Sunteți pe pagina 1din 69

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE ŞI GEOLOGIE


DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE

DORIN LOZOVANU

Populaţia românească din Peninsula Balcanică.


Studiu uman geografic

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:
PROF. UNIV. DR. ALEXANDRU UNGUREANU,
MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMÂNE

IAŞI
2008
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu

CUPRINS:

INTRODUCERE................................................................................................................. 1
CAPITOLUL 1. ISTORICUL CERCETĂRILOR ASUPRA ROMÂNILOR DIN
PENINSULA BALCANICĂ............................................................................................... 8
CAPITOLUL 2. CARACTERIZAREA GENERALĂ A PENINSULEI BALCANICE..... 15
2.1. Delimitarea Peninsulei Balcanice.................................................................................. 15
2.2. Caracterizarea fizico-geografică a Peninsulei Balcanice............................................... 17
2.2.1. Relieful şi structura geologică............................................................................... 17
2.2.2. Clima Peninsulei Balcanice.................................................................................. 19
2.2.3. Hidrografia Peninsulei Balcanice.......................................................................... 21
2.2.4. Vegetaţia şi fauna.................................................................................................. 23
2.2.5. Solurile Peninsulei Balcanice................................................................................ 24
2.3. Caracterizarea istorico-geografică, politico-geografică a Peninsulei Balcanice............ 25
2.4. Caracterizarea etno-geografică a Peninsulei Balcanice................................................ 38
2.5. Caracterizare geografică succintă a statelor balcanice................................................... 49
2.6. Etnogeneza poporului român şi procesul de diferenţiere a grupurilor româneşti din
balcani, de românii propriu-zişi............................................................................................ 57
CAPITOLUL 3. ROMÂNII DIN SERBIA........................................................................... 61
3.1. Românii din Vojvodina.................................................................................................. 106
3.2. Românii din Serbia de est (regiunea Timocului)........................................................... 120
CAPITOLUL 4. ROMÂNII DIN BULGARIA.................................................................... 191
CAPITOLUL 5. ROMÂNII DIN CROAŢIA....................................................................... 220
5.1. Românii băieşi din nordul Croaţiei................................................................................ 220
5.2. Istroromânii.................................................................................................................... 226
CAPITOLUL 6. AROMÂNII............................................................................................... 254
6.1. Aromânii din Albania..................................................................................................... 287
6.2. Aromânii din Bulgaria................................................................................................... 288
6.3. Aromânii din Grecia....................................................................................................... 290
6.4. Aromânii din Republica Macedonia.............................................................................. 293
6.5. Aromânii din diasporă.................................................................................................... 294
6.6. Situaţia actuală a comunităţilor aromâne....................................................................... 295
CAPITOLUL 7. MEGLENOROMÂNII.............................................................................. 328
CAPITOLUL 8. POPULAŢIA ROMANICĂ DIN BOSNIA, HERŢEGOVINA,
DALMAŢIA, MUNTENEGRU ŞI RAŠKA (aspecte istorico-geografice).......................... 370
CONCLUZII......................................................................................................................... 389
LISTA TABELELOR........................................................................................................... 393
LISTA HĂRŢILOR.............................................................................................................. 395
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................... 399

2
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu

INTRODUCERE

Problematica cercetării populaţiei româneşti din Peninsula Balcanică prezintă interes pentru
publicul larg, în special din România, precum şi în cercurile cultural-ştiinţifice din domeniul istoriei,
etnologiei, filologiei sau geografiei. Pe bună dreptate putem afirma că diversitatea etnică românofonă din
Peninsula Balcanică a ajuns să fie printre cel mai puţin cunoscută dintre numeroasele popoare ale
regiunii, datorită politicii promovate de statele cu etnii majoritare de altă sorginte, precum şi a ignoranţei,
dar şi consecinţă a identităţii deseori confuze, adaptabilă la situaţiile de moment şi loc a acestor populaţii.
Sub genericul de Români din Peninsula Balcanică de fapt subînţelegem o diversitate de populaţii ca
răspândire geografică, origine, dialecte, identitate etnică, necesitând o abordare particulară pentru fiecare
grup în parte.
Cea mai des luată în consideraţie este delimitarea bazată pe criteriul lingvistic, la care se alătură şi
factorii geografic, istoric şi politico-administrativ. Astfel, conform divizării dialectologice, putem
identifica următoarele subetnii ale poporului român în spaţiul Balcanic: dacoromâni, sau românii propriu-
zişi, care sunt răspândiţi în areale mai mult sau mai puţin compacte în jumătatea nordică a peninsulei,
comunităţile cele mai importante fiind în jurul României, cum ar fi regiunea Banatului din Vojvodina,
arealul de la est de râul Morava din Serbia de est, până la frontiera cu România şi Bulgaria, continuându-
se pe întreg cursul Dunării în regiunile de nord a Bulgariei. Răzleţ se mai întâlneşte populaţie de grai
dacoromân şi în Serbia centrală, Croaţia şi Bosnia, majoritatea fiind mai mult de origine romi cu limba
maternă română.
Un alt mare areal, puternic fragmentat şi divizat de frontierele actuale ale Greciei, Albaniei,
Bulgariei şi Republicii Macedonia îl reprezintă aromânii, care îşi mai păstrează identitatea lingvistică şi
etno-culturală proprie, dar sunt puternic afectaţi de procesul de asimilare şi divizare etno-politică în
prezent a spaţiului cândva relativ compact.
Alte două subetnii sunt puţin numeroase, cu identitate etnică slab exprimată, ameninţate cu
asimilarea totală din cauza dispariţiei treptate a dialectului românesc matern: Istroromânii, formând o
mică enclavă în partea nord-estică a peninsulei Istria din Croaţia şi Meglenoromânii, în câteva localităţi
din nordul Greciei şi sud-estul Republicii Macedonia, regiunea cunoscută ca Meglen.
Fiind răspândiţi pe un areal larg, fără a forma o continuitate geografică, cu o limbă mai mult la
nivelul formelor dialectale locale, fără să constituie vreo entitate politico-administrativă distinctă, românii
din Peninsula Balcanică au reuşit să-şi păstreze în mare parte specificul lingvistic, etnografic şi socio-
cultural până în prezent, chiar dacă circumstanţele au fost defavorabile afirmării unei identităţi etnice
româneşti. Lipsa şcolilor, bisericilor, mass-mediei şi a instituţiilor culturale în limba maternă are ca
consecinţe asimilarea lingvistică şi culturală, deseori sfârşind prin preluarea unei alte identităţi etnice,
deobicei loiale statului în care locuiesc. Totuşi unele perioade de afirmare şi renaştere naţională au avut
loc, cum ar fi în sec. XIX, perioada interbelică sau cum asistăm şi în prezent, din ultimul deceniu al sec.
XX. Eforturile făcute de România, deşi fără continuitate şi consecvenţă, au determinat formarea identităţii
româneşti şi conştientizarea unităţii etnice la mulţi dintre românii din Serbia, Bulgaria, la aromâni,
precum şi la unii meglenoromâni sau istroromâni.
Studiul de faţă este rezultatul unor preocupări îndelungate asupra problematicii populaţiei
româneşti din Peninsula Balcanică. Pornind de la curiozitatea descoperirii neamului din care facem parte,
implicându-mă activ în activităţile culturale ale asociaţiilor ce vizează destinul românilor de pretutindeni.
Din 1994 am desfăşurat activităţi în cadrul asociaţiilor culturale Ginta Latină, ASTRA –
Despărţământul Mihail Kogălniceanu din Iaşi, implicându-mă activ în promovarea valorilor româneşti şi
cunoaşterea spaţiului locuit de români. La iniţiativă proprie, cu resurse personale foarte modeste am
întreprins în 1995 o expediţie în Bulgaria, Serbia şi Republica Macedonia pentru a lua cunoştinţă cu
situaţia actuală a comunităţilor româneşti din Peninsula Balcanică. Străbătând pas cu pas o parte din
aceste areale, am constatat cât de multe lucruri nu se cunosc referitor la situaţia actuală a populaţiei
româneşti din aceste state, confruntându-mă personal şi cu probleme diverse, inclusiv şi ostilitatea unor
oficialităţi când au văzut interesul meu pentru soarta fraţilor de la sud de Dunăre. Au urmat numeroase
alte vizite şi cercetări de teren, cu întreruperi în timp. În 1997 şi 1998 am parcurs mai multe localităţi din
Bulgaria, regiunea Vidin. În 1998 au urmat unele cercetări în localităţile româneşti din Vojvodina, Serbia.
În 2000 am participat la primul şi până ce singurul Congres al Istroromânilor, realizând şi o expediţie de
cercetare în aproape toate satele cu istroromâni, Peninsula Istria, precum şi la românii băieşi din nordul

3
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
Croaţiei. Au urmat în 2002 deplasări în Serbia şi Muntenegru, 2003 în Slovenia şi Bulgaria, iar din 2005
am reluat cercetările de teren mai intens, beneficiind de o stagiere postuniversitară în Serbia. Pe parcursul
anilor 2005, 2006 şi 2007 am reuşit să parcurg aproape tot spaţiul locuit de români. Începând cu regiunea
Serbiei de est (Timoc), unde este foarte mult lucru pentru a scoate în evidenţă realităţile etnice ale celor
peste 200 de localităţi cu populaţie românească, am efectuat cercetări de teren din sat în sat, apoi lucru de
documentare la Universitatea din Belgrad, Institutele de Demografie, Balcanologie, Etnografie,
Geografie, arhive şi biblioteci, pentru a putea aduna informaţia necesară în problematica românilor din
Serbia. S-a dovedit a fi o sarcină grea elucidarea problematicii numeroasei populaţii româneşti din Serbia
de la sud de Dunăre, deoarece există păreri foarte diferite, informaţii contradictorii, precum şi puţine
materiale veridice referitor la originea şi evoluţia localităţilor româneşti din acest areal. Am reuşit să
pătrund în esenţa problematicii românilor timoceni prin implicarea în activităţile culturale, politice,
religioase ale diverselor organizaţii din regiune, precum şi prin sondajele de opinii, interviuri şi discuţii
atât cu personalităţile şi lideri ai comunităţii, precum şi cu oamenii din sate şi oraşe, vorbitori ai graiurilor
româneşti. Documentarea şi realizarea unor cercetări în comun am efectuat cu Muzeul Etnografic din
Belgrad, Muzeul din Majdanpek, Muzeul din Bor şi Muzeul Krajna din Negotin. Am stabilit colaborare şi
bună conlucrare aproape cu toate asociaţiile şi organizaţiile româneşti din Serbia, reuşind să cunosc şi să
contribui la activităţile acestora. În 2007 am realizat de asemenea cercetări de teren în localităţile
româneşti din nord-vestul Bulgariei, luând parte la activităţile cotidiene din sate şi colaborând cu toate
asociaţiile româneşti din regiune.
O mare reuşită este şi faptul că începând cu 2005, 2006, dar mai ales în 2007, am realizat câteva
expediţii complexe în arealul aromânilor, străbătând aproape toate regiunile cu localităţi aromâne din
Grecia, Albania şi Republica Macedonia. În urma cercetărilor de teren am putut constata şi lucruri absolut
noi, care nu le puteam deduce din documentarea bazată pe studiile publicate şi am încercat să abordez cât
mai obiectiv subiectele ce ţin de identitate etnică şi situaţia actuală a comunităţilor de aromâni. În afară de
unitatea generală prin care am putea subînţelege entitatea etnică de aromâni, există o mare diversitate dată
de varietatea grupurilor etnografice, divizarea politico-administrativă actuală şi influenţa diverselor etnii
în funcţie de statul în care locuiesc. Am realizat un studiu de cercetare în cadrul Universităţii din Ioanina,
participând la programul de Etnologie, Antropologie şi Folcor Balcanic, precum şi documentări în cadrul
Universităţilor din Salonic, Scopie, a Academiei de Ştiinţe şi Muzeului Naţional din Tirana, Albania,
muzeelor din Metsovo, Salonic, Bitola, asociaţiilor aromâne din Atena, Veria, Seres, Salonic, Corcea,
Pogradeţ, Tirana, Elbasan, Permet, Struga, Bitola, Cruşuva, Scopie, bisericilor aromâne din Corcea,
Bitola şi Cruşuva. Am realizat interviuri şi cercetări inclusiv asupra meglenoromânilor, însă nu am putut
parcurge localităţile lor din nordul Greciei.
Ca rezultat al acestor ani de preocupare asupra situaţiei comunităţilor româneşti din tot cuprinsul
Peninsulei Balcanice s-a adunat mult material factologic, documentar, peste 60 casete video şi înregistrări
audio, material fotografic, impresii diverse şi constatări personale, care nu am reuşit să le prelucrez şi
desfăşor pe deplin. Multitudinea de prieteni din cadrul comunităţilor româneşti, relaţiile personale
stabilite, precum şi implicarea directă în diverse activităţi, dat fiind faptul că am locuit o perioadă
îndelungată în cadrul acestui spaţiu, mi-au rămas profund în suflet. Speranţa că păstrarea identităţii,
culturii şi limbii române în acest spaţiu este posibilă, dar ajutorul acordat de România trebuie să fie mai
substanţial şi obiectiv.
Vreau să aduc foarte mari mulţumiri la toţi cei care mi-au acordat ajutor, începând cu formarea mea
geografică datorită unei şcoli extraordinare la Iaşi, respectiv tuturor profesorilor de la Departamentul de
Geografie, continuând cu toţi cei apropiaţi care m-au înţeles şi ajutat, precum şi numeroşilor oameni de
suflet pe care i-am întâlnit, indiferent de ţară, etnie sau religie, care m-au sprijinit în momente dificile
deseori, adăpostindu-mă pe unde am călătorit sau acordându-mi materiale ştiinţifice, documentare,
statistice, sfaturi utile şi ajutându-mă cu ce au putut.

CAPITOLUL 1
ISTORICUL CERCETĂRILOR ASUPRA ROMÂNILOR
DIN PENINSULA BALCANICĂ

Populaţia românească în Peninsula Balcanică este menţionată pe teritoriile locuite de ei în prezent,


încă din perioada formării poporului român, ca populaţie locală, traco-iliră romanizată.
Ei au fost consemnaţi de către Kakaumenas, Nicetas Choniates, Ana Comnena şi alţii.
Despre românii balcanici vorbesc cronicarii bizantini şi cronicarii români. Miron Costin, în

4
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
letopiseţul său, menţionează existenţa aromânilor, care sunt tot români şi locuiesc în Vlăhii, cea mai
cunoscută fiind Vlăhia Mare. Deasemenea în Cronica Polonă din 1684. Stolnicul Constantin Cantacuzino
în Istoria Ţării Româneşti (1706) consemnează existenţa poporului român şi la sud de Dunăre. În mai
multe rânduri şi Dimitrie Cantemir, cum ar fi în Historia Moldo-Vlahica (1714), îi aminteşte pe românii
din Peninsula Balcanică, menţionând originea comună a acestora cu românii din nordul Dunării.
Gh. Şincai citează în "Hronica românilor" (1808) pasajul, devenit foarte cunoscut în prezent, din
Teofanes: "Torna, torna, fratre", din anul 587 e.n., care atestă vechimea aromânilor pe locurile locuite de
ei în prezent.
Ulterior istoria şi existenţa românilor sud-dunăreni a devenit, fie subiect de cercetare, fie obiect de
controverse între etnografi, istorici, geografi şi lingvişti.
După etnograful grec B. Nikolaides, cercetări importante a făcut I. G. Hahn. El face studii
referitoare mai ales la aromâni şi meglenoromâni.
Apoi Apostol Mărgărit, care a avut un rol deosebit pentru renaşterea aromânilor şi a
meglenoromânilor în sec. XIX, a studiat o serie de probleme, în special de ordin cultural.
Primul din spaţiul daco-român care a scris o carte despre aromâni a fost Dimitrie Bolintineanu,
editată în 1863 (Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos).
Gustav Weigand, la sfârşitul sec. XIX a adus o contribuţie foarte mare în studiul problemei
românilor din statele balcanice. El a scris o serie de lucrări, pe baza cercetărilor de teren, asupra românilor
dunăreni din Bulgaria, a românilor din Vojvodina, Craina, dar în mod deosebit l-a preocupat problema
aromânilor şi a meglenoromânilor.
Сonstantin Jireček, înainte de aceasta, a adus o serie de lămuriri istorice în problema istoriei
romanităţii balcanice.
Mulţi dintre cei ce s-au preocupat de problema românilor din Balcani au fost ei înşişi de origine
aromână. Este cazul lui E. Averoff, Th. Capidan, T. Katsongiannes, S. Diamandi, A. Keramopoulos, I.
Caragiani, S. Liakos, Tache, Pericle şi Valeriu Papahagi, D. Popovici şi mulţi alţii.
În mod deosebit trebuie amintit meritul lui Th. Capidan, care şi-a dedicat cea mai mare parte a
activităţii sale ştiinţifice studiului românităţii balcanice. Lui îi aparţine prima şi cea mai complexă
monografie asupra meglenoromânilor, o serie de lucrări asupra dialectului şi istoriei aromânilor.
Studii cu caracter istoric, lingvistic sau geografic asupra românilor din Peninsula Balcanică au
efectuat şi D. Onciul, A. D. Xenopol, P. Maior, B. P. Haşdeu, C. Giurescu, T. Burada, M. Codrescu, L.
Воgа, G. Vâlsan, S. Mehedinţi, N. Popp, N. Neniţescu, O. Densuşianu, Al. Philippide, Al. Rosetti.
Dintre cercetătorii străini s-au remarcat P. Skok, D. Antonjevici, J. Cvijic, F. Miklosich, M.
Thompson, A.Wace, W. Leake, S. Romanski, N. Kânciov, V. Şişmarev, Tomašek şi alţii care au făcut şi o
serie de cercetări de teren.
Asupra istroromânilor cele mai importante informaţii ni le-au dat F. Miklosich, I. Maiorescu, I.
Popovici şi mai ales S. Puşcariu, care a publicat cel mai amănunţit studiu asupra lor până în prezent.
În general, cele mai valoroase cercetări s-au efectuat în perioada interbelică, când şi statul român a
încurajat astfel de studii. După cel de-al doilea război mondial a urmat o lungă perioadă de tăcere în
privinţa acestei probleme, doar românii din Vojvodina fiind mai bine cunoscuţi. Asupra acestora s-au
făcut mai multe studii la Universitatea şi Academia de Ştiinţe din Belgrad, datele statistice permiţând
efectuarea de cercetări mai exacte. În rest, situaţia celorlalte grupuri de români a fost şi este puţin
cunoscută, pe primul loc situându-se aproximările şi datele exagerate sau diminuate puternic. Mai
importante în perioada postbelică au fost studiile efectuate de către lingvişti, în special, dialectologi
asupra populaţiei româneşti din Peninsula Balcanică. Astfel, M. Caragiu-Marioţeanu, N. Saramandu şi
alţii au adus unele date noi asupra situaţiei aromânilor, P. Atanasov a făcut cel mai recent studiu asupra
meglenoromânilor, iar A. Kovačec asupra istroromânilor. Istoricii au fost mai mulţi, dar s-au referit iarăşi
la perioadele din trecut. P. Năsturel, N. Djuvara, M. D. Peyfuss şi alţii s-au referit mai ales la problemele
din trecut ale aromânilor. G. Popi a făcut o lucrare complexă asupra istoriei românilor din Vojvodina, mai
mulţi istorici români s-au referit şi la românii din Bulgaria şi Serbia.
Pentru perioada actuală, după 1990, românitatea balcanică a stârnit din nou interesul
cercetătorilor şi publicului larg, atât din România cât şi din alte state. Deoarece prin românii din Peninsula
Balcanică se subînţelege toate grupurile de populaţie românească existente în acest areal, este greu de
întrunit studii care să vizeze situaţia lor în ansamblu. Cele mai multe cercetări se referă la un anumit grup
sau areal românesc, astfel putem distinge următoarele studii şi cercetări specializate pentru perioada
actuală:
1. Referitor la aromâni contribuţii mai importante şi-au adus autori din diverse ţări, vizând aspecte
de istorie, lingvistică, etnografie, folclor sau geografie. Dintre lingvişti se remarcă cei care au realizat pe

5
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
parcursul ultimelor decenii studii dialectologice şi folcloristice, cum ar fi Nicolae Saramandu şi Matilda
Caragiu-Marioţeanu. Studii cu caracter istoric, sociologic, geografic şi etnografic în ultimele două decenii
au realizat Thede Kahl din Germania, Tom Winnifrith din Marea Britanie, Asterios Koukoudis şi Ahilleas
Lazarou din Grecia, Kopi Kyçyku şi Arqile Bërxolli din Albania, Emil Ţîrcomnicu, Adina Berciu-
Drăghicescu, Neagu Djuvara şi alţii din România. Contribuţii însemnate prin intermediul publicaţiilor în
diversele periodice, dar şi unele monografii, au adus şi diverşi autori aromâni din România (Hristu
Cândroveanu, Sterie Paris, Nicolae Cuşa, Tănase Bujduveanu, Aurel Papari, Mariana Bara), Franţa (Petre
Năsturel, Sterie Perifan), Germania (Vasile Barba), SUA (Aureliu Ciufecu), Republica Macedonia (Dina
Cuvata, Toma Cardula, Nico Popnicola, Vanghel Dunovschi, C. Stefanoski ş.a.), Albania (Jani Gusho,
Andon Hristo, Dhori Falo, Pandi Bello ş.a.), Bulgaria (Toma Chiurcciev), Grecia (Vassilis Nitsiakos ş.a.).
2. Despre meglenoromâni există doar câteva studii mai recente, precum ar fi cele efectuate de Peter
Atanasov referitor la dialectologie, Thede Kahl referitor la istorie-geografie sau Virgil Coman şi Emil
Ţîrcomnicu despre etnografie.
3. Istrororomânii au atras atenţia aproape exclusiv a dialectologilor, realizându-se câteva studii
monografice de către August Kovačec, Goran Filipi, Richard Sârbu, Vasile Frăţilă, Elena Scărlătoiu,
Radu Flora sau Wolfgang Dahmen. Demn de menţionat sunt preocupările referitoare la situaţia socio-
culturală actuală a isroromânilor a lui Emil Petru Raţiu.
4. Pentru românii din Serbia se disting cele două regiuni abordate în mod diferit: Voivodina şi
Serbia de Est (regiunea Timoc). Pentru Voivodina există numeroase studii realizate în primul rând de
către comunitatea românească locală, care este singura din statele Balcanice cu instituţii de învăţământ,
culturale şi religioase în limba maternă, recunoscute şi susţinute de stat. Pe lângă o serie de monografii
care vizează aproape toate localităţile româneşti din Banatul de Vest, precum şi multe cărţi despre viaţa
culturală, religioasă, manifestări etno-folclorice, realizate de autori locali, istorici, geografi, lingvişti,
putem menţiona şi câteva lucrări fundamentale, cum ar fi cercetările istorice publicate de Gligor Popi sau
cele etnologice de Mirjana Maluckov. Presa periodică conţine deasemenea multe consemnări interesante,
mai ales referitor la viaţa culturală, tradiţii, literatură şi activităţile organizaţiior naţionale. În contrast cu
Voivodina este regiunea Serbiei de est, cu o populaţie numeroasă şi compactă între Morava şi Timoc,
unde s-au realizat puţine cercetări detaliate asupra românilor. Din perioada interbelică se cunosc studiile
în limba sârbă a lui Thomir Đeorđeviċ, Kosta Jovanoviċ, Jovan Cvijiċ sau în limba română a lui Nicolae
Constantinescu şi George Vâlsan. În perioada de după cel de-al doilea război mondial studii care să refere
direct la românii din Timoc nu au fost efectuate, însă o serie de cercetări cu caracter mai ales etnografic,
folcloristic, dar şi unele istorico-geografice asupra „vlahilor” au fost realizate în Serbia. În puţinele
monografii publicate despre satele din regiune se face referinţă şi la specificul populaţiei, ca fiind de
origine vlahă. Ultimii zece ani s-au intensificat preocupările atât a românilor din Serbia, cât şi ale altor
cercetători de a scoate în evidenţă realităţile etnice româneşti în această regiune. Din perspective istorice
se evidenţiază Gheorghe Zbuchea, cu o serie de publicaţii asupra istoriei românilor sud-dunăreni,
preponderent a celor din Serbia. Dintre cercetătorii locali putem menţiona etnografii Paun Durliċ şi
Slavoljub Gacoviċ, precum şi preocupările istorice a lui Dragiša Konstantinoviċ şi Dragomir Dragiċ.
Istorici, geografi şi etnografi de la diverse instituţii ştiinţifice şi-au adus deasemenea contribuţii la
studierea populaţiei şi regiunii, opiniile uneori fiind controversate.
5. Despre românii din Bulgaria există mult mai puţine studii, atât în trecut cât şi actuale. Unele
studii din sec. XIX sau perioada interbelică sunt comune cu cele ale românilor din Serbia sau Balcani, în
general. Cercetări de teren au realizat şi Gustav Weigand, Emanoil Bucuţa, George Vâlsan. Unele
consemnări au fost efectuate şi de către cercetători bulgari, însă în general se susţine oficial inexistenţa
etnicilor români de-a lungul Dunării în Bulgaria. Dintre studiile mai recente publicate sunt cele cu
caracter lingvistic şi etnografic realizate de Virgil Nestorescu şi Monica Budiş. Cercetătorii bulgari
Maksim Mladenov, Saşka Bizeranova, Blagovest Niagulov şi alţii au abordat unele aspecte particulare
istorice, geografice şi etnografice.
6. Şi mai puţine sunt studiile referitoare la populaţia românofonă din Croaţia, Bosnia şi
Herţegovina. Despre existenţa acestora scrie încă în 1907 Teodor Filipescu, dar studii detaliate de teren
nu au fost efectuate. După ce au fost daţi uitării, în ultimii ani s-au relizat câteva cercetări asupra
băieşilor, caravlahilor şi rudarilor românofoni din spaţiul ex-iugoslav, în special de către echipa lingvistei
Biljana Sikimiċ de la Belgrad.
Deşi la o privire superficială asupra titlurilor publicate după 1980 s-ar crede că studii asupra
românilor din Peninsula Balcanică există suficiente, majoritatea absolută a lor nu sunt decât reproduceri
ale aceloraşi cercetări efectuate de către Th. Capidan, S. Puşcariu, S. Romanski, N. Popp sau alţi oameni
de ştiinţă din perioada interbelică şi secolul XIX. Cu părere de rău, majoritatea autorilor se mulţumesc

6
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
doar cu aproximări şi cu relatarea realităţii care nu mai există deja de peste jumătate de secol.
Dacă studii lingvistice şi istorice valoroase totuşi mai există, ele nepierzându-şi din importanţă
odată cu trecerea timpului, studii actuale, în special cu caracter uman-geografic lipsesc cu desăvârşire.

