printr-un proces de învăţare;
2. Asocierea reprezentărilor simbolice noilor obiectele sau specificarea sintaxei
limbajului;
3. Integrarea funcţiei de învăţare prin identificarea obiectelor specificate la 1 cu
reprezentările lor alese la 2.
Spre deosebire de forma naturală de specificare a limbajelor, există şi o
formă nenaturală în care procesul de specificare începe cu pasul 2, adică se
începe cu alegerea unui simbolism ale cărui simboluri sunt apoi asociate cu
obiectele reale ale universului natural al unui comunicator. Legătura naturală
dintre obiect şi forma sa de reprezentare se restabileşte prin învăţare, simbolul
devenind o a doua natură şi astfel procesul descris mai sus se reface sau se
restabileşte la forma lui naturală. Un astfel de mod de specificare a limbajelor a
fost ales pentru comunicatorii de tip maşină cum sunt de pildă limbajele de
programare pentru calculatoarele.
Datorită asocierii funcţionale a obiectelor cu formele lor de reprezentare
în limbajul natural al unui comunicator C, comunicatorul poate substitui un
obiect cu forma lui de reprezentare. Adică, comunicatorul C poate recunoaşte un
obiect real după forma lui de reprezentare în limbajul natural asociat lui. Acest
fenomen devine important în procesul de comunicaţie între doi comunicatori.
Pentru înţelegerea mai profundă a comunicării prezintă interes
exemplificarea unor comunicatori, ca de pildă comunicator uman, comunicator
maşină etc.
Comunicatorul uman
Universul natural al unui comunicator uman este format din universul real
în care trăim. Având în vedere infinitatea în dimensiune şi complexitate a
acestui univers natural, mulţimea obiectelor cu sens pentru un comunicator

17
uman determină o anumită structură în mulţimea comunicatorilor umani.
Caracteristici generale ale comunicatorilor umani:
a) Mulţimea formelor de reprezentare sau a simbolurilor asociate obiectelor
reale ca nume simbolice sau semnătură este generata pornind de la organele
senzoriale de recepţionare a informaţiei cu care este dotat omul. Astfel, dacă ne
referim la văz, obţinem simboluri care se reprezintă cu ajutorul unui alfabet,
ajungându-se pe această cale la limba scrisă; dacă ne referim la auz, obţinem
simboluri care se reprezintă cu ajutorul sunetelor, ajungându-se pe această cale
la limba vorbită; dacă ne referim la pipăit, obţinem alte tipuri de simboluri.
Oricum, notăm că fiecare organ senzorial cu care comunicatorul uman poate să
vină în contact cu universul său natural, este un generator de simboluri de
reprezentare a obiectelor reale ale acestui univers.
b) O altă caracteristică generală şi esenţială a comunicatorilor umani este aceea
că funcţia de asociere a sintaxei sau funcţia de învăţare este integrată pe cale
naturală în creierul omului, considerat ca organul său cognitiv.
În funcţie de structura asociată clasei obiectelor reale ale universului natural,
care sunt recunoscute asociativ, precum şi de simbolul generat ca semnătură şi
asociat acestor obiecte ca nume, vom deosebi diferite clase de comunicatori
umani cum sunt de exemplu:
- Clasa comunicatorilor umani care vorbesc aceeaşi limbă. Fiecare comunicator
din această clasă se presupune că recunoaşte obiectele reale după acelaşi tip de
simboluri care formează limba naturală, asociată clasei respective;
- Clasa comunicatorilor umani care vorbesc limbi diferite în acest caz
simbolismul asociat obiectelor reale este diferit;
- Clasa comunicatorilor umani determinată de acelaşi domeniu sau subdomeniu
al cunoaşterii umane. De exemplu, matematicieni, informaticieni, psihologi,
filozofi, agricultori etc.
Comunicatorul maşină
Acest concept poate fi discutat numai în raport cu comunicatorul uman,
întrucât maşina apare ca un instrument construit de om şi pus în serviciul
omului. Scopul şi complexitatea maşinilor precum şi domeniul de activitate în
cadrul căruia pot opera oferind servicii comunicatorilor umani, stratifică
maşinile pe nivele de complexitate şi utilitate.
