Sunteți pe pagina 1din 35

Tema Nr. 1.

- Abordări conceptuale

Accepţiuni ale integrării economice:

 Integrarea poate fi înţeleasă ca un proces sau ca o stare de fapt;

 Obiectul integrării îl pot reprezenta: populaţii, zone geografice, pieţe, producţii de bunuri,
resurse,

 Există un larg consens în rândul specialiştilor cu privire la următoarele aspecte:

– faptul că integrarea economică se referă la diviziunea muncii şi la specializarea


intra şi internaţională.

– integrarea presupune mobilitatea şi libertatea de circulaţie a bunurilor, serviciilor,


capitalurilor şi forţei de muncă sau a tuturor acestora;

– integrarea este în strânsă corelaţie cu tratamentul comercial diferenţiat şi chiar


discriminatoriu în ce priveşte originea şi destinaţia mărfurilor şi factorilor de
producţie.

Filozofii integrative

Neofuncţionalismul

 Integrarea va începe în sectoare din “zona low politics” care trebuie să fie strategice
d.p.v. economic;

 Se va crea o “înaltă autoritate” care să supraveheze procesul de integrare (tehnocraţi)

 Integrarea unor sectoare va crea presiuni pentru integrarea altor sectoare;

 Grupurile naţionale de interese îşi vor orienta loialitatea şi acţiunile de lobby către noul
centru de decizie,

 Creşte complexitatea reglementărilor şi devin necesare arhitecturi instituţionale comune;

 La început integrarea politică are un rol secundar.

Interguvernamentalismul

 Suveranitatea aparţine statului-naţiune, chiar dacă acesta optează să o exercite în


comun la nivel european (regional).

 Actorii supranaţionali vor avea mai puţină importanţă decât guvernele naţionale atunci
când se decide viitorul grupării.

 Integrarea economică nu conduce automat la cea politică conform schemei


neofuncţionaliste.

1
 Vor trebui să prevaleze dimensiunile politice şi interesul naţional.

 Identitatea şi loialitatea naţională nu sunt foarte predispuse la schimbare.

Multi-level governance

 Identificarea măsurilor de politică sectorială şi macroeconomică generală este partajată


la diverse niveluri de decizie.

 Guvernele naţionale menţin un rol decizional important dar controlul se delocalizează la


nivel supranaţional.

 Suveranitatea naţională individuală se diluează în acest proces decizional colectiv şi


instituţiile supranaţionale au un rol autonom care nu derivă din cel de reprezentanţi ai
guvernelor naţionale.

 Apar anumite pierderi de control în procesul decizional ca urmare a majorităţii


calificate.

Se poate vorbi de integrarea statică şi de integrarea dinamică.

 Integrarea statică reprezintă o stare de fapt în care componentele unei


economii compozite nu mai sunt în mod semnificativ delimitate prin frontiere
economice, ci funcţionează interdependent, maximizând efectele sinergice.

 Integrarea dinamică presupune eliminarea treptată a frontierelor economice


dintre statele participante, acestea fuzionând într-un ansamblu funcţional mai
cuprinzător.

Raţiunile pentru care integrarea începe cu piaţa bunurilor:

 Armonizarea între interesele sectoarelor care solicită protecţie şi înclinaţia


consumatorilor spre liber schimb este mai facilă în cadrul unei grupări integraţioniste.

 Se pot folosi instrumente alternative (politici de ajustare structurală, bariere netarifare,


proceduri administrative) pentru a interveni la nivelul proceselor economice.

 Aspecte esenţiale de politică economică (creşterea economică sau redistribuirea


veniturilor) sunt mai fezabile dacă se păstrează la nivel naţional.

Jan Timbergen distinge:

 Integrarea negativă (eliminarea obstacolelor)

– presupune dereglementarea structurală;

– eliminarea obstacolelor comerciale;

2
– paşi mărunţi, obiective clar definite care devin obligatorii pentru guverne,
companii şi cetăţeni;

– nu implică decizii permanente ale unei infrastructuri decizionale);

 Integrarea pozitivă (crearea de condiţii egale de funcţionare a componentelor integrate)

– crearea de condiţii egale pentru funcţionarea componentelor economice,

– participare mai activă, permanentă şi flexibilă,

– obligaţiile sunt definite mai generic,

– este in principal domeniul politicii şi al birocraţiei şi nu al rigurozităţii,

– implică crearea de instituţii comune.

Stadii ale integrării : Zona de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună; uniunea
economică; uniunea monetară; uniunea economică deplină; uniunea politică.

La nivelul grupărilor integraţioniste se pot identifica următoarele efecte:

 Sporirea eficienţei producţiei ca urmare a adâncirii proceselor de specializare intra şi


intersectoriale în conformitate cu legea avantajelor comparative.

 Creşterea nivelului producţiei datorită unei mai bune valorificări a efectelor economiei de
scară.

 Întărirea forţei de negociere în cadrul tratativelor internaţionale.

 Accentuarea transformărilor la nivelul eficienţei şi a concurenţei, multiplicate de avansul


tehnologic obţinut prin eforturi comune.

 Mobilitatea factorilor de producţie între ţările participante la grupare.

 Coordonarea politicilor monetare şi fiscale.

 O mai bună ocupare a forţei de muncă, rate mai înalte de creştere economică şi o mai
bună redistribuire a veniturilor.

Elementele de care depind crearea sau extinderea unei grupări integraţioniste

 Interesele strategice ale autorităţilor guvernamentale din ţările participante. (Ţările mari
nu obţin câştiguri foarte mari din alianţele cu ţări ce au pieţe limitate sau pot exista ţări
ce nu obţin câştiguri semnificative din integrare Elveţia Norvegia )

 Grupurile de interese din ţările membre. (Sindromul “aceasta este piaţa noastră” –
NAFTA – industria auto)

3
 Autorităţile guvernamentale din ţările terţe. (Acceptarea ideii la nivelul autorităţilor
concurente)

 Grupurile de interese din ţările terţe. (Potenţialele câştiguri obţinute de acestea)

Motivele pentru care U.E. prezintă trăsăturile caracteristice ale unei federaţii

 Este un sistem de guvernanţă cu cel puţin două niveluri de sine stătătoare.

 Prin Tratate acestor niveluri le sunt conferite jurisdicţie şi resurse adecvate.

 Tratatele prevăd un sistem de “guvernare în comun” în acele domenii în care se


suprapun competenţele naţionale şi comunitare.

 Dreptul comunitar prevalează în raport cu cel naţional,

 Legislaţia europeană este adoptată prevalent prin majoritate ceea ce angajează ţările
membre uneori împotriva voinţei lor.

 Compoziţia şi procedurile instituţiilor europene se bazează pe principiile reprezentării


majoritare asigurând şi reprezentarea opiniilor minoritare.

