Actul Unic European start ctre o pia unic european

Acest raport urma s stea la baza semnrii, un an mai trziu, a Actului Unic European, intrat n
vigoare n 1987. Prin intermediul acestui tratat se ndeprtau anumite practici restrictive att din
zona economic privat, ct i sectorul public, n vederea atingerii unui el ambiios de a avea o
pia unic funcional pn n 1992. Printre noutile aduse se numra creterea n importan a
votulului prin majoritate calificat n Consiliul de Minitri prin creterea numrului domeniilor
de politic unde se aplic procedura de vot prin majoritate calificat. Prin adoptarea Actului Unic
European, Comunitatea European a fcut pai mari ctre creterea economic i a competiiei,
avnd i un rol vital n viitoarea expansiune a Uniunii Europene. n acelai timp, ns, i-a atras
criticile sale, datorit extinderii puterilor Parlamentului i a importanei votului majoritii
calificate, ce permite aprobarea legilor n Consiliul de Minitri fr acordului tuturor statelor
membre.

Ce este i cum funcioneaz Piaa Unic

Numit uneori i Piaa Intern, aceasta reprezint proiectul de suflet al Uniunii Europene de a
crea schimburi comerciale libere n spaiul comunitar i a pune bazele unei economii unice
europene. Ea cumuleaz o varietate extins de politici, precum cele privind taxele vamale,
moneda unic european, Convenia Schengen i multe alte reglementri menite a cuprinde
economiile naionale europene ntr-una singur, comun. Piaa unic este nc ntr-un stadiu de
dezvoltare, n ciuda faptului c acest concept a luat natere nc de la fondarea Comunitii
Europene n 1957. Atunci se creau primele premise ale unui comer liber, vizndu-se prin msuri
legislative libertatea de micare a bunurilor, a furnizrii de servicii, a capitalului dar mai ales, a
cetenilor. Au urmat pe rnd de-a lungul anilor pai importani precum Uniunea Vamal
European (1968), Actul Unic European (1987) i n special Tratatul de Maastricht (1992), prin
care se stabileau pilonii uniunii economice i monetare.
Beneficiile unei piee interne sunt evidente, att pentru ceteni, ct i pentru ntreprinderile
private. Odat ce barierele de natur fizic i legal au fost nlturate, competiia comercial
crete, iar companiile au acces liber la o pia de aproape 500 milioane consumatori. Competiia
mai acerb rezult n beneficii pentru consumatori, principalele fiind oferta de servicii mai
variat i scderea implicit a preului acestora (cele mai elocvente sunt evoluiile preurilor
serviciilor de telefonie sau a preurilor biletelor de avion). Prin standardizarea reglementrilor
naionale se faciliteaz schimburile comerciale i creterea economic iar produsul intern brut al
pieei unice europene este mai mare dect al oricrui stat din lume.

ns la fel de evidente precum beneficiile sunt i dificultile pieei interne, caracterizate prin
niveluri inegale de dezvoltare economic. Guvernele naionale continu s se opun msurilor ce

vizeaz piaa intern, ndeosebi n perioada recent, de criz economic, n ciuda msurilor
ntreprinse de ctre Comisia European pentru a preveni aceast tendin. (In perioada 1992
2000, de pild, Comisia a lansat 1.500 de actiuni juridice pentru a forta statele membre sa se
conformeze regulilor pietei unice).
OBIECTIVE
Principalul obiectiv al AUE este de a relansa procesul de construcie european, n vederea
realizrii pieei interne. Aceasta prea dificil de realizat pe baza tratatelor existente, mai ales din
cauza procesului decizional din cadrul Consiliului, care impunea votul cu unanimitate n
domeniul armonizrii legislative.
De aceea, Conferina interguvernamental care a condus la AUE a avut un dublu mandat. Pe de o
parte, era vorba de ncheierea unui tratat n domeniul politicii externe i de securitate comune i,
pe de alt parte, de un act care modifica Tratatul CEE, mai ales n ceea ce privete:

procedura de adoptare a deciziilor n cadrul Consiliului;

puterile Comisiei;

puterile Parlamentului European;

extinderea competenelor Comunitilor.