Mulţimea, sau mai precis clasa obiectelor reale la care o maşină, poate
reacţiona independent de vreun proces de comunicaţie, depinde de sursa de
energie pe care o consumă maşina respectivă pentru a exista ca obiect
concretizat de o comportare dată, precum şi de canalele "senzoriale" cu care a
fost dotată de constructorul ei. În cazul maşinilor de calcul, care reprezintă
pentru noi tipul standard de comunicator maşină, canalele "senzoriale"
modelează în general canalele senzoriale umane. Cu toate acestea universul
natural al maşinii coincide numai cu o parte a universului natural al
constructorului ei şi anume, cu o parte a clasei simbolurilor cu ajutorul cărora
comunicatorul uman poate recunoaşte obiectele universului său natural. Rezultă
că acest comunicator maşină nu este dotat în general cu un concept de valoare în
sensul valorii ca obiect real în universul natural asociat omului. Conceptul de
valoare, în cazul maşinii, coincide cu valoarea asociată de comunicatorul uman
simbolurilor pe care maşina le poate recepţiona prin canalele sale "senzoriale".
Astfel, maşina poate recepţiona un şir de caractere ale unui alfabet, de pildă
"OM" care nu are altă valoare pentru maşină decât aceea a realităţii simbolice
reprezentate de şirul de caractere respectiv. Pentru ca acest şir de caractere să
reprezinte un obiect real al universului natural uman, maşina trebuie să fie
angajată într-un proces de comunicaţie uman, comunicatorul uman fiind acela
care determină valoare. Cu alte cuvinte, realitatea maşinii este o realitate
simbolică prin definiţie, legătura ei cu realitatea umană, fiind determinată de
procesul de comunicaţie în care este angajată maşina.
Conceptul de formă sau de reprezentare asociată obiectelor reale ale

18
universului natural al comunicatorului maşină depinde din nou de comportarea
maşinii, precum şi de sursa de energie pe care o foloseşte maşina pentru
realizarea comportării sale. De exemplu, pentru obiectul real "OM" un
comunicator maşină actual va genera în general o secvenţă de stări stabile ale
unor părţi fizice ale maşinii pe care comunicatorul uman le identifică prin şiruri
(stringuri) în alfabetul {0,l}. Pentru maşină însă aceste stringuri înseamnă de
fapt o anumită comportare a anumitor elemente fizice care o compun. Prin
urmare comunicatorii umani îşi specifică existenţa, adică simbolurile devin
obiecte reale, iar obiectele fizice reale componente ale maşinii devin simboluri,
moduri de reprezentare a primelor. Procesul de dualizare apare numai din
punctul de vedere al comunicatorului uman angajat într-o comunicaţie ommaşină
şi anume, al acelui comunicator uman care este în raport de constructor
al maşinii şi nu din punctul de vedere al comunicatorului uman care este pe
poziţia utilizatorului maşinii.
Din punct de vedere al caracteristicii de învăţare a comunicatorilor se
disting două clase mari de comunicatori, şi anume comunicatori cu inteligenţă
naturală sau se mai numesc comunicatori naturali şi comunicatori cu inteligenţă
artificială sau maşini.
Comunicatorii naturali au posibilitatea autoinstruirii. Ei sunt dotaţi cu
proprietatea de a interacţiona nemijlocit cu universul lor natural prin funcţia de
învăţare integrată într-un organ central natural al unui astfel de comunicator pe
care-1 vom numi creier, după modelul creierului uman.
Comunicatorii maşină nu pot interacţiona nemijlocit cu universul lor
natural. Această interacţiune apare numai ca urmare a structurării şi a
reprezentării acestui univers sub forma corespunzătoare de către anumiţi
comunicatori naturali: o astfel de structurare, apare în procesul comunicaţiei ca
"fiind produsul unui anume nivel de dezvoltare intelectuală" a comunicatorilor
naturali.
Prin urmare, un comunicator natural are posibilitatea autoextensiei
limbajului său natural pe când în cazul comunicatorilor maşină orice extensie a
limbajului lor natural este rezolvată în mod artificial de către o funcţie care
permite ca noile obiecte cu care se extinde limbajul să fie reprezentabile cu
ajutorul obiectelor şi operaţiilor deja existente în limbaj. Din punct de vedere
matematic aceasta este o funcţie calculabilă şi algoritmul de calcul al acestei
funcţii este reprezentat în termenii sistemului formal de gândire asociat
comunicatorului al cărui limbaj se extinde.