CAPITOLUL 2
CARACTERIZAREA GENERALĂ A PENINSULEI BALCANICE

2.1. DELIMITAREA PENINSULEI BALCANICE


Peninsula Balcanică este una dintre cele trei mari peninsule care alcătuiesc Europa meridională. Din
aceste trei peninsule mediteraneene, cea Balcanică se leagă cel mai strâns de masa continentală
europeana, consecinţa fiind o izolare mai redusă. În timp ce Peninsula Iberică şi cea Italică sunt delimitate
destul de clar la nord de Munţii Pirinei şi respectiv Alpi, Peninsula Balcanică pătrunde mult în continent
ajungând la Valea inferioară a Dunării şi afluentul acesteia Drava.
Faţada vestică a Peninsulei este scăldată de Marea Adriatică, dincolo de care se află Peninsula
Italică: în extremitatea sudica a acestei mări cele doua unităţi apropiindu-se în Strâmtoarea Otranto la
numai 73 km.
În extremitatea sud-vestică se află Marea Ionică, larg deschisă spre Marea Mediterană, care
constituie limita sudică. Punctul cel mai sudic se află în Peloponez fiind reprezentat de Capul Matapan
(Tainaron). În sud-est este mărginită de Marea Egee care o desparte de Peninsula Asia Mică, limita
continuată spre nord prin Strâmtoarea Dardanele, Marea Marmara şi Strâmtoarea Bosfor care face
legătura cu Marea Neagră.
În această parte a Peninsulei Balcanice există un ţărm foarte fragmentat, făcându-se o apropiere cu
Peninsula Asia Mică prin promontorii şi numeroase insule. Limita estică este încheiata de Marea Neagră.
Limita de nord a suscitat mai multe opinii. Strict poziţional, aceasta s-ar întinde de-a lungul unei linii
drepte de la Golful Trieste (limita de nord a Mării Adriatice) la vest până la vărsarea râului Bug în Marea
Neagră, la est. În privinţa limitei la Marea Neagră există două păreri.
Prima ar fi una logică în conformitate cu direcţia ţărmului Mării Negre care urcă în adâncime pană
la râul Bug, după care coboară spre sud. A doua ar fi mai sigură, fiind reprezentată de gurile Dunării.
După Jovan Cvijiċ, limita de nord s-ar întinde de la sudul Triestului, continuând spre est prin Valea
Ljubljanei, pe Sava şi Dunăre până la vărsarea ultimei în Marea Neagră. Asemănătoare este şi opinia care
extinde limita de nord a Peninsulei Balcanice până la râul Drava. Se poate face o delimitare şi din punct
de vedere uman-geografic.
Astfel limita de nord ar fi reprezentată de extinderea către nord a masei popoarelor sud-slave.
Aceasta se suprapune în cea mai mare parte limitei fizico-geografice cu mici excepţii reprezentate de mici
areale din următoarele regiuni: Vojvodina de nord-est şi o parte din Slovenia ce rămân în afara unităţii, în
timp ce Dobrogea românească se include.
Ar putea exista şi o delimitare istorică, care este practicată pe scară largă astăzi în cercurile
internaţionale din Occident, precum că Peninsula Balcanica ar fi spaţiul fostei zone de influenţă a
Imperiului Otoman în sud-estul Europei. Legat de acest lucru, se foloseşte tot mai mult noţiunea de
"spaţiul balcanic", cu un sens negativ, de slabă dezvoltare economică şi izvor de conflicte. Subiectiv,
deseori se exclude din acest spaţiu Grecia, care face parte de mai mult timp din Uniunea Europeană.
Din cele expuse mai sus, reiese conform limitelor politico-administrative actuale, că din această
unitate geografică, fac parte următoarele state: Grecia, Bulgaria, Republica Macedonia, Albania, Serbia
(inclusiv Kosovo), Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia şi Turcia Europeană. Dupa unele opinii,
în acest spaţiu intră şi Slovenia, România, periferic chiar teritorii din Ungaria, Republica Moldova şi
Ucraina. În funcţie de diferitele delimitări făcute asupra acestei peninsule, suprafaţa ei măsoară între 468
000 km2 şi 520 000 km2.
În cuprinsul acestui teritoriu locuiesc aproximativ 50 milioane de oameni.

2.4. CARACTERIZAREA ETNO-GEOGRAFICĂ A PENINSULEI BALCANICE


Structura etnică a populaţiei Peninsulei Balcanice este rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice
care a determinat diverse procese etnoistorice soldate cu crearea şi transformarea diverselor elemente
etnolingvistice, fapt ce a dus la apariţia unor noi entităţi etnice.
Populaţiile şi elementele etnice care s-au succedat şi au contribuit la formarea actualelor popoare
balcanice începând cu perioada preistorică pot fi caracterizate astfel:
Fondul vechi preindoeuropean, atestat în paleoantropologie, din perioada cuaternară prin rasa de

7
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
Neanderthal, urmată de oameni de Cro-Magnon, din paleoliticul superior. Aceste două rase sunt prezente
pe teritoriul Peninsulei Balcanice, un timp convieţuind, treptat impunându-se cromagnonii. De la
începutul epocii neolitice apar în regiunea balcanică noi tipuri etnice, originare din Asia Centrală, care s-
au revărsat în grupuri compacte pe întreaga suprafaţă a Peninsulei Balcanice, asimilând populaţia
preindoeropeană pe care au găsit-o aici.
Populaţia preindoeuropeană a Peninsulei Balcanice făcea parte din lanţul ibero-caucaziano-buriş,
din care au subzistat din punct de vedere lingvistic doar bascii în extremitatea vestică europeană,
popoarele caucaziene în centru şi burişii (hunzah) în nordul Kaşmirului. Oricum această populaţie poate fi
considerată ca bază a fondului genetic a popoarelor balcanice, completată pe parcurs cu numeroase alte
elemente.
Penetraţia indoeuropeană şi indoeuropenizarea
Migraţia indoeuropeană, începută în neolitic, pătrunde în Peninsula Balcanică atât prin nord (pe la
nordul Mării Negre) cât şi prin sud, din Asia Mică. De la sfârşitul mileniului IV prin câteva valuri
pastorale (luvit, dorian, tracic, cimerian) indoeuropenii se impun ca element etnic dominant în regiune.
Amestecul demografic şi cultural între indoeuropeni şi populaţia preindoeuropeană din regiunea balcanică
a fost iniţial violent, urmând o perioadă de convieţuire şi aculturaţie reciprocă, încheiată cu restructurarea
etnică şi predominarea aspectelor etno-lingvistice indoeuropene.
Acest curent indoeuropean, venit din Asia Centrală, s-a individualizat prin ramura carpato-
micenică, care a dat naştere pelasgilor, care formau tot cei posibil o continuitate cu hitiţii din Asia Mică.
Caracteristic acestor populaţii indoeuropene era tipul rasial dolicocefal.
Fondul etnic indoeuropean continuă şi după formarea pelasgilor în regiunea balcanică, prin noi
migraţii ale triburilor proto-elene, care asimilează pelasgii în partea sudică a Peninsulei Balcanice.
Descendenţii direcţi ai pelasgilor pot fi consideraţi traco-ilirii, care au format baza populaţiei
balcanice până la expansiunea romană.
Alte elemente etnice indoeuropene s-au succedat de-a lungul mileniilor, venind în mai multe valuri
şi populând în diferite perioade diverse părţi ale regiunii balcanice.
Triburile celtice, pătrunse încă din sec. IV î. Ch., s-au mixtat în mare parte cu populaţia locală
traco-iliră, apoi urmând acelaşi proces comun de romanizare.
Triburile iraniene prin valuri diferite din punct de vedere cronologic, începând cu sciţii (sec. VII î.
Ch.), sarmaţii (sec. I î. Ch.) şi terminând cu alanii (până în sec. XIII d. Ch.).
Triburile germanice, de asemenea, sunt prezente în peisajul etnoistoric balcanic, prin bastarni,
gepizi, vizigoţi, ostrogoţi, longobarzi (care au dominat unele regiuni prin sec. V d. Ch.).
Expansiunea romană în Peninsula Balcanică a determinat un intens proces de romanizare a
populaţiei (începând cu sec. II î. Ch.). Treptat a fost romanizată întreaga populaţie a Peninsulei Balcanice
cu excepţia doar a extremităţii sudice unde au dăinuit grecii şi izolat în sud-vest, unde populaţia traco-iliră
a rămas mai puţin afectată de acest proces.
Divizarea Imperiului Roman în cel occidental şi oriental, transformat apoi în Imperiul Bizantin a
determinat sporirea elementului grecesc în Peninsula Balcanică, care a devenit şi purtătorul religiei
creştine în regiune. Penetraţia creştinismului a avut succes, pe rând toate popoarele Peninsulei Balcanice,
acceptând această religie. Divizarea la rândul său a creştinismului în catolicism şi ortodoxism a avut
limitele tot în cadrul Peninsulei Balcanice, în partea sudică, centrală şi estică imprimându-se
ortodoxismul, pe când în vest catolicismul.
Un alt moment decisiv pentru etnoistoria regiunii balcanice îl constituie pătrunderea şi stabilirea
triburilor slave în Peninsula Balcanică (începând cu sec. VI), care au dat configuraţia etnolingvistică
actuală pentru majoritatea populaţiei balcanice. Slavii au reuşit să se impună, mai ales din punct de vedere
lingvistic, asimilând populaţia preponderent romanizată şi preluând de la aceasta majoritatea elementelor
culturale. În afară de popoarele indoeuropene venite în diferite etape, în regiunea balcanică au pătruns şi
alte elemente etnice, dintre care mai importante au fost cele turcice. Primele triburi turcice ajunse în
regiunea balcanică au fost cele ale hunilor şi avarilor (începând din sec. IV), urmând bulgarii, pecenegii,
uzii, cumanii, tătarii pe parcursul sec. VII-XIII. Majoritatea acestora au fost asimilaţi în rândul populaţiei
locale.
O nouă etapă în istoria Peninsulei Balcanice a început o dată cu ocuparea acesteia de către turcii
otomani, începând cu sec. XIV. Aceştia succed puterea politică a Imperiului Bizantin în regiunea
Balcanică, impunându-şi hegemonia în tot teritoriul balcanic, mai puţin în extremitatea nord-vestică. În
afară de elementele etnice turanice care se propagă o dată cu expansiunea otomană apar noi elemente
cultural-civilizaţionale, legate de promovarea religiei islamice şi fondului cultural adus din Orientul
Apropiat. Islamizarea a avut succese la o parte din populaţia balcanică, preponderent albaneză şi

8
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
slavofonă. Epoca Imperiului Otoman a adus cu sine şi multe influenţe asupra culturii, etnografiei,
folclorului şi etnopsihologiei balcanice.
Un alt element etnic neindoeuropean este legat de populaţia ugrică a maghiarilor pătrunşi în
regiunile nordice a spaţiului balcanic în sec. IX. Acestea puternic mixtate cu triburi turcice, se impun
asupra elementelor etnice locale, ducând la formarea actualei naţiuni maghiare, dar şi la influenţe în plan
lingvistic şi cultural asupra unor popoare balcanice.
Ocupaţia de către Imperiul Habsburgic, devenit apoi Austro-Ungar, a regiunilor de nord-vest din
Peninsula Balcanică combinată de influenţa italiană în regiunile litoralului adriatic, imprimă de asemenea
trăsături specifice culturii şi etniilor din arealul balcanic occidental .
Începând cu sec. XIX, mişcările de emancipare naţională duc la conturarea identităţilor etnice a
popoarelor balcanice, finalizate prin crearea unor entităţi statale proprii a grecilor, albanezilor şi
popoarelor slave. Consolidarea etnică s-a dovedit a fi slabă la popoarele slavofone confruntate până în
prezent cu lipsa unei unităţi etnice şi prezenţa proceselor de fragmentare etnică, bazată pe criterii
confesionale, istorice, geografice. La aceasta se adaugă reminiscenţele de ordin patriarhal tribal la mai
multe popoare balcanice.
Bogăţia cultural-civilizaţională şi etno-folclorică a regiunii balcanice, cu părere de rău iese mai
puţin în evidenţă decât antagonismele de ordin naţionalist, confesional, politic şi istoric cu care se
confruntă popoarele balcanice actuale.
Diverse hărţi etnice întocmite asupra populaţiei Peninsulei Balcanice ne indică areale deseori
diferite, în funcţie de provenienţa cercetătorilor care le-au întocmit. Pe acest spaţiu, locuiesc mai multe
etnii, Peninsula Balcanică dispunând de o diversitate în aceasta privinţă.
Dacă luăm ca criteriu de delimitare a etniilor fondul genetic, atunci apar mai puţine elemente decât
numărul actualelor etnii. Astfel, populaţia recunoscută ca băştinaşă în acest spaţiu, din timpurile istorice,
era constituită din mai multe popoare sau grupuri indo-europene. Grecii (elenii) populau extremitatea
sudica a peninsulei, iar toata regiunea interioară şi nordică era locuită de un conglomerat etnic traco-ilir,
delimitările clare între diverse grupuri ale acestuia nu pot fi stabilite. Peste această populaţie prima dată s-
a suprapus elementul latin. Acest element, după ce a devenit important, a atras romanizarea unei mari
părţi din populaţia peninsulei. Apoi, din epoca marilor migraţii, după secolul VI, spre aceasta regiune au
venit dinspre nord şi nord-est populaţiile slave, care au reuşit sa asimileze lingvistic o mare parte a
populaţiei băştinaşe, slăbind puternic elementul romanizat din peninsulă. Slavii sunt cei care au spart
continuitatea populaţiei romanice (devenită românească mai târziu) de la nord de Dunăre până în Grecia.
Au existat şi mai multe grupuri de populaţie turanică ce s-au aşezat în acest spaţiu, mulţi dintre ei
ajungând a fi asimilaţi de către populaţia înconjurătoare (pecenegii, cumanii, bulgarii de pe Volga, avarii
etc.) Populaţia turanică care a reuşit să se impună au fost turcii otomani, veniţi dinspre sud-est (spre
deosebire de primii turanici care au venit dinspre nord-est). Turcii au asimilat şi elementul fost trac apoi
romanizat, slavizat, care a devenit turcizat, desigur pe lingă importanta componentă caucaziană, iraniano-
armeană, semitică, greacă (elena) care au contribuit la formarea etniei turce actuale.
Un alt element străin ce a reuşit sa reziste şi chiar să se impună este de origine fino-ugrica, mai
exact ugrica. Maghiarii şi-au impus limba, dar au importante componente genetice: slavă, tracică
romanizată (românească) şi germanică. La rândul lor maghiarii au spart continuitatea popoarelor slave,
formând împreună cu românii o bariera ce separa slavii de sud de ceilalţi slavi (de vest şi de est).
Astfel se prezintă pe scurt, etnogeneza popoarelor balcanice. Şi-au păstrat limba iniţială doar
albanezii, ca descendenţi ai ilirilor (deşi au suportat influenţe romanice, slave, turanice) şi grecii, care au
asimilat la rândul lor şi populaţie traco-iliră.
Trecând la clasificarea etno-lingvistică a populaţiei din statele balcanice, putem observa că cel mai
important element este cel slav, urmându-i cel romanic (dacă includem şi România).
La nivelul taxonomic superior, Familia indo-europeană include majoritatea grupelor din acest
spaţiu fiind şi mai numeroasă, în cadrul familiei indo-europene mai numeroşi în statele balcanice sunt
reprezentanţii ai patru grupe etno-lingvistice: slava, romanica, albaneza şi greaca(elena).
1. Grupa slavă include cel mai mare număr de etnii fiind şi cea mai numeroasă. În cadrul
Peninsulei Balcanice este prezentă subgrupa slavilor de sud. Delimitarea popoarelor slave, în general, cit
mai ales a popoarelor sud-slave între ele este destul de arbitrară, încât într-o altă perspectivă de integrare
putea fi un singur popor sud-slav (iugoslav) sau cel mult trei (vorbitorii sârbo-croatei, slovenii şi bulgaro-
macedonenii). Însă tendinţa, mai ales în fosta Iugoslavie a fost de fărâmiţare etnică şi nu de integrare.
Încercăm o prezentare a popoarelor sud-slave, ţinând cont şi de statistica oficială.
În cadrul vorbitorilor limbii sârbo-croate s-au individualizat mai multe popoare (etnii), criteriul ce a
stat la baza identităţii lor fiind de ordin confesional, cultural, istoric, politic, geografic.

9
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
a) Sârbii reprezintă etnia slavă cea mai numeroasă după unele estimări. După datele statistice
iugoslave numărul lor este în jur de 12 milioane. Ei reprezintă aproape 70 % din populaţia Serbiei. În
cadrul provinciei Vojvodina ponderea lor este de 54 % iar în Kosovo nu depăşesc 10 % din totalul
populaţiei. Un număr important de sârbi locuiesc şi în alte două republici ex-iugoslave, alcătuind 12 %
din totalul populaţiei în Croaţia şi 31 % în Bosnia-Herţegovina. În R. Macedonia sârbii alcătuiesc 2,3 %
iar în Slovenia 2 % Un număr nu prea mare de sârbi exista şi în România (în Banat), Albania şi Ungaria.
Elementul distinct al sârbilor este religia creştin-ortodoxă, deşi prin paradox există recenzaţi şi sârbi
catolici sau musulmani. Sârbii din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina nu sunt veniţi de pe teritoriul Serbiei,
cum ar crede unii ci reprezintă populaţia autohtona care a rămas la religia creştin-ortodoxă, spre deosebire
de cei care au trecut la catolicism sau islam. Ca confirmare, poate servi şi un detaliu de ordin geografic:
populaţia sârbă în Croaţia şi Bosnia este situată în regiunile interioare, mai muntoase, unde influenţa
imperiului austro-ungar sau otoman a fost mai mică.
Dialectele limbii sârbo-croate nu se suprapun pe configuraţia etno-confesionala actuală, dar
majoritatea populaţiei sârbe este vorbitoare a dialectului štokavian, care stă la baza limbii literare. O altă
particularitate faţă de croaţi sau bosnieci este utilizarea grafiei chirilice, cu particularităţi pentru limba
sârbo-croată. Însă, asistăm la o utilizare concomitentă şi a grafiei latine. Etnonimul propriu este cel de srb,
la plural srbi, srbijane.
După cum am mai menţionat, sârbii au, ca şi celelalte popoare un substrat trac, chiar dac în unele
cazuri. Asistăm şi în prezent la asimilarea de către sârbi a elementului românesc rămas, mai ales în Serbia
de est. Elementul slav şi-a impus limba, parţial unele trăsături culturale, folclorice sau tradiţii.
Vocabularul limbii sârbe a suportat şi o influenţă a limbilor maghiară, turcă, albaneză, română, mai puţin
germană.
b) Muntenegrenii au cele mai puţine diferenţe faţă de sârbi. Vorbitori ai limbii sârbo-croate de
religie creştin-ortodoxă, utilizând grafia chirilică, le rămân doar criteriile istoric şi geografic ca elemente
de distincţie. Statul Muntenegru, menţinându-şi independenţa mai mult decât oricare alt stat vecin, a
rămas în istorie ca un exemplu de vitejie a populaţiei locale.
Există şi multe păreri precum ca nu ar exista o etnie muntenegreana distinctă, aceştia fiind doar o
ramură istorică a sârbilor (ca moldovenii, ardelenii, pentru români).
Totuşi, o conştiinţă muntenegreană distinctă există, ei zicându-şi crnagorci (ţrnagorţi) după numele
în sârbo-croată a Muntenegrului - Crna Gora.
Numărul muntenegrenilor este în jur de 500.000 persoane, majoritatea în Muntenegru, cei recenzaţi
ca muntenegreni în alte republici sunt plecaţi din perioada de după cel de-al doilea Război Mondial,
formând comunităţi, uneori compacte, mai ales în Vojvodina, Bosnia sau Croaţia.
c) Croaţii (hrvati) îşi au o individualitate un pic mai pronunţata, fiind al doilea element ca
importanţă în cadrul vorbitorilor limbii sârbo-croate. Particularitatea lor de bază şi deosebirea esenţială
faţă de sârbi este religia romano-catolică. Pe lângă aceasta există şi unele diferenţe de tradiţii, obiceiuri,
mentalitate, folclor (mai influenţat de cel maghiar şi german, dar puţin de cel turc). Croaţii utilizează
exclusiv grafia latină. Pe teritoriul. Croaţiei se întâlnesc mai multe variante dialectale, unele fiind
specifice atât sârbilor, bosniacilor iar altele se regăsesc doar la croaţi (dialectul čakavian). Vocabularul
limbii croate este aproape identic cu cel al sârbilor sau bosniecilor, însă există un aport mai mare de
cuvinte maghiare, germane şi italiene mai ales în dialectele din vestul Croaţiei.
Croaţii sunt în număr de circa 5 milioane, formând 77 % din totalul populaţiei în Croaţia, 17 % în
Bosnia-Herţegovina, 1,6 % în Serbia şi 3 % în Slovenia. Minorităţi croate există şi în Ungaria, Austria,
Italia sau România, ca pondere şi număr fiind nesemnificative.
d) Musulmanii (bosniacii) sunt o altă etnie creată numai pe baza criteriului confesional. Spre
deosebire de sârbi şi croaţi, aceştia s-au format mult mai recent, pentru prima dată fiind amintiţi ca
populaţie distinctă în 1928 şi au căpătat statut de etnie, abia, în Iugoslavia socialistă. însuşi etnonimul de
"Musulmani" stârneşte mirare, pentru că, musulmani se declară şi indonezieni, arabi sau fulbe. De aceia
există o tendinţă de a însuşi etnonimul de bosniaci (bosanci=bosanţi), care indică regiunea în care sunt
majoritari. Criteriul ce a stat la baza constituirii acestei etnii, a fost de ordin confesional, având ca element
distinct religia musulman-sunită. O hartă cu repartiţia teritorială a etniilor în Bosnia-Herţegovina până în
1991 ne indică curiozităţi mari, pentru că, este foarte greu de delimitat nişte areale, unde ar fi majoritară
una din cele trei etnii. Deseori în aceeaşi localitate convieţuiesc bosniaci-musulmani, sârbi şi croaţi,
nemaivorbind de faptul, că mulţi sunt înrudiţi, dar apar ca naţionalităţi diferite. Multe dintre numele de
familie sunt comune celor trei comunităţi.
Deşi în prezent se foloseşte denumirea de limba bosniacă, dialectele regionale sunt specifice,
indiferent de confesiunea practicată. Grafia utilizată în Bosnia-Herţegovina este cea latină. Numărul

10
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
musulmanilor bosniaci este în jur de 2 milioane persoane.
O altă problemă o reprezintă faptul, că musulmanii există şi în regiunea Raşca din Serbia şi
Muntenegru, care au fost recenzaţi împreună cu cei din Bosnia şi Herţegovina. Chiar dacă nu aparţin
Bosniei, şi aceştea au preluat după 1995 Bosnia etnonimul de bosniaci. Numărul Musulmanilor -
Bosniacilor în Serbia este de 155000, iar în Muntenegru de 65000 persoane. Un număr nu prea mare de
bosniaci există şi în Croaţia.
e) Slovenii reprezintă o etnie slavă cu individualitate mai pronunţată. Limba slovenă poate fi
considerată ca o limbă distinctă, după mai multe criterii, chiar dacă poate fi reciproc inteligibilă cu
graiurile sârbo-croate vecine sau cu limba sârbo-croată în general. Etnia slovenă include şi o componentă
germană romanica şi maghiară pe lingă cea slavă, de bază. Acest fapt se observă în vocabularul acestei
limbi, care reprezintă o oarecare tranziţie şi spre limbile vest-slave (ceha-slovaca). Slovenii sunt romano-
catolici şi utilizează grafia latină. Numărul slovenilor este de circa, 2 milioane, constituind peste 90 % din
populaţia Sloveniei şi formând mici comunităţi în Croaţia, Austria, Italia sau Ungaria. O puternică
influenţă germanică se observă în folclor şi cultură.
O a treia ramură a slavilor de sud este reprezentată de vorbitorii limbii bulgare.
f) Bulgarii sunt o etnie slavă ce au preluat doar etnonimul de la o populaţie turanică. Substratul
acestora este reprezentat, tot, de populaţia tracă băştinaşă, fapt recunoscut, în ultima vreme, de majoritatea
cercetătorilor bulgari. Componenţa turanică nu a fost atât de importantă, cum s-ar părea. Bulgarii au
asimilat şi o mare parte din populaţia romanizată ce există pe acest teritoriu, proces ce mai continuă şi
astăzi prin asimilarea poulaţiei răzleţe de dacoromâni şi aromâni.
Majoritatea bulgarilor sunt creştin-ortodocşi, iar limba bulgară utilizează, exclusiv, grafia kirilică,
aceasta avându-şi originea anume pe acest teritoriu.
În cadrul bulgarilor se disting unele grupuri etnografice, cum ar fi şopii (şopti), care prin trăsăturile
lor antropologice indică o componenţă turanică mai importantă sau pomacii (pomaţi), care nu sunt altceva
decât bulgari musulmani (suniţi). Pomacii locuiesc mai mult în zona montană Stara Planina sau Rodopi.
Ei spre deosebire de musulmanii bosniaci, datorită unei altfel de politici dusă de Bulgaria, nu s-au format
intr-o etnie distinctă faţă de bulgari. De menţionat este faptul, că există şi bulgari romano-catolici (numiţi
pavlikeni) dar într-un număr mai mic.
Numărul bulgarilor se ridică la 10 milioane persoane, ei alcătuind circa 85 % din populaţia
Bulgariei, până la 2 % din populaţia R. Moldova, sub 1 % în România, Serbia, Turcia, Ucraina, Grecia şi
alte state.
g) Macedonenii sunt consideraţi de mulţi specialişti dar mai ales de către bulgari ca fiind o parte
componentă a poporului bulgar. Slavii din R. Macedonia s-au consolidat într-o etnie distinctă, abia, după
cel de-al doilea Război Mondial. Limba vorbită de aceştia este un dialect a limbii bulgare dar, care are
norme literare proprii, utilizând varianta sârbă a grafiei kirilice. Macedonenii nu au avut o conştiinţă
naţională puternic exprimată. Acest etnonim, mai bine zis, nume dat după o regiune istorico-geografică,
este utilizat şi de celelalte etnii din Macedonia: greci, albanezi, turci, ţigani şi, în special, de către
aromânii din această provincie istorică. Acest fapt stârneşte numeroase confuzii. Macedonenii slavi sunt
în proporţie de 80 % creştin-ortodocşi, în rest mai numeroşi fiind torbeşii, macedoneni de religie
musulmană. Numărul macedonenilor se ridică la 2 milioane persoane, ţinând cont şi de populaţia slavă
din Macedonia Egeică (Grecia), precum şi de minoritatea slavă (bulgaro-macedoneană) din Albania. De o
minoritate macedoneana în Bulgaria este dificil de vorbit, aceştia considerându-se bulgari macedoneni.
Colonişti macedoneni mai există în Vojvodina şi Croaţia.
Pe lingă aceste etnii slave, care îşi au entităţi statale proprii, mai există şi unele grupuri etnice, mai
puţin numeroase, în special, în provincia Vojvodina.
O etnie sud-slavă se consideră şi bunjevci (bunievţii), care locuiesc în nordul Vojvodinei, printre
maghiari. Aceştia sunt majoritar romano-catolici, publică reviste şi cărti în dialectul lor, în grafie latină.
S-ar părea, că iniţial au avut şi o componentă românească, peste care s-au suprapus elemente slave şi
maghiare. Numărul lor este de circa 20000 persoane.
Rusinii fac parte din subgrupa slavilor estici, sunt în număr de peste 17000 în Vojvodina.
Alături de aceştia în Vojvodina mai locuiesc slovaci, cehi, sokci şi ukraineni.
Un caz interesant îl reprezintă şi cel al persoanelor recenzate ca iugoslavi. Astfel, persoanele a căror
părinţi erau de etnii diferite, erau declaraţi "iugoslavi", dacă părinţii nu erau împotriva acestei decizii.
Acest fapt poate fi şi ilogic, pentru că o persoană cu un părinte albanez sau român şi cu alt părinte
maghiar sau turc, devenea iugoslav fără ca să aibă vre-o componentă slavă la origine.
Aceşti iugoslavi sunt de diferite religii, predominând ortodocşii, ei acomodându-se în mediul
majoritar, cel mai frecvent.

