Sunteți pe pagina 1din 5

Orice referire la practica vanatorii de capete ar trimite cu gandul, inevitabil, la

misterioasele triburi amazoniene, vest africane sau la cele din insulele Oceaniei.
Marturii despre astfel de obiceiuri macabre intalnite in zonele exotice ale Terrei nu
sunt putine, iar istoria explorarilor din trecutul mai mult sau mai putin apropiat
abunda in povesti terifiante de acest gen. Si totusi, vanatoarea de capete pare sa se
regaseasca din plin chiar si in istoria Europei. In plin proces de conturare a
popoarelor, in urma cu peste doua milenii, celtii de pe Batranul Continent excelau
in ceea ce va ramane cunoscut in istorie drept cultul capetelor.
Celtii
In ciuda faptului ca urme ale civilizatiei celtice se regasesc in toata Europa, din
sudul Peninsulei Iberice, in Turcia de astazi si pana in nordul Irlandei, putine
sunt lucrurile care se stiu cu certitudine despre enigmaticii razboinici antici. Daca
in jurul anului 800 i.e.n., proto-celtii puneau bazele culturii Hallstatt in centrul
Europei, in urma cu circa 2500 de ani ei ajunsesera deja sa domine cea mai mare
parte a continentului european.
Primele marturii scrise despre existenta lor apar in 517 i.e.n., in lucrarile eruditului
grec Hecatus din Milet, cel care vorbeste despre asa numitii keltoi pe care ii
localizeaza in apropierea Massiliei (Marsilia de astazi) si chiar mentioneaza un
puternic centru al acestora, orasul Nyrex, locatie inca nedescoperita de catre
arheologi. Herodot va merge chiar mai departe si va descrie puternice comunitati
de keltoi la izvoarele Dunarii si in Iberia, ipoteza plauzibila avand in vedere ca
unele dintre cele mai vechi izvoare celtice se regasesc tocmai in aceste zone
geografice.
Nici scrierile altor istorici antici nu fac prea multa lumina in ceea ce reprezenta
civilizatia celtica. Daca Diodorus Siculus si Strabon considera ca originile
acestora se aflau in sudul Frantei, Pliniu cel Batran vorbeste despre Celtiberia,
Tara celtilor iberici, localizata in delta raului Guadalquivir in sudul Portugaliei.
De abia in 1825, odata cu descoperirea sitului La Tene din Elvetia, istoricii au
putut oferi o posibila teorie cu privire la zonele populate cu precadere de celti.
Ideea general acceptata astazi este aceea ca enigmatica civilizatie se regasea, in
mare parte, pe teritoriul de astazi al Elvetiei, Austriei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei,
in estul Frantei, sudul Germaniei si in vestul Romaniei. Ipoteza este sustinuta si de
arheologul Douglas Palmer care, in volumul intitulat Neanderthalienii,
mentioneaza existenta primelor valuri de indo-europeni inca de acum 9000 de ani,
precum si dovezi ale prezentei proto-celtilor in centrul Europei continentale si in
Insulele Britanice inca de acum 6000 de ani.
Cert este ca, odata cu expasiunea popoarelor de origine germanica, a dacilor si a
romanilor, celtii au fost restransi la comunitatile din Insulele Britanice, astfel incat,
cel mai tarziu la mijlocul primului mileniu, limbajul celtic disparuse in totalitate

din Europa continentala. In prezent, limba celtica se regaseste in cateva dialecte