 U.E. nu este nici federaţie nici confederaţie - este ceva ce nu a mai fost descris până
acum ( objet politique non-identifie)

Tema Nr. 2 - Dinamica procesului de integrare europeana

 În 1951 prin Tratatul de la Paris s-a lansat CECO, care a avut la bază, cu precădere,
determinanţi politici. Tratatul viza în principal:

 Realizarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului;

 O înaltă Autoritate avea ca sarcină principală, să stabilească preţuri minime, cote


naţionale de producţie şi să întărească legislaţia în domeniul concurenţei;

 CECO a presupus o coordonare a proceselor investiţionale, eliminarea taxelor


vamale şi a altor bariere cu efect echivalent, precum şi armonizarea măsurilor
de stimulare a producţiei;

 Între ţările fondatoare ale CECO s-a negociat o Comunitate europeană pentru
apărare şi o Comunitate politică;

 În 1955 s-au elaborat proiectele privind crearea unei Pieţe Comune compuse din CEE
şi EURATOM, care s-a consacrat în 1957 prin semnarea tratatelor constitutive la Roma;

 La început cele trei Comunităţi au avut arhitecturi instituţionale separate, dar începând
cu anul 1967, printr-un tratat de fuziune instituţională, s-a ajuns la un singur Consiliu,

4
Parlament, Comisie Executivă, Curte de Justiţie, constituind ceea ce s-a numit
Comunităţile Europene, devenite, prin Tratatul de la Maastricht –Uniunea Europeană.

Etapa –Uniune vamală

 Eliminarea completă dar treptată a taxelor vamale de import şi export la produsele


industriale şi agricole;

 Eliminarea treptată a restricţiilor cantitative şi a altor bariere cu efect echivalent;

 Instituirea unui sistem unitar de impozite interne indirecte;

 Adoptarea unui tarif vamal comun şi a unei legislaţii vamale unitare;

 Armonizarea reglementărilor cu privire la concurenţă la nivelul întregului spaţiu


integrat;

Principalele momente ale redefinirii:

 1973 – CE se extind prin aderarea Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei;

 1981- aderă Grecia;

 1986 – CE se lărgeşte spre sud prin aderarea Spaniei şi a Portugaliei;

 1987 – intră în vigoare, după ratificare, Actul Unic European care pune bazele Pieţei
Unice Interne a “celor patru libertăţi”;

 1993- intră în vigoare TUE;

 1995- aderă Austria, Finlanda şi Suedia;

 1 mai 2004 – UE se extinde cu încă 10 membrii.

 1ian 2007 – adera Romania si Bulgaria

Lecţii desprinse din evoluţia procesului de integrare europeană:

1. În momentele de recesiune economică, Comisia a avut rolul principal în păstrarea


înclinaţiei spre adâncirea integrării;

2. Comisia a rezistat tentaţiei de a exacerba rolul reglementărilor comunitare peste limita


de acceptabilitate a guvernelor naţionale. Acest comportament s-a tradus în:

 Obţinerea parteneriatului companiilor cu privire la calendarul acţiunilor


întreprinse;

 Obţinerea acordului tuturor ţărilor membre cu privire la toate componentele


programelor lansate;

5
 Refuzul de a da o anumită ordine de prioritate unor obiective,

 Evaluarea atentă a dimensiunii bugetare a obiectivelor şi a aspectelor sensibile;

3. Cea mai mare atracţie gravitaţională, UE a exercitat-o iniţial asupra ţărilor membre ale
AELS pentru ca ulterior aceeaşi atracţie să fie exercitată faţă de ŢECE;

4. Tratatul de la Maastricht a adăugat la dimensiunea economică – o dimensiune


referitoare la AIJ şi la PESC (la nivel interguvernamental) consacrând însă “geometria
variabilă”

5. Integrarea europeană se va adânci , îşi va lărgi arealul geografic şi va reuşi pentru că


arhitecţii săi s-au dovedit realişti când au stabilit ce şi când se va realiza;

6. În tot procesul de integrare au prevalat compromisul şi pragmatismul şi, deşi


maximizarea bunăstării a fost o condiţie esenţială, artizanii integrării au operat deseori
cu “optimul de gradul doi” evitând stagnarea sau regresul procesului.

Contextul economic care a condus la Actul Unic Vest-European

 S-a semnat AUE adoptat în iunie 1985, ratificat de cele 12 ţări membre în
perioada 1986-1987, şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

 Actul Unic introduce noţiunea de “spaţiu fără frontiere” concept mai larg decât
cel de “piaţă comună”;

 Se preconiza realizarea până în anul 1992, a unei “mari pieţe interne ca element
central al unei strategii de relansare a construcţiei europene”;

 Obiectivul creării PUI depăşea limitele “economicului” vizând şi dezvoltarea unui


sentiment al europenilor că aparţin aceluiaşi ansamblu în interiorul căruia vor
putea circula liber, fără formalităţi, vor putea studia şi munci acolo unde îşi
doresc;

Obiectivele PUI:

 Trecerea la majoritatea calificată în procesul de adoptare a deciziilor în cadrul


Consiliului ministerial;

 Coeziunea economică –crearea condiţiilor ca fiecare membru să depună eforturi de


a-şi conduce politica economică într-un mod convergent cu cele ale partenerilor,
contând pe sprijin din partea organismelor comunitare;

 Armonizarea politicilor sociale –posibilitatea organelor comunitare de a adopta şi


implementa reglementări în domeniul social, vizând armonizarea condiţiilor de
muncă şi de viaţă ale cetăţenilor din ţările membre;

6
 Coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologică – ale statelor membre
cu sprijin multilateral comunitar, inclusiv financiar;

 Cooperarea monetară;

 Sporirea competenţelor Parlamentului European; - ales prin vot universal direct (din
1979) care primeşte puterea de a amenda deciziile adoptate cu majoritate calificată;

 Consolidarea rolului executiv al Comisiei;

Piaţa Unică Interna(PUI) presupune :

 Libera circulaţie a capitalurilor, forţei de muncă, bunurilor şi serviciilor,

 Înlăturarea controalelor la frontierele interne ale comunităţilor;

 Armonizarea ratelor TVA;

 Recunoaşterea reciprocă a standardelor şi a procedurilor de certificare a calităţii,

 Dreptul de reşedinţă fără deţinerea obligatorie a unui loc de muncă.

 Politică comercială autentic comună (nu doar tarif vamal comun);

 Control comunitar asupra politicii concurentiale;

 Fonduri structurale sporite;

 Majoritate calificată în Consiliu.

Libera circulaţie a bunurilor

 A presupus în primul rând suprimarea frontierelor vamale interne.

 În 1979, CEJ a generalizat principiul recunoaşterii reciproce

 În timp CE a dezvoltat un proces de uniformizare a normelor tehnice bazat pe 3 piloni:

• Armonizarea reglementărilor naţionale care consta în stabilirea unor


standarde minime privind protecţia sănătăţii şi a mediului;

• Elaborarea unor norme şi standarde unice europene de către


organismele europene de standardizare;

• Aplicarea generalizată a principiului recunoaşterii reciproce pentru


produsele pentru care nu s-au adoptat standarde comune sau nu s-a
produs armonizarea normelor naţionale.

7
 În 1993, Consiliul Ministerial a decis aplicarea generalizată a principiului aplicării TVA
la locul de origine proces care urma să se realizeze în două etape în perioada 1993-
1997;

 Din 1997, se aplică generalizat principiul facturării la locul de origine al produsului.

Libera circulaţie a persoanelor

Principiile Cartei Comunitare a Drepturilor Sociale Fundamentale:

 Dreptul de a munci în oricare ţară membră a UE;

 Libertatea de a alege o profesie şi dreptul la un salariu corespunzător;

 Dreptul la condiţii de muncă şi de viaţă îmbunătăţite;

 Dreptul la protecţie socială în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale;

 Dreptul la liberă asociere şi la negocieri colective;

 Dreptul la pregătire profesională;

 Dreptul bărbaţilor şi femeilor la tratament egal;

 Dreptul lucrătorilor la informare, consultare şi participare;

 Dreptul la protecţia sănătăţii şi securităţii muncii;

 Protecţia copiilor şi a adolescenţilor;

 Un standard de viaţă decent pentru persoanele vârstnice;

 Integrarea socială şi profesională îmbunătăţite pentru persoanele cu diverse


disabilităţi.