11
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
2. Grupa romanică în Peninsula Balcanică cândva a avut o importanţă mult mai mare. Această
lucrare vizează anume populaţia romanică, reprezentată de românii în Peninsula Balcanică. Dacă am
include aici toata populaţia românească, numărul acestora s-ar ridica la 25 milioane. Fără a insista asupra
românilor din România sau alte regiuni, ne vom referi succint la românii din Peninsula Balcanică.
Estimarea numărului acestora este dificil de făcut. După date semioficiale, susţinute doar în România, în
toate statele balcanice numărul românilor (inclusiv al aromânilor) s-ar ridica la peste 3 milioane.
Majoritatea cercetătorilor, în special filologii, împart subgrupa romanică orientală, reprezentată de
români, în patru mari ramuri: dacoromâni, aromâni, megleno-români, istro-români. Ca număr şi grad de
asimilare aceştia diferă foarte mult între ei.
Dacoromânii stau la baza poporului românesc şi a limbii literare. În cadrul acestora există şi
diferenţieri regionale, uneori importante. Aceştia alcătuiesc majoritatea populaţiei în România (89 %), şi
în R. Moldova (75 %). Un important număr de dacoromâni există în Ucraina, parţial recunoscuţi, în
Serbia, recunoscuţi doar în Vojvodina; Bulgaria cu un număr oficial puternic diminuat (circa 10000), în
Ungaria şi Croaţia numărul acestora este mai mic.
Ca religie, majoritatea de peste 95 % o constituie creştin-ortodocşii. În Transilvania mai există şi
greco-catolici, în trecut au fost mai numeroşi; precum şi romano-catolicii, inclusiv în Moldova. Doar
românii din Croaţia şi Ungaria sunt majoritar romano-catolici.
Cea de-a doua ramură românească ca importanţă şi număr este reprezentată de aromâni. Aceştia nu
sunt pe deplin recunoscuţi în nici un stat. Numărul lor real este greu de precizat, datorită procesului intens
de asimilare la care sunt supuşi. Procentual, după date mai reale dar neoficiale ei ar reprezenta 0,1 % din
populaţia Bulgariei şi peste 5 % în Albania, R. Macedonia şi Grecia. Dialectul acestora mai este folosit
pentru publicaţii şi slujbe religioase dar a devenit mai mult o "limbă de bucătărie" din cauza slabei
utilizări în alte domenii. Aromânii sunt creştini-ortodocşi.
Meglenoromânii sunt mult mai puţin numeroşi, în jur de 5000, după cele mai veridice estimări. Ei
locuiesc într-o regiune mică din nordul Greciei şi sud-estul R. Macedonia, lângă râul Vardar, numită
Meglen.
Istroromânii, în general, nu prezintă importanţă decât pentru etnologi şi lingvişti, numărul lor atât
de mic (până la 1500 persoane) ne indică pericolul de dispariţie ca entitate etnică a acestora în timpuri
apropiate.
Mai exista şi un număr mic de italieni în Slovenia şi Croaţia.
3. Grupa albaneză este o grupă ce include un singur popor-albanezii, descendenţi ai ilirilor.
Aceştia sunt singurii care au reuşit să facă faţă proceselor de romanizare, slavizare sau grecizare, ceea ce
nu înseamnă ca nu au avut influenţe importante din partea acestor elemente vecine. Albanezii sunt
majoritari (98 % după statistica oficială) în Albania, formează enclave importante în R. Macedonia (20 %
din totalul populaţiei), Grecia(peste 1 % dar nerecunoscut oficial). în R.F. Iugoslavia constituie a doua
etnie ca număr şi pondere (17 % din totalul populaţiei), fiind concentraţi în Kosovo-Metohia (Kosmet)
unde formează peste 85 % din populaţia totală. în Muntenegru albanezii reprezintă 7 % din totalul
populaţiei. Astfel, numărul total al albanezilor se ridică la peste 5 milioane, plus comunităţi albaneze în
Italia şi alte ţări.
Limba albaneză are două dialecte importante, destul de diferite unul faţă de celalalt, existând şi
graiuri de tranziţie, delimitarea lor facondu-se pe râul Shkumbini. Astfel, la nord de acest râu este
dialectul gege, vorbit în Albania de aproape jumătate de albanezi, precum şi de către toţi albanezii din
Kosovo, Muntenegru şi republica Macedonia. La sud de Tirana se trece spre dialectul toske, vorbit st de
albanezii din Grecia şi Italia. Etnonimul lorpropriu este shqiptari (şciptari).
Albanezii sunt eterogeni şi din punct de vedere confesional. Albania a fost statul unde se declara că
peste 90 % sint ateişti, singurul stat unde au fost închise toate lăcaşurile de cult, toate aceste
"performanţe" sunt datorate lui Enver Hodja. În lipsa unei statistici oficiale, se estimează că circa 70 %
dintre albanezi sunt musulmani suniţi, în special în nordul Albaniei, Kosovo şi în R. Macedonia dar şi în
celelalte regiuni; 20 % sunt creştini-ortodocşi (în partea sudică a Albaniei şi în Grecia); iar 10 % sunt
romano-catolici, majoritatea fiind în districtul Shkoder, în nord-vestul Albaniei şi o parte din albanezii din
Muntenegru. În Italia există şi albanezi greco-catolici.
Limba albaneză a folosit, în trecut, şi grafiile kirilica, araba, câştigând terenul grafia latină.
Albanezii, datorită solidarităţii etnice au reuşit să evite orice fel de confruntare pe criterii confesionale.
4. Grupa greacă (elenă) include de asemeni, un singur popor-grecii. Aceştia sunt unul dintre
popoarele cu o bogată tradiţie istorică, fiind urmaşii celor care au creat o strălucită civilizaţie antică.
Grecii, ca etnie, în prezent formează 98 % din populaţia Greciei (după datele oficiale), o minoritate etnică
greacă mai importantă doar în Albania. Comunităţi de greci mai există în Italia, Ucraina, Turcia şi alte

12
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
ţări. Majoritatea populaţiei insulei Cipru (80 %) este reprezentată tot de greci. Ca număr total, grecii sunt
circa 12 milioane persoane. Limba greacă are mai multe dialecte, existând şi două limbi literare: dimotiki
(limba populară vorbită, precum şi a literaturii) şi kaînarevusa (limba pură, folosită pentru scrieri oficiale
şi ştiinţifice, ambele folosind grafia greacă, specifică numai acestei limbi.
Grecii sunt într-o majoritate absolută creştini-ortodocşi, deşi există şi greci musulmani, aceştia fiind
intr-o situaţie semilegală.
În cadrul statelor balcanice, mai există şi reprezentanţi ai grupei germane (cca 10000 germani şi
austrieci în Vojvodina şi Slovenia), precum şi ai grupei indice (omniprezenţi ţigani romi care formează
comunităţi importante în toate statele din aceasta regiune).
Din cadrul altor familii etnolingvistice, se detaşează reprezentanţii familiei uralo-altaice, grupa
turanică (turcică). Aceştia sunt reprezentaţi prin poporul turc, care numără peste 7 milioane persoane în
cadrul Peninsulei Balcanice, din care, până la 5 milioane sunt în partea europeană a Turciei.
O minoritate turcă importantă exista în Bulgaria (9 % din totalul populaţiei), R. Macedonia (5 %),
sub 1 % turcii formează şi în Albania, Grecia, Serbia şi România. Turcii, în această regiune sunt veniţi
odată cu extinderea Imperiului Otoman. După destrămarea acestora, numărul turcilor a scăzut mult, prin
schimburile de populaţie realizate în special cu Grecia dar şi cu Bulgaria. Turcii sunt de religie
musulman-sunnită. Există şi turci creştin-ortodocşi, cunoscuţi ca găgăuzi, mai numeroşi în Ucraina, R.
Moldova şi Bulgaria. O minoritate tătară, distinctă, se mai menţine în Dobrogea (România şi Bulgaria).
În sfârşit pot fi menţionaţi şi maghiarii, reprezentanţi ai grupei ugrice din familia fino-ugrică.
Aceştia locuiesc în nordul Vojvodinei, Croaţia şi Slovenia. Un număr mai important de maghiari în afara
Ungariei se găsesc în România, Slovacia şi Ucraina. Maghiarii sunt romano-catolici şi protestanţi (în
special reformaţi).
Alte etnii, cum ar fi evreii, armenii, cerchezii şi altele, prin numărul lor mic nu prezintă actualmente
o importanţă majoră în cadrul structurii etnice a populaţiei statelor balcanice.
În ce priveşte structura confesională a populaţiei statelor balcanice, putem observa că în acest spaţiu
s-au întâlnit trei mari religii, fiecare cu specificul ei, contribuind mult la mozaicarea peisajului antropic.
Ca număr, ca importanţă şi ca vechime, se detaşează biserica creştin-ortodoxă. La Istanbul îşi are
sediul şi Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, recunoscut tradiţional drept capul întregii biserici
ortodoxe. În acest patriarhat, intră arhiepiscopiile Greciei, Ciprului şi Albaniei. Încă trei alte patriarhii
ortodoxe se află în Peninsula Balcanică: al Bulgariei, României şi Serbiei. Dintre aceste patriarhii, doar
cea a Serbiei (care cuprinde creştinii ortodocşi din Serbia, Muntenegru, Croaţia şi Bosnia) a rămas după
ritul vechi. Arhiepiscopia autocefală a Macedoniei nu este recunoscută canonic, revendicând un statut de
biserică ortodoxă independentă.
Peste 90 % din greci, bulgari, români, macedoneni, sârbi, muntenegreni precum şi găgăuzii, 20%
din albanezi, peste 50% dintre romii regiunii balcanice, împărtăşesc acest cult.
Ortodocşii formează peste 95 % din populaţia Greciei şi a Republicii Moldova, cca. 80 % în
Bulgaria şi Cipru, 87 % în România, 90 % în Muntenegru, 60 % în R. Macedonia, 70 % în Serbia (fără
Kosovo peste 85 %) şi 33 % în Bosnia-Herţegovina, 25 % în Albania, 15 % în Croaţia, 3 % în Slovenia şi
sub 1 % în Turcia.
Biserica romano-catolică domină în nord-vestul peninsulei. Peste 95 % dintre sloveni şi croaţi sunt
catolici, de asemeni majoritatea maghiarilor, bunievţii, rusinii, 10 % din albanezi, precum şi un procent
mic dintre români şi bulgari.
Autoritatea papei de la Roma se exercită prin episcopatele din Slovenia, Croaţia, Vojvodina,
România şi Albania. 90 % din totalul populaţiei Sloveniei, 80 % în Croaţia, 10 % în Albania, 20 % în
Bosnia-Herţegovina, 8 % în Serbia, 5 % în România, 1 % în Bulgaria sunt romano-catolici.
A treia mare comunitate religioasă din Peninsula Balcanică este reprezentată de religia islamică.
Trecerea la islam a unei părţi din populaţia fostului Imperiu Otoman este de dată mai recentă, ca de fapt şi
însăşi religia islamică.
Musulmani suniţi sunt cca 70 % din albanezi, peste 90 % din etnia bosniacă musulmană, peste 95
% din turcii şi tătarii peninsulei, pomacii şi torbeşii, care reprezintă cca 15 % din bulgari şi macedoneni, 2
% din greci, o parte din romi (ţigani). Procentul de musulmani este mai ridicat în Albania (peste 65 %),
Bosnia-Herţegovina (40 %), Bulgaria (15 %), R. Macedonia (cca 30 %), Turcia (98 %), Serbia (20 %; în
Kosovo peste 90 %), Muntenegru (7 %), Grecia (3 %). În Croaţia, Slovenia şi România ponderea
musulmanilor nu depăşeşte 1 %.
În afară de Turcia, încă două state balcanice - Albania şi Bosnia-Herţegovina au aderat la
Organizaţia Conferinţa Islamică.
Protestantismul este mai răspândit printre maghiari (30 %, biserica reformată), germani, 2 % dintre

13
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
sloveni şi croaţi.
În prezent iau amploare şi diferite secte neoprotestante, cu un succes mai mare în Croaţia, Slovenia,
România, Albania şi Macedonia (baptişti, evanghelişti, adventişti, iehovişti, penticostali etc.).
În pofida diversităţii de etnii, religii, culturi, se poate vorbi de un spaţiu cultural-istoric balcanic
comun. Există şi o uniune lingvistică balcanică ce arată trăsături comune intre aceste limbi diferite.
Chiar dacă în această regiune nu se poate vorbi nici pe departe de o relaţie armonioasă interetnică şi
interstatală, totuşi vrajba existentă este generată de interese subiective. Cu alte cuvinte, nu suntem atât de
străini unii faţă de alţii după cum lăsăm impresia.

ETNOGENEZA POPORULUI ROMÂN ŞI PROCESUL DE DIFERENŢIERE A GRUPURILOR


ROMÂNEŞTI DIN BALCANI, DE ROMÂNII PROPRIU-ZIŞI

Procesul etnogenezei poporului român a fost de lungă durată şi deosebit de complex. Realităţile
istorice în care s-a desfăşurat şi s-a desăvârşit, au avut un caracter obiectiv, ce a imprimat întregii
spiritualităţi, modul de comportament şi istoriei poporului român o anumita pecete particulară, originală.
Pentru a înţelege mai bine, problema formării poporului român şi a continuităţii sale pe aceste
meleaguri de-a lungul mileniilor, trebuie să ţinem seama şi de factorul geografic. Pământul patriei noastre
este unitar prin geneza şi structura sa, şi se caracterizează printr-o proporţie echilibrată a formelor de
relief (munţi, coline, podişuri, câmpii, litoral), dispuse armonios în jurul Carpaţilor şi scăldate de apele
Dunării şi ale Marii Negre. Prin Carpaţi se realizează unitatea dintre cele trei Ţări Româneşti spre Câmpia
Panonică, spre culmile nordice ale Balcanilor şi către stepele nord-pontice, iar Dunărea a constituit
întotdeauna „drumul fără pulbere", spre Orient şi Apus.
În problema formării poporului român, trebuie să luăm în consideraţie, elementele fundamentale,
care sunt două: componenta traco-geto-dacă şi cea romană. Din sinteza daco-romană s-a constituit
poporul român. Elementele care s-au adăugat ulterior nu au mai putut clinti unitatea şi structura romanică
a sa. Pe baza descoperirilor arheologice se poate deduce imaginea unităţii de civilizaţie şi etnice geto-
dacă, adică acea unitate, care constituie baza teritorială naţională a formării poporului român. Această
străveche moştenire din vremea lui Burebista şi Decebal, a constituit prin unitatea sa, prin conţinut,
superioritate şi vitalitate, tulpina viguroasă pe care s-a altoit şi crescut romanitatea orientală. Dacă lumea
tracică de la sud de Balcani şi dinspre litoral, în ciuda faptului ca s-a găsit şi în ea o puternica înrâurire
romană, a rămas în sfera civilizaţiei şi limbii elene, blocul tracic de la nordul liniei Jirecek, ce pleacă de la
lacul Ohrid prin Skopje, vestul Sofiei (Serdica), apoi pe pantele nordice ale Balcanilor până în apropiere
de litoralul M. Negre, a intrat în cadrul romanităţii orientale. Acest fapt are o semnificaţie istorică mai
generală şi în acelaşi timp mai adâncă. Ia a apropiat şi apropie şi astăzi popoarele din acest colţ al
continentului european, iar pe de alta parte, a păstrat până în zilele noastre fărâme de romanitate risipite în
regiune. Ramuri ale acestei romanităţi se păstrează şi astăzi la sud de Balcani. Geneza romanităţii
orientale, cât şi evoluţia ei se confunda însă şi cu geneza poporului român, proces unitar, care a acoperit,
din punct de vedere geografic şi etnic, întreg spaţiul locuit de geto-daci care s-a aflat sau nu sub ocupaţie
romană.
Expansiunea romană în peninsulă începe în sec. IV (î. Ch.), prin diferite atacuri sporadice asupra
coastelor dalmate. Un secol mai târziu către anul 264, romanii întreprind acţiuni aproape neîntrerupte
asupra armatelor din oraşele greceşti. În cursul celui de-al doilea secol,aceste bătălii se înmulţesc şi în
anul 146 (î. Ch.), întreaga Grecie devine provincie romană. Romanii au început luptele împotriva ilirilor
(ramura sudică a tracilor) în anul 229 (î. Ch.), anul următor,aceştia din urmă fiind învinşi şi obligaţi la
condiţiile păcii dictate de Roma. La anul 199 romanii domină întreg iliricul sudic. În al doilea război
purtat împotriva ilirilor, care a început la 168 (î. Ch.), romanii au ocupat o parte din iliricul nordic, numit
mai târziu, Dalmaţia. În anul 146, romanii cuprind Macedonia, Tesalia şi Achaia, care devin provincii
romane cu un guvern în Macedonia. După 14 ani, romanii se îndreaptă spre nord şi Dunărea este singura
arteră pe care Imperiul Roman înţelege bine să şi-o apropie în scopul de a avea mâinile libere în relaţiile
cu ţările riverane M. Negre, în marşul lor către nord, legiunile romane se vor lovi de o rezistenţă puternică
a traco-tribalienilor, aflaţi la sud de Dunăre. Războiul dintre Roma şi traco-tribalieni va continua până în
anul 6 (î .Ch.), ultimii fiind în cele din urma învinşi.
Odată invadată Peninsula Balcanică, romanii pun în practică metodele lor de romanizare. Cu
ajutorul acestor metode vor cădea toate popoarele balcanice, cu excepţia grecilor, care refuză sa
vorbească limba latina chiar în Senat. În ceea ce-i priveşte pe traci, ei vor fi repede romanizaţi. Bine
înfiptă în aceasta parte a Europei, administraţia romană ia masuri concrete în scopul de a integra noile
provincii în viaţa şi obiceiurile imperiului. Astfel, Iliricul de sud, este denumit Macedonia ilirica. iar mai

14
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
târziu Epirus nova. În anul 59 (î. Ch.), IIiricul, aflat sub denumirea de Dalmaţia se proclamă provincie
romană. Teritoriul dintre Dunăre şi Balcani, pe care se aflau traco-tribalienii a fost numit Moesia şi ţinea
de guvernatorul Iliricului. Se pare că în epoca împăratului Domiţian, după Strabo, aceste provincii ar fi
numărat cel puţin 350 000 de locuitori. La începutul secolului II (d. Ch.), romanii se organizează pentru a
asigura navigaţia lor pe Dunăre. Fluviul era, la acea vreme frontiera de nord a imperiului. În anul 106,
romanii se decid sa-i cucerească pe traco-daci, care veneau adesea în ajutorul traco-tribalienilor răsculaţi.
Paradoxal, printre legionarii romani se aflau o mulţime de traci din Balcani, care lucrând în solda Romei,
participau la grelele lupte împotriva traco-dacilor.
Pătrunderea slavilor vechi în mediul romanic al "Dacoromâniei", are loc în a doua jumătate a sec. V
şi la începutul sec, VI, mai întâi în Transilvania. Slavii, ce s-au aşezat în mijlocul purtătorilor civilizaţiei
"Ipoteşti-Cândeşti" aparţineau grupului slavinilor. Mai spre răsărit sunt menţionaţi anţii. Pe plan
arheologic, contactul dintre slavi şi localnici este bine sesizat. Aceştia din urma erau mai numeroşi şi erau
purtătorii unei civilizaţii, superioare celei slave, care au împrumutat multe elemente din cultura
indigenilor, cum a fost de exemplu roata olarului. Tot prin intermediul localnicilor, slavii au împrumutat
şi obiecte de podoabă bizantine. Slavii au adus elemente, care au fost adoptate de localnici, atât în ceea ce
priveşte cultura materială şi spirituală, ca şi limba. Aşa încât, în afară de factorii fundamentali ai
etnogenezei noastre, cel dac şi cel roman, trebuie să avem în vedere ai elementul slav, care a dat, fără
îndoială o anumită coloratura limbii romane, culturii, dar el apare doar ca un adaos, care nu a mai putut
modifica nici structura etnică nici pe cea lingvistică şi nici mersul înainte al poporului român. La venirea
slavilor, nucleul poporului român se constituise. Limba română cu structura sa romanică era formată.
Către sfârşitul sec. VI, la anul 587 sunt menţionate de izvoarele bizantine (Teofanes), primele cuvinte pe
care unii specialişti le considera o dovada a existenţei poporului şi limbii române, încă de atunci: „Torna,
torna, fratre”.
Din marea expansiune a românismului dunărean, care a urmat imediat după năvălirea slavilor, au
rămas astăzi unele urme, care ne vorbesc explicit despre proporţiile întinderii acestui element în tot
arealul balcanic. Prin urmare, vatra de formare a poporului român, nu s-a restrâns numai la fosta provincie
Dacia, numai la valea Dunării şi Dacia pontică. Această vatră acoperea, la sfârşitul sec. VI romanitatea
orientală, inclusiv Dacia liberă şi sudul Dunării până la contactul cu Grecia propriu-zisă (până la Marea
Egee, Tesalia, Epir) sau linia trasată de Jirecek.

CARACTERIZAREA REGIONALĂ A ROMÂNILOR DIN PENINSULA BALCANICĂ

CAPITOLUL 3
ROMÂNII DIN SERBIA

Originea şi evoluţia etnică a românilor din Serbia


Serbia este unul dintre statele cu o importantă comunitate românească. Arealul etnic românesc din
Serbia reprezintă o continuitate spre vest a românilor din România şi Bulgaria. În regiunile dintre graniţa
României şi până la râurile Tisa şi Morava spre vest, românii formează un areal compact, majoritar în
numeroase localităţi şi raioane (opštine). Populaţie românofonă poate fi întâlnită şi în alte regiuni ale
Serbiei, dar deja mai dispersată şi fără a forma un procent semnificativ în vreo opštină.
Originea românilor din Serbia este disputată, diverşi autori aducând argumente controversate, fără a
exista o opinie unitară. Pentru elucidarea problemei originii populaţiei româneşti din Serbia sunt necesare
cercetări detaliate la nivelul fiecăror localităţi, dar lipsa de surse documentare de cele mai multe ori
îngreunează acest lucru. Important de menţionat este faptul că nu se poate face o concluzie generală
asupra originii tuturor românilor din Serbia, arealele cu populaţie românească fiind diferite şi rezultând
din migrarea diferitor grupuri sau persistând în teritoriile actuale de răspândire posibil de la procesul de
romanizare şi formare a poporului român.
Însumând diversele opinii exprimate asupra originii populaţiei româneşti din Serbia putem
identifica câteva teorii de bază:

1. Originea autohtonă a românilor în arealele locuite în prezent din Serbia. Această opinie se
bazează pe o serie de argumente veridice, care atestă romanizarea populaţiei în întreg spaţiul balcanic şi
continuitatea acestei populaţii traco-ilire romanizate în decursul secolelor până în prezent. Larg
răspânditul etnonim de vlahi, întâlnit până în prezent şi în areale care deja nu mai păstrează caracteristici
etnolingvistice româneşti, cum ar fi în Muntenegru, Bosnia, Croaţia, dar care arată procesul de slavizare
al populaţiei anterior românofone, demonstrează posibilitatea continuităţii etnice româneşti pe areale

15
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
cândva vaste, dar devenite insulare şi izolate în urma asimilării din partea altor elemente etnolingvistice,
în pricipal slave. Astfel arealele din jurul României, formând continuitate cu masa compactă de populaţie
daco-română, evident au aceleaşi caracteristici etno-istorice cu cele din teritoriul actual al României.
Există chiar opinii care încearcă să demonstreze procesul invers, de formare a masei de populaţie
românească la sud de Dunăre şi migrare ulterioară spre nord şi est. Întreg teritoriul Serbiei a fost timp
îndelungat sub administraţie romană, iar regiunea cu populaţie românească compactă în prezent este
binecunoscuta Dacie Aureliană sau Dacia Ripensis, argumentele în favoarea formării şi păstrării unei
populaţii romanizate în acest areal fiind destul de convingătoare.
Dacă analizăm sursele istorice mai recente, începând cu Evul Mediu, precum şi bazându-ne pe
caracteristicile etnografice, folclorice, lingvistice, antropologice, putem deduce o serie de argumente în
susţinerea vechimii populaţiei româneşti în regiunea dintre Morava şi Dunăre, ca cel mai vechi element
etnic din acest areal. Numeroasele migraţii, schimbări de dominaţii, războaie şi ocupaţii desigur au afectat
procesele demografice în regiune, cele mai stabile fiind regiunile de munte şi deal, împădurite, unde
populaţia autohtonă îşi găsea refugiul. Astfel atestările documentare care le găsim pentru cele mai vechi
perioade ne indică existenţa unei populaţii româneşti în Serbia de est. Sursele istorice certe consemnează
că până la venirea ocupaţiei otomane populaţia românească era cea majoritară în regiunea dintre Morava
şi Dunăre, deşi dispersată. Pentru secolul XV se atestă existenţa localităţilor româneşti, precum şi
antroponimia din diversele documente indică caracterul etnic românesc al populaţiei. În plus o serie de
localităţi de munte şi deal sunt considerate ca fiind foarte vechi, necunoscându-se anul înfiinţării lor şi
neexistând vreo legendă despre originea din alte părţi. Cercetările etnografice completează aceste
argumente, prin identificarea unor tradiţii şi obiceiuri foarte vechi, uneori specifice doar românilor din
aceste regiuni. Inclusiv şi cercetătorii sârbi acceptă ideia existenţei unei populaţii vlahe vechi, autohtone,
în regiunile Serbiei, însă aportul lor la formarea actualei populaţii româneşti se consideră nesemnificativ,
datorită că numeric erau mai puţini decât populaţia venită ulterior. Este greu de stabilit raportul cantitativ
între substratul românesc vechi din regiune şi migraţiile succesive dinspre România sau alte areale cu
populaţie românească. Cert este faptul că populaţia românească cea mai veche, care poate fi considerată
fără dubii ca fiind autohtonă, este în Vojvodina cea din satele din jurul Vârşeţului, sate de codru, iar în
regiunea Timoc-Morava satele din regiunea de munte-deal ale ungurenilor timoceni, iniţial preponderent
păstori. Ca aspect lingvistic se consideră graiul bănăţeano-timocean ca fiind cel caracteristic iniţial
regiunii. Elementul etnic românesc din regiune s-a mixtat ulterior cu populaţia sârbă sau românească
venită din alte regiuni, la care se adaugă şi migraţii ale populaţiei de sorginte albaneză, bulgară, aromână
şi romă.
Alte păreri, plecând de la unitatea românilor în Balcani, sunt legate de continuitatea populaţiei
româneşti de la nord de Dunăre până în centrul Greciei, românii timoceni formând acea verigă de legătură
între dacoromâni şi aromâni. Interferenţe între românii din Serbia şi aromâni întradevăr există,
consemnate şi prin aşezarea multor familii de aromâni în regiune şi integrarea lor în masa românească
locală, însă românii din Serbia nu prezintă caracteristici de tranziţie spre aromâni, fiind o populaţie
dacoromână atât lingvistic cât şi etnografic. Confuzia diverşilor cercetători care prezintă românii timoceni
ca făcând parte din masa populaţiei aromâne este mai degrabă legată şi de utilizarea oficială a
etnonimului de vlahi (vlasi) atât pentru aromâni cât şi pentru dacoromânii de la sud de Dunăre, din Serbia
şi Bulgaria, în categoriile statistice respectiv fiind imposibil de a identifica exact diferenţa între „vlasi”
aromâni şi „vlasi” dacoromâni.