britanice, asa numitele gaelic.
Razboinicii vanatori de capete
Asa cum era de asteptat, cele mai vechi mentiuni despre arta razboiului la celti si
despre infioratoarele colectii de capete cu care acestia se mandreau, vin de la
romani, cei care ale caror confruntari cu razboinicii antici aveau sa dureze secole
intregi. Si cu toate acestea, pana in secolul al XIX-lea scrierile istoricilor latini au
fost aspru combatute, fiind privite ca o propaganda negativa asupra adversarilor
lor, lucru des intalnit in analele romane. In fond, ar fi fost acelasi lucru ca si cum iai fi intrebat pe colonistii americani ce parere au despre indienii Sioux, sau pe
invadatorii germani din timpul celui de al doilea Razboi Mondial despre populatia
din Polonia.
Istorici clasici precum Strabon, Titus Livius, Julius Florus sau Pausanius
priveau cu dispret modul in care celtii isi purtau bataliile asemanandu-i, in cel mai
fericit caz, cu animalele salbatice. Mai mult, Dionisius din Halicarnas, istoricul
grec contemporan cu Iulius Cezar, care a trait nu mai putin de 22 de ani in
mijlocul elitei intelectuale de la Roma, ii va descrie amanuntit pe adversarii
armatelor imperiale, intr-un mod care tradeaza dispretul romanilor fata de barbarii
din afara granitelor: Maniera lor de lupta este asemanatoare, in mare masura, cu
cea a salbaticiunilor, bazata pe intamplare si pe furie. In momentul atacului ei isi
ridica sabiile si se arunca cu toata greutatea corpului asupra adversarului
asemenea unor taietori de lemne, lovind la intamplare ca si cum ar vrea sa despice
in bucati tot corpul inamicului, impreuna cu scutul, cu armura protectoare, cu
tot..
Dovezile arheologice din ultimele doua secole arata insa ca descrierea lui Dionisius
nu este decat o exagerare. In fond, romanii ajunsi in Britania se vor simti net
inferiori in fata carelor de lupta, a coifurilor si scuturilor celtice precum si in
fata inventiilor pe care le vor prelua ulterior si pe care si le vor atribui.
Conform istoricilor, stilul de lupta al celtilor era unul care se baza, in mare parte,
pe intimidarea inamicului. Daca pana in secolul 4 i.e.n., acestia alegeau sa lupte
complet goi, singura diferenta dintre nobili si razboinicii de rand facand-o colanele
din aur sau bronz pe care liderii armatelor le purtau la gat, celtii vor inventa, dupa
aceasta data, armura alcatuita din inele de fier precum si coifurile solide
impodobite cu motive zoomorfe menite sa inspaimante adversarii.
Succesul celtilor pe campul de lupta se baza pe o strategie simpla: aceea de a starni
groaza adversarilor si de a-i sili sa se retraga. Infruntarile erau precedate de sunetul
infricosator al carnyx-urilor, instrumente muzicale asemanatoare unor tuburi
verticale, dotate in varf cu reproduceri ale unor capete de mistret sau de sarpe. Se
spune ca sunetul acestora era asemanator zgomotelor emise de salbaticiunile

cuprinse de furie. Urma apoi o etalare a strigatelor razboinice si a injuriilor aduse


inamicului pentru ca, la un semn, cei mai robusti si mai viteji dintre razboinici sa
se arunce asupra armatei adverse. In urma lor, venea gloata dezlantuita a celtilor.
Daca o astfel de strategie dadea gres prima oara, luptatorii se retrageau pe pozitiile
initiale si, pur si simplu, o luau de la capat.
Ceea ce avea, insa, sa ii oripileze pe romani era practica straveche a celtilor de a
colectiona capetele razboinicilor adversi, demni de apreciere. Historia, lucrarea
istoricului Diodorus Siculus, descrie detaliat aceasta practica macabra: Ei reteaza
capetele celor invinsi pe campul de lupta si le leaga de gatul cailor sau de centura
de la brau. Acasa le imbalsameaza in ulei de cedru si le pastreaza in cufere pentru
a le prezenta cu mandrie oaspetilor, spunand ca unul dintre stramosii lor, tatal sau
chiar ei insisi au refuzat sume mari de bani pentru ele. Unii dintre ei se lauda
chiar ca au refuzat echivalentul in aur al greutatii capului.
Nu se stie exact momentul in care celtii au inceput sa colectioneze capetele
invinsilor. Cert este ca in credintele acestora, sufletul, sau ceea ce numeau ei suflet,
salasluia in capul unei persoane. Astfel, pastrarea craniilor razboinicilor demni de
respect nu insemna numai o etalare a curajului ci si o practica prin care virtutile
invinsului reveneau invingatorului. Celtii mai erau convinsi de faptul ca, expunand
capetele adversarilor in curtea casei sau la granitele tarii, acestea vor incepe sa
strige in momentul in care inamicii intentionau sa se apropie, alertand pe cei care le
detineau. Dovada sta si stravechea legenda celtica in care capul uriasului Bran
cel Binecuvantat, protectorul Britaniei in vremuri imemoriale, a fost ingropat pe
malul Canalului Manecii pentru a-i proteja pe britoni de orice invazie venita de
pe mare.
Comertul cu capete
Invingandu-si oroarea fata de practica celtica de colectionare a capetelor, romanii
au vazut in aceasta o posibilitate de a-si asigura granitele. Latinii nu numai ca au
incurajat decapitarea adversarilor ba chiar au oferit sume importante de bani celor
care aducea capetele talharilor, ale tradatorilor sau, pur si simplu, ale barbarilor
inamici. Avea sa inceapa, astfel, una dintre primele actiuni la scara larga a
vanatorilor de recompense.
Cronicile romane pomenesc numele unui celt din zona Rinului (Austria de astazi),
pe nume Charietto ale carui actiuni de vanatoare vor ingrozi intreaga populatie de
origine germanica. Pornind ca un simplu talhar, lui Charietto i se va refuza
inrolarea in armata romana, din motive necunoscute, acesta alegand, in schimb,
meseria mult mai profitabila de mercenar.
Celtul opera, in special, noaptea, folosind saculeti cu grane pentru a suprima
strigatele victimelor pe care le decapita in somn. Atat de mult ii crescuse reputatia
incat ajunsese, in scurt timp, sa coordoneze o intreaga banda de vanatori de capete.