Libera circulaţie a serviciilor

 Deşi sectorul serviciilor ocupă peste 60% din forţa de muncă, liberalizarea acestuia s-a
produs mai lent;

 Tratatul cu privire la Uniunea Europeană reglementează principiul liberalizării serviciilor


sub două forme:

o Dreptul de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat în


scopul prestării unui serviciu;

o Prestarea de servicii, transfrontalier, fără a fi necesară deplasarea prestatorului.

8
 Libertatea de prestare a serviciilor este valabilă pentru cetăţenii statelor membre care
sunt domiciliaţi pe teritoriul altui stat membru. Aceste două condiţii sunt cumulative.

 Dreptul comunitar clasifică serviciile în:

o Servicii active;

o Servicii pasive;

o Servicii de corespondenţă.

Efecte ale PUI

 Intensificarea concurenţei între companiile care activează în toate sectoarele;

 Accelerarea ritmului restructurării în industrie, ceea ce conduce la creşterea


competitivităţii la nivel internaţional;

 Diversificarea gamei de produse şi sericii şi oferirea lor la preţuri mai reduse;

 Rapiditate mai mare şi costuri mai reduse pentru livrările transfrontaliere;

 Mobilitate în creştere pentru forţa de muncă;

 Crearea de noi locuri de muncă în ţările membre,

 Creşterea suplimentară a veniturilor;

 Intensificarea convergenţei şi coeziunii economice între diversele regiuni ale UE;

Tema Nr 3 - Structuri instituţionale şi procesul decizional în cadrul Uniunii Europene

U.E. este un subiect atipic de drept internaţional public pentru că:

 Îi lipseşte un precedent istoric.

 Deşi este un proces progresiv şi ireversibil nu are încă o identitate clar precizată.

 Provoacă statutele organizaţiilor economice şi politice internaţionale.

 Întreţine raporturi diplomatice de un tip particular cu majoritatea statelor lumii.

 Participă la activităţile unor organisme internaţionale negociind şi încheind tratate.

 Nu are structuri politice standard şi nici un pact constituţional autentic funcţionând pe


baza unor tratate interguvernamentale.

 Nu exercită într-o manieră electorală anumite abilităţi.

 Nu are un guvern în adevăratul sens al cuvântului.

9
Confruntaţi cu dilemele instituţionale juriştii au croit un lanţ decizional conform căruia

 Comisia propune şi pune în aplicare legislaţia comunitară;

 Consiliul împreună cu Parlamentul sau după consultarea acestuia adoptă deciziile;

 Curtea de Justiţie verifică compatitbilitatea reglementărilor cu textele tratatelor şi


soluţionează eventualele litigii.

Noua arhitectură instituţională trebuie să promoveze următoarele deziderate:

 Rezolvarea disfuncţionalităţilor constatate la nivelul instituţiilor comunitare;

 Redefinirea şi modernizarea unor politici sectoriale comune sau chiar renunţarea la


unele dintre ele;

 Adaptarea la exigenţele extinderii, la provocările globalizării şi la presiunile spaţiului şi


timpului;

 Atenuarea deficitului democratic al grupării

Consiliul European

 Este cel mai înalt for decizional al U.E.

 A fost instituţionalizat prin Actul unic;

 Se compune din şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre şi din preşedintele


Comisiei;

 Funcţia sa principală este de a conferi impulsul politic necesar adoptării deciziilor;

 Aspectele majore aflate, în decursul timpului, pe agenda sa de lucru au fost:

• Alegerea prin vot a Parlamentului;

• Lansarea S.M.E. Şi apoi a U.E.M.

• Reforma principalelor politici sectoriale;

• Extinderea grupării;

• Problematica ambientală;

• Acordarea de asistenţă diferitelor tipuri de ţări asociate.

Consiliul UE (Consiliul Ministerial)

 Este organismul decizional cel mai important;

10
 Se compune din miniştrii ţărilor membre în funcţie de domeniile aflate în dezbatere;

 În condiţiile unui panel de domenii, de mai mare complexitate, Consiliul se reuneşte la


nivelul miniştrilor de externe;

 Fiecare ţară membră are un reprezentant permanent la nivelul organismelor comunitare


cu rang de ambasador;

 Aceşti reprezentanţi se reunesc în COREPER pentru a pregăti lucrările Consiliului;

 Preşedenţia Consiliului revine prin rotaţie, la intervale de 6 luni, fiecărei ţări membre, iar
reuniunile la orice nivel sunt prezidate de reprezentanţii ţării care deţine preşedenţia
semestrială.

 Statele membre au conferit rolul esenţial Consiliului pentru a-şi salvgarda interesele
specifice.

 Romania dispune in cadrul CUE de 14 voturi (din totalul de 345 )

 Conform Tratatului de la Nisa majoritatea calificată va fi de cel puţin 170 de voturi din
237 plus un număr minim de 8 state membre care să deţină cel puţin 62% din populaţia
U.E.

Comisia europeană

 Comisia este braţul executiv al U.E. (Jucând un rol oarecum similar cu un guvern
naţional)

 Are două domenii principale de responsabilitate (dezvoltarea economică şi


implementarea legislaţiei comune);

 Preşedintele Comisiei este desemnat prin acordul comun al guvernelor statelor membre
după o consultare prealabilă a Parlamentului;

 Guvernele îşi desemnează reprezentanţii în Comisie consultându-se cu preşedintele


acesteia;

 Comisia în ansamblul său se supune validării prin vot Parlamentului European;

 În structura actuală Comisia are 27 de comisari;

 Generalul De Gaulle îi numea pe comisari: apatrizi, tehnocraţi şi iresponsabili.

 De la 1 ian 2007, Delegatia s-a transformat in Reprezentanta. Actualul sef al


Reprezentantei este dl. Nicolae Idu.

Conform Tratatelor Comisiei i-au fost atribuite următoarele roluri :

11
 A reprezentat permanent echilibrul funcţional între celelalte instituţii europene,
monitorizând stările tensionale şi oferind de cele mai multe ori soluţii adecvate;

 S-a constituit în organismul coordonator al trecerii de la un stadiu de integrare la altul şi


de la o formulă la alta;

 A fost multă vreme singurul iniţiator al legislaţiei comunitare reuşind să orienteze


legislaţia comunitară şi să asigure compatibilitatea dintre acquis-ul comunitar şi textele
de Tratat;

 A fost un riguros “gardian” al îndeplinirii de către statele membre şi celelalte instituţii


comunitare a angajamentelor comune;

 Este executivul U.E. Prin adoptarea măsurilor de aplicare a legislaţiei comunitare,


utilizarea fondurilor din bugetul comun, gestionarea politicilor sectoriale şi a programelor
comune;

 Este purtătorul de cuvânt al U.E. in cadrul negocierilor internaţionale.