Interguvernamentalismul:
Suveranitatea apartine statului-natiune, chiar daca acesta opteaza sa o exercite n comun la
nivel european (regional).
Actorii supranationali vor avea mai putina importanta dect guvernele nationale atunci cnd se
decide viitorul gruparii.
Integrarea economica nu conduce automat la cea politica conform schemei neofunctionaliste.
Vor trebui sa prevaleze dimensiunile politice si interesul national.
Identitatea si loialitatea nationala nu sunt foarte predispuse la schimbare.
Neofunctionalismul:
Integrarea va ncepe n sectoare din "zona low politics" care trebuie sa fie strategice d.p.v.
economic;
Se va crea o "nalta autoritate" care sa supraveheze procesul de integr 212f56c are (tehnocrati)

Integrarea unor sectoare va crea presiuni pentru integrarea altor sectoare;

Grupurile nationale de interese si vor orienta loialitatea si actiunile de lobby catre noul centru
de decizie,
Creste complexitatea reglementarilor si devin necesare arhitecturi institutionale comune;
La nceput integrarea politica are un rol secundar.
Neofunctionalism
Neofunctionalismul este prima teorie care se centreaza pe integrarea europeana. Ea apare in anii
'50 ai secolului trecut, ca urmare a aparitiei primei Comunitati (Tratatul de la Paris, semnat in
1951). Printre cei mai proeminenti teoreticieni se numara: Ernst Haas si Leon Lindberg (student
al lui Haas la Universitatea California, Berkeley).
Ernst Haas a publicat lucrarea The Uniting of Europe (1958) - imediat dupa infiintarea celor trei
Comunitati, in 1957. Lucrarea care l-a adus in atentia comunitatii stiintifice pe Leon Lindberg a
fost intitulata The Political Dynamics of European Economic Integration (1963).
Functionalismul era cea mai populara teorie in anii '60, inceputul anilor '70. Popularitatea sa
poate fi cuplata cu un optimism prevalent in aceasta perioada in ce priveste integrarea europeana
(poate mai corect ar fi sa adaugam pana in 1966, cand avut loc asa-numita criza a scaunului liber
in Consiliu si compromisul de la Luxemburg, despre care vom mai vorbi).
3.2.1. Elemente cheie ale teoriei neofunctionaliste
-

conceptul de spillover (raspandire),

grupurile de interese ,

elitele conduc procesul (populatia "consens permisiv"),

integrarea politica - concept cheie.

(a) Spillover (raspandirea)

Acest concept se refera la procesul de raspandire a cooperarii dintr-un domeniu in altul.
Cooperarea intr-un domeniu conduce la cooperarea in alt domeniu (sau chiar in mai multe alte
domenii), analog lichidului dintr-un vas care se revarsa in afara, umpland alte vase care se afla
dedesubtul sau.
In definitia lui Lindberg, spillover se refera la situatia in care o actiune data relationata cu un
scop specific creeaza o situatie in care acel scop specific poate fi realizat doar daca se realizeaza
alte actiuni (Lindberg, in Nelsen si Stubb, 2003, p.159); cooperarea politica care are un scop
specific conduce la formarea de noi scopuri ca mijloc de realizare a scopului specific initial.
Actiunea initiala genereaza noi scopuri, ca mijloace de realizare a scopurilor initiale.

Pentru a nu ramane in campul definitiei abstracte, sa ne referim la un exemplu concret. Pentru ca