2. Originea din teritoriile României actuale


Există numeroase atestări ale migraţiilor populaţiei româneşti din regiunile actualei Românii spre
cele cu populaţie românească din Serbia. Procesul acesta migratotriu a fost continuu şi de fapt în ambele
direcţii. Ţinând cont de faptul că stabilirea actualelor frontiere care despart românii din Serbia de cei din
România sau Bulgaria este de dată recentă, din 1918 pentru Vojvodina şi mijlocul secolului XIX pentru
Serbia de est (Timoc), este firesc că migraţiile populaţiei româneşti au fost permanente, precum şi
contactele interetnice în regiune. Cauzele acestor migraţii au fost diferite în funcţie de perioadele istorice,
uneori de ordin politic, dar cel mai frecvent din considerente socio-economice. Războaiele, calamităţile
naturale (cum ar fi secetele), sistemul socio-politic (asuprirea de către ciocoi şi boierime, deposedarea de
pământ, taxele mari), speranţa unei mai bune vieţi în teritoriile noi, relaţiile de rudenie, căsătorii,
meşteşugăritul, munci sezoniere, păstoritul, mineritul, valorificarea unor noi terenuri agricole, au fost
printre motivele migraţiilor în regiune. Existenţa unui mediu etnic românesc în cele mai multe cazuri, a
facilitat adaptarea noilor migranţi, aceştea completând populaţia unor localităţi deja existente, cel mai des
tot româneşti, alteori şi sârbeşti, uneori au fost înfiinţate localităţi noi de către românii veniţi dintr-o

16
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
anumită regiune, fapt atestat documentar, dar şi în baza cercetărilor lingvistice şi etnografice.
În istoriografia sârbească se consideră că întreaga populaţie de limbă românească, numită vlahi (dar
şi români, mai ales în lucările de la sfârştul secolului XIX şi începutul secolului XX) este alohtonă în
regiunile Serbiei de est. În general, după opiniile cercetătorilor sârbi (inclusi Jovan Cvijić) teritoriul
Serbiei de est era slab populat până la mijlocul secolul XVII, din această perioadă stabilindu-se populaţie
de origini diferite, rezultat al migraţiilor atât de la sud, vest , est, cât şi de la nord din teritoriile României.
Populaţia care locuia până în secolul XVII în regiunile de la est de Morava este numită ca timoceni sau
timočko-braničevsko (locuitori ai Timocului şi Braničevo), considerându-se a fi vechii sârbi din regiune.
Uneori se recunoaşte faptul că această populaţie veche era mixtă, vlaho-sârbă, alteori chiar se
menţionează că unii vlahi reprezintă populaţia veche a regiunii.
Migraţia populaţiei româneşti în cadrul acestui areal, atât la nord cât şi la sud de Dunăre, este o
realitate atestată de numeroase date istorice şi cunoscută din tradiţia populară. Sigur că fluxuri
migraţionale au existat întotdeauna, astfel până în secolul XV procesele etnice în Serbia au fost la fel
influenţate de migraţii permanente, la distanţe lungi sau scurte. Este greu de precizat ce origine geografică
avea populaţia care a migrat succesiv în acest spaţiu, însă cert este că procesele etnice au fost comune
pentru întreg arealul nord-balcanic, prin slavizarea treptată a unui substrat mai vechi, reprezentat de vlahi,
ca populaţie autohtonă traco-iliră romanizată.
Migraţiile populaţiei româneşti, cunoscute începând cu secolul XVII sunt permanente în cadrul
regiunii. Dunărea nu a reprezentat un obstacol important, contactele între regiunile de la sud şi nord de
fluviu fiind destul de intense. Între secolele XVII şi XIX se atestă migraţii ale românilor de la nord de
Dunăre către sud, uneori fiind înfiinţate localităţi noi, dra cel mai frecvent aceştea alăturându-se
populaţiei deja existente în regiune. Regiunile care din care provin românii nord-dunăreni migraţi în
Serbia de est sunt variate, însă în general cele din apropiere. Pentru partea vestică a Serbiei de est,
regiunile româneşti emiţătoare de migraţii au fost în primul rând Banatul, în special regiunea Almaşului
(Almajului), dar şi regiunile de sud ale Ardealului, Oltenia şi chiar Moldova. În partea estică, numită
Kraijna şi Ključ, de-a lungul Dunării şi Timocului, majoritatea absolută a celor veniţi a fost din Oltenia,
rareori din Muntenia.
Originari din Banat şi Ardeal sunt românii în numeroase localităţi din regiunea Moravei (Porodin,
Bobovo etc.), Mlava (Stamnica, Ranovac etc.), Homolje (Osanica, Krepoljin etc.), Zvižd (Kaona, Turija,
Duboka, Bukovska, Neresnica etc.), Crna Reka (opštinile Bor şi Boljevac, în diverse localităţi, ca
Brestovac, Podgorac, Krivelj etc.) dar în majoritatea cazurilor populaţia românească din aceiaşi localitate
nu este omogenă la origine, în afară de ei veniţi din regiuni ale României există un substrat de populaţie
românească locală, iar alţii migraţi din alte localităţi româneşti din cadrul Serbiei sau Bulgariei.
Din Oltenia şi Muntenia sunt originari mulţi români în localităţile din actualele opštine Kladovo,
Negotin şi Zaječar. Dintre acestea doar Mihajlovac (Măilovăţ) este o localitate nouă, înfiinţată în 1834 de
către români orginari din Ostrovu Mare, de peste Dunăre. În cele mai multe cazuri populaţia venită din
Oltenia s-a mixtat cu românii locali.
Originari din Moldova, chiar Basarabia, după surse istorice încă din secolul XVIII - XIX, există în
satele Podgorac (opština Boljevac), în localităţi din opština Majdanpek sau chiar în unele la vest de
Morava (Suvaja, opština Varvarin).
Unul dintre argumentele ce se aduc în favoarea originii din teritoriile României actuale este şi cel
legat de etnonimele utilizate pentru a diferenţia cele două subgrupuri româneşti din Serbia de est, cel de
ungureni care este legat de posibila origine din teritoriile Banatului şi Transilvaniei, adică a „ţării
Ungureşti” şi cel de ţărani pentru cei originari din Oltenia şi Muntenia, adică din ţară (Ţara Românească).
Pentru Vojvodina, în afară de populaţia românească autohtonă din regiunea Banatului de sud (mai
ales Grebenac, Mesić, Ritiševo, Vojvodinci, Kuštilj ş.a.) există şi români veniţi din alte regiuni ale
Banatului (românesc), precum şi din Crişana (Torac), Ardeal (Ečka, Jankov Most, Lokve, Ovča) sau chiar
Oltenia (Straža, Lokve), majoritatea migraţiilor fiind în secolul XVIII. Există şi migraţii de populaţie
românească dinspre regiunea Timocului spre Banatul sârbesc (cum ar fi în Dolovo) sau invers.
O situaţie aparte prezintă populaţia de limbă română care are o importantă componentă de origine
romă, cunoscută ca băieşi în Vojvodina sau rudar în Serbia la sud de Dunăre. Băieşii sunt originari în
mare parte din teritoriile Banatului, Crişanei, Ardealului, iar rudarii din Banat, Oltenia şi Muntenia.
Migraţia lor spre vest şi sud nu este atestată documentar, însă cel mai probabil s-a petrecut în secolele
XVII-XVIII. Aceştea s-au răspândit în areale mult mai mari, până în Bosnia şi Croaţia. Rareori au
înfiinţat localităţi separate, cel mai frecvent formând mahale în satele şi oraşele unde s-au aşezat.

17
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
3. Migraţii ale românilor în interiorul Serbiei sau din Bulgaria şi Macedonia
În urma unor cercetări detaliate la nivel de localităţi putem constata că în majoritatea cazurilor,
conform atestărilor documentare şi a tradiţiei populare, populaţia românească este venită succesiv din alte
localităţi sau regiuni. În cele mai multe cazuri populaţiei mai vechi care a stat la înfiinţarea localităţilor i
s-a alăturat migraţii din alte localităţi vecine sau din regiuni diferite. În general direcţia de migraşie a fost
dinspre est spre vest, originari din opštinile Bor, Boljevac, Negotin au migrat spre valea Moravei,
înfiinţând localităţi noi sau alăturându-se unei populaţii româneşti existente.
Deseori s-a încercat generalizarea unor cazuri atestate istoric, pentru a formula unele opinii
tendenţioase care să servească intereselor politice, fără a ţine cont de realitatea etnică obiectivă existentă
în aceste teritorii.
La fel românii din teritoriul actualei Bulgarii au migrat spre localităţi din Serbia, graniţa între aceste
două state în regiunea Timocului fiind definitiv stabilită abia în perioada interbelică. Dintre localităţile
româneşti din Serbia putem menţiona Halova, Miloševo, Aleksandrovac, Šipikovo şi oraşul Zaječar, unde
s-au aşezat români din regiunea Vidin din Bulgaria. Mai multe legături există cu localităţile româneşti din
Bulgaria situate în apropiere de graniţă, cum ar fi Kosovo, Bregovo, Rabrovo, Deleina.
În regiunile Serbiei de est au migrat şi diverse elemente etnice dinspre sud, de origine slavă,
albaneză sau aromână. Printre cei migraţi din Macedonia au existat şi aromâni, care s-au aşezat răzleţ în
diverse localităţi româneşti mai ales din regiunea muntoasă, porecle ca cincar (ţinţar) şi antroponime
aromâne fiind atestate încă din secolul XVII. În unele localităţi din Serbia centrală există chiar mărturii că
au fost populate de aromâni, dintre acestea unele au şi în prezent populaţie românească, însă de dialect
dacoromân.

4. Teoria originii sârbe a vlahilor din Serbia de Est


În cercurile ştiinţifice sârbeşti este foarte larg răspândită opinia precum că vlahii (vlasi) ar
reprezenta un grup etnic sârb de origine mixtă slavo-romanică, o populaţie bilingvă care are ca limbă
maternă atât sârba cât şi vlaha, ca limbă de casă. Există totodată mai multe variante ale acestei opinii.
Una dintre opinii, susţinută de mai mulţi istorici şi etnologi (Petar Vlahović, de exemplu) este cea
care vrea să demonstreze că vlahii din Serbia sunt etnici sârbi la origine, care au migrat din cauze diverse
(în primul rând din cauza ocupaţiei turceşti) prin secolele XV-XVIII peste Dunăre, în România stabilindu-
se temporar acolo şi preluând limba română şi caracteristici etnografice româneşti, acceptându-se că s-a
produs şi oarecare mixtare cu românii, aceştea ulterior revenind în regiunile de baştină în Serbia, însă deja
bilingvi şi cu influenţe româneşti în cultură. Mai mult decât atât, există multe afirmaţii în literatura
ştiinţifică sârbească prin care se afirmă că vlahii au asimilat constant populaţia sârbească din regiune, care
era mai veche, ca argumente aducându-se mai ales toponimia preponderent de origine slavă, sau unele
cazuri reale când în unele localităţi românii mult mai numeroşi au asimilat elemente slave minoritare.
Printre acestea se înscrie ca argument şi proverbul cunoscut la sârbii din regiune precum că dacă în
familie intră o femeie vlahă toată casa vorbeşte româneşte. Deşi lipsite de argumente serioase, astfel de
opinii, a originii sârbeşti asimilate temporar de limba română, sunt până în prezent considerate veridice şi
au o circulaţie largă în Serbia. Lipsa totală de adevăr a acestor teorii este evidentă, dintre argumentele pe
care le putem aduce fiind: până în prezent în România există o minoritate etnolingvistică sârbă, care nu şi-
a uitat limba, tradiţiile şi originea (de exemplu în satele chiar de pe Dunăre ca Sviniţa), în afară de limba
maternă română vorbită, total diferită de cea sârbă, caracteristicile, etnografice, folclorice, portul popular,
obiceiurile, mitologia etc. sunt deasemenea net diferite de cele ale populaţiei sârbeşti din regiune şi în
fine, dacă vlahii din Serbia sunt sârbi lingvistic românizaţi, apoi cei din Bulgaria, identici ca trasături
româneşti, ar fi bulgari românizaţi? Fără a fi sub cea mai mică influenţă politico-administrativă
românească, lipsiţi de şcoli şi instituţii culturale în limba maternă, românii din aceste regiuni puteau să
devină în urma asimilării decât sârbi sau bulgari, capacitatea de a asimila pe alocuri şi elemente de alte
origini demonstrând doar faptul că reprezintă o populaţie majoritară în acest areal, al Serbiei de est şi
Bulgariei de nord-vest.
O altă teorie este cea care abordează populaţia vlahă ca fiind una autohtonă în regiune, dar de fapt o
subetnie a sârbilor, care are ca diferenţă doar bilingvismul sârbo-vlah. Sub diferite nuanţe se prezintă
existenţa unei populaţii autohtone vlahe în Serbia de est, care nu este identică cu românii, dar e mult mai
apropiată de sârbi. De aici şi explicaţia de ce vlahii nu-şi revendică identitatea românească şi se declară
majoritatea ca etnici sârbi. Această teorie în afară de cercurile ştiinţifice şi politice este preferată şi de o
parte din populaţia românească din Serbia de est, loială identităţii etnice şi statale sârbeşti. Termeni ca
sârbovlahi aduc aminte de teoriile oficiale şi a altor state balcanice asupra originii şi identităţii
comunităţilor româneşti, cum ar fi cel de elinovlahi pentru aromânii din Grecia, consideraţi desigur greci.

18
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu

Harta nr. 27
Oarecum diferită este opinia existenţei unei etnii separate de vlahi, atât faţă de români cât şi faţă de
sârbi. Argumentele ce se aduc pleacă de la diferenţierile dialectale, identitare până la cea că vlahii sunt o
populaţie de origine mixtă, cu trăsături specifice unei etnii separate. În susţinerea acestei opinii vine atât
existenţa unei categorii etnice separate la recensăminte, de vlahi, opoziţia faţă de românii din România
dar şi influenţa politicii oficaile, precum că români sunt numai cei din Vojvodina. Există tendinţe de a
folosi variantele dialectale ca formă de limbă literară. Problema de bază a unei identităţi etnice de vlahi
este legată tocmai de acest etnonim, prin care în limbile slave erau cunoscuţi toţi românii, sud sau nord
dunăreni. Spre deosebire de aromâni care au un etnonim comun de armân sau rămăn sau de moldoveni,
care se desemnează cu un etnoregionim comun, vlahii nu au un nume comun de regiune în care locuiesc,
iar însăşi termenul de vlah este un exoetnonim. Astfel în limba maternă, română dialectală, se identifică
ca rumâni, iar limba ca rumânească, glotonimul de limbă vlahă, vlăhească aparând total artificial.
Încercări de a substitui etnonimul evident de român (rumân) există, prin crearea artificială a unor termeni,
de exemplu vlarumâni, rumânovlahi, limba vlarumânescă (susţinută de Boja lu Kici) şi utilizarea grafii
chirilice în scrisul dialectal românesc.
Ca o concluzie asupra originii populaţiei româneşti din Serbia putem constata pe baza unor
argumente obiective că nu poate fi adoptată vreo opinie exclusivistă care pretinde totala autohtonietate a
românilor în Serbia sau invers migraţia lor în totalitatea din teritoriile României. Este evident faptul că
românii reprezintă elementul etnic cel mai vechi în regiune, atât în Banat cât şi în Serbia de est, precum şi
faptul unor migraţii continui ale populaţiei româneşti atât în cadrul Serbiei, cât şi din arealele etnic
româneşti din România şi Bulgaria. Încercarea de a absolutiza anumite cazuri locale, de migraţie sau de
asimilare sunt superficiale, precum şi cele de a prezenta că românii sunt exclusiv elementul cel mai vechi
şi autohton în toate localităţile din regiune. Pentru elucidarea realităţilor existente, pe cât posibil bazându-
ne pe informaţiile de ordin istoric, etnografic, antroponimic, trebuie abordat în mod particular fiecare
regiune şi localitate.

Grupuri etnografice, aspecte dialectale şi etnonimie locală


Sub aspect etnografic, care coincide în mare parte cu specificul lingvistic dialectal, precum indică şi
regiunea de origine, românii din Serbia pot fi caracterizaţi separat în cele două regiuni majore, la nord de
Dunăre (în Vojvodina, spaţiu sub dominaţie Austro-Ungară în trecut) şi la sud de Dunăre (Serbia de est şi
cea centrală, teritorii sub ocupaţie otomană îndelungată).

19
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
Astfel pentru Vojvodina, la nivel de specific etnografic regional, care coincide în mare parte şi cu
aspectele dialectale, de origine geografică şi istorică, populaţia românească poate fi divizată în câteva
categorii.
1. Bănăţeni
Este populaţia românească autohtonă, formând un grup comun cu cei din Banatul românesc, de care
sunt despărţiţi doar prin graniţa politică care îi divizează începând din 1918. Particularităţile etnografice şi
dialectale sunt parţial păstrate, deşi există o influenţă a limbii şi culturii româneşti generale, ca urmare a
şcolilor şi instituţiilor culturale româneşti existente în regiune.
În cadrul bănăţenilor din Vojvodina, Banatul de Vest, putem diferenţia două ramuri, relativ diferite
între ele, atât ca origine, cât şi ca trăsături etnografice.
Prima este cea a bănăţenilor de munte, care reprezintă populaţia autohtonă în regiune, fără a
exista indici să fi migrat din alte părţi. Aceştea formează acelaşi grup cu bănăţenii de munte din România,
din regiunea Caraş. Arealul acestora este în regiunea delurilor Vârşeţului şi împrejurimi, ca localităţi
tipice fiind Srediştea Mică, Marcovăţ, Coştei, Voivodinţ, Sălciţa, Iablanca şi Mesici. La acestea putem
adăuga şi localităţile situate în câmpie, dar cu trăsături etnografice ale bănăţenilor de munte, cum ar fi
Râtişor, Vlaicovăţ, Jamul Mic şi Grebenaţ.
O a doua ramură este cea a bănăţenilor de câmpie, care sunt în mare parte colonizaţi în localităţile
de câmpie din Banatul de vest în secolul XVIII, mai puţin începutul secolului XIX. Originea lor este din
alte regiuni ale Banatului, precum din Sacălaz (în Toracul Mare), Clopodia (în Seleuş, Petrovasâla),
Jamul Mare (în Petrovasâla) etc. Dintre localităţile cu bănăţeni de câmpie sunt Alibunar, Seleuş, Sân
Ianăş (Barice), Mărghita, Nicolinţ, Toracul Mare, Uzdin, Petrovasâla, Sărcia (Sutjeska). Localităţile de la
sud de dunele Deliblata sunt populate cu români la începutul secolului XIX, majoritatea fiind de origine
bănăţeni, însă atât de munte cât şi de câmpie (mai mult din localităţile Orşova, Goruia, Jurjova,
Răchitova) iar caracterul etnic local al acestor români este puternic influenţat şi de sârbi, procesul de
asimilare etnică din partea acestora având loc până în prezent, cum ar fi în localităţile Doloave (Dolovo),
Maramorac, Deliblata, Cuvin, Omoliţa.
Ca nume locale pentru diferenţierea în cadrul diferitor grupe de bănăţeni, la cei din câmpie era
specific cel de fătuţi, prin care se desemnau între ei cei din satele vecine (de la frate în grai local), termen
tot mai puţin utilizat în prezent. La nivel de sate au mai fost consemnate de exemplu numele de
momârlani dat celor din Toracu Mare de către locuitorii Toracului Mic, apoi cei din Deliblata, Cuvin şi
Maramorac mai erau porecliţi ca mocani utilizat doar cu sens peiorativ în prezent.
2. Ardeleni
Românii originari din alte părţi ale Transilvaniei sunt numiţi ardeleni, în sârbă erdeljci. Majoritatea
sunt de origine din Crişana şi regiunea Mureşului, dar nu se mai cunoaşte cu exactitate din ce localităţi au
emigrat, pe parcursul secolului XVIII. Ardelenii, sau ca o subdiviziune a acestora şi crişanii, se deosebesc
de bănăţeni prin grai, port şi obiceiuri. Unii s-au contopit cu bănăţenii în localităţile unde s-au amestecat
cu aceştea, iar localităţi care păstrează caracterul etnografic ardelean sunt cele mai aproape de Tisa, unde
s-au aşezat la graniţa militară Austro-Ungară, cum ar fi Iancaid (Jankov Most), Ecica, Clec, Glogoni,
Iabuca sau Ovcea de lângă Belgrad (unde românii au venit după răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan).
Ardeleni la origine sunt şi românii din Toracul Mic.
3. Olteni
În Banatul de vest există trei localităţi care au caracter etnografic şi dialectal oltenesc: Straja, Sân
Mihai (Lokve) şi Satu Nou (Banatsko Novo Selo). Originea acestora după particularităţile lingvistice este
din Oltenia, însă migraţia în regiunea Banatului a fost în câteva etape, la început stabilindu-se în regiunea
de sud a Banatului românesc. Cauzele migraţiilor în Banat au fost legate de minerit la început, apoi
aceştea s-au răspândit în mai multe localităţi, încă de la sfârşitul secolului XVII fiind consemnaţi şi în
Banatul de vest, alte atestări ale oletnilor la Sân Mihai sunt din 1740. Deşi au influenţe de la bănăţeni,
aceştea păstrează particularităţile lingvistice şi etnografice olteneşti până în prezent.
Ca etnonime folosite pentru olteni mai sunt şi cele de bufani sau bufeni, ţărani (adică din Ţara
Românească), iar cei din Satu Nou mai sunt numiţi şi boboci.
4. Băieşi
Populaţia de limbă română, însă la origine în mare parte ţigani, este identificată în Vojvodina,
precum şi în Croaţia sau Ungaria, ca băieşi, băiaşi. Etnonimul de băiaş este cel mai probabil legat de
apelativul dat minerilor, de la baie (mină). Originea acestora este din teritoriile Transilvaniei, după
specificul dialectal aceştea se apropie de ardeleni. Migraţia lor pe întreg teritoriul Imperiului Austro-
Ungar cel mai probabil a început în secolul XVII. Modul de viaţă mobil, în trecut chiar nomad, face
complicată identificare unei regiuni exacte de origine. Inclusiv trăsăturile lingvistice deseori îmbină mai

20
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
multe graiuri româneşti. În prezent putem considera unele graiuri ale băieşilor fiind chiar specifice, din
cauza izolării lor îndelungate şi lipsei contactului cu alţi vorbitori ai limbii române. Băieşii în Vojvodina
sunt răspândiţi mai ales în Bačka, cei din Banat fiind influenţaţi de graiul bănăţean al românilor. Băieşii
din Bačka sunt în majoritatea absolută de religie romano-catolică şi se declară ca identitate etnică români.
Localităţile în care locuiesc sunt majoritatea mixte, împreună cu croaţi (šokci), maghiari, sârbi, dintre care
un număr mai mare formează în Apatin, Vaisca, Sonta, Bogoieva, Bački Monoštor, Novi Bečej şi
Adorjan. Cei ortodocşi iniţial vorbeau varainta dialectală muntenească, însă în localităţile în care sunt
români, au trecut mai ales la graiul bănăţean. În Banatul de vest există băieşi, numiţi de români ţigani, iar
de sârbi rumunski cigani (ţigani români) în Torac, Doloave, Ecica, Satu Nou, Ulimu şi alte sate. Alte
denumiri prin care mai erau cunoscuţi sunt cele de lingurari sau coritari.
Ocupaţiile tradiţionale erau lemnăritul, cărbunăritul (din lemn), lăutăritul, dar în prezent mulţi sunt
la lucru în alte state sau au ocupaţii variate în oraşe.
De menţionat este că în multe localităţi populaţia românească este de origine mixtă chiar dacă
predomină unul dintre grupurile etnografice menţionate.
Pentru Serbia de est şi centrală putem deasemenea identifica mai multe grupuri etnografice ale
românilor, situaţia fiind complicată de identitatea etnică confuză, arealul mare de răspândire şi numeroase
interferenţe între românii de orgini diferite.
După caracterul etnografc, dialectal, istoric, geografic şi de etnonime folosite se individualizează
patru grupe etnografice de limbă română: ungureani, ţărani, bufani şi rudari.
1. Ungureni
Astfel sunt cunoscuţi cea mai mare parte a românilor din Serbia de est, ca regiuni geografico-
istorice fiind încadraţi de la râul Morava la vest, Dunărea la nord, munţii Rtanj la sud, iar la est
mărginindu-se cu celălalt grup românesc, de ţărani, existând de fapt o tranziţie treptată dialectală şi
etnografică între cele două grupuri. Limita dintre satele de români ungureni şi ţărani este dată aproximativ
de Munţii Deli Jovan, comtinuându-se apoi până la sud de Zaječar. Grupul de români ungureni este
majoritar printre românii din Serbia, fiind răspândit în majoritatea opštinilor din Serbia de est.
Ca specific dialectal, românii ungureni prezintă o varietate de graiuri, de tip bănăţean în regiunea
dintre Morava şi Homolje şi de un tip bănăţeano-oltean, cu specific propriu pe care îl putem numi
timocean, în opštinile Majdanpek, Bor şi Boljevac. Pot fi identificate şi diferite subgraiuri, uneori cu
specific de la sat la sat. Pentru ambele graiuri ale ungurenilor este specific utilizarea sunetelor „dz” şi
„ñ”, ş, ci (č), gi moale, vocabularul fiind deasemenea relativ identic. Diferenţele sunt date de exemplu de
formele „dă pră” pentru graiul de tip bănăţean din arealul Morava – Homolje şi „gi pi” pentru graiul
timocean de la est de Homolje, pentru expresia „de pe”. Un studiu dialectal detaliat poate scoate în
evidenţă şi numeroase alte deosebiri, caracteristici specifice fiecărui grai. De exemplu am putut constata
utilizarea frecventă a expresiei „vilaitu” în graiul românesc doar în regiunea Moravei, cu sensul de popor,
oameni, lume, acest cuvânt de origine turcească (de la vilaiet) nefiind utilizat cu acest sens nici de alte
graiuri româneşti şi nici în limba sârbă. Influenţa limbii sârbe prin vocabular, iar uneori şi structură, există
pretutindeni, însă surprinzător uneori poate fi întâlnită o limbă românească faorte bine păstrată în regiunea
Moravei, departe de România, iar alteori regiuni din apropierea Dunării cu procese de asimilare
lingvistică mai accentuate (cum ar fi în opštinile Veliko Gradište, Požarevac, Golubac).
O serie de particularităţi etnografice deasemenea individualizează românii ungureni din Serbia, cum
ar fi specificul portului tradiţional, bine păstrat, cu elemente arhaice româneşti, evidenţiate de căciula tipic
timoceană, numită „clăbăţ”, care nu se mai întâlneşte nicăeri la alte grupuri etnografice româneşti sau din
Balcani în general. Tradiţii şi obiceiuri, deseori precreştine, încă bine păstrate la românii timoceni, se
adaugă la elementele specifice. Mai ales obiceiurile legate de cultul morţilor, de pomeni, inclusiv pânea
rituală, sunt de o varietate etnografică mare şi de o vechime din timpul populaţiei trace locale, păstrându-
şi semnificaţia până în prezent. Folcolorul este un alt element ce completează specificul românilor
timoceni, atât sub forma de folclor muzical tradiţional, folclor literar popular, cât şi prin vitalitatea sa
contemporană, de cântece româneşti locale, în grai timocean, care exprimă realităţile actuale.
Originea etnonimului de ungureni este disputată, majoritatea cercetătorilor atât sârbi cât şi români,
consideră că este un apelatv dat românilor veniţi din Ţara Ungurească, adică din Banat şi Ardeal, care s-
au stabilit ulterior, după secolul XVI la sud de Dunăre. Alte păreri pun în legătură diferenţierea
ungurenilor prin faptul că regiunea locuită de ei coincide în general cu teritoriul regiunii Požarevac, sub
administraţie Austro-Ungară un timp. Fără a ignora existenţa unor migraţii româneşti în regiune dinspre
teritoriile Banatului (mai ales regiunea Almajului) sau chiar din Ardeal, Ţara Românească şi Moldova, nu
putem afirma faptul că în baza apelativului de ungureni să considerăm întreaga populaţiei românească
timoceană venită din „Ţara Ungurească”, argumentele istorico-etnografice fiind destul de concludente