Reforma Comisiei-vizează:

 O cultură bazată pe servicii:

• Crearea unui comitet pentru standarde specifice vieţii publice care să acorde
consultanţă cu privire la etica instituţiilor comunitare;

• Elaborarea unui cod de conduită cu privire la comportamentul administrativ al


funcţionarilor;

• Reducerea coeficientului de birocratism al procedurilor prin simplificarea


acestora;

 O nouă politică de personal

• Reforma de la recrutare la pensionare;

• Sporirea preocupărilor privind pregătirea continuă a personalului;

• Evaluarea permanentă a activităţii manageriale;

• Noi metode de promovare a oportunităţilor egale;

• Promovarea exclusiv pe baza meritelor

 Modernizarea managemetului financiar

• Renunţarea la controlul financiar bazat pe aprobări funcţionăreşti;

• Descentralizarea procesului decizional prin trecerea la responsabilităţi explicite;

12
• Crearea unui serviciu intern de audit şi combatere a fraudelor;

• Constituirea unui sistem anticipativ de protejare a intereselor financiare ale U.E;

• Conceperea unei noi politici de folosire a resurselor;

 Un nou sistem de planificare strategică

• Indexarea posibilităţilor cu resursele prin aplicarea managementului pe bază de


obiective;

• Trecerea la conducerea pe bază de bugete;

• Declanşarea acţiunilor doar în funcţie de resursele pe care le implică un proiect


finanţabil;

• Folosirea IT pentru activităţile Comisiei.

Parlamentul European

 Are multe asemănări cu un corp legislativ de la nivelul unei ţări;

 De la început a avut menirea să reprezinte popoarele din ţările membre ale grupării;

 Are următoarele particularităţi:

• Are trei locuri în care îşi desfăşoară activităţile( Strasbourg, Bruxelles,


Luxemburg);

• Este singurul organism comunitar ales în mod autentic democratic;

• Parlamentarii nu dispun de o cultură politică autentic europeană,

• Imunitatea parlamentară nu este legiferată la nivel european;

• Are o natură multiculturală şi multilingvistică

 Funcţiile de bază sunt:

• Funcţia legislativă- adica adopta legislatia Uniunii (regulamente, directive,


decizii). Participarea sa la procesul legislativ contribuie la garantarea legitimitatii
democratice a textelor adoptate;

• Funcţia bugetară – aprobă bugetul comun în ansamblul său şi validează


Raportul Curţii europene de conturi;

• Funcţia de control politic – asupra celorlalte instituţii comune prin avizul


conform asupra diferitelor decizii ale Consiliului, prin sistemul de audieri sau

13
interpelări sau prin validarea Comisiei. Aproba desemnarea membrilor Comisiei
si are dreptul de a cenzura Comisia.

 Grupurile politice din cadrul PE:

• Partidului Popular European (Creştin-Democrat) şi al Democraţilor Europeni

• Socialiştii europeni

• Alianta liberalilor si democratilor pt Europa

• Grupul verzilor

• Stânga europeană

• Uniunea pentru Europa Naţiunilor

• Grupul Independenţa/ Democratie

• Neafiliaţi

 Un grup politic este alcatuit din minimum 20 deputati, din cel putin 1/5 din statele
membre. Acestia nu pot face parte din mai multe grupuri politice.

 PE are peste 20 de comisii / comitete cu 25-78 membri

Alte organisme din structura U.E.

 Curtea Europeană de Justiţie;

 Curtea Europeană de Primă Instanţă;

 Comitetul Economic şi Social;

 Comitetul Regiunilor;

 Curtea Europeană de Conturi;

 Agenţii Specializate.

Interesele specializate la nivelul U.E.

 Pe lângă organismele comunitare există o serie de puternice grupuri de interese cu


impact asupra procesului decizional

 Grupurile de interese trebuie să ţină seama de următoarele reguli procedurale

• Să dispună de strategii articulate şi clare;

14
• Relaţia dezvoltată cu organismele comunitare trebuie concepută pe termen lung
şi bazată pe o reţea densă şi continuă de raporturi interpersonale şi
interorganizaţionale;

• Acţiunile trebuie să fie anticipative şi bazate pe cunoaşterea complexelor


mecanisme funcţionale ale instituţiilor comunitare;

• Analiza şi înţelegerea tuturor aspectelor metodologice ale demersului intreprins;

• Cunoaşterea sistemului şi a momentelor optime de acţiune fără a exagera cu


insistenţa

 Rolul concret în influenţarea deciziilor comunitare depinde de:

• Volumul informaţiilor de care dispun grupurile de interese;

• Forţa economică( importanţa sectoarelor reprezentate, crearea de locuri de


muncă, rolul sectorului în echilibrul comercial, capacitatea de a genera
bunăstare);

• Statutul sectoarelor pe care le reprezintă;

• Puterea de implem entare sau de blocare a deciziilor,măsura în care pot prelua


sarcini delicate ale Comisiei;

• Capacitatea de a reprezenta interese agregate;

• Capacitatea de a acţiona rapid şi într-o manieră reprezentativă;

• Forţa de persuasiune asupra membrilor pe care îi reprezintă şi măsura în care


contribuie la conturarea unei “memorii instituţionale”.

Procedurile decizionale

 Consultarea;

 Cooperarea ;

 Codecizia;

 Cooperarea consolidată

Competenţele Uniunii

 Delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii.

 Exercitarea competenţelor Uniunii are la bază principiile subsidiarităţii şi


proporţionalităţii;

15
• În temeiul principiului subsidiarităţii- în domeniile ce nu ţin de competenţa sa
exclusivă-Uniunea intervine numai în măsura în care obiectivele acţiunii
preconizate nu pot fi atinse satisfăcător de către statele membre;

• În temeiul principiului proporţionalităţii-conţinutul şi forma de acţiune a Uniunii


nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor propuse.

 Competenţe exclusive:

• Politica monetară

• Politica comercială comună

• Uniunea vamală

• Conservarea resurselor biologice ale mării

• Încheierea de acorduri internaţionale prevăzute într-un act legislativ al Uniunii

 Competenţe comune

• Piaţa unică

• Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie

• Agricultură şi pescuit

• Transport şi reţele transeuropene

• Energie

• Politică socială

• Coeziune economică, socială şi teritorială

• Mediu

• Protecţia consumatorilor

• Obiective comune de securitate în materie de sănătate publică

Actele juridice ale Uniunii

 Legea europeană- act legislativ cu caracter general, obligatoriu în toate elementele sale
şi aplicată direct de către toate statele membre;

 Legea-cadru europeană-act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea
ce priveşte rezultatele ce trebuie obţinute, lăsând statelor membre competenţa alegerii
formei şi mijloacelor;

16
 Regulamentul european-act nelegislativ, cu caracter general, de punere în aplicare a
actelor legislative;

 Decizia europeană-act nelegislativ obligatoriu în toate elementele sale

 Recomandarea - nu are caracter obligatoriu;

 Avizul - nu are caracter obligatoriu.

Unanimitatea urma sa fie menţinuta în domeniile:

 Fiscalitate

 Politică socială

 PESC

 Legislaţia cu privire la resursele proprii

 Perspectivele financiare ale UE

 Revizuirea tratatelor

Tratatul de la Lisabona

 A fost semnat la 13 decembrie 2007 și se află în proces de ratificare

 Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE, în


vigoare în prezent, fără a le înlocui

 Tratatul își propune să pună la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice
necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor
cetăţenilor

Modificări în atribuţiile instituţiilor aduse de Tratatul de la Lisabona:

 Consiliul European

• Devine o autentică instituţie comunitară

• Va avea un preşedinte desemnat pentru un mandat reînnoibil de 2,5 ani

 Ministrul Afacerilor Externe al UE

• Va cumula atribuţiile ÎR pentru PESC şi Comisarului pentru Relaţii Externe

• Va fi membru al Comisiei

• Va prezida Consiliul Afacerilor Externe

17
 Consiliul Ministerial-preşidenţia diferitelor sale formaţii va fi deţinută prin rotaţie pe baze
egale, decise de Consiliul european (cu excepţia Consiliului pentru Relaţii Externe).