Comandatii legiunilor romane, care ii ofereau recompense generoase pentru


terifiantele trofee, il vor folosi chiar si in timpul razboaielor cu triburile
germanice, atunci cand Charietto se strecura in taberele inamice pentru a taia
capetele celor mai de seama razboinici. Se spune ca numarul victimelor sale era de
ordinul sutelor sau chiar miilor.
Norocul avea sa il paraseasca in timpul unei confruntari cu Alemanii, trib
germanic, cand, neputandu-se retrage a fost ucis cu mai multe lovituri de sulita.
Vestigiile de pe Somme si La Tene
Desi istoricii combatusera indelung mentiunile romane privitoare la taierea
capetelor, descoperirea in 1825 a sitului arheologic de la La Tene, pe malul
lacului Neuchatel din Elvetia, avea sa schimbe radical opinia acestora. Situl care
continea peste 2500 de artefacte celtice, in marea lor majoritate arme si bijuterii,
oferea indicii despre sacrificii umane practicate in cadrul riturilor religioase de
catre stravechea civilizatie. De data aceasta, latinii avusesera dreptate. Datorita
bogatiei artefactelor descoperite aici, La Tene va deveni sinonim cu misterioasa
civilizatie celtica.
O alta descoperire majora in favoarea istoricilor romani, a survenit intamplator in
timpul Primului Razboi Mondial. In timp ce sapau transeele de la Ribemont, pe
frontul de la Somme, soldatii francezi descopereau urmele unei batalii care
avusese loc in acelasi spatiu in urma cu peste 2200 de ani. Ei aveau sa descopere
ramasitele a circa 500 de razboinici, cu varste cuprinse inte 15 si 40 de ani,
majoritatea acestora prezentand urme ale unor rani majore, asa cum se intampla in
cazul plagilor din timpul razboaielor. Ceea ce i-a socat pe descoperitori era, insa,
faptul ca nici unul dintre corpurile celor ingropati aici nu avea craniu, iar urmele de
taieturi din zona vertebrelor cervicale demonstrau ca acestea fusesera retezate cu
ajutorul cutitelor.
Conform lui Jean-Louis Brunaux, arheologul care a supervizat lucrarile la situl de
pe Somme, lupta avusese loc in anul 290 i.e.n. intre doua armate celtice, una
apartinand tribului Armoricanilor (trib breton) in timp ce cealalta apartinea
tribului Ambienilor (trib belgic). Faptul ca absolut toate cadavrele fusesera
decapitate, fie ale celor invinsi, fie ale celor invingatori, arata clar ca razboinicii
celti prezentau respectul cuvenit tuturor combatantilor cazuti pe campul de
lupta.
Dovezile arheologice ulterioare i-au ajutat pe cercetatori sa isi creeze o imagine a
modului in care celtii isi pretuiau strabunii si adversarii demni de respect. Casele
acestora erau adevarate temple in care istoria, virtutile si faptele de arme ale celor
decedati se regaseau in craniile expuse la vedere. Decapitarea la celti nu era privita
absolut deloc ca un act de barbarie ci, mai degraba, ca parte a unei complexe si
inca misterioase practici religioase.

FACTS

Istoricul roman Titus Livius pomeneste de un ritual de taiere a capetelor


chiar si la celtii de pe teritoriul Daciei. Astfel, tribul Boiilor care avea sa il
captureze in anul 216 i.e.n. pe generalul roman Postumius, il va decapita pe
acesta si ii va folosi craniul pe post de cupa in templul in care aveau loc
practicile religioase. Atentia deosebita pe care o acordasera celtii capului
celui invins, cap pe care il impodobisera, conform istoricului latin, cu cele
mai de pret bijuterii, nu lasa niciun dubiu asupra obiceiurilor acestora.
Celtii au fost izgoniti din centrul si estul Europei gratie si aportului adus de
Burebista, marele rege dac, cel care isi castigase renumele de Nimicitorul
de celti. Sub sabia sa au fost exterminate, printre altele, triburile celtice ale
Boiilor si Tauriscilor.
Printre inventiile atribuite celtilor se numara camasa de zale, potcoavele
cailor, cuiele metalice si carele de lupta cu roti intarite cu piese de fier.

S-ar putea să vă placă și