21
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
asupra existenţei unei mase de populaţie românească autohtonă în regiune, care mereu a fost completată
de migraţii de la nord de Dunăre.
Utilizarea apelativului de ungureni este folosită în principal pentru a se diferenţia de celălalt grup
românesc, de ţărani, în rest fiind mai puţin folosit ca o identitate etnică sau lingvistică regională. Mai este
cunoscut şi numele de munceni, munciani (munteni) prin care sunt numiţi românii timoceni din arealul de
contact cu românii ţărani, numiţi şi văleni sau câmpeni, după formele de relief, care au impact şi asupra
aspectelor etnografice şi etnopsihologice locale.
2. Ţărani
Grupul de români vorbitori ai graiului oltean din regiunea Dunării şi a Timocului sunt cunoscuţi cu
denumirea de ţărani. Aceştea din punct de vedere etnografic şi dilalectal, formează o continuitate cu
românii olteni din regiunile vecine ale României (judeţele Mehedinţi şi Dolj) şi Bulgariei (regiunea
Vidin). Ca areal de răspândire în Serbia românii ţărani sunt concentraţi în opštinile Kladovo (toate satele
româneşti), Negotin (majoritatea satelor româneşti, cu excepţia a 3 sate de ungureni) şi Zaječar
(majoritatea satelor româneşti, cu excepţia a 4 sate cu ungureni). Graiul românilor ţărani este o variantă a
graiului oltean, în unele regiuni cu interferenţe şi oarecare specific timocean. Ca aspecte etnografice şi
folclorice aceştea combină elemente specifice olteneşti cu unele caracteristice românilor timoceni.
Conform istoriografiei sârbeşti, românii ţărani sunt consideraţi ca un element etnic venit mai târziu
în regiune, faţă de românii ungureni. Numele de ţărani este considerat ca fiind legat de originea lor din
Ţara Românească. De fapt identificare ca ţărani este legată doar de diferenţierea lor faţă de românii
ungureni, evidenţiinduse aspectele lingvistice, etnografice, dar şi etnopsihologice specifice celor două
grupuri. În cadrul ţăranilor se individualizează câmpenii şi vălenii, nume date după formele de relief
caracteristice satelor din valea Dunării şi celor un pic îndepărtate de Dunăre. De menţionat este că
românii ţărani spre deosebire de ungureni sunt agricultori, păstoritul fiindule mai puţin specific, iar toate
localităţile lor sunt de tip adunat, datorită atât ocupaţiilor tradiţionale cât mai ales formelor de relief de
câmpie joasă.

Harta nr. 28 şi 29

Ca specific etnografic şi dialectal, românii ţărani se încadrează într-un areal geografic compact şi
continuu, divizat doar de actualele frontiere între România, Serbia şi Bulgaria. Ţinând cont că nu există
atestări precum că înaitea românilor în aceste areale să fi fost o populaţie slavă, putem menţiona că
migraţiile românilor care au avut loc pe parcursul ultimelor secole au fost de caracter local, Dunărea sau

22
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
Timocul nereprezentând o graniţă etnică, contactele de populaţie în ambele direcţii fiind mereu o sursă de
continuitate românească.
3. Bufani
Românii veniţi pe parcursul secolului XIX la Majdanpek ca mineri sunt cunoscuţi ca bufani. Cu
numele de bufani sunt cunoscuţi grupuri de români în Banat, aceştea fiind de origine din regiunile
Olteniei şi migraţi în teritoriile Banatului prin secolul XVI, păstrând o serie de particularităţi dialectale şi
etnografice specifice faţă de populaţia românească locală. Una din cauzele migraţiei acestui grup de
români a fost legată de minerit în teritoriile Austro-Ungariei, stabilindu-se într-o serie de localităţi urbane
şi rurale din Banat. Odată cu reactivarea minei de la Majdanpek în 1847, primii care au populat
Majdanpekul sunt românii din Banat, cel mai mare număr venind în 1851-1852 din regiunea Moldova
Nouă. Aceştea la început nu au avut contacte cu populaţia de români ungureni din arealul înconjurător,
care erau în cea mai mare parte păstori.
Ulterior, până în prezent numeroase procese etnice de mixtare între etniile venite la Majdanpek au
avut loc. Românii au reprezentat etnia cea mai numeroasă şi chiar s-au înregistrat procese de asimilare
etnolingvistică din partea românilor a altor elemente etnice în Majdanpek, cum ar fi germani, cehi,
slovaci, polonezi. Începând cu secolul XX a început procesul de sârbizare a bufanilor din Majdanpek,
paralel cu aceasta bufanii au intrat în interferenţe cu românii ungureni care au venit din satele
înconjurătoare. În prezent deşi se ştie bine originea românească, bufanii pierd din specificul etnografic şi
dialectal, datorită asimilării.
4. Rudari
Cea mai controversată populaţie de limbă maternă românească în Balcani o reprezintă grupurile de
rudari răspândite pe un teritoriu întins din Bosnia până la Marea Neagră. Cam aceleaşi trăsături etnice ca
şi rudarii le au băieşii din teritoriile fostului Imperiu Austro-Ungar sau caravlahii din Bosnia şi
Herţegovina. Etimologic etnonimul de rudari este legat de minerit, la fel ca şi cel de băieşi. Se presupune
că la început preocupările acestei populaţii au fost mineritul, în sensul scoaterii aurului din gârle, existând
numeroase râuri care ofereau această posibilitate în regiunea balcanică. Numele de rudar, cunoscut şi în
limbile slave, este dat acestei populaţii românofone din regiunele de influenţă a Imperiului Otoman.
Referitor la originea rudarilor există foarte puţine cercetări, care prezintă câteva opinii. Originea
românească a acestora a fost exprimată de unii cercetători maghiari (V. Kovach Aladar, 1922) sau români
(V. Nicolaescu Plopşor), bazânduse pe argumentele lingvistic şi etnofolcloric, în totalitate româneşti. Alte
opinii insistă la caracterul lor ţigănesc, ca o ramură a ţiganilor răspândiţi pe un areal larg, pe baza
trăsăturilor antropologice şi structurii socio-economice. De notat este că însăţi rudarii se distanţează de
originea şi identitatea etnică ţigănească, în cea mai mare parte considerânduse etnici români. Afirmaţiile
precum că rudarii şi băieşii sunt un trib româno-ţigănesc, care au ca limbă maternă româna, completează
teoriile referitor la caracterul etnic al acestora (R. Uhlik, cercetător din Bosnia, 1955). Dacă însăţi rudarii
se identifică în cea mai mare parte ca români, uneori ca vlahi sau alteori ca rudari în sensul de specific
etnic, populaţia înconjurătoare, inclusiv românii, cel mai frecvent îi consideră ca ţigani. Deşi deseori se
face o specificare cum ar fi ţigani români (cigani rumuni, vlaški sau rumunski cigani sau mai nou romi),
la fel numele de karavlasi cunscut în Bosnia şi Serbia de sud arată aceiaşi asociere cu populaţia
românească.
Ţinând cont de identitatea etnică exprimată, precum şi de specificul lingvistic şi etnofolcloric
românesc, fără reminescenţe ţigăneşti, putem considera această populaţie ca aparţinând etniei române.
Sigur la originea lor componenta etnogenetică ţigănească este evidentă, mai ales prin antropologie, dar şi
structură socio-economică, însă dacă acceptăm că orice alte elemente etnice au putut fi contopite prin
asimilare în cadrul etniei româneşti, nu putem face o excepţie doar pentru romii care au fost asimilaţi în
cadrul românilor. Ca vechime unele cercetări ajung să arate originea lor în teritoriile româneşti încă din
secolul XIII, iar de prin secolul XV se cunoaşte existenţa rudarilor, ca o populaţie de limbă română. În ce
împrejurări s-a petrecut procesul de mixtare şi asimilare românească a acestei populaţii este greu de
stabilit, tradiţia populară a acestora este legată mai mult de justificarea unei origini româneşti, deşi se pot
consemna şi elemente mitologice ţigăneşti. Puţinii cercetători care au realizat studii etnografice su
lingvistice asupra rudarilor înclină spre opinia unei origini mixte româno-rome a acestei populaţii,
individualizată prin caracterul etnolingvistic românesc deja de mai multe secole (I. Chelcea 1940, B.
Sikimić 2005).
Pentru a se detaşa de etniile înconjurătoare, cel mai frecvent rudarii se identifică ca români, mai rar
ca rudari, iar identitatea comună cu ţiganii este în cea mai mare parte negată de aceştea. De menţionat este
că nici alte grupuri de ţigani nu-i consideră pe rudari ca fiind aceiaşi etnie cu ei, de romi, căsătoriile mixte
sau legaturile interculturale între rudari şi alte grupuri de ţigani fiind rare.

23
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
Ultimele trei secole rudarii sunt cunoscuţi ca o populaţie care are ca ocupaţie de bază lemnăritul,
aceştea fiind în mare parte sedentari, deşi destul de mobili în procesele migraţionale care au dus la
formarea unor comunităţi pe un areal foarte larg în Balcani. Localităţile cu rudari, dar cel mai adesea
mahalalele situate la periferia unor localităţi deja existente la venirea lor, sunt amplasate în apropierea
resurselor de lemn, a pădurilor, care reprezentau materia primă pentru îndeletnicirile de meşteşugărit în
lemn. Prin przma ocupaţiilor rudarii mai sunt cunoscuţi şi cu numele de lingurari, covătari, iar în sârbeşte
koritari.
Identitatea lingvistică şi etnografică românească este păstrată în multe cazuri până în prezent,
deseori cu un specific local etnolingvistic, legată de un amalgam de elemente dialectale olteneşti,
munteneşti şi bănăţene, precum şi datorită lipsei de contact cu arealul etnolingvistic compact românesc.
Influenţele sârbeşti se resimt mai ales în ultimele decenii, când s-a redus din izolarea acestora în raport cu
populaţia înconjurătoare şi ocupaţiile tradiţionale au devenit secundare faţă de migraţia pentru lucru în
străinătate şi alte îndeletniciri comune.

Conştiinţa şi identitatea etnică a românilor din Serbia


Deşi după crieriul etnolingvistic şi etnografic putem identifica destul de bine arealele cu populaţie
românească în regiunea balcanică, mult mai complicată este problema identităţii etnice declarate a
acestora. Identitatea şi conştiinţa etnică se reflectă în mai multe aspecte, unul de identificare ca grup
regional sau local, cu specific etnolingvistic românesc, prezent la majoritatea populaţiei româneşti sub
diverse forme, iar altul este cel legat de identitatea etnică consemnată la recensămintele oficiale.
Pentru populaţia românească din Serbia situaţia identitară este diferită de la o regiune la alta,
precum şi de la caz la caz, în spaţiu şi timp.
O identitate etnică românească bine determinată, pe parcursul ultimelor două secole, putem găsi
numai la românii din regiunea Banatului de vest, Vojvodina. Aici populaţia de etnie română se declară ca-
atare, conştientizând apartenenţa la poporul român şi considerând România ca ţara de care sunt etnic
legaţi. Identitatea etnică românească la românii din Banatul de vest prevalează asupra identităţii regionale
sau etnografice, de bănăţeni, ardeleni sau olteni, fiind declarată ca-atare şi la toate recensămintele
petrecute. Cazurile de identitate etnică sârbă, iugoslavă sau mai nou regională (de bănăţean, voivodinean)
sunt particulare şi ţin mai mult de procesele de asimilare etnolingvistică sau originea din căsătorii etnic
mixte. La recensămintele petrecute majoritatea absolută a populaţiei româneşti s-au declarat la rubrica
etnică ca români (rumuni). Astfel în cazul românilor din această regiune putem considera ca veridice
datele recensămintelor populaţiei şi face o analiză demografică în baza lor. Diminuarea constantă a
numărului etnicilor români în Vojvodina este legată de procesele demografice reale de migraţii, spor
natural scăzut de mai multe decenii, precum şi de asimilarea în urma căsătoriilor mixte sau schimbării
mediului etnolingvistic. Cauzele unei identităţi etnice româneşti bine exprimate sunt atât de ordin istoric,
până în 1918 românii de aici făceau parte comună cu populaţia românească din Banat şi Transilvania,
unde deja se conturase o identitate românească generală, cât şi a proceselor etnoculturale ce au urmat în
cadrul Iugolaviei şi Serbiei, existenţa şcolilor, bisericii şi mass-mediei în limba română au menţinut
mereu identitatea etnică românească nealterată.
În Vojvodina doar băieşii din regiunea Bačka, care nu fac masă comună cu românii din regiunea
Banatului, au o identitate românească mai flexibilă, reflectată la diferenţierile ilogice uneori date de
recensămintele populaţiei. De exemplu, comunitatea băieşilor de la marginea Apatinului apare ca etnici
români în număr de 1203 la recensământul din 1981, 561 în 1991 şi 967 la ultimul recensământ, din 2002.
Aceste schimbări demografice aparente sunt date de fapt de identificarea etnică oarecum diferită la
diversele recensăminte, numărul real al românilor băieşi aici fiind mai mare, însă unii se declară croaţi,
maghiari sau sârbi. Totuşi românii băieşi din Vojvodina, regiunea Bačka, menţin o identitate etnică
românească destul de pronunţată, reflectată atât în identificarea lor ca grup etnic, cât şi prin declaraţiile la
recensăminte. Deşi aceştea nu au instituţii culturale în limba română, caracterul etnic românesc este dat
nu numai de limba pe care o vorbesc, dar în mod paradoxal şi de specificul confesional, aparţinând
religiei romano-catolice aceştea nu se pot identifica cu sârbii ortodocşi, dar nici nu au preluat identitatea
etnică croată sau maghiară. La nivel de grup aceştea se identifică şi ca băieşi.
Cu totul alta este situaţia la populaţia de limbă română din Serbia de la sud de Dunăre. Atât evoluţia
etno-istorică diferită a teritoriilor care au aparţinut Imperiului Otoman, cât şi politica etnoculturală
promovată ulterior în aceste regiuni a dus la existenţa unei identităţi etnice confuze, slab exprimate,
flexibile şi deseori dată de conjunctura politică şi socio-economică. Arealul etnic românesc din Serbia de
est, apare la recensămintele populaţiei pe parcursul secolului XX cu foarte mari fluctuaţii cantitative dar
şi de distribuţie geografică, demonstrând o evoluţie ilogică a bazelor de date furnizate oficial. Datele cele

24
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
mai apropiate de realitatea etnică a populaţiei din regiune sunt cele de la recensământul din 1921, una
dintre cauze fiind şi faptul adoptării exclusiv a criteriului lingvistic pentru identificarea etnică a populaţiei
la acest recensământ. Toate celelalte recensăminte consemnează o variaţie cantitativă a populaţiei de etnie
români şi „vlahi”, uneori cu schimbări foarte pronunţate, astfel dacă în 1921 erau consemnaţi 159549
români în Serbia de est şi centrală, în 1948 apar 102953 vlahi, în 1961 în genere doar 1330 etnici vlahi,
urmând apoi unele creşteri şi descreşteri cum ar fi 25535 vlahi şi 6387 români în 1981, 17672 vlahi şi
3507 români în 1991, până la 39953 vlahi şi 4157 români la recensământul din 2002. Desigur că aceste
date ale recensămintelor nu reflectă situaţia etnodemografică reală, iar cauza diferenţelor atât de
însemnate constă în declararea diferită a identităţii etnice a aceleiaşi populaţii în diverse perioade.
Pentru populaţia românească din Serbia putem menţiona declararea următoarelor identităţi etnice,
care variază de la o perioadă la alta precum şi la nivel de regiuni.
1. Identitate de români
În afară de românii din Vojvodina, care se identifică ca români, atât lingvistic cât şi etnic,
identitatea declarată de român este prezentă şi la populaţia din Serbia de est şi centrală. Plecând de la
faptul autoidentificării în limba maternă ca român, rumân şi recunoaşterea ca-atare a sinonimiei de români
(rumuni) şi vlahi (vlasi) de către cercurile ştiinţifice şi oficialităţile Serbiei până la al doilea război
mondial, putem constata că pentru perioada interbelică identitatea de român era cea dominantă la
populaţia vorbitoare de graiuri româneşti din Serbia de est, precum şi la o parte din vorbitorii de limbă
română din alte areale ale Serbiei centrale. Odată cu politica de asimilare etnoculturală, urmată de teoriile
existenţei unui grup etnic vlah, separat de etnia română, precum şi propaganda care a dus la crearea unei
imagini etnice neprestigioase şi inferioare legată de identificarea ca român, s-au produs schimbări majore
de ordin identitar la populaţia românească din Serbia sud-dunăreană. Identitatea de român a persistat
totuşi până în prezent, manifestată mai ales prin identificarea propriului grup etnolingvistic, de exemplu
întotdeauna s-a folosit expresiile: vorbeşci rumânieşce, tăinui rumânieşce, pentru a identifica glotonimul
în care se vorbeşte acasă şi în sat, sau mi-s rumân pentru a exprima identitatea etnică diferită de sârbi, dar
acestea folosite mai mult în comunicarea cotidiană neformală, care nu s-a reflectat în identificare oficială
declarată cel mai frecvent. Interesant este că la recensământul din 1948, care a introdus diferenţierea de
categorii etnice separate de români şi vlahi, în unele sate populaţia s-a divizat între cele două categorii,
fiind vorba de influenţa cenzorilor posibil care au utilizat întrebările şi în limba română, cum ar fi în satul
Halova (opština Zaječar), singurul unde majoritatea s-u declarat români şi nu vlahi la recensământul din
1948 (1589 români şi 17 vlahi dintr-un total de 1634 locuitori). La acelaşi recensămând din 1948 mai
întâlnim sate unde s-au declarat români o parte din populaţie, de exemplu în satele Rânovăţ (Ranovac,
opština Petrovac), Porogin (Porodin, opština Žabari) sau Sîga (Sige, opština Žagubica). A urmat o
diminuare a numărului oficial declaraţi ca români în a doua jumătate a secolului XX, cei mai mulţi care
şi-au exprimat oficial identitatea ca români şi nu vlahi fiind de fapt din rândul populaţiei de rudari, cum ar
fi în satele Strijile (Strižilo, opština Jagodina, 465 români în 1981 şi 363 în 1991), Treşneviţa
(Trešnjevica, opština Paraćin), mai rar şi în unele sate româneşti din regiunea dintre Morava şi Timoc,
cum ar fi de exemplu în Valeacoani (Valakonje, 39 de români şi 253 de vlahi în 1981, dar numai 1 român
şi 563 vlahi în 1991, restul românilor declarânduse sârbi), unele sate din opština Petrovac: Claduroa
(Kladurova, 283 români şi 39 vlahi în 1981, dar nici un român şi 283 vlahi în 1991), Mânăstăriţa
(Manastirica, 31 români, 440 vlahi în 1981, iar 1991 nici un român şi 432 vlahi), Meniţa (Melnica),
Rânovăţ (Ranovac), toate fiind în regiunile îndepărtate de România. În Serbia centrală, printre localităţile
cu rudari, dar şi altele cu populaţie românească deasemenea apare ocazional identitatea de români
declarată la recensăminte, cum ar fi de exemplu în Osaoniţa (Osaonica, opština Trstenik, 470 români în
1981), Suvaia (Suvaja, opština Varvarin, 292 români în 1981), Pârciloviţa (Prčilovica, opština Aleksinac,
222 români în 1981), Staro Selo (opština Velika Plana, 302 români în 1981) şi altele.
Se observă foarte clar că identitatea etnică românească declarată ca-atare este aproape absentă în
satele cu populaţie absolut majoritară românească din opštinile de la graniţa cu România, unde până în
1946 au existat chiar mişcări naţionaliste româneşti. Doar în sate îndepărate, areale etnice româneşti
izolate din regiunea Moravei sau la vest de aceasta, apare identitatea etnică românească conform
recensămintelor din perioada de după 1953.
Dintre cauzele negării identităţii etnice româneşti putem identifica următoarele:
- Propaganda politică şi socio-culturală sârbească în regiunea Serbiei de est, care a încercat să
diminueze elementul etnic românesc prin asimilare lingvistică şi etnoculturală.

25
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu

Harta nr. 30

Harta nr. 31

26
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu

Harta nr. 32

Harta nr. 33

27
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
Românii formând majoritatea populaţiei în multe din opštinile Serbiei de est, a fost greu de asimilat
în totalitate, recurgându-se la alte mijloace, cum ar fi crearea unei categorii etnice separate de vlahi, cu o
definiţie şi identitate etnică confuză, dar şi susţinerea identităţii etnice sârbe a vlahilor, care ar avea doar
ca specific bilingvismul sârbo-vlah. Lipsa instituţiilor culturale, religioase şi educaţionale româneşti, a
unei elite intelectuale, relativa subdezvoltare a regiunii cu populaţie românească, preocupată mai mult de
problemele socio-economice decât etno-culturale, a favorizat diminuarea conştiinţei etnice româneşti şi
substituirea acesteia cu cea de identitate sârbească, plecând deseori de la argumentele apartenenţei la
istoria şi statul sârb. Crearea unei imagini negative legate de români, cu sensuri peiorative uneori, ca o
identitate inferioară celei sârbe sau iugoslave în general a fost argumentată şi prin evoluţia socio-
economică mai bună a Iugoslaviei socialiste faţă de România, până la sfârşitul secolului XX. Identitatea
etnică de român şi chiar vlah, se asocia deseori cu una de ţigan, cioban sau ţăran, fiind mai puţin
prestigioasă, imagine oarecum preluată chiar de masa populaţiei româneşti dornică de a se ridica la un
nivel de emancipare socio-culturală mai ridicată, care putea fi obţinut doar prin intermediul limbii şi
culturii sârbe. Nu ar fi de neglijat şi teama autorităţilor iugoslave de precedentele mişcări iredentiste a
populaţiei româneşti din regiunea Timocului, manifestate în secolul XIX dar şi în perioada de până la
1946, mai ales cu prilejul celui de-al doilea război mondial. Nu întâmplător tocmai regiunile de la
frontiera cu România, cu populaţie compactă şi majoritară românească, până în prezent au identitatea
etnică românească cel mai puţin exprimată, făcând deseori subiectul unor dispute politice.
- Slaba consolidare a elementului etnic românesc din regiune, care nu a avut niciodată formaţiuni
politico-teritoriale proprii, iar legăturile cu România nu au fost suficiente, inclusiv din cauza interesului
slab exprimat al statului Român faţă de această regiune. Fiind sub influenţa structurilor sociale specifice
spaţiului Balcanic dominat de Imperiul Otoman, identitatea etnică nu a reprezentat elementul de bază
pentru consolidarea unei populaţii, deseori prevalând fie identitatea confesională, fie cea politico-
administrativă impusă ulterior. Inexistenţa consolidării etnice a grupurilor etnografice şi dialectale de
români, care nu au avut condiţiile pentru formarea unei limbi literare, a favorizat dispersarea lor şi
prevalarea unei identităţi statale impuse.
- Opoziţia faţă de identificarea cu România, din cauze politice şi socio-economice. Dacă din punct
de vedere politic s-a format opinia centralizată a unei Iugoslavii relativ democratice şi prospere, faţă de
România săracă şi lipsită de democraţie pentru perioada socialistă a ambelor state, apoi din punct de
vedere socio-economic deseori opiniile referitor la o imagine negativă de român au fost formate subiectiv,
în urma contactelor cu românii veniţi din România. Dacă românii din Serbia, în urma migraţiilor de
muncă în Europa de vest de după anii 70 ai secolului trecut, şi-au îmbunătăţit situaţia economică, apoi
pentru mulţi români din România regiunea Serbiei de est a format un areal de câştig mai ales prin muncile
agricole prestate în sate. Faptul comunicării în limba română a reprezentat un element de unitate oarecum,
lucrătorii din România fiind atraşi de satele româneşti din Serbia, însă contingentul de populaţie din
România, slab instruită din pături sărace, a lăsat deseori impresii negative printre românii din Serbia,
creându-se o imagine a românilor (celor din România) ca săraci, hoţi, tâlhari, forţă de muncă ieftină etc.
Acest lucru a contribuit oarecum şi la negarea asocierii cu identitatea de român, bazată pe simple
concluzii de genul „eu nu-s român, nu-s ca cei din România, sunt din Serbia, deci sârb”, deseori întâlnite
în procesul interviurilor realizate în satele româneşti mai ales din zona de contact cu România.
Procesele politice şi socio-economice din ultimul deceniu au influenţat şi procesele etnice din
regiune. Astfel s-a schimbat conjunctura raporturilor politice şi socio-economice dintre Serbia şi
România, prima fiind într-o profundă criză politică, socială şi economică, iar a doua într-o relativă
stabilitate şi evoluţie favorabilă. Conştientizarea apartenenţei la o altă etnie decât cea de sârbi, prin
specificul lingvistic, etnografic şi folcloric a înregistrat mari progrese. Transformarea identităţii sârbeşti
în una puţin prestigioasă la nivel european, prin politica generală de defavorizare a Serbiei ca stat,
fragmentarea şi duşmănia creată însăşi în cadrul etniilor sud-slave, a dus la creşterea rolului identităţii
româneşti la populaţia de limbă română din Serbia, reflectată atât în statisticile ultimului recensământ, cât
mai ales prin crearea unor organizaţii şi mişcări culturale, politice şi religioase cu caracter pronunţat
românesc. Mişcările în favoatrea unei identităţi comune româneşti au luat amploare şi în prezent asistăm
la procese foarte active de revendicare a unei identităţi româneşti, care se materializează prin crearea
organizaţiilor obşteşti, mass-mediei şi a slujbelor religioase în limba română şi iniţiativele de predare a
limbii române în şcoli. Susţinerea din partea României, deşi insuficientă şi controversată, se adaugă la
factorii care favorizează evoluţia identităţii etnice româneşti. Deşi întâmpină opoziţia cercurilor
naţionaliste sârbeşti, precum şi a mişcărilor de orientare spre individualizarea etniei vlahe, conştiinţa
etnică românească ia amploare în Serbia de est, fapt ce va duce la creşterea considerabilă a numărului
celora care îşi vor declara identitatea etnică românească.