 Parlamentul

• Va avea un număr maxim de 750 de membri;

• Numărul minim de membri pentru o ţară -6, iar numărul maxim-96;

• Puterile sale vor creşte-peste 95% din legislaţia europeană se va adopta prin
procedura de co-decizie(care se va numi ”procedură legislativă ordinară”)

• Înainte de alegerile din 2009, parlamentul va propune şi Consiliul European va


decide cu unanimitate structura Parlamentului-

 Comisia

• Un comisar pentru fiecare ţară până în 2014

• Din 2014, numărul de comisari se va reduce la 2/3 din numărul de ţări membre
(incluzând şi preşedintele şi ministrul de externe

• Comisarii vor fi aleşi pe baza unui mecanism de rotaţie egală între ţările membre

Tema Nr. 4 - Concurenţă şi politică în domeniul concurenţei

 O politică adecvată în domeniul concurenţei devine necesară pentru că actorii economici


privaţi şi autorităţile publice se comportă de o manieră care poate imperfecta mediul
concurenţial dintr-o varietate de motive şi printr-o diversitate de mecanisme şi
instrumente cum ar fi:

• Companiile producătoare percep presiunile concurenţei drept mijloace de a le


limita libertatea de mişcare;

• Concurenţa generează incertitudine şi manifestări distorsionante percepute ca


modalităţi de a face mediul organizaţional al firmei mai predictibil;

• Firmele caută noi mijloace pentru a menţine şi spori marja de profit iar acţionând
pe calea diverselor tipuri de aranjamente comerciale şi a abuzului de poziţie
dominantă pot practica preţuri mai mari şi pot obţine o serie de avantaje
competitive de multe ori discutabile.

 Politica în domeniul concurenţei este concepută şi practicată pentru a preveni sau


combate un comportament anticoncurenţial din partea tuturor actorilor economici;

 Mijloacele cu care operează PC au un rol negativ întrucât sunt concepute să


îngrădească nu să promoveze anumite acţiuni ale actorilor economici.

18
Obiectivele vizate de PC

 Creşterea bunăstării consumatorilor;

 Protecţia consumatorilor;

 Redistribuirea veniturilor;

 Protejarea firmelor mici şi mijlocii;

 Considerente de natură regională, socială sau distorsiuni ale unor sectoare;

 Integrarea pieţelor

Structura instituţională a PC

 La baza filozofiei supranaţionale a PC au stat Comisia şi CEJ;

 Comisia este organismul care determină principalele reglementări, efectuează


investigaţiile şi decide soluţiile care se impun

 De PC se ocupă DG IV .

 Valorile dominante la nivelul DG IV sunt:

• Credinţa în individualism;

• Respectul faţă de consumator;

• Atitudinea circumspectă faţă de marile corporaţii;

• Respingerea intervenţiei statelor în funcţionarea pieţelor

Ancorele PC:

1. Practicile comerciale restrictive

Conform Art. 85(81) sunt considerate incompatibile cu principiile PUI acordurile, deciziile sau
practicile concertate care:

 Determină direct sau indirect preţurile de vânzare sau de cumpărare sau alte
condiţii de comercializare;

 Conduc la limitarea sau controlul producţiei, pieţelor, dezvoltării tehnologice sau


fluxurilor de investiţii;

 Prevăd partajarea pieţelor de desfacere sau a surselor deaprovizionare;

 Stabilesc condiţii diferite în cazul unor parteneri comerciali, plasându-i în


dezavantaj competitiv;

19
 Duc la încheierea contractelor condiţionat de acceptarea de către parteneri a
unor obligaţii suplimentare care prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale
nu au legătură cu obiectul tranzacţiei respective.

De la prevederile Art. 85 s-au conturat în timp o serie de derogări individuale şi de derogări


cadru.

De derogări cadru beneficiază înţelegerile care conduc la:

• îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei unor bunuri sau servicii;

• promovează progresul tehnic sau oferă unele avantaje consumatorilor;

• nu oferă participanţilor posibilitatea de a elimina concurenţa pe o pate umportantă a


pieţei comunitare.

Pentru a beneficia de o derogare individuală sunt necesare următoarele condiţii:

• Aranjamentele trebuie să aibă efecte favorabile la nivelul UE iar avantajele să


depăşească dezavantajele;

• Să producă efecte semnificative pentru consumatori;

• Restricţiile care afectează concurenţa să fie absolut necesare pentru atingerea


obiectivelor companiilor implicate;

• Să nu producă o afectare semnificativă a concurenţei.

Aranjamente care nu fac obiectul excepţiilor:

 Între concurenţi

• Care limitează producţia şi vânzările;

• Care conduc la fixarea preţurilor;

• Care restricţionează produsele oferite consumatorilor

 Între non concurenţi

• Referitoare la preţurile de vânzare(sunt permise preţurile maxime sau cele


orientative);

• Referitoare la restrângerea zonei de vânzare sau a segmentelor de cumpărători;

• Referitoare la restrângerea vânzărilor la sisteme selective de distribuţie;

• Limitarea doar la distribuţia proprie a pieselor de schimb către cumpărători sau


către atelierele de reparaţii.

20
2. Poziţia dominantă

 Politica referitoare la monopoluri a constituit veriga mai slabă a PC;

 Guvernele ţărilor membre şi organismele comunitare s-au aflat într-o puternică dilemă;

 Ieşirea din această dilemă s-a făcut prin abordarea “de la caz la caz”;

 Problema monitorizării monopolurilor comportă două aspecte: dovedirea poziţiei


dominante şi probarea abuzului de poziţie dominantă;

 Pentru ca un monopol să fie monitorizat de către DG IV este necesar ca:

• Acesta să deţină o poziţie dominantă;

• Acţiunile sale se genereze efecte asupra întregii pieţe comune sau asupra unei
părţi semnificative a acesteia;

• Acţiunile întreprinse să afacteze comerţul dintre statele membre

 În determinarea poziţiei dominante, Comisia s-a bazat pe piaţa relevantă şi pe puterea


de piaţă;

 Analiza întreprinsă de Comisie ia în considerare:piaţa produsului, piaţa în sens


geografic şi piaţa în dimensiune temporală

Piaţa relevantă a produsului- cuprinde toate produsele şi serviciile care pot fi


considerate substituibile de către consumatori d.p.v. Al caracteristicilor produselor, al
preţurilor şi al intenţiilor de folosire;

Piaţa relevantă în sens geografic-cuprinde acea zonă încare firmele sunt


implicate în furnizarea produselor sau serviciilor şi în care condiţiile concurenţiale sunt
suficient de omogene

 Comisia mai ia în considerare:

• Evoluţiile recente;

• Rezultatul studiilor de piaţă;

• Percepţia clienţilor şi a concurenţilor;

• Preferinţele consumatorilor;

• Barierele din calea accesului şi costurile acestora;

21
• Diferitele categorii de discriminări ale consumatorilor şi strategiile de preţuri
diferenţiate.

