Sunteți pe pagina 1din 2

Rolul invocatiei

Iar ea vorbind cu el n somn,


Oftnd din greu suspin:
- O, dulce-al nopii mele domn,
De ce nu vii tu? Vin!
Cobori n jos, luceafr blnd,
Alunecnd pe-o raz,
Ptrunde-n cas i n gnd
i viaa-mi lumineaz!

Contempland in fiecare seara Luceafarul, simte o atractie fata de acesta:


"Il vede azi, il vede maine/ Astfel dorinta-i gata". Apropierea dintre ea
si Luceafar se petrece in starea de visare: "Iar ea vorbind cu el in
somn". Fata este dominata de nostalgia cerului si ca atare ridicata
deasupra semenilor. Luceafarul este vazut in dimensiuni exceptionale,
fapt pe care fata il pricepe cu toata micimea ei pamanteana. Luceafarul
este vazut de tanara fata, in sufletul careaia se trezeste dorinta ce se
intruchipeaza in cele doua chemari, care sunt de fapt doua descantece.
Catalina smulge pe Luceafar din cer printr-o formula telurgica, fiidca e
limpede ca astrul nu coboara din propria-i vointa, ci atras de
descantecul fetei: "Cobori in jos, luceafar bland,/ Alunecand pe-o raza,/
Patrunde-n casa si in gand/ Si viata-mi lumineaza!". Fata gasise
intradevar vraja cea nimerita, deoarece Luceafarul, fiind astrul veneric,
nu poate sta nesimtitor la chemarile iubirii.
"Trecu o zi, trecu trei" este un mod de a spune. Secventa care incepe cu
acest vers face parte tot din cea anterioara. Intre ele se afla de fapt o
falsa ruptura, deoarcece visul e acelasi, continuindu-se stereotip. Visul,
respins in prima ipostaza si totusi neelucidat pe deplin, revine,
determinand eul sa plonjeze mai adanc, in al doilea strat al sau. El
pastreaza aceleasi coordonate: fata isi aminteste din nou de motivul
primei visari (memorie onirica interpretata aici ca stare) si este cuprinsa
de aceeasi senzatie tulbure de dor. Invocatia se repeta intocmai, ca si
cum, nemultumita de irealizabilul visului anterior, eroina isi propune
sa-l viseze din nou, pentru al descifra. Stereotipia limbajului face aluzie
insa si la alingvismul sau specific, asa cum este subliniat anterior.
Ambiguitatea sporeste intrucat aventura onirica incepe sa devina
gratuita. Prin repetarea invocatie, se prelungeste starea dilematica,
originara, fara ca poema sa inainteze din punct de vedere liric.
Descantecul Catalinei din "Luceafarul", care atrage, prin rostire in
somn, astrul etern spre timpul si spatiu masurat al existentei umane,
adica "in jos", inspre materie, este reluat de Nichita Stanescu in "Sa nu
se sparga gheata", dar somnul inspre care este atras aici Luceafarul
(semn al memoriei noastre atanice, patrunzand "prin evuri, prin evi")
este mult mai adanc, e somnul de dincolo de existenta, de dincolo de
spaima de a fi, de dincolo de cenusa lumilor stinse, pentru ca depaseste
nivelul de existenta a materiei si se cufunda in hauturile somnului
primordial, luminandu-le auroral.
"Coboara in jos luceafar bland
dincolo de materie

unde dorm aiurind


si nu se mai sperie
stramosii stramosilor nostri muriti
ramasi in urma, in urma
ingeri iubiti
falfaiti deasupra in turma"

S-ar putea să vă placă și