28
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
De menţionat este şi apariţia unei identificări ca rumâni pentru românii timoceni, după cum se
vorbeşte în dialectele locale, în opoziţie cu români, pentru cei din România sau Vojvodina. Deşi este clar
că diferenţa de o literă nu este decisivă pentru a justifica că rumânii nu sunt români, totuşi sunt mişcări
care susţin o identitate de rumâni, ca denumire autentică pentru cei care sunt recenzaţi ca vlasi (în limba
sârbă) separată de cea de români. Rumânii ar fi populaţia românească autohtonă din Serbia de est după
aceste opinii (D. Dragici, 2004).
2. Identitate de vlahi (vlasi)
Etnonimul de vlah, vlahi, cu diversele variante în diferite limbi este cunoscut de mult timp ca fiind
atribuit unei populaţii romanizate. La început triburile germanice au numit populaţia celtică cu acest
apelativ, Wales sau Valonia fiind printre denumirile de această origine. Preluat de populaţiile slave, acest
termen a fost atribuit populaţiei de limbă romanică cu care au intrat în contact slavii. Vlah, vlas, voloh,
vloh sunt printre exoetnonimele utilizate în limbile slave pentru populaţia românească. La fel cu numele
de vlahos în greacă sau olah în maghiară a ajuns să fie identificată populaţia românească din diversele
regiuni. Deşi românii însăşi nu şi-au însuşit pe deplin acest etnonim, variante etno-toponimice au existat
şi există până în prezent, identificând structurile politico-statale româneşti, cum ar fi Valahia (Vlahia),
vlăhiile aromânilor din Grecia, Moldo-Vlahia Ungro-Vlahia etc. Slavii de sud au atribuit acest nume
populaţiei româneşti atât de la nord cât şi de la sud de Dunăre, iar formaţiunile statale româneşti, în
special Ţara Românească vecină, era conoscută în sârbă sau bulgară ca Vlaşka.
Astfel atribuirea etnonimului de vlah populaţiei româneşti din Serbia este de mult timp. Alta este
situaţia argumentării unei etnii cu numele de vlahi, vlasi separată de cea românească. Cu precădere după
cel de-al doilea război mondial, în Serbia, ca şi în Bulgaria, a început să se facă diferenţierea între români
şi vlahi. Cauzele sunt inclusiv de ordin politic, pentru a evita eventualele revendicări iredentiste ale
populaţiei româneşti, numeroase în regiunile de frontieră ale Serbiei şi Bulgariei. Prin crearea unei
minorităţi separate de cea română, cu numele de vlahi, s-a urmărit diminuarea influenţelor etno-culturale
şi politice româneşti în regiune. Paralel cu aceasta s-a promovat o politică de asimilare lingvistică şi
culturală, care a sfârşit prin schimbarea identităţii populaţiei româneşti.
În prezent identitatea de vlah se manifestă prin câteva opinii diferite:
- Vlahii ca parte componentă a etniei sârbe. Opinie promovată de cercurile naţionaliste sârbeşti,
preluată şi de o parte din populaţie de limbă română. Vlahii ar constitui o subetnie a sârbilor, autohtonă în
regiune, care are ca specific bilingvismul sârbo-vlah, care a existat întotdeauna. Se recunoaşte oarecare
legături etnogenetice cu românii, însă se insistă pe identitatea etnică de sârbi, care este dominantă
dintotdeauna la vlahi. Vlahii ar avea mult mai multe trăsături etnoculturale comune cu sârbii decât cu
românii. Se face abstracţie de prezenţa vlahilor şi în teritoriile Bulgariei, ceea ce ar crea confuzii, cine ar
fi acei vlahi, parte componentă a sârbilor sau bulgarilor?
- Vlahii ca etnie separată, minoritate etnică în Serbia, cu trăsături etnogenetice, etnoculturale şi
etnolingvistice proprii. Câteva variante diferite există, cum ar fi vlahii ca o etnie autohtonă, alta decât
românii din România sau vlahii ca o etnie formată în urma interferenţelor româno-sârbe, având în acest
caz un caracter etnogenetic mixt. Susţinătorii acestei opinii se bazează şi pe existenţa oficială a celor două
etnii separate în Serbia, românii din Vojvodina şi vlahii din Serbia de est. În sprijinul ideii existenţei unei
etnii vlahe se aduc argumentele ce individualizează populaţia vlahă (românească) din Serbia de est, ca
trăsături etnografice specifice, lipsa identităţii româneşti, particularităţile lingvistice dialectale. Datorită
utilizării doar a graiurilor locale româneşti, din cauza lipsei şcolilor în limba română, există tentative de
creare a unei variante scrise a limbii „vlahe”, bazată pe dialectele locale, preponderent timoceano-
ungurean. Astfel de tentative au existat încă din perioada de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial,
când au apărut ziare în dialect românesc local, în grafia chirilică, cum ar fi „Vorba Noastră”. În prezent
alcătuirea unor standarte literare pentru limba română dialectală nu a căpătat amploare, fiind utilizate într-
un cerc redus de entuziaşti, alfabetul adoptat fiind atât chirilic cât şi latin. O problemă esenţială pentru
definirea etnicităţii vlahe constă anume în utilizarea acestui etnonim, care se foloseşte preponderent în
cazurile când se vorbeşte în limba sârbă, deoarece însăşi populaţia de limbă română nu şi l-a însuşit nici
în vorbirea dialectală, etnonimul de autoidentificare fiind cel de rumân. În tendinţa de a combina cele
două etnonime, de vlah şi rumân, există tentative de a crea un nume artificial pentru noua etnie vlahă din
Serbia, cum ar fi cele de vlarumân sau rumânovlah. Diverse organizaţii culturale şi politice susţin ideia
unei identităţi etnice de vlahi, ca minoritate etnică separată în Serbia, care nu ar avea legătură cu vreun alt
stat vecin. Această idee este în general susţinută şi de mass-media, instituţiile ştiinţifice şi oficialităâile
locale şi naţionale ale Serbiei.
- Vlahii ca o subetnie a românilor, este o variantă de compromis, care ar permite eliminarea
opoziţiei etnonimice vlah-român şi totodată crearea în principiu a unei identităţi comune. Argumentele

29
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
care se aduc în susţinerea acestei idei sunt cele care demonstrează posibilitatea sinonimiei în cazul
etnonimelor utilizate în diverse limbi pentru populaţia românească, cum este larg răspândit acest fapt şi la
numeroase alte popoare (greci-elini, germani-nemţi-deutsch, albanezi-arnăuţi-sqiptari, unguri-maghiari
etc.). Apoi se poate de argumentat şi specificul etnografic local al românilor vlahi, mai arhaici în limbă şi
tradiţii ca românii din Vojvodina sau România. Unul dintre considerentele de bază care stă la dubla
recunoaştere a etnonimiei de vlahi şi români este legată de cadrul oficial de manifestare a acestei populaţii
româneşti care figurează în datele recensămintelor ca minoritate etnică de vlahi (vlasi). Această opinie, de
identificare dublă, vlahi-români ia amploare ultimii ani, numeroase organizaţii culturale şi politice ale
românilor-vlahilor din Serbia de est adoptândo în prezent. Pe acest principiu a fost format în 2007 şi
Consiliul Naţional al Vlahilor – Rumânilor din Serbia, separat de cel al românilor, care întruneşte românii
din Vojvodina, dar are filiale şi în Serbia de est. Ideile sunt încă confuze deseori, unii acceptând
identitatea comună românească iar alţii ezitând a se pronunţa asupra caracterului identitar comun
românesc sau separat al rumânilor-vlahilor din Serbia de est. Astfel adepţii ideii unităţii româno-vlahe,
exprimată prin diversitatea de etnonimie, folosesc numele de vlah (vlasi) în limba sârbă (spre deosebire
de cel de rumun devenit comun pentru alţi români), dar cel de rumân sau mai rar român pentru
identificarea în limba română.

3. Identitatea de sârbi
În timp ce se poartă dispute dacă vlahii sunt români şi numeroase mişcări se contrazic în
problemele legate de etnonim şi glotonim, cea mai mare parte a populaţiei româneşti apare conform
datelor recensămintelor, ca declarându-se de etnie sârbi. Astfel din totalul populaţiei româneşti din Serbia
de est şi centrală sau cel puţin care poate fi numită de limbă maternă română, după estimările detaliate a
datelor demografice constituind în jur de 250 mii, doar 40 mii se declară vlahi şi 4 mii români, restul
revenind celora care s-u declarat ca identitate etnică sârbi. Identitatea etnică sârbă printre românii din
Serbia de est a căpătat amploare ultimii 70 de ani, fiind legată de propaganda oficială, de tendinţele de
integrare în societatea sârbească, dar şi ca rezultat al proceselor de asimilare lingvistică şi etnoculturală.
Există desigur şi îndoieli faţă de corectitudnea datelor recensămintelor, care deseori sunt influenţate de
politica oficială promivată sau chiar falsificate. Cu certitudine putem afirma că etnia care este trecută
prioritar în cazurile unor declaraţii incerte sau confuze asupra identităţii etnice este cea de sârb. Ca să fie
cineva recenzat ca vlah sau român este obligatoriu să fie exprimată expres aceasta, spre deosebire de
identificarea ca sârbi, care deseori este tacită sau în cazul numeroaselor înregistrări a peroanelor absente.
Oricum, realitatea este că o mare parte din populaţia românofonă din Serbia de est se identifică în mod
oficial ca fiind de etnie sârbi. La nivel local sau când e vorba de deosebirea de sârbii din satele vecine sau
din alte regiuni aproape întotdeauna identitatea de vlah, rumân apare ca o componentă a conştiinţei
propriului specific lingvistic şi etnocultural, dar ea nu se manifestă şi în cazul unor declaraţii oficiale.
Cauzele identificării ca sârbi sunt multiple, unele de ordin politic, cum ar fi chiar frica de a avea neplăceri
din cauză unei identităţi etnice aparte de majoritatea etnică a statului, apoi dorinţa de emancipare ca o
populaţie titulară în statul care îl reprezintă, convingerea că perspectivele personale vor fi mai bune în
cazul aderării la naţiunea titulară, dorinţa de a depăşi pereferizarea politică, socio-economică şi culturală
în care se află regiunea Serbiei de est, nuanţele de identificare ca sârbi oarecum apropiindui de rolul
central pe care l-ar ocupa în stat. Alte motive sunt de ordin socio-economic şi psihologic, astfel crearea
unei imagini negative pentru identitatea etnică românească sau vlahă pe parcursul multor decenii, în
contrast cu imaginea de identitate etnică sârbă, pozitivă, glorioasă şi superioară altora din regiune, apoi
condiţiile existenţiale mai bune pe care le-a oferit statul iugoslav faţă de România socialistă au creat un
anturaj favorabil identificării cu identitatea generală iugoslavă şi sârbă la românii din Serbia de est. Lipsa
oricăror instituţii cultural-educaţionale şi a mass-mediei în limba maternă, influenţa exclusivă a educaţiei
şi culturii sârbe, tendinţele de depăşire a situaţiei de periferizare şi subdezvoltare, datorată oarecum şi
caracterului etnic nesârbesc al regiunii, completează motivele de preluare la nivel oficial a identităţii
sârbeşti. Interesant este de notat că studiile sau relatările care se fac despre populaţia românească-vlahă a
regiunii Serbiei de est, ca să poată distinge vlahii, vorbitorii de limbă română, faţă de „ceilalţi” sârbi
utilizează cel mai frecvent noţiunea de „pravi srbi (sârbi adevăraţi)” pentru etnicii sârbi şi diverse
apelative de genul vlahi, sârbi de limbă vlahă, sârbi influenţaţi de români, pentru populaţia românească
(în opinia lor sârbească) a regiunii. Astfel concluziile se impun oricum că vlahii nu sunt „sârbi adevăraţi”.
Unul dintre cele mai mari paradoxuri este legat de faptul că identitatea declarată de sârbi este
absolut dominantă tocmai în regiunile cu majoritate absolută românească cum ar fi opštinile Kladovo,
Negotin, Majdanpek, unde elementul etnolingvistic sârbesc este minoritar. În majoritatea satelor din
aceste opštine identitatea etnică de sârbi este principala, numărul celor declaraţi ca vlahi sau români fiind

30
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
nesemnificativ. Explicaţiile acestei situaţii ilogice aparent, constau în rezultatele propagandei etnopolitice
mult mai active în aceste regiuni de la graniţa cu România, de înstrăinare a conştiinţei etnice româneşti,
privită cu suspiciune de autorităţile sârbe. Alt motiv obiectiv este că tocmai din această regiune, cândva
destul de săracă, s-a produs cea mai masivă migraţie a populaţiei spre statele din Europa de vest începând
cu anii 60 ai secolului XX, practic satele fiind depopulate, deşi majoritatea au rămas în evidenţa statistică
cu reşedinţa în satele respective. Multe dintre localităţile rurale au până la 80 % populaţie migrată ca forţă
de muncă în Austria, Germania, Franţa, Elveţie etc. prezenţa la locul de baştină fiind ocazională şi mai
mult în timpul verii. Aşa se face că în mod real nu au fost recenzaţi direct majoritatea locuitorilor, dar s-
au făcut estimări în baza declaraţiilor unor membri de familie sau a datelor anterioare, rubricile fiind
completate aleatoriu inclusiv ce ţine de caracterul etnic, confesional etc.
Românii din Vojvodina, în special din localităţile româneşti ale Banatului occidental, au identitatea
etnică românească bine determinată, reflectată şi prin evoluţia logică pe parcursul recensămintelor oficiale
realizate în Serbia. Aceasta se datorează conjuncturii istorice, politice şi socio-culturale din provincia
Vojvodina, unde identitatea etnică a fiecărei comunităţi etnolingvistice s-a conturat încă din perioada
Imperiului Austro-Ungar, iar Serbia a respectat drepturile minorităţilor etnice din această regiune.
Românii din Vojvodina au fost recunoscuţi ca minoritate etnică, iar o serie de acorduri bilaterale cu
România au facilitat dezvoltarea etnoculturală, prin existenţa de şcoli, biserici, publicaţii şi mass-media în
limba română. Astfel conştiinţa naţională general românească a prevalat, identitatea regională fiind
auxiliară. Procesele de asimilare şi preluare a identităţii sârbeşti sunt limitate la existenţa căsătoriilor
mixte, aflarea în mediul majoritar sârb, de obicei la un nivel individual. Migraţia românilor spre state din
Europa occidentală, SUA, Canada, a diminuat constant numărul populaţiei româneşti în localităţile de
baştină.
Alta este situaţia la românii din Serbia de la sud de Dunăre, unde problema identităţii etnice şi a
conştiinţei naţionale este una dintre cele mai controversate. Evoluţia istorică în acest areal a fost diferită
de cea din Vojvodina, procesele de consolidare şi creare a unei conştiinţe etnice bine determinate
continuând şi în prezent. Identitatea etnică declarată diferă foarte mult de la perioadă la perioadă, fiind
influenţată de situaţia politică, socio-economică sau etnopsihologică. Bazându-se pe identificarea
etnolingvistică, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se contura o identitate etnică
românească în arealul românilor din Serbia de est. Lipsa unor instituţii culturale şi educaţionale în limba
maternă, dezinteresul din partea României şi politica oficială sârbească de a asimila această populaţie a
dus la diminuarea identităţii etnice româneşti, prezentă la nivel de identificare mai mult local, slab
exprimată în mişcări de emancipare etnoculturală. În acest sens românii din Serbia de est fac parte mai
mult din categoria acelor criptoetnii, prezente şi în alte areale din Balcani sau diverse regiuni ale lumii. În
genere la nivel de identificare etnică, doar romii (ţiganii) din Serbia prezintă atfel de caracteristici ca
românii din Serbia sud-dunăreană. Evoluţia demografică bazată pe datele recensămintelor populaţiei este
ilogică, neputând fi luată în calcul la realizarea unor cercetări obiective a situaţiei etnice a populaţiei
românofone din Serbia centrală şi de est.
Situaţia identitară a fost complicată şi de politica oficială de divizare a populaţiei de limbă română
între categoriile de români (rumuni) şi vlahi (vlasi), cu tendinţe de a justifica două etnii separate, una
legată de români în general, iar alta ca o minoritate etnografică nedeterminată. Totodată nu putem
considera pe deplin departajarea între cele două etnonime, deoarece vlahi (vlasi) s-au declarat în mare
parte în baza anchetelor efectuate în limba sârbă, deoarece în grai local românesc cel mai utilizat etnonim
de autoidentificare este tot cel de român (sub forma de rumân). Astfel majoritatea acceptă sinonimia
etnonimelor vlah şi român. Faptul că majoritatea populaţiei românofone din regiune se declară sârbi ca
identitate etnică prezintă cel mai contradictoriu aspect. Motivaţiile sunt diverse, legate de conştiinţa
confuză, de apartenenţă la Serbia ca cetăţeni a acestui stat, apoi de ordin politic şi socio-economic,
transformate într-un complex etnopsihologic. În genere identitatea etnică românească a devenit una mai
puţin prestigioasă decât cea sârbească, ca rezultat al politicii etnoculturale, iar apartenenţa la vlahi este
asociată cu cea de ţărani, înapoiat şi periferic în raport cu etnocentrismul sârbesc. Ultimul deceniu se
produce o emancipare etnică românească, care devine tot mai evidentă şi mai larg răspândită în rândul
populaţiei românofone din Serbia de est.
Un aspect interesant îl prezintă masa de populaţie de limbă maternă română, cunoscuţi în
Vojvodina ca băieşi iar în Serbia centrală şi de est ca rudari. Aceşti vorbitori ai limbii române sunt în
general consideraţi ca ţigani de către alte grupuri de români, precum în general şi de alte etnii
înconjurătoare. Totodată autoidentificarea acestora este mai mult românească, identitatea de romi sau
ţigani fiind absolut negată. Băieşii din Vojvodina, în general catolici, se identifică ca români, atât oficial
cât şi la nivel comunitar local.

31
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu

Harta nr. 34

Harta nr. 35

32
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
Populaţia de rudari, creştin-ortodocşi, din Serbia centrală şi de est la nivel comunitar local
deasemenea cel mai des se identifică ca români, iar la recensăminte în mod divers în funcţie de perioade
şi regiuni. Majoritatea au fost recenzaţi ca sârbi, unii ca români şi foarte rar ca romi. S-u declarat vlahi
doar cei din arealul Serbiei de est, în apropierea populaţiei româneşti compacte din această regiune.
Curios este că pe parcursul întregii perioade a secolului XX unele din comunităţile de rudari au continuat
să păstreze identitatea declarată de români, fiind mai consecvenţi chiar decât românii ungureni sau ţărani
din Serbia de est, cum este exemplul localităţilor Strižilo (Strijila) sau Trešnjevica (Treşneviţa) de la vest
de râul Morava. Totodată, alte grupuri de români privesc pe rudari şi băieşi ca pe un element etnic străin,
de ţigani, deşi identitatea lingvistică îi uneşte.
Acest fapt, al identităţii etnice diverse, poate fi privit şi ca o ierarhizare etnică presigioasă şi
neprestigioasă. Identitatea etnică sârbească, ca fiind a naţiunii titulare în stat, susţinută de propaganda
politică şi etnoculturală, ocupă locul cel mai prestigios. Identitatea de vlahi sau români este în general
neprestigioasă, asociată cu ţărani, ciobani, necărturar (realitate obiectivă, de cunoaştere mai slabă a limbii
sârbe în masă), înapoiat şi periferic, dar şi imaginea neprestigioasă a României socialiste, de sărăcie şi
hoţie (creată şi în urma migraţiei de muncă din România). Şi mai puţin prestigioasă este identificarea ca
romi, ţigani, încât rudarii şi băieşii preferă identitatea românească.
În realitate problema identitară este legată de existenţa unei identităţi etnice confuze, slab
exprimate, apoi identitate dublă sau triplă, combinată cu identitatea statală, regională, locală, lingvistică şi
etnoculturală. În funcţie de conjunctura politică, socio-economică şi etnoculturală se manifestă diferite
tendinţe de autoidentificare, la românii din Serbia de est fiind foarte evident acest lucru.

Situaţia etno-culturală
Pentru cele două regiuni cu populaţie românească din Serbia situaţia este foarte diferită.
Vojvodina
Putem considera că în această provincie a Serbiei etniile minoritare se bucură de toate condiţiile
necesare unei activităţi etnoculturale proprii. Cadrul legislativ asigură dezvoltarea culturii naţionale şi se
realizează în practică. Limba română este printre limbile oficiale a Provinciei Autonome Vojvodina,
utilizată în localităţile cu populaţie majoritar românească. Caracterul etnic românesc este recunoscut, iar
drepturile de instruire în limba română, biserică naţională, publicaţii şi activităţi culturale diverse se
realizează pe întreg parcursul existenţei în cadrul Serbiei.
Foarte important pentru menţinerea caracerului etnic românesc şi dezvoltarea culturii naţionale este
existenţa şcolilor cu predare în limba română. Practic în toate localităţile majoritar româneşti există şcoli
cu predarea tuturor obiectelor în limba română. În prezent în 27 de localităţi, toate în regiunea de sud şi
centrală a Banatului occidental (sârbesc) există şcoli cu predare în limba română. În trecut numărul
acestora a fost mai mare, unele fiind închise din motive obiective de lipsă a elevilor. Crearea şcolilor
româneşti datează încă din secolul XIX, ca parte comună cu celelalte teritorii româneşti din Austro-
Ungaria. Apoi statutul şcolilor româneşti a fost recunoscut de nou-creatul Regat iugoslav, până la cel de-
al doilea război mondial materialele didactice şi pregatirea cadrelor fiind asigurată de România. După cel
de-al doilea război mondial, în Iugoslavia socialistă, a fost creată o bază proprie de programe şcolare şi
cadre didactice în limba română, fiind create secţii în limba română la Institutul Pedagogic din Vârşeţ,
precum şi filologie română la Novi Sad şi Belgrad. Baza materială didactică este asigurată de Serbia,
creându-se o comunitate intelectuală românească proprie în Banatul sârbesc.
Românii din Banatul sârbesc au structura bisericească proprie, unde slujbele se oficiază în limba
română. Biserica Ortodoxă Română este oficial recunoscută ca având jurisdicţia asupra parohiilor cu
populaţie românească, reprezentată prin Episcopia Dacia Felix şi Vicariatul de Vârşeţ. Preoţii sunt
majoritar de origine români locali sau din România. Există în prezent 36 de biserici româneşti în Banatul
sârbesc, majoritatea având preoţi parohi şi slujbele oficiinduse în limba română.
Deşi există unele probleme administrative între Episopia Dacia Felix şi Vicariatul de Vârşeţ,
ultimul fiind cel susţinut de oficialităţile Serbiei, biserica creştin-ortodoxă românească are o mare
importanţă la menţinerea identităţii şi promovarea valorilor naţionale printre românii din Banatul sârbesc.
Majoritatea absolută a românilor din Vojvodina sunt creştin-ortodocşi, sărbătorile se ţin pe rit nou
ca şi în România. Greco-catolici sunt în număr mic românii la Marcovăţ şi Iancaid. Romano-catolici sunt
băieşii din regiunea Bačka, îndepărtaţi de arealul compact românesc şi locuind în mediu etnic mixt,
maghiar, croat şi sârb. Există adepţi şi ai diferitor confesiuni neoprotestante, devenite active încă de la
începutul secolului XX în regiune. Unele confesiuni întrunesc comunităţi compacte de români şi se
oficiază şi predici în limba română, cum ar fi adventiştii, evangheliştii, penticostalii şi nazarenenii.
Publicaţiile periodice în limba română există la toate nivelele, susţinute de stat, comunitatea

33
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
românilor, asociaţii culturale, biserici sau comunitatea locală. Revista „Libertatea” este publicaţia oficială
în limba română a Provinciei Autonome Vojvodina, apare la Panciova. „Cuvântul Românesc”, publicaţie
a Comunităţii Românilor din Serbia apare la Vârşeţ. O serie de reviste şi ziare apar la nivel local,
susţinute de asociaţii culturale, biserici sau comunitatea sătească, astfel periodic apar publicaţii la Lokve
(Sâmiai, „Foaia Sân Mihaiului”), Vladimirovac (Petrovasâla, „Familia”), Torac („Tradiţia”), Uzdin
(„Tibiscus”), Alibunar, Straja, Coştei şi altele.
Publicarea în limba română de literatură artistică, didactică, ştiinţifică, monografii de sate, biserici
sau activităţi culturale, traduceri din alte limbi apar la mai multe edituri, la Panciova, Vârşeţ şi Alibunar.
Există o bogată tradiţie de publicare a monografiilor de sate şi activităţi etno-culturale, etno-folclorice
(fanfare, coruri, ansambluri) în limba română.
Mass-media în limba română este completată de emisiuni radio şi TV realizate la Novi Sad, Vârşeţ
şi unele posturi locale. Se difuzează atât ştiri oficiale, cât şi programe folclorice, culturale, informaţii
diverse, timpul alocat fiind divizat pentru diferite limbi, în afară de sârbă fiind şi în maghiară, slovacă,
rusină.
Activităţile de caracter etnic românesc sunt susţinute şi de o serie de organizaţii etnoculturale,
politice, artistice sau comunitare locale. Organizaţia de bază care reprezintă interesele românilor din
Vojvodina este Comunitatea Românilor din Serbia cu sediul la Vârşeţ. Urmează diverse asociaţii locale
non-guvernamentale sau unele ca ASTRA la Coştei având tradiţii naţionale. Acestea desfăşoară diverse
activităţi etnofolclorice, literare, socio-culturale, reprezentând românii din regiune.
Folclorul specific bănăţean sau cu elemente ardelene şi oltene în unele localităţi, portul naţional,
tradiţiile şi obiceiurile româneşti, sunt bine păstrate şi întreţinute prin efortul conducătorilor de
ansambluri, coreografi, etnografi, deseori amatori, care au educat şi transmis tinerilor generaţii elementele
tradiţionale româneşti.
Fanfarele şi Corurile româneşti au vechi tradiţii, într-o serie de localităţi păstrându-se până în
prezent.