 Se consideră că o firmă abuzează de poziţia dominantă atunci când:

• Vinde la preţuri foarte ridicate sau foarte scăzute pentru a înlătura concurenţii;

• Reduce producţia sau tratează diferit anumite segmente de piaţă;

• Refuză să furnizeze produsele sau serviciile în anumite cazuri;

• Impune acorduri de cumpărare pentru anumite categorii de produse;

• Îşi consolidează poziţia dominantă prin achiziţii sau fuziuni cu scopul de a


înlătura concurenţii;

• În timp s-a consacrat principiul justificării obiective conform căruia “ceea ce a


fost interzis în anumite circumstanţe poate fi acceptat în alte condiţii dacă există
motive întemeiate”

 Penalizările pentru comportament anticoncurenţial:

• Practici de mai mică importanţă. Acestea includ restricţii de regulă de natură


verticală cu impact limitat asupra pieţei. Penalizările se situează între 1000 şi 1
milion de Euro;

• Practici abuzive cu impact serios.sunt aranjamente de integrare orizontală sau


verticală cu impact notabil asupra pieţei sau abuzul de poziţie dominantă.
Amenzile sunt de 1-20 mil. Eoro;

• Practici abuzive cu impact foarte serios. Sunt restricţii orizontale de tipul


cartelurilor, partajării cotelor de piaţă care distorsionează serios funcţionarea
PUI. Penalizările depăşesc 20 mil. Euro. Amenda nu depăşeşte de regulă 10%
din cifra de afaceri.

 Circumstanţe agravante şi atenuante

• Agravante

 Practici repetate de acelaşi tip ale aceleiaşi firme;

 Refuzul de a coopera cu experţii Comisiei;

 Rolul de iniţiator sau instigator al practicii;

 Practicarea unor măsuri de retorsiune asupra firmelor care nu participă.

• Atenuante

22
 Rol pasiv sau de “follow my leader”

 Nepunerea în practică a măsurii;

 Încetarea măsurii imediat ce s-a sesizat Comisia;

 Practica abuzivă este rezultatul neglijenţei;

 Cooperarea operativă cu experţii Comisiei.

3. Politica cu privire la achiziţii şi fuziuni

 S-a dovedit a fi cea mai sensibilă pentru DG IV.

 Trebuiesc monitorizate de către comisie acele fuziuni care îndeplinesc următoarele


criterii:

 Firmele care participă la fuziune au o cifră de afaceri agregată la nivel global de


peste 5 miliarde euro;

 Cel puţin două dintre firmele implicate au realizat o cifră de afaceri la nivel
european de peste 250 mil. Euro;

 Cel puţin una dintre firmele participante nu realizează mai mult de 2/3 din cifra de
afaceri la nivel european într-o singură ţară membră.

 În analiza cazului Comisia trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

 În ce măsură concentrarea economică respectivă intră sub incidenţa


reglementărilor comunitare;

 În ce măsură fuziunea este compatibilă cu principiile pieţei comune;

 Dacă se crează sau se consolidează o poziţie dominantă pe piaţa comună sau


pe o parte substanţială a acesteia.

 Comisia poate aplica o procedură de analiză simplificată atunci când:

 Cifra de afaceri a concentrării şi activele sale totale sunt fiecare sub 100
mil. Euro;

 Firmele care fuzionează sau sunt preluate nu operează în acelaşi sector


sau pe aceeaşi piaţă;

 Deşi operează pe aceeaşi piaţă, cota lor de piaţă nu este mai mare de
15% în cazul unui aranjament de integrare orizontală şi de 10% în cazul
celui de integrare verticală;

23
 Părţile notificatoare au descris piaţa relevantă; dacă acest lucru este
dificil de realizat nu se va aplica procedura simplificată.

4. Politica în domeniul ajutoarelor de stat

 Acest segment al PC este cel mai original;

 Este o componentă a PC pur supranaţională şi inexistentă în nici-o altă arhitectură


legislativă;

 Procedura de monitorizare a ajutoarelor de stat este următoarea:

• Schemele de ajutor public trebuiesc notificate Comisiei;

• Dacă DG IV consideră că acestea sunt incompatibile cu reglementările


comunitare declanşează o anchetă;

• Dacă se obţin probele incompatibilităţii şi efectelor distorsionante se va cere


statului respectiv să nu pună în aplicare respectiva schemă;

• Dacă statele membre nu agreează această poziţie se pot adresa Curtii Europene
de Justitie.

 Ajutoarele de stat distorsionează concurenţa pentru că:

• Nu exercită un efect pozitiv asupra mediului economic, nici asupra dobânditorilor;

• Pot afecta existenţa şi evoluţia pe piaţă a celorlaţi agenţi economici nesusţinuţi;

• Se sprijină activităţi sau actoricare şi-au pierdut avantajele comparative;

• Se realizează o redistribuire ineficientă a veniturilor în economie;

• Se încalcă principiul concurenţei corecte.

5. Politica cu privire la sectorul de stat

 Crearea unui mediu autentic concurenţial a depins şi de introducerea concurenţei


corecte în domeniul utilităţilor publice;

 Multă vreme, sectoare cum ar fi telecomunicaţiile, energia, serviciile poştale şi de


transport au fost exceptate de la reglementările comunitare în domeniul concurenţei;

 Izolarea utilităţilor publice de presiunile concurenţei a condus la:

24
• Servicii deseori de mai slabă calitate;

• Ineficienţă la nivelul acestor sectoare;

• Preţuri foarte diferite de la o ţară la alta;

• Întârzierea restructurării;

• Incompatibilitate între diferite reţele naţionale.

Provocări cu care se confruntă PC

 Flexibilitatea administrativă este în mare măsură duală;

 Regimul concurenţial este încă puternic politizat;

 Directoratul General IV dispune de resurse limitate pentru a putea pune în aplicare


numeroasele sarcini care-i revin;

 O politică sectorială impredictibilă nu permite companiilor să se înscrie în cadrul legal,


de aceea PC trebuie să devină mai transparentă şi să cultive parteneriatul cu mediul de
afaceri,

 Aplicarea principiului subsidiarităţii s-a dovedit un lucru dificil de realizat;

 Provocarea eficacităţii;

 Provocarea deficitului democratic.

Tema Nr. 5 - Politica monetară a Uniunii Europene

Paşi pe linia integrării monetare europene

 1 iulie 1950 s-a negociat şi a intrat în vigoare Uniunea Europeană de Plăţi definită prin:

• Au participat 18 ţări;

• Cuprindea o zonă care deţinea 70% din comerţul mondial;

• A reprezentat un pas înainte faţă de bilateralism;

• A creat un sistem de clearing multilateral;

25
• A demonstrat că existenţa unui cadru instituţional articulat poate constitui o
ancoră în condiţiile unor evoluţii economice asimetrice;

• Fiecare ţară a trebuit să accepte “ingerinţe” din partea partenerilor în


managementul politicilor sectoriale naţionale;

• Sistemul s-a dizolvat în 1958.

 Şarpele Monetar:

• S-a numit sistemul european al limitelor înguste dar ajustabile de variaţie;

• S-a lansat în 1972 prin Acordul de la Basle şi a vizat realizarea unei zone de
stabilitate monetară într-un climat monetar internaţional tot mai volatil;

• A evoluat dinspre o rigiditate excesivă a cursurilor de schimb spre o manieră mai


flexibilă.

 În aprilie 1973 s-a creat FECOM abilitat să monitorizeze sistemul cursurilor de schimb şi
să pună în aplicare un mecanism multilateral de intervenţie a băncilor centrale

 Sistemul Monetar European

• Procesul de creare a fost negociat pe parcursul anului 1978 având mai degrabă
determinanţi politici decât economici;

• Sistemul a apărut pe fondul unei pronunţate volatilităţi monetare la nivel


european şi internaţional;

• Ţările participante se divizau în două tabere cu performanţe economice şi


regimuri valutare foarte diferite;

• Obiectivul său de bază era “crearea unei zone de stabilitate monetară”;

• Pentru a realiza acest obiectiv fiecare ţară trebuia să menţină moneda într-o
bandă de variaţie de 2,25% prin:

 Procedarea la intervenţii pe piaţa valutară dacă se atingea 75% din


banda teoretică de divergenţă;

 Adoptarea de măsuri de ajustare structurală;

 Solicitarea ca partenerii să participe la discuţii pentru redefinirea ratei


centrale din coşul valutar;

 Justificarea, în faţa partenerilor, a deciziei de a nu interveni.