Tendinţe privind comunicaţia informaţională:
_ Democratizarea informaţiei prin asigurarea accesului oricărui cetăţean la
informaţia publică;
_ Amplificarea fluxului internaţional de date şi internaţionalizarea informaţiei;
_ Dezvoltarea reţelelor de comunicaţie multimedia (date, imagini, sunete);
_ Dezvoltarea schimburilor de documente stocate pe suporturi citibile de
calculator;
_ Utilizarea standardelor intenaţionale pentru schimburile de date şi
comunicaţia prin reţele;
_ Dezvoltarea comunicaţiei persoană cu persoană prin intermediul poştei
electronice;
_ Răspândirea unor ni mijloace de informare orientate către accesul în reţele de
telecomuncaţie (informarea prin consultarea serverelor WWW, WAIS,
GOPHER etc.).
MIJLOACELE DE COMUNICARE CA SISTEME
SOCIALE
Nu ar fi posibil să înţelegem sistemul de comunicare de masă al societăţii
chiar prin analiza cea mai detaliată, dacă am lua în considerare doar mijloace de
comunicare separate.
Este esenţial să înţelegem modul în care mass–media se constituie într-un

19
sistem cuprinzător, adânc ancorat în societate.
Este evident că mijloacele de comunicare de masă sunt astăzi o parte
esenţială a structurii noastre instituţionale. Ele reprezintă o parte a instituţiilor
economice, politice, familiale, religioase şi educaţionale.
Deşi s-a accentuat schimbarea ca fiind cel mai clar aspect al mass-media,
sistemul actual este acum în măsură să asigure o stabilitate din ce în ce mai
mare. Mass–media supravieţuieşte ca sistem deoarece furnizează funcţii
importante pentru societate în ansamblul ei. Acest fenomen nu este dificil de
înţeles dacă privim modul în care guvernele folosesc fluxul de informaţii.
Analiza funcţională a sistemelor mass–media se bazează pe o serie de
elemente de bază: paradigme sociologice, pattern–uri de acţiune, abstracţiuni
cum ar fi cel de sistem social, fenomene repetitive, analize de conţinut (conţinut
de prost gust, conţinut care nu provoacă discuţii, conţinut de un gust elevat),
componentele şi graniţele sistemului (publicul, organizaţii de cercetare,
distribuitorii, producătorii şi sponsorii lor, agenţiile de publicitate, sisteme de
control), condiţii externe.
Menţinerea stabilităţii sistemului este posibilă prin asigurarea unui
conţinut care să tindă tot mai mult spre conţinutul ideal cel care captează atenţia
publicului, îl convinge să cumpere bunuri, se încadrează în limitele morale şi
standardelor preferenţiale.
EFECTELE COMUNICĂRII DE MASĂ
SOCIETATEA DE MASĂ ŞI TEORIA GLONŢULUI MAGIC
În cadrul procesului evolutiv, au existat mai multe etape distincte de
comunicare. Într-un ritm din ce în ce mai alert, oamenii au evoluat de la
comunicarea prin semne şi semnale, în etape succesive, la comunicarea prin
limbaj. Treptat, au dobândit capacitatea de a scrie, apoi de a tipuri, şi, în cele din
urmă, au reuşit să cucerească atât timpul cât şi spaţiul prin mijloace sofisticate
de comunicare.
O concluzie importantă despre aceste tranziţii a fost aceea că fiecare
dintre mijloacele de comunicare a avut un “efect” semnificativ. Adică, fiecare a
determinat modificări majore atât în gândirea umană la nivel individual, cât şi în
dezvoltarea culturală la nivel colectiv.
Procesul evoluţiei culturale, tehnologice şi sociale nu s-a încheiat.
Tehnologia este în mod constant perfecţionată şi astfel capacitatea de a
comunica este îmbunătăţită. În capitolele precedente, am arătat modul în care
fiecare dintre mijloacele noastre de comunicare a pornit de la anumite principii
ştiinţifice în permanenţă perfecţionate şi de la aplicaţii practice. Acestea au
determinat apariţia unui număr incredibil de dispozitive care au modificat modul
nostru de comunicare.
În acelaşi timp şi societăţile suferă modificări continue. Ele nu sunt
sisteme sociale perfect stabile; trecutul modelează pattern–urile viitorului. Dar
tradiţia nu are o influenţă foarte puternică asupra societăţilor urban–industriale
moderne. Sunt adoptate inovaţiile, conflictele apar în permanenţă şi sunt
soluţionate, capriciile şi moda vin şi trec, mişcările sociale aduc perspective noi,
apar şi se rezolvă probleme sociale, ordinea socială este modificată de către
fiecare dintre aceste influenţe.