Serbia centrală şi de est


Spre deosebire de situaţia minorităţilor etnice din Vojvodina, unde există toate drepturile pentru
dezvoltarea etnoculturală, românii de la sud de Dunăre, unde formează areale compacte cu populaţie
românească în Serbia de est, regiunea Timocului, n-au beneficiat de aceste drepturi. Lipsa unor şcoli cu
predare în limba română, a mass-mediei şi publicaţiilor, precum şi politica de intimidare a identităţii
româneşti au ca rezultat asimilarea mai accentuată a românilor din acest areal. Elementul etnic românesc
oricum s-a păstrat, prin perpetuarea tradiţiilor, folclorului, portului popular, precum şi păstrarea limbii
române sub forma graiurilor locale, fără a fi utilizată şi în formă scrisă.
Pe parcursul secolului XIX a fost atestată prezenţa limbii române în biserici, unde se oficiau
slujbele pe alocuri şi în graiurile româneşti. Publicaţii în limba română au apărut sporadic în perioada
interbelică, iar cel mai cunoscut devenise periodicul „Vorba Noastră”, în grai românesc timocean cu
grafie chirilică care a aparut din 1944 pe parcursul câtorva ani. De menţionat că în perioada celui de-al
doilea război mondial, mai ales odată cu ocuparea Iugoslaviei şi desfiinţarea acesteia ca stat, au apărut
mişcări naţionale româneşti, care aveau caracter iredentist. Cristea Sandu, Gheorghe Suveică şi alţii au
fost printre activiştii locali care au propagat cultura şi identitatea românească în Serbia de est. Posibil că
politica oficială sârbească a încercat mereu să asimileze elementul etnic românesc, inclusiv din
considerente de a evita mişcările iredentiste pro-române.
Apoi, în mod paradoxal, spre deosebire de numeroase alte etnii din Iugoslavia socialistă, românii
din Serbia de est, care întotdeauna au fost întrun număr mare, n-au avut nici un fel de drepturi de
emancipare etnică, fiind aproape „dispăruţi” din mozaicul etnic iugoslav.
Abia după 1990 mişcările de emancipare etnică românească au început să reapară, căpătând unele
drepturi mai ales în ultimii ani. Au fost înfiinţate o serie de organizaţii culturale şi politice care au ca scop
promovarea drepturilor românilor / vlahilor din regiune. Câteva publicaţii apar sub egida acestor asociaţii,
cum ar fi „Vorba Noastră”, „Curcubeul Timocean”, dar şi unele cărţi.
Emisiuni radio se limitează la programele folclorice şi muzică românească locală, de altfel foarte
bogată şi creativă. Prin crearea agenţiei Timoc Press se produc şi emisiuni TV, ştiri, precum şi
documentare despre activităţile comunităţilor româneşti din regiune.
Cu părere de rău învăţământul în limba română lipseşte cu desăvârşire, nu există nici măcar
predarea facultativă a limbii române în vreo şcoală din regiune. La acest capitol chiar comunităţile mai
dispersate ale aromânilor din Macedonia şi Albania, sau românii din unele localităţi din Bulgaria au mai
mari succese.

34
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
Printre cele mai importante manifestări ale românilor din Serbia de est este înfiinţarea
Protopopiatului de Dacia Ripensis în 2004 de către preotul Boian Alexandrovici în satul natal Mălainiţa.
Această iniţiativă a fost întâmpinată negativ de către oficialităţile Bisericii Ortodoxe Sârbe care au creat o
serie de probleme şi împiedică până în prezent oficierea slujbelor în limba română. Totodată, crearea unei
biserici româneşti în Serbia de est are repercursiuni asupra populaţiei din întreg arealul etnic românesc,
astfel în regiunea Moravei, în satele Proşăţ şi Batinţ, ipodiaconul Iel Buobu Lui oficiază slujbe în limba
română, preconizându-se înfiinţarea deja mai multor biserici româneşti.
Alături de emaniciparea religioasă în limba română, o activitate intensă este şi în rândul
formaţiunilor politice. Deja există mai multe organizaţii cu caracter politic, de a reprezenta populaţia
românească / vlahă din regiune. Prima a fost Mişcarea Democrată a Românilor din Serbia, înfiinţată încă
în 1993 şi condusă până în prezent de Dimitrie Crăciunovici. După o perioadă de monopol în rândul
mişcărilor cu caracter etnic românesc, această organizaţie este întrecută prin activităţi de Partia
Democrată a Rumânilor din Sârbie, înfiinţată de Predrag Balaşevici. Mai există o serie de partide mici,
cum ar fi Partidul Vlahilor Sârbi, de orientarea radical pro-sârbească, condus de Zăichescovici, apoi
Partidul Democrat Român de la Petrovăţ şi altele practic inactive.
Diversele asociaţii culturale sunt în prezent sub egida Consiliului Rumânilor din Sârbie, care a fost
înfiinţat în 2007 şi este recunoscut de stat ca reprezentând interesele minorităţii vlahe din Serbia.

Aspecte etnodemografice
Referitor la numărul total al românilor din Serbia în diverse perioade istorice putem menţiona
următoarele date:
- 1846 Primele date statistice legate de românii din Serbia menţionează prezenţa a 97215 români.
- 1857 geograful francez Guillaume Lejean cifrează numărul românilor din Serbia la 104343.
- 1866: Conform Geographisches Handbuch zu Andrees Handatlas (Leipzig und Bielefeld, 1882),
în Serbia trăiau conform datelor statistice din 1866 127545 români, constituind 10,5 % din populaţia
totală a ţării.
- 1890: datele statisticile indică prezenţa a 149713 români în Serbia
- 1895: 159510 români, constituind 6,4 % din populaţia statului.
- 1900: Conform statisticilor oficiale sârbeşti, numărul românilor scade brusc şi fără motiv la
122429 persoane, motiv pentru care veridicitatea acestor cifre a devenit tema unor dispute.
- 1921: Conform primului recensămtului iugoslav, care s-a petrecut în 1921, repartiţia românilor
din teritoriul Serbiei de astăzi era astfel:
1. În Serbia de la sud de Dunăre trăiau 159549 români. Această cifră îi include însă şi pe cei
aproximativ 15000 - 20000 aromâni din Macedonia de nord (înglobată în 1912 Serbiei)
2. În Banat (Banatul sârbesc) trăiau 67897 români
3. În Bačka (Bacica) şi în Barania trăiau 1633 români (aici este vorba de fapt de ţigani băieşi,
prezenţi şi în sud-vestul Ungariei)
- 1931: în estul Serbiei Centrale trăiau conform datelor oficiale 57000 români iar în Vojvodina erau
înregistraţi 78000 români
- 1948: 64095 români şi 102953 de vlasi.
- 1953: 198793 vorbitori de limbă română în Serbia Centrală, însă numai 29000 persoane
înregistrate drept români (oficial vlahi) şi 57218 români în Vojvodina.
- 1961: în estul Serbiei Centrale: 1330 români (oficial vlahi) iar în Voivodina: 57259 români
- 1981: În Iugoslavia trăiau 135000 persoane vorbitoare de "limbă valahă" (majoritatea în estul
Serbiei Centrale) iar în Voivodina: 47289 români
- 1991: În Serbia trăiau 71536 persoane vorbitoare de "limbă valahă" (aproape toate în estul Serbiei
Centrale); însă numai 16.539 persoane înregistrate drept valahi. În Voivodina: 38.832 români
- 2002: 74630 români şi 89333 vorbitori de limbă română, sau cca 1 % din populaţia Serbiei, faţă
de 4 % în 1921. În Serbia Centrală au fost înregistrate 59729 persoane vorbitoare de limbă română,
respectiv 44110 români şi vlasi. În Voivodina au fost înregistrate 29604 persoane vorbitoare de limbă
română, respectiv 30520 etnici români.
Se disting două areale distincte cu populaţie românească în Serbia, din punct de vedere istoric şi
geografic:
1. Vojvodina, cu un număr total de 30520 de români la recensământul din 2002 (2 % din populaţia
provinciei), unde românii constituie majoritatea întro serie de localităţi rurale din partea de sud şi centru a
Banatului occidental (sârbesc), în opštinile: Alibunar (26 %), localităţile Sân Mihai (Lokve), Nicilinţ
(Nikolinci), Seleuş (Seleuš), Petrovasâla (Vladimirovac), Bela Crkva (5 %): Grebenaţ (Grebenac), Vršac

35
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
(11 %): Coştei, Jamul Mic, Pârneaora (Malo Središte), Marcovăţ, Mesici, Oreşaţ, Râtişor, Sălciţa, Straja,
Vlaicovăţ, Voivodinţ, Kovačica (7 %): Uzdin, Kovin (4 %): Deliblata, Mramorac, Pančevo (3 %): Satu
Nou, Doloave, Glogoni, Plandište (7 %): Sân Ianăş, Mărghita, Zrenjanin (2 %): Ecica, Iancaid, Clec,
Žitište (9 %): Torac, Sečanj (4 %): Sărcia
Localitatea Ovcea este inclusă în aria Belgradului în prezent.
În afară de românii din Banat, s-au declarat români şi populaţia de băieşi românofoni din regiunea
Bačka, în următoarele localităţi din opştinile Apatin (4 %): Apatin, Sonta, Bač (4 %): Vaisca şi altele.
2. Serbia de est (regiunea Timoc),
cu un areal compact de localităţi româneşti formând majoritatea de facto în mai multe opštine.
Identitatea română este mai slab exprimată fiind substituită oficial prin cea de vlasi (vlahi), iar majoritatea
declarându-se chiar sârbi.
Recensământul din 1921 este mai aproape de adevăr faţă de cele din perioada postbelică, care ne
prezintă diminuări drastice şi oscilaţii ilogice ale numărului de vlasi (români).
În prezent tendinţa este de creştere a numărului celora care se consideră români şi procesele de
renaştere naţională sunt foarte active.
Astfel la recensământul din 2002 s-au declarat 39953 vlasi (vlahi) şi 4157 români. Practic populaţia
d limbă română este peste 300000 în această regiune.
Arealul de răspândire este între râul Morava la vest, Dunăre la nord şi est, graniţa cu Bulgaria la est
şi masivul Rtanj la sud.

Evoluţia numărului de români în Serbia


conform recensămintelor oficiale

250000

200000

150000
numărul

100000

50000

0
1846 1890 1921 1948 1961 1981 1991 2002
Români total 97215 149713 229079 167048 58589 72824 60120 74630
Români 64095 57259 47289 42316 34576
Vlahi 102953 1330 25535 17804 40054
anii

Români total Români Vlahi

Fig. 1. Evoluţia numărului de români din Serbia (1846 – 2002)


POPULAŢIA DE ETNIE ROMÂNĂ DIN SERBIA MIGRATĂ ÎN STRĂINĂTATE,
PE ŢĂRI (în număr absolut, conform recensământului populaţiei 2002)

1400

1200

1000

800

600

400

200

0 Germa- Danema
Austria SUA Elveţia Suedia Italia Canada Franţa România Australia alte ţări
nia rca

Ряд1 1298 1274 1217 743 577 235 200 152 143 81 66 142

Fig. 2. Populaţia de etnie română din Serbia migrată în străinătate, pe ţări, 2002

36
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu

POPULAŢIA DE ETNIE "VLAHI" MIGRATĂ ÎN STRĂINĂTATE,


PE ŢĂRI, 2002

3500
3000
2500
2000
1500
1000
500
0
Austria Elveţia Germania Italia Franţa alte ţări

Fig. 4. Populaţia de etnie vlahă migrată în străinătate, pe ţări, 2002

PONDEREA POPULAŢIEI MIGRATE TEMPORAR LA


LUCRU ÎN STRĂINĂTATE DIN TOTALUL LA NIVEL DE
FIECARE ETNIE ÎN SERBIA ÎN %
(conform recensământului populaţiei 2002)
30
26,1
25

20 16,9 16,64
15,21
15
%

12,15
10 8,48 7,64
5,26
4,09 3,56 3,56 3,53
5 1,65
0
i
i

Sl ri

i
i
lb a

i
B ah

r
ez

om
ec

ac
re
bi

ga
hi
an

Vl

Ev
ni

ov
er

ul
ag
os
lS

B
M
A
ta
To

etnii reprezentative

Fig. 6. Ponderea populaţiei migrate temporar la lucru în străinătate din totalul la nivel de etnii

37
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu

STRUCTURA ECONOMICĂ A POPULAŢIEI ACTIVE DE ETNIE ROMÂNĂ


DIN SERBIA, 2002 (ÎN % DIN TOTALUL PE ETNIE)
agricultură
pescuit
alte activităţi sociale 3,3
asistenţă socială şi minerit
lucru casnic 0,1
medicală 3,8
necunoscut 2 Industrie prelucrătoare
educaţie 4,2 electroenergie, gaze, ape
administraţie publică 2,6
construcţii
alte servicii 1,3
finanţe 0,6
comerţ
transporturi 1,8 hotele şi restaurante
hotele şi restaurante 0,9 transporturi
comerţ 5,6
agricultură 60,5 finanţe
construcţii 2
alte servicii
electroenergie, gaze,
ape 0,6 administraţie publică
educaţie
Industrie prelucrătoare
10,2 asistenţă socială şi medicală
minerit 0,2
alte activităţi sociale
pescuit 0,24
lucru casnic
necunoscut

Fig. 7. Structura economică a populaţiei active de etnie română din Serbia, 2002

STRUCTURA ECONOMICĂ A POPULAŢIEI ACTIVE DE ETNIE VLAHĂ


DIN SERBIA, 2002 (ÎN % DIN TOTALUL PE ETNIE)
agricultură
administraţie publică1,2 pescuit
educaţie 1,4
asistenţă socială şi minerit
medicală 1,8
alte servicii 1,1 alte activităţi sociale 0,9
Industrie prelucrătoare
lucru casnic 0,03 electroenergie, gaze, ape
finanţe 0,3 necunoscut 2,1
transporturi 3,5 construcţii
hotele şi restaurante1,2 comerţ
comerţ 4 hotele şi restaurante
construcţii 1,4
electroenergie, transporturi
gaze, ape 1,3 finanţe
Industrie prelucrătoare alte servicii
11,5 agricultură 57,8 administraţie publică
minerit 10,5 educaţie
asistenţă socială şi medicală
alte activităţi sociale
lucru casnic
pescuit 0,05 necunoscut

Fig. 8. Structura economică a populaţiei active de etnie vlahă din Serbia, 2002

Următoarele opštine concentrează localităţi cu populaţie românească (în % datele oficiale


a recensământ 2002): Bor (18%), Boljevac (27%), Negotin (8%), Zaječar(5%), Kladovo(3%), Majdanpek
(12%), Kučevo(28%), Petrovac(11%), Golubac(9%), Despotovac(2%), Žabari(3%), Cuprija(4%), Malo
Crnice(3%), Svilajnac (1%), Požarevac (11%), Žagubica (22%), Veliko Gradište(2%) şi Jagodina (0,5%).
Peste 200 de localităţi au majoritate românească sau mixte cu importantă componentă etnică
românească.

38
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
Procese etnodemografice:
- Migraţie masivă către Austria, Elveţia, Germania, Franţa, Suedia, SUA, Australia în perioada
anilor 70-80 ai sec. XX, în special românii din Serbia de Est, regiunile de câmpie, dar şi cei din
Vojvodina, fapt ce a dus la o diminuare a populaţiei în satele de baştină.
- Asimilare lingvistică şi culturală la românii din Timoc
- Emanciparea identităţii etnice româneşti în regiunea Serbiei de est în ultimul deceniu.
(a se vedea hărţile nr. 27-35)

CAPITOLUL 4
ROMÂNII DIN BULGARIA

Primele statistici bulgare oferă pentru anii 1905 şi 1910: 73773 şi respectiv 79429 de români
dunăreni (timoceni).
În 1920 se înregistrau în Bulgaria 57312 etnici români dunăreni şi timoceni. Unele aprecieri ale
cercetătorilor români asupra numărului acestora din acel an indicau cifre de chiar 100 000 persoane. Se
pare ca statisticile bulgare, erau în mod voit eronate. Se cita exemplul oraşului Vidin, care avea în 1905 o
populaţie totală de 16387 locuitori, dintre aceştia statistica oficială înregistrând 1080 români. La 1910,
aceeaşi aşezare urbană înregistra 16450 locuitori, din care 943 erau români. Problema contradictorie era
că în acea perioadă se pare că populaţia română avea un spor natural pozitiv, acesta fiind întărit şi de
venirea multor locuitori români de la sate.
Statisticile oficiale înregistrau în anul 1926, 69 080 români. După numai 8 ani, aceleaşi statistici
indicau numai 16 405 locuitori, ceea ce ridica foarte multe semne de întrebare asupra acestora.
Românii din Bulgaria interbelică puteau fi împărţiţi în două grupe, fiecare de 40 sate şi cu populaţii
totale asemănătoare.
Prima grupă se întindea între oraşul Svistov în est, aflat pe Dunăre şi Acciar, în cotul cel mai mare
al Dunării dintre Lom şi Vidin în vest. Această grupă avea o întindere liniara, de-a lungul Dunării, cu rare
incursiuni în interior. Singura penetrare mai importantă era în judeţul Plevna.
A doua grupă de români era cuprinsă între oraşul Vidin la est şi râul Timoc la vest. Spre deosebire
de cei dintâi, aceştia erau aşezaţi în adâncime trei rânduri de sate, atât în lungime cât şi în lăţime, datorită
configuraţiei terenului şi înconjurării sale de ape care înlesneau existenţa unei insule etnografice, cât şi a
vecinătăţii românilor timoceni din Serbia. Ei alcătuiau o masă compactă, cele mai multe aşezări fiind
situate pe văile Dunării şi ale râurilor Topoloviţa şi Timoc.
Românii de aici sunt originari din Banat sau Oltenia, dar se pare ca nu au venit direct aici, ci s-au
aşezat mai întâi în Serbia.
Recensămintele efectuate de autorităţile bulgare în general ignoră particularităţile etnice, mai ales
după 1946. Numărul românilor recenzaţi apare foarte mic în comparaţie cu cel real, astfel după ultimul
recensământ, din 2001 există doar 10566 de peroane recenzate ca vlasi (vlahi) şi 1088 ca români în toată
Bulgaria. Analizând pe regiuni situaţia populaţiei româneşti, conform recensământului, apare şi mai puţin
veridică, în general fiind menţionaţi ca vlahi mai mult aromânii, dispersaţi în diverse regiuni ale
Bulgariei, dar în arealele compacte cu populaţie românească de-a lungul Dunării oficial aproape că nu
găsim români/vlahi. De exemplu, în regiunea Vidin, cunoscută prin caracterul exclusiv românesc al
multor sate sunt înregistraţi doar 155 vlahi şi 16 români în 2001.
Situaţia demografică actuală poate fi observată conform hărţilor şi datelor demografice rezultate în
urma unei cercetări minuţioase la nivel de localităţi, pentru perioada actuală.
Populaţia românească din Bulgaria nu este omogenă, ca şi în cazul românilor din Serbia putem
distinge mai multe grupuri etnografice. Luând în consideraţie criteriul lingvistic, combinat cu cel
geografic şi etnografic, în regiunea dunăreană a Bulgariei românii au specific oltean în jumătatea vestică
şi muntean în cea estică. Oltenii sunt mai mulţi, răspândiţi pe un areal care formează o continuitate la
nord cu românii din România, iar la vest cu cei din Serbia. Pe diviziuni administrative majore, de oblast
(regiuni) ei sunt răspândiţi în Vidin, Montana, Vraţa, Pleven şi Loveci.

39
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu

Harta nr. 40

Harta nr. 41

40
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu

Harta nr. 42

Harta nr. 43

41
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu

Cel mai compact areal este cel din regiunea Vidin, unde formează majoritatea în toate satele din
obştina (comuna) Bregova, mai mult de jumate în comunele Novo Selo şi Boiniţa, precum şi partea
nordică a obştinii Vidin, unde sunt în număr mare inclusiv în oraşul idin, numit de români Dii.
În acest areal, cunoscut în literatura românească şi ca Timocul Bulgăresc, se individualizează şi
unele subgrupuri etnografice, uşor distincte, cum ar fi văleni, pe valea Dunării şi câmpeni sau pădureni, în
satele mai îndepărtate de Dunăre, la hotar cu Serbia. Caracterul etnic românesc se păstrează încă destul de
bine, mai ales în ce priveşte folclorul, portul popular şi chiar limba vorbită. Identitatea etnică românească
în prezent este însă mai slab exprimată decât în Serbia. Pe deoparte capacitatea comunităţii româneşti din
Bulgaria este mai redusă, atât numeric, cât şi datorită arealului mai dispersat, pe de altă parte Bulgaria
socialistă a dus o politică de asimilare mult mai directă, cunoscut fiind faptul că în afară de români, romi,
găgăuzi, s-a încercat asimilarea chiar şi a turcilor musulmani. În urma cercetărilor de teren am putut
constata acest fapt, explicat prin propaganda care a dus la crearea unui sens peiorativ pentru etnonimul de
român. Vorbitori ai graiului oltenesc, foarte apropiat de însăşi limba literară, m-au rugat să nu scriu
despre ei că sunt români, şi de fapt nu vor să se identifice cu românii, nici măcar cu vlahii, cum fac cei din
Serbia. Există relatări că s-au efectuat în trecut chiar persecuţii, faţă de persoanele care promovau
identitatea românească. Estimările făcute în urma unor cercetări detaliate la nivelul localităţilor indică
existenţa a circa 36 mii români în regiunea Vidin. Migraţiile spre alte state sunt de dată mai recentă, în
comparaţie cu românii din Serbia care deja de multe decenii au migrat la muncă în Europa occidentală.
Însă procesul migraţional este destul de activ în prezent, atât spre localităţile urbane mari, ca Vidin sau
Sofia, cât şi la muncă în statele Europei occidentale, mai ales în Franţa şi Italia.
Populaţia românească apare numeroasă şi în multe localităţi de-a lungul Dunării, unele chiar la
depărtare de fluviu. Este cazul atât al unor localităţi rurale, cum ar fi Zlatia, Butan, Glojene, Hârleţ,
Baikal, Zagrajden, Dâbovan, Cruşovene, Guleanţi, Cercoviţa, Milcoviţa şi altele, dar şi în cadrul unora
urbane, cum ar fi Cozlodui, Belene sau Tutracan. Cu excepţia Tutracan (Turtucaia), toate aceste localităţi
unde românii formează majoritatea populaţiei, sau cel puţin peste 30 % sunt situate în jumătatea vestică
din nordul Bulgariei. Românii de grai muntean, mai dispersaţi, deseori formează localităţi mixte cu
bulgari, turci şi romi. Dealtfel pe lângă românii propriu-zişi, există un număr însemnat de rudari, vorbitori
nativi de limbă română, care uneori formează comunităţi separate şi sunt răspândiţi pe un areal mult mai
larg până în centrul Bulgariei. În aceste regiuni, din nord-estul Bulgariei este răspândit bilingvismul şi
chiar trilingvismul bulgaro-româno-turc, fapt constatat şi în urma cercetărilor de teren în regiunea Ruse.
Situaţia etnoculturală la românii din Bulgaria a cunoscut schimbări după 1993, oarecare renaştere a
identităţii româneşti are loc, materializată prin înfiinţarea a cinci asociaţii româneşti, prima fiind Asociaţia
Vlahilor din Bulgaria (AVB), înfiinţată la Vidin la iniţiativa lui Ivan Alexandrov. Dintre succesele cele
mai importante se numără editarea unei reviste bilingve „Timpul-Vreme” şi organizarea în fiecare an a
festivalului vlahilor din Bulgaria, tot în regiunea Vidinului. În prezent AVB este condusă de Plamca
Liubomirova şi se confruntă cu dificultăţi în realizarea obiectivelor propuse şi menţinerea publicaţiei şi
festivalului. Ulterior au fost înfiinţate Asociaţia Tinerilor etnici români din Bulgaria (AVE), condusă de
Ivo Gheorghiev, Comunitatea Românilor din Bulgaria, sub conducerea lui Serafim Hristov, Centrul
Cultural Român la Vidin, cu Ivan Juvetov. Deşi toate asociaţiile amintite îşi au sediul de bază la Vidin, în
prezent şi-au extins arealul de activitate şi în alte regiuni, înfiinţându-se filiale la Cozlodui, Belene,
Silistra, precum şi în unele sate.
Surprinzător, succesele în predarea limbii române, deşi la nivel facultativ şi la iniţiative obşteşti,
sunt mai mare decât la românii din Serbia de est. Au fost organizate cursuri de limba română în mai multe
localităţi, cum ar fi Vidin, Cozlodui, Silistra, Belene.
Oficierea slujbeleor în limba română au fost iniţiate de doi preoţi, Valentin de la Rabrova şi
Valentin de la Bregova. Deşi această iniţiativă a fost privită negativ la început de către autorităţile statale
şi bisericeşti, în prezent părintele Valentin de la Rabrova are permisinea oficială a episcopului Domintian
de a oficia liturgia şi în limba română printre săteni, fapt ce dă speranţe la promovarea limbii române în
biserici şi şcoli.
Pentru situaţia etnogeografică actuală a se vedea hărţile nr. 40 - 43.