• La momentul lansării sale SME se definea prin următoarele ancore:

26
 Obligaţia de a interveni nelimitat în cadrul marjei de fluctuaţie;

 Indicatorul de divergenţă;

 Facilităţile de creditare;

 Mecanismul de decontare în ECU;

ECU a fost folosit :

 Ca denominator pentru mecanismul ratelor de schimb;

 Ca bază de calcul pentru indicatorul de divergenţă;

 Ca denominator pentru operaţiunile de intervenţie şi pentru mecanismele de credit;

 Ca mijloc de reglementare a tranzacţiilor între autorităţile monetare ale ţărilor mrmbre.

Facilităţile de creditare:

• Facilitatea pe termen foarte scurt- presupunea apelarea la alte bănci centrale pentru a
emite valută cu care să intervină pe piaţa valutară; iniţial, răscumpărarea sumelor
trebuia făcută la finele lunii respective plus 45 de zile. Ulterior intervalul a fost extins la
75 de zile. Suma împrumutată nu trebuia să depăşească dublul cotei de participare a
ţării la sistem;

• Sprijinul monetar pe termen mediu. Prevedea un mecanism care presupunea un


acces automat la un credit pe termen mai lung, în baza unor cote ale debitorilor;

• Asistenţa financiară pe termen mediu; o procedură similară cu Aranjamentele Stand


By ale FMI;

Crearea UM a avut la bază următoarele motivaţii:

 O motivaţie pragmatică- asigurarea cadrului necesar pentru funcţionarea în condiţii


optime a PUI perfect armonizate, înlesnindu-se libera circulaţie a mărfurilor şi factorilor;

 O motivaţie teoretică- centrată pe credinţa că un pivot monetar unic asigură mobilitatea


ridicată a factorilor de producţie care permite o absorbire a efectelor negative ale
şocurilor asimetrice.

Etapa de pregătire a procesului de lansare a UEM – 1994 – 1999

 Tratatul de la Maastricht introduce următoarele criterii de convergenţă:

• Stabilitatea preţurilor-exprimat prin rate ale inflaţiei care să nu depăşească cu


mai mult de 1,5 pp media celor mai performante 3 ţări membre;

27
• Stabilitatea ratelor dobânzilor-exprimat prin rate ale dobânzilor pe termen lung
care să nu depăşească cu mai mult de 2 pp media celor mai performante 3 ţări
după criteriul stabilităţii preţurilor;

• Stabilitatea cursurilor de schimb- cursurile monedelor să se menţină în banda


de variaţie prevăzută de ERM, fără devalorizare, cel puţin 2 ani anterior trecerii la
moneda unică;

• Sănătatea finanţelor publice- exprimată prin deficite bugetare sub 3% şi datorii


publice sub 60% din PNB.

 Puncte slabe ale Tratatului de la Maastricht;

• Nu a luat în considerare evoluţia ciclurilor economice şi nu a prevăzut reguli


precise cu privire la deficitele excesive;

• Nu a definit instrumentele şi ţintele monetare adecvate pentru situaţii de


instabilitate;

• Criteriile de covergenţă au caracter relativ ambiguu;

• Procedurile de gestionare a cursurilor de schimb sunt conflictuale;

• Nu conţine reguli cu privire la introducerea monedei unice;

• Nu conţine prevederi referitoare la fiscalitatea comună.

 În perioada 1994-1999 era necesară respectarea următoarelor principii:

• Existenţa unor structuri legale coerente pentru ca Euro să înlocuiască cu succes


monedele naţionale;

• Simplitatea şi accesibilitatea monedei unice pentru a crea sentimentul de


credibilitate în rândul cetăţenilor europeni;

• Realizarea conversiei într-o manieră eficientă sub aspectul costurilor în vederea


evitării distorsionării concurenţei;

• Implementarea eficientă a trecerii la UM de către SEBC respectăndu-se


stabilitatea preţurilor;

• Asigurarea unui mecanism de ajustare voluntară pentru sectorul privat;

• Asigurarea ireversibilităţii procesului.

 Pactul de stabilitate şi creştere a stipulat :

28
• Penalizarea ţărilor care depăşesc deficitul bugetar pe baza unei scale cuprinse
între 0,2 şi 0,5 % din PNB;

• Ţările care confruntă cu o scădere anuală a PNB de cel puţin 2% din PNB vor fi
automat exceptate de la penalizări.

• O ţară în care reducerea ritmului de creştere a PNB este de 0,75 % sau mai
puţin va putea solicita Consiliului Ministerial obţinerea unui statut special.

 Constrângerile Pactului de stabilitate:

• A fost descris de Romano Prodi ca “stupid”;

• Pleacă de la premisa că politica fiscală este unica modalitate de ajustare în


cadrul UEM implicând că regulile trebuie se fie mai puţin stricte cu privire la
deficite decât la datoria publică;

• Se conturează tot mai mult consensul că deficitul bugetar ar trebui definit în


raport cu ciclurile de afaceri;

• Irlanda a fost prima ţară care în 2001 a fost cenzurată petru politica sa
economică;

• G şi P au fost avertizate în februarie 2002;

• Comisia a recomandat avertizarea Franţei în ianuarie 2003.

Structura instituţională a SEBC

 BCE- este condusă de un Consiliu executiv format din Preşedinte, vicepreşedinte şi 4


membrii desemnaţi pentru un mandat de 8 ani;

 SEBC are ca organ decizional Consiliul Guvernator pentru un mandat de 5 ani şi format
din Consiliul executiv şi guvernatorii băncilor centrale din ţările membre ale sistemului;

 Pe perioada cât unele ţări nu participă la SEBC se constituie un Consiliu General care
cuprinde preşedintele şi vicepreşedintele BCE şi toţi guvernatorii băncilor centrale din
toate ţările membre ale UE.

Principalele responsabilităţi ale SEBC:

 Elaborarea politicii monetare unice;

 Conducerea operaţiunilor valutare,

 Gestionarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor membre;

 Promovarea şi administrarea operaţiunilor legate de sistemele de plăţi.

29
BCE

 Are personalitate juridică.

 Atribuţiile principale sunt:

• Implementarea politicii monetare în conformitate cu liniile directoare şi deciziile


Consiliului Guvernator;

• Oferă instrucţiunile necesare Băncilor Naţionale;

• Execută acele abilităţi care i-au fost delegate de Consiliul guvernator;

• Face recomandări şi furnizează opinii către Consiliul UE

 BCE a fost criticată pentru că:

• A dovedit indecizie în multe situaţii;

• A transmis semnale contradictorii folosind prea multe voci şi diferiţi indicatori;

• Nu îşi explică adecvat deciziile iar procesul decizional este netransparent;

• Crează confuzie ca urmare a folosirii unei strategii bazate pe doi piloni

• Creşterea masei monetare(M3) în loc de ţinta inflaţionistă;

• Alţi indicatori- bazaţi pe viitoarele presiuni inflaţioniste.