Datorită faptului că atât tehnologia comunicării, cât şi ordinea socială sunt
într-un proces constant de modificare, avem toate motivele să bănuim că
influenţele mass–media asupra societăţii nu vor aceleaşi de la o etapă la alta.
Cercetarea ştiinţifică are rolul de a descrie relaţiile curente între fenomene şi de
a oferi explicaţii privind modul în care unele evenimente le influenţează sau le
determină pe altele să producă tipare sau şabloane, cu alte cuvinte, ştiinţa constă
în principii imuabile. Evident că aceasta nu este o sarcină uşoară în cazul
efectelor acţiunii mijloacelor de comunicare de masă asupra oamenilor, datorită
naturii în continuă evoluţie a acestor mijloace pe de o parte şi a societăţii pe de
altă parte.

20
În ciuda acestor dificultăţi, încă de la începutul epocii comunicării de
masă, savanţii au căutat să înţeleagă influenţele mass - media asupra publicului.
Rezultatul acestor căutări a fost o serie de teorii care încearcă să descrie, să
explice şi să prezică ce se întâmplă atunci când anumite categorii de oameni sunt
expuse unor conţinuturi specifice prin intermediul unui anumit mijloc de
comunicare de masă.
Dezvoltarea teoriei comunicării de masă nu a urmat un plan ordonat. De
fapt, ceea ce avem noi astăzi a apărut în urma unei căutări haotice şi
necoordonate a unor diferite tipuri de principii, întreprinsă de către savanţi din
domenii diferite care studiau efectele comunicării de masă, în scopuri diferite.
Avem teorii despre influenţa mass–media, care se bazează pe paradigme
psihologice, sociologice şi antropologice, contribuţiile istoricului,
economistului, politologului şi cercetătorului juridic.
Pentru scopurile prezente, este important să arătăm unele dintre modurile
în care cercetătorii comunicării de masă au fost influenţaţi de paradigme mai
generale în legătură cu natura psihologică şi sociologică a fiinţelor omeneşti.
Evidenţierea acestor legături poate clarifica parţial motivul pentru care
cercetătorii mass – media s-au concentrat asupra unor concepte, subiecte şi
probleme care alcătuiesc corpul comunicării teoriilor comunicării de masă, atât
trecute cât şi prezente.
TEHNICI DE COMUNICARE
Tehnicile de comunicare prezentate în această secţiune a cursului permit,
pe de o parte punerea în act a anumitor potenţialităţi, disponibile în interiorul
fiecărui grup şi care devin manifeste prin participarea personală a membrilor
grupului la diferite activităţi ce urmează a fi desfăşurate, dar şi prin procedurile,
metodele şi instrumentele variate utilizate ca suport în punerea în aplicare a
acestor tehnici, iar pe de altă parte duc la dezvoltarea personală a individului în
sensul creşterii receptivităţii faţă de ceilalţi, a comprehensiunii în raport cu
ceilalţi, a capacităţii de negociere şi simulare în diverse situaţii şi, nu în ultimă
instanţă, în sensul concentrării atenţiei asupra mecanismelor de proiectare şi de
identificare sau de apărare a propriei persoane în detrimentul ajutorului oferit în
acest sens de mecanismele verbale. În acest sens, vor fi prezentate câteva tehnici
la care se poate recurge în situaţia punerii în interacţiune a indivizilor dintr-un
grup, în situaţia de manifestare a creativităţii, în diferite situaţii de comunicare,
conversaţie, negociere şi dezvoltare personală, precum şi în diferite situaţii de
simulare. Aceste tehnici de comunicare nu au o eficacitate universală în raport
cu orice grup sau cu orice situaţie, neputând asigura decât într-o anumită măsură
atingerea performanţelor mai sus menţionate, din care cauză se impune
utilizarea unei întregi game, suficient de complexe, de tehnici.
Tehnicile de interacţiune în grup vizează asigurarea unei regularizări a
interacţiunilor dintre participanţi, dar şi dintre participanţi şi formator. Acest
lucru poate fi obţinut printr-o:
_ -prezentare reciprocă a persoanelor;
_ -explicitare a modurilor lor de prezentare sau a nevoilor lor;
_ -prezentare a părerilor în legătură cu o temă de studiat;
_ -stabilire a unei complementarităţi sau a unei compatibilităţi între puncte de
vedere diferite şi opuse;
_ -structurare progresivă a unor poziţii.
