Oftnd din greu suspin: - O, dulce-al nopii mele domn, De ce nu vii tu? Vin! Cobori n jos, luceafr blnd, Alunecnd pe-o raz, Ptrunde-n cas i n gnd i viaa-mi lumineaz!
Contempland in fiecare seara Luceafarul, simte o atractie fata de acesta:
"Il vede azi, il vede maine/ Astfel dorinta-i gata". Apropierea dintre ea si Luceafar se petrece in starea de visare: "Iar ea vorbind cu el in somn". Fata este dominata de nostalgia cerului si ca atare ridicata deasupra semenilor. Luceafarul este vazut in dimensiuni exceptionale, fapt pe care fata il pricepe cu toata micimea ei pamanteana. Luceafarul este vazut de tanara fata, in sufletul careaia se trezeste dorinta ce se intruchipeaza in cele doua chemari, care sunt de fapt doua descantece. Catalina smulge pe Luceafar din cer printr-o formula telurgica, fiidca e limpede ca astrul nu coboara din propria-i vointa, ci atras de descantecul fetei: "Cobori in jos, luceafar bland,/ Alunecand pe-o raza,/ Patrunde-n casa si in gand/ Si viata-mi lumineaza!". Fata gasise intradevar vraja cea nimerita, deoarece Luceafarul, fiind astrul veneric, nu poate sta nesimtitor la chemarile iubirii. "Trecu o zi, trecu trei" este un mod de a spune. Secventa care incepe cu acest vers face parte tot din cea anterioara. Intre ele se afla de fapt o falsa ruptura, deoarcece visul e acelasi, continuindu-se stereotip. Visul, respins in prima ipostaza si totusi neelucidat pe deplin, revine, determinand eul sa plonjeze mai adanc, in al doilea strat al sau. El pastreaza aceleasi coordonate: fata isi aminteste din nou de motivul primei visari (memorie onirica interpretata aici ca stare) si este cuprinsa de aceeasi senzatie tulbure de dor. Invocatia se repeta intocmai, ca si cum, nemultumita de irealizabilul visului anterior, eroina isi propune sa-l viseze din nou, pentru al descifra. Stereotipia limbajului face aluzie insa si la alingvismul sau specific, asa cum este subliniat anterior. Ambiguitatea sporeste intrucat aventura onirica incepe sa devina gratuita. Prin repetarea invocatie, se prelungeste starea dilematica, originara, fara ca poema sa inainteze din punct de vedere liric. Descantecul Catalinei din "Luceafarul", care atrage, prin rostire in somn, astrul etern spre timpul si spatiu masurat al existentei umane, adica "in jos", inspre materie, este reluat de Nichita Stanescu in "Sa nu se sparga gheata", dar somnul inspre care este atras aici Luceafarul (semn al memoriei noastre atanice, patrunzand "prin evuri, prin evi") este mult mai adanc, e somnul de dincolo de existenta, de dincolo de spaima de a fi, de dincolo de cenusa lumilor stinse, pentru ca depaseste nivelul de existenta a materiei si se cufunda in hauturile somnului primordial, luminandu-le auroral. "Coboara in jos luceafar bland dincolo de materie
unde dorm aiurind
si nu se mai sperie stramosii stramosilor nostri muriti ramasi in urma, in urma ingeri iubiti falfaiti deasupra in turma"
