Sunteți pe pagina 1din 3

Evanghelia Duminicii a 5-a dupa Rusalii: In vremea aceea, trecand Iisus dincolo, in

tinutul Gadarenilor, L-au intampinat doi demonizati care ieseau din morminte, atat de
cumpliti, incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea. Si, iata, au inceput sa strige si sa zica:
Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa ne
chinuiesti? Departe de ei era o turma mare de porci, pascand. Iar demonii Il rugau, zicand:
Daca ne scoti afara, lasa-ne sa intram in turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceti-va! Iar ei,
iesind, s-au dus in turma de porci. Si indata toata turma s-a aruncat de pe tarm in mare si a
pierit in apa. Iar pazitorii au fugit si, ducandu-se in cetate, au spus toate cele intamplate cu
demonizatii. Si, iata, toata cetatea a iesit in intampinarea lui Iisus si, vazandu-L, L-au rugat sa
plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrand in corabie, a trecut marea si a venit in cetatea Sa.
(Matei 8, 28-34; 9, 1)
Smerit si atent, Acesta refuza mereu pe diavol in a-i face reclama gratuita prin exorcizarea lui.
Ce stie sigur Hristos, si vai noi am uitat cu totul, este faptul ca diavolul nu-i nici metafora nici
gluma, ci nenorocita realitate care, cu tupeul specific adancului de intuneric de unde-si trage
paruta tarie, ataca omul, il injoseste trecandu-l din robia binecuvantata a libertatii in Hristos,
in sclavia simturilor si a nesimtirii duhovnicesti. A
Atunci cand vrea sa-si bata joc de creduli, diavolul arunca in fata paruta lui vulnerabilitate,
folosindu-se de minciuna sa preferata: aceea ca el, el nu exista. In tinutul Gherghesenilor,
vecin in reactie cu acela al Gadarei, nu poate fi indecent ca de obicei, caci dinaintea lui sta
Hristosul Cel viu. Smecher, ca orice invirtit spiritual, diavolul, tatal minciunii, foloseste un
adevar in care sa-si ascunda minciuna. Marturiseste pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu",
bazandu-se pe unul dintre cele mai vechi tertipuri. Mincinosul care rosteste un adevar nu
poate fi crezut ca spunand adevarul. Desi si dracii cred si se cutremura", soiul acesta de draci
nu este unul marturisitor, caci se aseamana cu aceia care numai din rostirea cu buzele a
numelui Domnului si-au format convingerea ca dau marturia completa, uitand ca mai presus
de rostire este rostuirea vietii dupa fericitele porunci ale Mintuitorului, fericirile ce s-au facut
chei de judecare intru Imparatia lui Dumnezeu. Palavragiu fara pereche, barfitor de elita,
diavolul arunca momeala Domnului. Ca si cum Hristos n-ar stiut ce se afla in dulceata parsiva
a glasului diavolului, acesta cosmetizeaza hidosenia sa cu dialogul, aratandu-se ideologul
dintii al falsei tolerante si a drepturilor...porcilor.
Tertipul lui tine, comunitatea fiind ranita in turma sa, astazi i-am spune in constructia ei
economica, reactia pagubitilor, virulenta si paguboasa, subliniind, a cata oara, cam cat
valoreaza sufletul unui aproape: cat o turma de porci, dar nu mai mult. Sfantul Ioan Gura
de Aur vedea aici, in ingaduirea dialogului si transferarea in turma a diavolului, semnul
marinimiei Domnului, a nadejdii Sale ca macar asa, in trup de animal, diavolul va avea o
sclipire de ascultare. Desi n-a fost asa, cel care a pierdut n-a fost Vindecatorul ci pururea
nevindecatul si noi, paznicii nestramutati ai Gherghesenilor si turmei prin care acestia au
intrat in istoria lumii. Cei cu gura mare, care preferam bucuria marunta a muzicii grohaiturilor
ce ne insotesc proprietatea, vuietului Duhului Sfant, care nu ne mai bucuram de intoarcerea
unui semen printre cei vii intru normalitate, raniti mereu fiind de dorinta de a avea, de a
dispune, de a manca si a bea, de a avea de dragul lui a fi. Scoaterea dintre artefactele
cimitirului ce ni-i viata de catre Hristos, aproape ne irita, in raport cu traiul linistit pe care ni-l
asigura pastorirea porcinelor ce ne pasc miristile sufletului.
Actuala si smerita, intimplarea din marginea de cimitir a Gherghesenilor e valabila si-n miezul
lumii de astazi. Caci in cate randuri nu ne-a cercetat Hristos dezrobindu-ne de obscuritatile
unei vieti usoare pentru a ne recalibra forta de mantuire, explicandu-ne ca valoram mai mult
decat punem pret noi insine pe noi, mai mult decat turma de porci ce ne sunt interese
mincinoase si de complezenta. Hristos nu face minuni pentru a da bine, caci nu indeplineste
rolul lui Dumneze ci El Este Dumnezeu. Dovedind coeziune cu Tatal, in Duhul Sfant, Domnul