Dintre tehnicile de interacţiune în grup amintim:
1. Tehnica vecinătăţii: participanţii sunt invitaţi să se numere, în ordine, în sens
circular, câte unu sau câte doi, în contiguitate. Persoanele având numărul doi
intervin după cele cu numărul unu. Mesajele provenind de la acestea vor fi
retransmise celorlalte cu numărul unu, care le vor transcrie pe tablă. În acest fel
se crează, în cadrul grupului, o dinamică de relaţie şi o asimetrie de roluri prin
preluarea succesivă a diverselor atribuţii de ascultare, chestionare şi transmitere
de informaţii.

21
2. Dispozitivul Phillips 6x6 sau pm 1(p persoane, timp de m minute): permite
fracţionarea rapidă a unui grup mare în subgrupuri eterogene pentru consultarea
privind unele dispoziţii sau pentru discutarea pe scurt a unui subiect dat.
Ulterior, în şedinţa generală, purtătorii de cuvânt ai acestor subgrupuri
comunică, în mod succint, opiniile sau propunerile emise în fiecare subgrup. Se
facilitează, astfel, exprimarea şi comunicarea între mai multe persoane în acelaşi
timp precum şi anularea incertitudinilor reciproce ale indivizilor şi a inerţiilor
grupale vis-à-vis de problema studiată.
3. Tehnicile de argumentare: două subgrupuri (sau două persoane) se vor
înfrunta într-o şedinţă generală pe o temă dată. Ceilalţi participanţi trebuie să
rămână rezervaţi şi să se deplaseze, pentru a se opri în spatele unuia sau altuia
dintre subgrupuri (sau persoane), în funcţie de importanţa pe care o acordă
argumentelor succesive exprimate, indiferent de propriile lor sentimente faţă de
acestea. Astfel, participanţii exersează precizia şi eficacitatea argumentării,
ascultarea obiectivă şi tolerantă a unei dezbateri precum şi stăpânirea emoţională
în procesul schimburilor.
Tehnicile vizând creativitatea compensează, într-o oarecare măsură,
tendinţele spre rutină ale membrilor unui grup prin extragerea unor idei şi
modalităţi de lucru novatoare, care să fie asimilate în mod original, însă acest tip
de tehnici îl poate ajuta pe fiecare să ia cunoştinţă de mecanismele reducţioniste
care îi prejudiciază gândirea. Din această categorie amintim:
1. Tehnica galaxiilor: în legătură cu o problemă dată sau cu un cuvânt,
membrilor unui grup li se cere să exprime spontan unele idei, între care se vor
stabili unele elemente de legătură. Toate aceste asociaţii vor fi comunicate pe
măsură ce participanţii vor lua cuvântul, din frazele exprimate putându-se degaja
reacţiile afective ale grupului, întrebările pe care şi le pune acesta precum şi
liniile de acţiune pe care şi le trasează în mod spontan.
2. Tehnicile de brainstorming2: metodă colectivă de căutare a unor idei noi, prin
care participanţii expun, într-un mod cât mai rapid şi cât mai puţin critic posibil,
toate ideile inspirate de o problemă.
3. Tehnicile de prospectivă: unor grupuri mici li se propune să-şi imagineze ce
ar putea deveni o instituţie, o activitate sau o situaţie care îi privesc, într-un
viitor mai îndepărtat sau mai apropiat. Li se cere apoi să confrunte diferitele lor
prospective cu problemele prezente.
4. Anunţul de mică publicitate: metodă de evaluare intermediară a acţiunilor de
formare realizate de mediatorul de comunicare, participanţilor cerându-li-se săşi
exprime, într-o formă concisă (asemănătoare unui anunţ de mică publicitate),
aşteptările sau nevoile vis-à-vis de stagiul de formare la care participă.
Tehnicile de comunicare, conversaţie, negociere şi dezvoltare personală se
remarcă prin efectul interior pe care îl declanşează în fiecare persoană care le
adoptă în registrul dezvoltării persoanei, în cel al exprimării sale (verbale şi
nonverbale), ca şi în cel al raporturilor de comunicare mai mult sau mai puţin
conflictuale, prin negociere şi decizie cu celălalt. Din cadrul acestora
menţionăm:
1. Tehnica emiterii de mesaje-eu3: sunt studiate diverse formulări de mesaje ca
răspuns la anumite situaţii, după care participanţii sunt invitaţi să redacteze ei
mesaje la diferite situaţii prezentate. Se iniţiază, apoi, o discuţie privind mesajele
formulate, avându-se în vedere exprimarea personalizată, coerentă, cu un efect
interior de congruenţă şi o analiză a efectelor acesteia asupra dialogului.