Avantajele introducerii EURO:

 Inducerea unei mai mari stabilităţi la nivelul pieţelor financiare, reducerea volatilităţii şi
orientarea acestor pieţe către un comportament macroeconomic al limitelor înguste ale
deficitului bugetar;

 Apariţia EURO ca o valută puternică şi relativ stabilă va relansa Europa în competiţia


internaţională cu SUA şi Japonia prin reaşezarea sferelor de influenţă în plan valutar;

 Reunirea în Euro a celor mai importante valute ca volum al fluxurilor financiare, ceea ce
creează premisele creşterii numărului de ţări înscrise pe orbita economică a UE;

 Intrarea euro în jocul valutar creează condiţiile atenuării diferenţelor considerabile dintre
imaginea reflectată de cursurile valutare şi datele economice fundamentale, diferenţe
care pot conduce la declanşarea unor crize financiare şi comerciale de anvergură;

 Eliminarea ineficienţei politicilor monetare naţionale necoordonate;

 Expansiunea pieţelor financiare;

30
 Reducerea costurilor de tranzacţie.

Unele dezavantaje ale introducerii EURO:

 Costuri ridicate ale conversiei;

 Centralizarea puterii la nivel comunitar;

 Impactul asupra balanţei de plăţi;

 Reprezentarea SEBC la FMI;

 Voinţa politică exacerbată ignorându-se de multe ori realităţile economice;

 Absenţa unor organisme de control în materie de politică monetară şi fiscală;

 Ameninţarea deflaţionistă;

 Existenţa bicefalismului în materie de politică monetară(BCE şi ECOFIN);

 Lipsa coerenţei şi a instrumentelor pentru a face faţă unor situaţii de criză.

Consecinţele introducerii Euro pentru companiile din ţările candidate

 Efecte directe

• Valoarea Euro influenţează profitabilitatea companiilor atunci când


tranzacţionează cu companii europene;

• Un euro puternic facilitează exporturile şi limitează importurile;

• Accesul la o piaţă cu peste 300 mil. De consumatori;

• Apar noi oportunităţi de afaceri;

• Creşte concurenţa;

• Trebuie să facă faţă costurilor legate de conversia preţurilor, ajustarea


procedurilor contabile şi adaptarea la noile sisteme informatice;

• Se simplică operaţiunile de acoperire a riscurilor valutare;

• Acces la o ofertă de finanţare mai largă şi mai sofisticată.

 Efecte indirecte

• Efectul stabilizator al criteriilor de convergenţă;

• Crearea unei pieţe mai mari care conduce la economii de scară;

31
• Deficite bugetare mai mici;

• Datorie publică de dimensiuni mai reduse;

• Rate ale inflaţiei mai mici care vor facilita strategiile de afaceri;

• Atenuarea barierelor birocratice

10 raţiuni pentru companiile din ţările candidate să folosească Euro:

 Riscuri valutare mai reduse;

 Transparenţa preţurilor;

 Sporirea competitivităţii;

 E-business şi E-payments;

 Simplificarea relaţiilor cu băncile;

 Reducerea costurilor de gestionare a portofoliilor valutare;

 Noi oportunităţi de afaceri;

 Noi strategii de business;

 O nouă imagine pe pieţe;

 Modernizarea sistemelor IT.

Tema Nr. 6 - Extinderea Uniunii Europene

Determinanţii politicii de extindere

 Extinderea depinde de:

• Pregătirea internă a ţărilor candidate

• Pregătirea internă a UE

• Negocierile de aderare propriu-zise.

Metoda standard de integrare a consacrat următoarele principii:

 Statele candidate trebuie să accepte integral acquis-ul comunitar;

 Negocierile de aderare se concentrează exclusiv asupra aspectelor practice legate de


preluarea Acq.

32
 Problemele derivate din caracterul mai divers al grupării se rezolvă,mai degrabă, prin
crearea de noi instrumente şi nu prin reforme de fond;

 Noii membrii sunt integraţi în structura instituţională prin adaptarea progresivă a


acesteia;

 S-a preferat negocierea cu grupuri de state având deja relaţii strânse de colaborare între
ele;

 Statele membre folosesc extinderea pentru externalizarea problemelor interne.

Premisele actualului proces:

• Este vorba de aderarea unui număr foarte mare de ţări – monitorizarea performanţelor
acestora, derularea simultană a negocierilor, eforturi financiare suplimentare pentru
preaderare;

• Aderarea unui număr mare de ţări solicită din partea UE redefiniri instituţionale şi ale
politicilor sectoriale;

• Situaţia ţărilor candidate este particulară- economii în tranziţie, sisteme democratice


aflate la început, nevoia unor criterii mai bine articulate;

• Ţările candidate nu au exerciţiul participării la grupări integraţioniste mature;

• La baza procesului au stat mai ales raţiuni de natură politică;

• Durata procesului de aderare este destul de mică.

Impactul aderării asupra noilor membrii

Direct Indirect

Economic -liberalizarea comercială -reorientarea fluxurilor comerciale

-aplicarea politicii UE în domeniul -Restructurarea sectorială


concurenţei
-implicaţii regionale
-aplicarea PAC
-noi echilibre macroeconomice ca urmare
- Accesul la fondurile structurale
a criteriilor de convergenţă

33
Politic -prevalenţa dreptului comunitar -reorientarea diplomaţiei economice

-Aplicarea directă a legislaţiei -redefinirea arhitecturii politicilor macroeconomice


comunitare
şi sectoriale
-Modificarea Constituţiei şi a instituţiilor
-apariţia unor noi modele de reprezentare a
-participarea la procesul decizional al
UE intereselor la nivelul societăţii.

Criteriile de aderare de la Copenhaga:

 Criteriul politic- stabilitatea instituţiilor garante ale democraţiei, respectarea statului de


drept, a drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;

 Criteriul economic- crearea unei economii de piaţă funcţionale capabilă să reziste


presiunilor concurenţiale derivate din PUI;

 Criteriul legislativ- aplicarea acquis-ului comunitar din momentul aderării;

 Criteriul administrativ- capacitatea de asumare a obligaţiilor derivate din calitatea de stat


membru al UE.

Efectele extinderii UE

• Liberalizarea schimburilor comerciale

 Efecte de alocare

 Efecte de acumulare

 Efecte de localizare

• Impulsionarea fluxurilor investiţionale

• Accesul la finanţarea comunitară

Efectele pozitive ale aderării României:

 Creşterea şi diversificarea exporturilor;

 Oamenii români de afaceri vor putea cunoaşte exigenţele unei pieţe puternic
concurenţiale;

34
 Producătorii agricoli vor putea beneficia de sprijin financiar şi de consultanţă pentru
restructurare;

 Un climat politic şi economic mai stabil care ar stimula dezvoltarea durabilă;

 Previzibilitatea mediului economic;

 Creşterea competitivităţii pe piaţa internă;

 Accesul sporit la pieţele de capital şi la fluxuri de ISD;

 Participarea la procesul decizional comunitar privind viitoarea configuraţie a Europei,

 Dobândirea cetăţeniei europene.

Costurile aderării:

 Preţul agregat al pregătirii pentru aderare;

 O anumită restructurare nebenefică a agriculturii;

 Firmele româneşti nu sunt pregătite pentru asumarea provocărilor derivate din PUI;

 Marele decalaj de dezvoltare şi de mentalităţi care va necesita eforturi importante în ce


priveşte atenuarea sa;

 Fondurile necesare pentru asimilarea finanţării comunitare,

 Puţinele sectoare care pot avea avantaj copetitiv în condiţiile aderării,

35