libertatea de circulatie a fortei de munca (una din cele 4 libertati fundamentale ale Pietei
Comune) sa devina o realitate si sa nu fie sufocata de bariere intre tarile membre UE, a fost
necesara uniformizarea, armonizarea politicilor de pregatire a fortei de munca - a educatiei. In
absenta unor standarde comune sau cel putin reciproc-recunoscute de catre statele membre,
libertatea de circulatie a fortei de munca poate ramane o libertate formala.
Putem distinge intre "raspandire" sau spillover:
1. functional - de la un sector la altul; exemplul dat mai devreme - de la forta de munca la
educatie - ilustreaza acest tip de spillover;
2. politic - raspandirea de la un sector la altul al schimbarilor se produce prin negociere intre
factori politici membri ai UE; de pilda un stat are interesul de a preveni scaderea fondurilor de
sustinere a Politicii Agricole Comune CAP si alt stat are interesul de a dezvolta politica
industriala a UE intr-o anumita directie; aceste doua state se sustin reciproc in negocierile
comunitare si prin aceasta pot produce schimbari atat in politica agricola cat si cea industriala;
3. cultural - incercarea institutiilor supranationale de a impune o agenda comunitara /
transnationala (de pilda, Comisia Europeana a presat in anii 90 pentru impunerea unei
dimensiuni sociale, ca urmare a presiunii sindicatelor amenintate de perspectiva scaderii
salariilor ce rezulta din piata unica si concurenta cu terte parti).
Un exemplu autentic, istoric, de spillover, il reprezinta afirmarea libertatii de circulatie a
capitalurilor si fortei de munca (Roma, 1957), care a avut drept consecinta competitia crescuta a
capitalurilor. O serie de industriasi au inceput sa formeze carteluri pentru a-si proteja interesele.
Institutiile centrale ale Comunitatilor Europene au trebuit sa treaca la actiune si sa adopte legi
anti-trust. Altfel, dezideratul liberei circulatii a capitalurilor ar fi ramas o pura teorie.
(b) Rolul elitelor
Procesul de integrare este condus de catre elite, de catre lideri ai diverselor grupuri de
interese. Oamenii implicati in mod sistematic in procese politice supranationale dezvolta
preferinte si loialitati europene. Ei actioneaza ca atare, contribuind la integrarea europeana.
Predictia neofunctionalistilor este ca procesul de integrare europeana va conduce la aparitia unor
grupuri de elita loiale institutiilor supranationale si informati de norme si valori europene. Este
unul din punctele vulnerabile ale acestei teorii, cum vom vedea mai jos.
(c) Interesele de grup supranationale
Factorii care duc mai departe integrarea, forta motrice a integrarii (the driving force) il
reprezinta grupurile de interese, partidele politice. Integrarea este rezultatul actiunii grupurilor de
interese si nu al unei ideologii

Grupurile de interese vor deveni europene pe masura ce interesele lor vor fi legate tot mai mult
de actiunile institutiilor supranationale. De exemplu, in 1958 s-a format organizatia europeana a
antreprenorilor si angajatorilor industriali (UNICE). Desigur, de atunci incoace aceasta
componenta, a organizarii in grupuri de interese la nivel european, s-a dezvoltat considerabil.
(d) Integrarea politica
Adeptii neofunctionalismului incearca sa defineasca integrarea politica si sa o explice. Astfel,
pentru intemeietorul curentului, Ernst Haas, integrarea politica inseamna "procesul prin care
actorii politici din cadre nationale isi schimba loialitatile, asteptarile si activitatile politice spre un
nou centru." (Haas, in Nelsen si Stubb, 2003, p.145)
Presiunile diferitelor grupuri (de pilda, patronate din industrie, sindicate de ramura etc) vor
determina schimbari in domeniul politic, ceea ce va conduce la federalizare, astfel contribuind la
accentuarea integrarii.

Intrebarea cheie a neofunctionalismului este daca si in ce fel conduce integrarea economica la

integrare politica? Cert este ca institutiile federale sunt infiintate pentru ca exista grupuri de
interese care considera ca pot avea beneficii de pe urma guvernarii impartasite
3.2.2. Predictiile teoriei N-F
Avand in vedere corpul teoretic pe care il propun neofunctionalistii, din el deriva o serie de
predictii cu privire la viitorul integrarii europene. Aceste predictii au fost supuse criticilor, cum
vom vedea. Altele au fost contrazise sau "corectate" de realitate in decadele care au urmat
intemeierii functionalismului. Iata in continuare, intr-o prezentare succinta, aceste predictii.

Integrarea economica nu este un joc cu suma nula, ci fiecare participant are de castigat.

Integrarea economica va conduce la integrare politica. Ei accentueaza pe spillover dinspre

economic spre politic (de la integrare economica spre federalizare) si pun accent pe dezvoltarea
institutiilor supranationale (Parlamentul, care are legitimitate democratica directa, de pilda).

In timp, agenda supranationala va triumfa in fata intereselor manifestate de statele

membre.

Comisia va actiona ca un antreprenor politic, nu doar ca mediator, in sensul de a presa

spre luarea de decizii la nivel supranational.

Curtea Europeana de Justitie va extinde logica dreptului comunitar in mai multe domenii
si va actiona astfel incat sa intareasca integrarea politica.


Parlamentul European (PE) va actiona supranational tot mai mult. Membrii PE vor
dezvolta loialitati europene, vor promova si apara interesele europene in fata celor nationale.