2. Tehnica studiului de situaţii4: participanţilor li se propun o serie de situaţii
concrete şi li se cere să aleagă, dintr-un evantai de comportamente standardizate,
pe acela pe care l-ar adopta într-o anumită situaţie. Se urmăreşte, astfel,
dezvoltarea abilităţii de adoptare a unor atitudini vis-à-vis de anumite situaţii
concrete prin exprimarea individuală a unor comportamente-răspuns.
3. Tehnica distorsionării mesajelor5: două subgrupuri inventează o poveste,
plecând de la un număr determinat de cuvinte (alese de către participanţi), pe

22
care o transmit prin mai multe relee. În acest fel sunt studiate fenomenele de
reducere şi de distorsionare a unui mesaj transmis prin intermediul mai multor
relee succesive şi sunt stabilite legile care guvernează apariţia şi propagarea de
zvonuri într-o organizaţie.
4. Tehnica comunicărilor nonverbale: participanţii sunt invitaţi să se mişte în
interiorul unei camere şi să exprime, pe rând, ce fac de obicei atunci când
întâlnesc pe cineva, fără să vorbească sau vorbind cât mai puţin posibil. Se poate
avea în vedere centrarea pe grup, acesta putând descoperi noi moduri de
exprimare mai libere şi mai complete, sau centrarea pe persoană, când grupul îi
ajută pe indivizi să exprime ceea ce au simţit pe parcursul desfăşurării
experienţei.
5. Tehnica fotolimbajului6: membrii grupului sunt invitaţi să redacteze, mai întâi
individual, apoi în cadrul unei serii de subgrupuri, nişte legende sau istorioare
corespunzătoare unei fotografii sau desen complex, care le sunt prezentate. În
urma formulărilor colective se recurge la discuţii, fiind luate în considerare
percepţiile diferite ale participanţilor, dar şi modificarea acestora (şi implicit a
legendelor sau istorioarelor redactate) în cadrul unor compromisuri decizionale.
Această tehnică are la bază proprietatea imaginilor de a determina sentimente,
emoţii, amintiri, impresii, gânduri multiple, care permit rezonarea realului în
interiorul eului şi rezonările acestuia în miezul realului.
6. Tehnica depistării mecanismelor de apărare7: participanţilor li se prezintă un
anumit număr de exemple privind mecanismele de apărare cele mai comune,
care au putut fi observate în viaţa curentă, după care li se cere să claseze aceste
exemple într-o anumită categorie a mecanismelor prezentate.
Tehnicile de simulare fac legătura între planul teoretic şi cel real, între
fragmentar şi global, simularea permiţând trăirea unei pseudorealităţi şi
determinarea evoluţiei ei sub forma unei experimentări sau a unei acţiuni de
formare, creându-se astfel condiţii de anticipare a unei întrevederi, a unei
reuniuni şi avându-se în vedere reacţiile posibile ale interlocutorilor precum şi
pregătirea pentru dezbatere, negociere etc. Aceste tehnici pot fi grupate în trei
mari categorii:
1. Situaţiile de simulare: implică situaţii practice, spre deosebire de jocurile de
rol sau studiile de caz, care sunt aplicabile preponderent prin dialog şi
reprezentare teatrală sau chiar prin unele schimburi tehnice. Se are în vedere
simularea unui proces de învăţământ, simularea rezolvării unor dileme sau
simularea constituirii unui sat, care să răspundă nevoilor localnicilor, dar care să
respecte şi normele definite de autorităţi şi specialişti.
2. Jocul de rol: inspirat de teoriile psihodramei dezvoltate de doctorul Moreno în
perspectivă terapeutică, face parte din categoria metodelor care, prin marele lor
coeficient de implicare, incită la participare, fiind atractiv prin aspectul lui ludic,
dar şi eficace prin profunzimea intervenţiei pe care o prilejuieşte.
3. Studiile de caz8: tehnică iniţiată în Franţa, în 1926, de către Andre Siegfried,
constă în expunerea unei situaţii care, în cadrul unui mediu profesional sau
privat, va implica probleme de gestiune, de organizare, de formare, deci de
management. Specialistul angajat într-un studiu de caz recurge la un proces de
reflecţie mai larg în legătură cu faptele trăite, având în vedere căutarea unor
soluţii specifice bazate pe previziuni vizând evoluţia cazului şi pe constatări
privind contextul în care se dezvoltă situaţia.

23

S-ar putea să vă placă și