Iisus Hristos nu-si ascunde dumnezeirea in marturia mincinosului ci in intima farimitare a


zidurilor de interes prin care ne delimitam interesele. Caci acolo unde nu este coeziune in
interese, fascinant in minciuna, se arata diavolul, specialistul mantirii cu seninatate. Ori, ce
lectie este aceasta pentru noi. Care nu mai cultivam porci, dar crestem, sporim in cultura de
turma, care ne ingrijim cimitirul ultimativ al falselor noastre valori sporind in cirtirea minunii
lui Dumnezeu, care vedem pe Acesta oriunde, numai acolo unde este nemaizarindu-l de mult.
Noi, admiratorii turmei ce se-neaca in lacul propriilor orgolii, opozantii lui Hristos
Vindecatorul, Exorcistul.
Iesind din Ghergheseni, Domnul trece marea inapoi. Poate ca acum ne mai salveaza pe cate
unul legat in obezi, locuitor al cimitirului. De ne vom vedea prapaditi porcii pe care-i credem
valorosi, mai valorosi decat oamenii, cum vom reactiona? Caci El, trecand marea inapoi, s-ar
putea sa fi luat o cale spre noi. Grija la bucuria prin care ne facem partasi vizitei Lui.
Parintele Constantin Necula

II

"L-au rugat sa iasa din hotarele lor..."


(Duminica a V-a dupa Rusalii; Matei 8,28-34)
Impreuna cu Hristos in Gadara. Nu fara emotii, caci pe parcurs, capitolul VIII de la Matei neo dovedeste: El vindeca un lepros (2-4); pe sluga sutasului, care in Duminica ce a trecut ne-a
fost hrana si icoana duhovniceasca (5-13); vindeca pe soacra lui Petru (14-15) si-apoi pe
"multi demonizati" care, o data adusi inaintea Lui, "El a scos duhurile prin cuvant si pe toti cei
bolnavi i-a vindecat" (v. 16); Apostolul Evanghelist vazand si aici implinirea unei proorocii,
aceea din Isaia 53,4 si urmatoarele: "Acesta neputintele noastre le-a luat si neputintele noastre
le-a purtat". Ba, mai mult, dupa ce - s-o recunoastem! - vindeca boli care par absolut
nevindecabile, la trecerea marii cearta furtuna care se iscase (marea si vanturile, deopotriva) si
"s-a facut liniste mare" (v. 26), spre uimirea oamenilor: "Cine este Acesta, ca si vanturile si
marea asculta de El?" (v. 27).
Ei bine, cu Acest Hristos intram in Gadara. Un tinut in regiunea Decapolei, in sud-estul Marii
Galileii, strabatut de raul Iarmucului, tinut renumit pentru evenimentul pe care-l aduce
Evanghelia inaintea noastra. Putem banui ca Hristos Domnul nu strabatuse tinutul, caci daca
ar fi facut-o, diavolul stia ca Si-ar fi facut lesne ucenici. De aceea-L intampina indata,
tulburandu-ne si pe noi, ca pe Apostoli, cu "cei doi demonizati iesind din morminte, atat de
infricosatori, incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea" (v. 28). Si pentru a intelege pe
deplin gestul Domnului, care se va implini sub ochii nostri, trebuie sa ne-aducem aminte cat
de infricosator sapa pacatul pecetea sa pe fata umana, intr-ale trupului ca si intr-ale sufletului
si, mai apoi, sa ne-aducem aminte cat de spurcat socoteau evreii cei vechi spatiul unde-si
ingropau mortii, loc insalubru nu doar in ce priveste starea fizica, ci si cea spirituala. Putem
dar banui ca acea "cetate de scapare" fusese ultimul refugiu pentru cei doi demonizati, care-si
pastrasera parte din sensibilitatea umana, cata vreme aleg un spatiu in care - conform Legii lui
Moise - nimeni dintre vii n-ar prea fi avut ce cauta. Oare aceasta ultima scanteie de divinitate
sa-I fi atras atentia lui Hristos? Parintele Staniloae zice (in cartea Iisus Hristos sau Restaurarea
omului) ca oricat de cazut ar fi omul in noroiul pacatelor, el tot mai pastreaza ceva din
sclipirea chipului slavei lui Dumnezeu. Un fel de banut de aur care, chiar in mocirla drumului,