Consiliul de Ministri va fi tot mai mult influentat de negocierile la nivel supranational,

chiar daca prin componenta sa apara / promoveaza interesul national.

Interguvernamentalismul isi are originea in teoriile relatiilor internationale, respectiv in

teoria realista. Conform acesteia, statele-natiune sunt actori principali pe scena internationala,
dezvoltarea relatiilor politice dintre state fiind rezultatul actiunii guvernelor nationale. In cadrul
relatiilor internationale, interguvernamentalismul nu acorda prea multa importanta actorilor
supranationali sau transnationali, carora li se recunoaste utilitatea numai in masura in care
servesc interesele statelor membre. Cu alte cuvinte actorii supranationali nu trebuie sa
urmareasca obiective transnationale si numai satisfacerea celor nationale.
Perioada anilor 70, caracterizata prin termenul de euroscleroza a accentuat caracterul
interguvernamentl al procesului de integrare. Europa s-a confruntat in aceasta perioada cu doua
crize petroliere, cu somaj ridicat, inflatie, scaderea cresterii economice. Asadar in acesta
conjunctura economica nefavorabila, statele membre s-au accentuat tot mai mult pe aspectele
interne. Teoria lui Hoffman a cautat sa explice perioada anilor 60-70, perioada caracterizata prin
stagnarea procesului de integrare europeana si reaparitia sentimentelor nationaliste la nivelul
elitelor din diferite state membre.Cu toate acestea, punctele de vedere exprimate de Hoffman
privind existenta unor High Politics in acele domenii sensibile in care statele membre se
aratau reticente in a ceda parti din suveranitatea nationala, poate fi aplicata si pentru a explica
unele evenimente precum esecul Comunitatii Europene de Aparare.
In concluzie, interguvernamentalismul considera statul natiune ca reprezentand cel mai mare
posesor de putere, prinipal initiator, supervizor si chiar distrigator a procesului de integrare
initiat in afara granitelor nationale. In viziunea acestei teorii, Uniunea europeana seamana mai
mult cu o confederatie. Confederalismul reprezinta un sistem de organizare in care doua sau mai
multe state suverane, isi mentin identitatea, dar confera puteri clar precizate unei autoritati
centrale, din motive legate de securitate , eficienta.
Politica fiscal general
Suveranitatea fiscal se numr printre drepturile suverane fundamentale ale statelor membre
care, n acest domeniu, au conferit Uniunii doar competene limitate. La nivelul UE, politica
fiscal este orientat spre funcionarea lipsit de impedimente a pieei unice; eforturile UE de
continuare a armonizrii n acest domeniu se concentreaz, prin urmare, n principal asupra
impozitrii indirecte. n paralel cu aceste eforturi, UE i intensific lupta mpotriva evaziunii i a
fraudei fiscale, care constituie o ameninare la adresa concurenei loiale i sunt cauza unui deficit
bugetar major. n conformitate cu tratatul, msurile fiscale trebuie adoptate de statele membre cu
unanimitate. n timp ce politica fiscal este influenat, n mare msur, de jurisprudena Curii
Europene de Justiie, Parlamentul European nu dispune, n aceast privin, dect de dreptul de a

fi consultat, excepie fcnd chestiunile bugetare, n cazul crora, n calitatea sa de autoritate

bugetar, Parlamentul mparte competenele decizionale cu Consiliul.
Obiective
Strategia de politic fiscal a UE este explicat n comunicarea Comisiei intitulat Politica n
domeniul impozitrii n cadrul Uniunii Europene prioriti pentru anii viitori
(COM(2001)0260). Fiecare dintre statele membre este liber s-i aleag sistemul de impozitare
pe care l consider cel mai potrivit, cu condiia s respecte normele UE. n acest cadru,
principalele prioriti ale politicii fiscale a UE sunt eliminarea obstacolelor de natur fiscal care
mpiedic activitatea economic transfrontalier, lupta mpotriva concurenei fiscale
duntoare[1] i promovarea unei mai largi colaborri la nivelul administraiilor financiare,
pentru asigurarea controlului asupra fraudei i pentru combaterea acesteia. O mai mare
coordonare a politicii fiscale ar asigura sprijinirea unor obiective de politic ale UE mai largi prin
politicile fiscale ale statelor membre, conform celor mai recente prevederi din Strategia Europa
2020 pentru o cretere inteligent, durabil i favorabil incluziunii.