adancit de calcaiul grabit al trecatorului, poarta cu sine efigia celui care l-a emis (emitentului).
Si-odata spalat, poate fi repus pe piata, avandu-si valoarea dintai. Aceasta "sclipire umana"
este cea care-L cheama pe Hristos. Si dracii inteleg aceasta! Strigatul lor grozav - daca
oamenii locuiti de ei erau atat de grozav-urati, cat de nedescris de urati vor fi ei! - ramane in
litera Evangheliei ca o preinchipuire a pogorarii la Iad: "Ce este noua si Tie, Iisuse, Fiul lui
Dumnezeu? Venit-ai aici mai inainte de vreme, ca sa ne chinuiesti?" (v. 29) Caci, in lumina pe
care o da Duhul Sfant asupra pericopei Evangheliei, aici aflam "cheia" pe care Hristos o
aplica in pogorarea la Iad: dragostea Lui netarmurita, dorinta de a cuprinde cu lumina
intunericul, dorinta de a topi in bucurie toata intristarea. Dialogul care urmeaza intre Hristos si
diavoli - spune Sf. Ioan Gura de Aur - consemneaza aceeasi dragoste a Creatorului pentru
toata creatura, alungarea in porci fiind inca o sansa acordata diavolilor de a se smeri, cerandusi mantuirea. Dar cum ei tocmai aceasta nu pot, aleg calea iesirii in ingamfare din lumea
aceasta, atat de des laudata si filosofata sinucidere. Poate aici, mai mult ca in alte parti ale
Sfintei Scripturi, vedem cel mai bine cine sunt aceia care alunga viata in moarte, prin
nesupunere la porunca lui Hristos. O turma intreaga (v. 32), repezindu-se de pe stanca in
mare, "piere in apa". Ochii nostri nu vad, dar lucrul acesta se intampla in fapt cu fiecare Botez
si cu fiece sfintire cu apa ce poarta in ea harul si lucrarea Treimii celei de o Fiinta. Caci
Hristos exorcizeaza locurile acelea ca sa ne invete mereu ca putem - in numele Lui - sa facem
aceasta, pentru re-normalizarea si resacralizarea spatiilor in care traim.
Drept lectie insa, noua ni se cuvine sa remarcam reactia turmarilor si a intregii cetati, care,
"iesind in intampinarea lui Iisus si vazandu-L, L-au rugat sa plece din hotarele lor" (v. 34).
Atitudine care ne cam "suna", cata vreme noi insine credem mai lesne in valoarea
exceptionala a averilor pe care le avem, nepunand prea mare pret pe "aproapele" - averea pe
care, in fond, Dumnezeu ne-a daruit-o cel mai la indemana, moneda de schimb cea mai de
pret. Caci se simte in glasul Evanghelistului si te cuprinde amareala nu doar vazand si auzind
"reactia Gadarei", ci gandindu-te, tu, tu de cate ori n-ai precupetit efortul Imparatiei de dragul
cate unei "cocine" parute a fi importante...
Boala veche pare aceasta lipsa de discernamant in ceea ce priveste valoarea umana! Pana azi
cainii si pisicile au mai mare pretuire, prin hotarari umane, decat copiii sau mamele lor; pana
astazi - ca un glas ce striga in pustie, gatind calea celei de-a doua veniri - Biserica are in
lacrima rugaciunii ei amareala ca au devenit mai importante, pentru Gadarele moderne, toate
celelalte institutii umane, pe cand ea, darul Rusaliilor, este mereu anulata, eludata, diluata si
lasata in afara preocuparilor. Mereu scotand pe diavoli din turma de mentalitati indracite,
lucrarea Bisericii face paguba "partii din lume ce s-ar vrea mai mult a aceluia decat a
Acestuia" (Denis de Rougemont), dar care mereu se-ascunde in spatele unui crestinism precar,
de ochii lumii celeilalte.
Iisus trece dincoace (Mt 9, 1). Se intoarce in hotarele care-L admit si-I cer mai departe
lucrarea Sa. Sa ramanem si noi intre ele!