42
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu

CAPITOLUL 5
ROMÂNII DIN CROAŢIA

5.1. Românii băieşi din nordul Croaţiei

ORIGINEA şi ASPECTE ISTORICE


Până în prezent se cunosc foarte puţine lucruri despre românii din nordul Croaţiei. O monografie
sau o descriere a acestora înca nu există. Totuşi şi în aceasta parte a Croaţiei există grupuri de români,
deşi ei nu formează o comunitate compactă.
Despre înflorirea elementului de sorginte latina pe râul Sava şi în Srem ne relatează istoricul sârb
M. G. Milicevici. El aduce dovezi ca aici s- au născut câţiva împăraţi romani.
Referitor la originea actualilor români din nordul Croaţiei, care îşi mai cunosc limba materna
aproape că nu există studii.
După părerea
Harta nr. 45 autorului acestei lucrări,
nu este neapărat ca toţi
românii din Croaţia sa
aibă aceeaşi origine,
pentru că şi zonele locuite
de ei sunt la distante
considerabile una faţa de
alta.
Cel mai probabil
este ca românii din
regiunile Mediumurje
(Megiumurie), Ivanščica
(Ivanşciţa), Bilogora şi
Moslavina se trag de la
grupurile de mineri,
lemnari şi meşteşugari
aduşi în timpul Imperiului
Austro-Ungar din
Transilvania şi Banat
Această opinie este confirmata şi de etnonimul de baieşi, băiaşi pe care aceştia l-au capătat.
Argumentele de ordin lingvistic sunt tot în favoarea acestei păreri. Graiul vorbit însă de românii din
partea central-nordica a Croaţiei nu formează un dialect aparte, el fiind dacoromân, deşi a căpătat o serie
de particularităţi care se datorează influientei croate în special. Graiul băieşilor este mai apropiat de cel
bănăţean, dar are şi o serie de elemente ardelene. Astfel se pare ca aceşti români au o legătura directă cu
România, ei provenind destul de recent din teritoriul dacoromân. Cel mai devreme au sosit aici în secolul
XVII, dar puţinele date istorice care relatează acest fapt se refera la secolele XVIII şi XIX. Cel mai
probabil, este faptul că au fost mai multe valuri de colonizare a românilor în nordul Croaţiei, numeric
aceştia nefiind atât de semnificativi. Ţinînd cont de extinderea Imperiului Habsburgic este cunoscut faptul
unor asemenea deplasări de populaţie. Această comunitate româneasca poate fi asemuită cu grupurile de
cehi, polonezi, slovaci sau italieni din România, îndeosebi de pe teritoriul Transilvaniei, Banatului sau
Bucovinei, care au o origine în mare parte asemănătoare cu a românilor băiesi, venind ca grupuri etnice
specializate în anumite activităţi, în special ca mineri, lucrători la cariere de piatra, la extragerea sării sau
ca muncitori forestieri.
În trecut probabil că au fost şi grupuri de păstori români, care au ajuns în Slovenia şi Austria,
aceştia venind fie dinspre est, fiind astfel dacoromâni, fie dinspre sud şi sud-vest, care erau ori
descendenţii populaţiei romanizate din Dalmaţia şi Bosnia, ori păstori aromâni. Cred că aceştia nu au
ajuns sa aibă un rol la formarea vorbitorilor actuali de limba româna, pentru ca au fost în mare parte
asimilaţi înainte ca sa vina gmpurile de romani "băieşi".
O alta origine o au românii din regiunea Baranja, Slavonia şi Srem. Acestia sunt veniţi chiar înainte
de secolul XVIII, mulţi fiind asimilaţi încă de atunci. Originea lor este din Banat şi chiar Muntenia
vestică, de unde au ajuns ca păstori în partea estica a Croaţiei. Ca mărturie sunt unele toponime, de nivel
local şi antroponime.

43
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu

PROBLEME DE GEOGRAFIE A POPULAŢIEI. ASPECTE CULTURALE.


Românii din nordul Croaţiei sunt răspândiţi în mai multe regiuni, ei neformând o comunitate
compactă. Din punct de vedere geografic se pot distinge doua mari regiuni unde românii, sunt ceva mai
numeroşi, existând şi diferenţe între aceste doua grupuri. Prima regiune,unde există grupuri de români,
care sunt destul de risipiţi, este situată la nord de râul Sava, putând fi încadrată între următoarele limite: la
nord- râul Drava, la est - râul Ilova, apoi pana în prejma oraşului Virovitica, la sud -râul Sava şi la vest,
mai exact nord-vest - frontiera cu Slovenia. Este o limita convenţională, în acest perimetru românii
formând doar o minoritate în unele localităţi urbane sau rurale. Un grup ceva mai compact de români este
în Câmpia Mediumurje în cadrul opştinei Cakovec. Aici sunt circa 14 sate unde trăiesc români: Sitnice
(Sitnite), Pribislavec (Pribislaveţ), Podturen, Orehovica (Orehoviţa), Gornj Trmovec (Târnoveţul de Sus),
Dolnj Trnovec (Tânoveţul de Jos), Kuršanec, Dužimurec (Dujimureţ), Kotariba (Katariba), Dolnja
Dubrava, Goričan (Goricean).
Deasemenea şi în oraşul Čakovec exista câteva familii de români. Şi în opstina Varaždin situată la
sud-vest de Čakovec există români, mai ales în regiunea din apropierea munţilor Ivanščica. În triunghiul
nordic al Croaţiei mai exista romani în opstinile Koprivnica (Coprivniţa) şi Križevci (Krijevţi).
A doua regiune unde exista români este situată la extremitatea estică a Croaţiei în apropiere de
Dunăre. Aici românii au fost asimilaţi în cea mai mare parte de către croaţi, sârbi şi maghiari. Cei care au
supravieţuit şi unii care au venit mai recent din Banatul sârbesc locuiesc, în special în regiunea Baranja,
mai precis în oraşul Beli Manastir şi satele: Darda, Bilje şi Lug. Încâ în doua opştine de aici a fost
semnalată prezenţa românilor şi anume în Osijek şi Vukovar, situate tn Slavonia. În oraşul Osijek românii
formează chiar o comunitate distincta. Deşi românii din Baranja şi Slavonia sunt mult mai aproape de
spaţiul etnic românesc unitar, care începe deja în Vojvodina, mai ales din Banatul sârbesc, ei nu au
legaturi strânse cu românii din aceasta provincie sârbească. Însă cei care s-au interesat de cultura
româneasca au avut posibilitatea să primească publicaţii româneşti din Vojvodina şi sa asculte posturi de
radio în limba româna de la Novi Sad, Timişoara sau Bucureşti. Şi în cazul românilor din aceste locuri ale
Croaţiei este destiil de dificil sa stabilim numărul lor. Majoritatea sunt trecuţi la recensăminte ca fiind
croaţi. Statistica oficială bazată pe recensământul din 1981, ne dă un număr de 3200 romani în Croaţia.
Majoritatea sunt înregistraţi în opştinile amintite anterior. Deoarece rubrica "rumuni" se referă la toţi
românii, în aceasta cifra se includ şi câţiva istroromâni care s-au declarat români, precum şi pana la 150
de români originari din Banatul sârbesc, care si-au schimbat reşedinţa în Croatia.
Željko Balog, preşedintele Mişcării Românilor-Băieşi din Croaţia, crede ca in Croaţia ar exista
circa 100000 de români majoritatea trăind la periferia satelor şi oraşelor amintite mai sus. În statistica
aceştia ar fi trecuţi ca fiind croaţi, iar unii ca sârbi, bunjevci, maghiari sau ţigani. C. S.Timoc dă o cifra de
50 000 etnici romani în Croaţia, pentru anul 1995. Dacă numărul dat de statistica oficiala pare diminuat,
evaluarile făcute de Balog sau Timoc sunt evident exagerate. Se impune de precizat criteriul după care au
fost stabilite aceste cifre, pentru că dacă luăm în considerare doar datele istorice şi ne bazam pe originea
multor croaţi am putea obţine un număr de români chiar mult mai mare pe teritoriul Croaţiei. Numărul
românilor propiu zişi, care cel puţin îşi cunosc originea şi mai ştiu cat de cât româneşte ar putea ajunge la
10 000. Cercetările de teren sunt complicate şi de faptul că aceste grupuri de români sunt foarte răzleţe.
(harta nr. 45)

5.2. ISTROROMÂNII

ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ ISTROROMÂNILOR


Despre originea istroromânilor s-au exprimat păreri diferite, în raport cu concepţia de ansamblu a
diverşilor istorici, lingvişti, geografi asupra formării poporului român şi a limbii sale.
Opinia conform căreia istroromânii ar reprezenta o populaţie romană, autohtonă, provenind încă din
vremea Imperiului Roman, a fost susţinută prima dată de către Tanaro. Această opinie fost acceptată apoi
de către Ion Maiorescu, care a făcut primele studii de teren asupra istroromânilor dintre cercetătorii
români, în 1857. În prezent, majoritatea absolută a cercetătorilor infirmă această părere, bazându-se pe
mai multe argumente.
În special s-a impus, de-a lungul discuţiilor, două teorii principale, opuse ca mod de rezolvare a
problemei, şi una şi alta cu adepţi până în zilele noastre.
1) În concepţia lui Ovid Densuşianu, istroromânii sunt dacoromâni din părţile sud-vestice ale
teritoriului dacoromân, adică din Banat, Munţii Apuseni, Bihor. Dialectul istroromân s-a desprins, în
consecinţă de dacoromână, mai întâi ca un subdialect, dezvoltându-se apoi într-un dialect independent.

44
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
Argumentarea lui Ov. Densusianu este de natură lingvistică şi se bazează pe concordanţele istroromânei
cu graiurile din Banat şi sud-vestul Transilvaniei.
2) Cea de-a doua teorie îi aparţine lui Sextil Puşcariu. Acesta consideră că în epoca limbii
romane comune, în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice, pe teritoriul Serbiei, Bosniei şi Croaţiei de
astăzi s-au găsit „români apuseni”, urmaşii populaţiei romanice din aceste regiuni ale peninsulei. Ei au
format, la început un singur grup cu
dacoromânii, iar apoi acest spaţiu etnic
Harta nr. 47 comun a fost fragmentat.

PROBLEMA ETNONIMULUI ŞI A
CONŞTIINŢEI NAŢIONALE
În satele de sud istroromânii se numesc
ei înşişi vlas, la plural şi vlah la singular, iar
graiul lor îl numesc vlaşke, vlaşke limbe sau
vlaşki (vlaheşte). Se întrebuinţează şi diferiţi
termeni derivaţi din numele localităţilor, mai
frecvent sub forma de etnonim, se
întrebuinţează numele şuşnevţi şi şuşnevski
pentru limbă, referindu-se la istroromânii din
Şusneviţe (Suşneviţa), precum şi novosani,
novosanski pentru limba celor din Noselo.
În Jeiăn istroromânii îşi zic, după
numele localităţii, jeianţi şi limba o numesc
jeianski („po jeianski cuvinta”). Croaţii din
împrejurimi îi numesc pe aceştia cel mai
frecvent tot jeianci. Istroromânii din Jeiăn
(Žejane) nu folosesc deloc numele de vlah,
vlas.
Istroromânii nu au decât un sentiment
naţional aparte foarte vag. Pornind de la
particularitatea lor lingvistică, în contacte cu
străinii ei subliniază bucuros deosebirea lor
faţă de croaţi, deseori spunând că sunt rumuni
sau, numai cei din sud, vlah, vlas. Dar cel
puţin oficial, probabil şi din cauza
experienţelor lor amare în privinţa aceasta, în
trecut, în epoca confruntărilor naţionale şi
politice violente între masele rurale croate şi
orăşenii italieni sau italienizaţi, privilegiaţi atât în timpul Austriei cât şi în timpul Italiei, se declară cel
mai des croaţi, uneori cu precizarea „croaţi care vorbesc vlaşki sau rumunski”. Există şi câteva zeci de
persoane care s-au declarat români (rumuni). Şi mai puţini sunt cei care se consideră italieni, numai în
satele istroromâne de sud.
Pe de altă parte, dată fiind lipsa contactelor între istroromânii din sud şi cei din Jeian, între aceste
două grupuri nu există nici un sentiment de comunitate etnică sau lingvistică.

ASPECTE DE GEOGRAFIE A POPULAŢIEI ŞI A AŞEZĂRILOR


Istroromânii sunt răspândiţi în Peninsula Istria, în nordul Mării Adriatice în două grupuri. Primul
grup de istroromâni populează satul Žejane (Jeiăn, Jeiăni), situat la nord-vest de oraşul Rijeka şi la nord
de muntele Učka. Această localitate situată la nord-est de munţii Cicarija are o poziţie marginală în cadrul
peninsulei Istria. Dacă am aplica o delimitare exactă a peninsulei, s-ar putea afirma că Zejane nu intră în
cadrul Istriei, dar majoritatea admit că şi o parte din localităţile situate la nord-est de munţii Cicarija fac
parte din Peninsula Istria. Aici istroromânii formează o comunitate etnică izolată, localitatea fiind aproape
de frontiera Croaţiei cu Slovenia.
Al doilea grup de istroromâni populează regiunea situată la sud-vest la vârful Učka, locuind în mai
multe localităţi situate în Valea Boljuncica (Boliunciţa) străbătură de râul Raşa.
În prezent, istroromânii din această regiune mai formează comunităţi importante, care cunosc încă
limba maternă, doar în comunele Šušnjevica (Suşneviţa, Susneviţe), Nova Vas (Noselo, Nosolo),

45
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
Jesenovik (Sucodru), Letaj (Letai), Kostrčane (Costărcean), Brdo (Bârdo) cu cătunele Dolinscina
(Dolinşcina), Brig, Perasi şi Zankovci (Zankovţi). Până la începutul secolului XX istroromâna se mai
vorbea încă în două sate din apropiere de cele 6 comune şi anume satele Gradinje (Grădine) şi Grobnik. În
prezent, toate aceste localităţi sunt incluse în opstina Labin.
În trecut exista şi o a treia enclavă istroromână, situată mai la sud, ultima localitate unde
istroromânii au fost asimilaţi în totalitate fiind Skitača (Schitacea).
Până în secolul XIX au existat şi alte regiuni din peninsula Istria unde populaţia era evident
istroromână. Pentru grupul românesc din insula Krk (Veglia), apropiat de istroromâni, dar nefăcând parte
din regiunea peninsulară, se foloseşte denumirea de vegliotoromâni. Numărul istroromânilor, fie în
prezent, fie în trecut, este greu de stabilit. Statisticile mai vechi se contrazic, nu numai fiindcă unele sunt
mai exacte şi altele sunt mai puţin exacte şi fiindcă sunt făcute în diferite perioade, ceea ce la un popor
într-un stadiu avansat de deznaţionalizare contează foarte mult, ci şi fiindcă numărătoarea întâmpină
greutăţi de ordin principiar, ca şi în cazul celorlalte grupuri de români din Peninsula Balcanică.
Trebuie precizat şi criteriul după care evaluăm numărul istroromânilor. Astfel, dacă considerăm ca
istroromâni pe toţi locuitorii de origine românească din peninsula Istria putem obţine un număr apreciabil.
Însă acest criteriu nu mai poate fi aplicat cu exactitate şi el nu ar reflecta realitatea, pentru că majoritatea
acestor locuitori nici nu-şi cunosc bine originea.
Prima menţiune asupra numărului istroromânilor o face P. Kandler în 1846. Acesta dă un număr de
6000 istroromâni, precizând că mulţi vorbesc limba doar în familie. Statistica austriacă din acel an dă
cifra de 1555 vlahi.
În „Calendarul pentru poporul român” din 1847 se dă numărul de 6000 istroromâni, cifra fiind
preluată probabil de la P. Kandler. F.Miklosich în 1850 dă cifra de 2955 istroromâni, din care 525 în
Zejane.
F. Miklosich deja pentru anul 1862 vorbeşte de nişte date ale unor autori care menţionează 6000
sau 3000 istroromâni, iar el stabileşte cifra de 2760 persoane, bazându-se pe ancheta făcută de preotul
J.Volcić.
Urbas vorbeşte tot în 1862 despre colonia românească din Istria, arătând că acolo există 5000 de
români.
În 1863, Stieglitz, în lucrarea sa de geografie, îi socoteşte la 5000 suflete.
H. I. Bidermann, profesor de statistică la Universitatea din Graz, calcula pentru 1877 numărul
istroromânilor la „cel mult 2646 capete”.
În 1890, T. Burada vorbeşte de 400 istroromâni la Susnjevica.
P. Tomasin vorbeşte, în 1890, de 2530 istroromâni, iar Czink în acelaşi an scrie că numărul
„ciribirilor” este de circa 3000.
Statistica oficială din 1890 dă 470 de istroromâni, iar Czornig crede că ar fi 2121, dintre care 1590
fuseseră înregistraţi ca italieni, iar 531 ca sârbo-croaţi.
În 1892, C. Weigand socoteşte numărul istroromânilor la circa 3000. Tot G.Weigand, în 1894,
vorbeşte de 2000 istroromâni care folosesc dialectul ca limbă de conversaţie şi încă 500 care îl înţeleg.
I. Popovici, în 1899, care susţine că „a umblat din casă în casă”, dă numărul de 3061 istroromâni,
fără cei din Zejane.
Norbert Krebs susţine că în 1900 numai 900 inşi s-au declarat români.
A. Glavina, în 1904, într-un articol de propagandă, vorbeşte de 8000 de „rumeri”, din care 950 în
Zejane. Tot în acelaşi an, A.Viciu dă un număr de 4850 istroromâni.
Recensământul oficial din 1921, efectuat de către italieni, dă un număr de 1644 locuitori care
vorbesc limba română. Datele au fost prelucrate de statisticianul Bartoli.
Sextil Puşcariu, după cercetările făcute pe teren, este de părere că în anul 1925 numărul
istroromânilor nu depăşea cifra de 3000. Emil Panaitescu, care a vizitat localităţile istroromâne, vorbeşte
tot despre 3000 istroromâni, în 1931.
În preajma celui de-al doilea război mondial şi apoi, după includerea Istriei în cadrul Croaţiei, care
intra în Iugoslavia, aproape că nu s-au făcut referiri la istroromâni. Recensămintele iugoslave, care erau
destul de democratice, au notat doar câteva persoane care s-au declarat „rumuri”, pentru că majoritatea
preferau să se considere croaţi sau foarte puţini italieni.
R. Flora stabileşte pentru anul 1962 numărul de 1140 istroromâni.
Cel mai recent studiu asupra istroromânilor, care a fost efectuat de către A. Kovačec, datează din
anul 1971. Deşi nu poate stabili exact numărul istroromânilor, acesta este de părere că ei ar fi între 1250 şi
1500 persoane, din care 450-500 sunt în Zejane, iar 800-1000 în satele din sud. La acest număr mai pot fi
adăugate câteva zeci de persoane care mai cunosc dialectul istroromân, dar locuiesc în oraşele din

46
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
apropiere sau au emigrat în alte părţi (Slovenia, Austria, SUA, Italia etc.).
Încă o serie de autori fac referiri la numărul istroromânilor, inclusiv în anii 1977, 1984, 1987 sau
1991, dar este evident că acestea se bazează tot pe datele lui A.Kovacec, vorbind de circa 1500
istroromâni.
Din toate datele prezentate mai sus, putem trage concluzia că încă în cursul secolului XIX numărul
istroromânilor cel puţin s-a înjumătăţit. Deşi aprecierile deseori diferă pentru acelaşi an, este greu de
întocmit un grafic al evoluţiei numerice a acestui grup, riscul de a apărea salturi şi scăderi este mare,
acestea neputând fi în multe cazuri justificate, pentru că este vorba de evaluările diferite ale diverşilor
autori, unii mai bine informaţi, alţii mai puţin, unii mai obiectivi, alţii mai subiectivi.
Referitor la mobilitatea populaţiei sunt reprezentate toate tipurile de migraţie. Exodul rural a afectat
mai mult satele din sud, în mod special Letaj, Brdo şi Jasenovik (Sucodin). Oraşele polarizatoare ale
migraţiei de la sate sunt în special Rijeka, Pola, dar şi Trieste. Din cauza căsătoriilor mixte, o serie de
persoane originare din comunele istroromâne s-au stabilit şi în localităţile croate din apropiere. Astfel de
migraţii sunt specifice între comunele Zejan şi Mune.
Migraţiile temporare sunt în special spre oraşele portuare, mai ales Rijeka, Opatija, unde mulţi
lucrează temporar sau sezonier, precum şi un oarecare număr de muncitori flotanţi şi navetişti.
Istroromânii împreună cu croaţii din această regiune au emigrat şi spre regiuni mai îndepărtate. Un
număr mai important de istroromâni s-a stabilit în Italia, Slovenia, Austria, Germania, SUA şi Australia.
Dacă ei mai păstrează legături cu regiunea de origine, majoritatea se identifică cu comunitatea croată.
Starea economică a istroromânilor nu este deosebit de bună. Nivelul de trai al istroromânilor este
mai scăzut decât la croaţi, italienii din apropiere. Până la cel de-al doilea război mondial satele
istroromâne erau deosebit se sărace, doar Zejane avea o situaţie materială mai bună. Cauza constă atât în
poziţia izolată a acestor localităţi, cât şi în resursele sărace ale solului şi subsolului din regiunea lor.

ASPECTE ACTUALE
Răspândirea actuală a rămas aceaşi, în nord-estul Peninsulei Istria din Croaţia, în două regiuni
despărţite de Muntele Učka, satele Şuşneviţa (Šušnjevica), Noselo (Nova Vas), Sucodru (Jasenovik),
Letai (Letaj), Bârdo (Brdo), Costărcean (Kostrčane) şi Jeiăni (Žejane), izolat de celelalte. Administrativ
intră în opštinile Pazin şi Labin, regiunea Istra.
Primele cercetări pe parcursul sec. XIX consemnau un număr ce nu depăşea 5000 vorbitori ai
dialectului istroromân, acesta diminuându-se continuu şi fiind declarat de UNESCO ca una din limbile pe
cale de dispariţie.
Procesul de asimilare din partea croaţilor duce la pierderea identităţii etnolingvistice proprii.
Etnonimul întrebuinţat de istroromâni pentru a se distinge de populaţia înconjurătoare e cel de vlah,
vlasi. Cei din Jeiăni identificânduse doar ca săteni, jeianţi. De către croaţi se mai folosesc apelativele de
ciribirci sau čiči, ultimul folosit mai larg pentru populaţia din Istria.
Identitatea istroromânilor a fost slab exprimată dintotdeauna, însă contactele cu România de la
începutul sec. XX şi apoi iniţiativa lui A. Glavina de a forma şcoală românească a avut un impact asupra
istroromânilor, mulţi din ei însuşind identitatea de român, fapt demonstrat şi prin recensământul din 1948
când s-au declarat ca români 195 de istroromâni şi niciunul nu s-a declarat oficial ca vlah. La
recensământul din 2001 pentru regiunea Istra (Istria) s-au declarat români 48 persoane şi vlasi - 1.
Contactele cu România au fost sporadice şi mai mult prin intermediul dialectologilor, singurii care
au desfăşurat cercetări de teren la istroromâni.
Eforturi de a păstra şi reînvia dialectul istroromân s-au făcut şi după 1990, prin publicarea unui ziar
(Calendaru lu istro-rumeri) de către Emil Petru Raţiu.
Organizarea primului (şi până ce singurul) congres al istroromânilor a avut loc în 2000, urmând a fi
realizate mai multe acţiuni pentru păstrarea şi afirmarea lingvistică şi culturală a istroromânilor, dar nu s-a
întreprins nici o activitate din cele preconizate.
Toate localităţile istroromâne sunt într-un poces accentuat de depopulare, regiunea fiind izolată şi
fără perspective economice. Migraţiile de bază sunt spre ariile urbane din jur (Rijeka, Pazin, Pula, Trieste)
dar şi spre Australia, Germania, SUA.
Doar vara se adună mai multă populaţie, venind în vacanţă la locurile de baştină.
Nu există asociaţii locale active ale istroromânilor, emisiuni radio-TV sau publicaţii periodice.

47
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu

CAPITOLUL 6
AROMÂNII

ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A AROMÂNILOR


Originea aromânilor a suscitat mai puţine discuţii, decât originea celorlalte grupuri de români.
Există două păreri principale asupra teritoriului de formare a aromânilor. Prima ipoteză este cea care
admite că ei sunt autohtoni, în sensul că aceştia continuă vechea populaţie romanizată a antichităţii.
Această părere este împărtăşită de majoritatea istoricilor români şi de unii cercetători greci, precum şi
occidentali. J. Thunmann încă în 1774 s-a pronunţat asupra acestei ipoteze. Teza autohtoniei totale a
aromânilor este susţinută de A. D. Karampulos, K. Kumos, K. Nicolaidi, A.Vakalopulos, S. Liatos, ş.a.
Admit parţial autohtonia aromânilor de astăzi: T. Papahagi (pe baza unor toponime şi a muzicii, portului
şi dansului, deosebite de cele ale dacoromânilor) şi Th. Capidan care se sprijină pe trei toponime de
origine latină în zona grecizată: Săruna, Băiasa şi Lasun.
Istoricul ceh C. Jireček, studiind acest proces, a identificat în Peninsula Balcanică zone de influenţă
a culturilor romană şi greacă. Graniţa între ele (aşa numita linie Jireček) era de la Marea Adriatica în
apropiere de oraşul Aissis, peste munţii Meredit şi Macedonia la Nord de Skopje, pe culmile Munţilor
Balcani, până la Marea Neagră.
Procesul romanizării tracilor şi ilirilor a fost oprit de către venirea slavilor în Balcani, începând cu
sec. VI. Spre deosebire de triburile germane şi turanice din acea perioadă, care se deplasau mereu în
căutarea unui profit, în urma cuceririlor, slavii, deşi au venit tot ca invadatori, erau totuşi agricultori
sedentari. Acest fapt a stat la baza contactului strâns al slavilor cu populaţia romanizată băştinaşă,
coexistând un timp îndelungat. După venirea slavilor, s-a modificat foarte mult aria de răspândire a
populaţiei romanizate, care a început să se deplaseze de la nordul Balcanilor spre Vest şi Sud, în regiunile
muntoase din Macedonia şi Pind. Unitatea de altădată a populaţiei romanizate a fost destrămată. După
sec. VII, au apărut două areale mari, izolate unul de altul, a populaţiei protoromâne, cel carpato-dunărean
şi cel balcanic.
Consolidarea etnică definitivă a populaţiei romanizate poate fi considerată ca încheiată în sec IX-X,
când apar si primele atestări documentare ale vlahilor.
Mulţi cercetători români consideră că populaţia romanică orientală, adică românii, s-au format încă
de la intrarea în contact ale celor două elemente etnice de bază, cel trac şi cel roman, iar al treilea (slav),
s-a suprapus peste poporul şi limba deja formate.
O. Densusianu este de altă părere: „Numai din momentul pătrunderii slavilor, limba romanică din
Balcani a devenit română, până la acest moment, graiul vorbit aici putea fi considerat ca un dialect al
limbii latine sau italiene. Contactul cu slavii a transformat a transformat acest grai într-o limbă
independentă”.

Harta nr. 57
48
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu

Harta nr. 58
Însă şi în cazul dacă acceptăm originea sud-dunăreană a aromânilor apar o serie de contradicţii.
Astfel, R. Roesler, T. Taum, O. Densusianu ş.a. sunt de părere că aromânii s-au format pe teritoriul
Moesiei, deci fiind aproape de Dunăre. G. Stadtmulle situează aria de origine a aromânilor în nordul
Albaniei, B. Tomaschek în Munţii Haemus din Tracia, F. Miklosich şi A. Boierman în Iliria pe întreg
ţărmul estic al Adriaticii.
Mulţi sunt de părere că originea aromânilor este pe un teritoriu mai vast, care ar cuprinde
Macedonia, Pind, Thesalia şi Epir. Această opinie este susţinută mai ales de etnografi şi lingviştii greci,
iugoslavi, albanezi, etc.
Toponimia poate reprezenta un argument important în lămurirea aspectelor istorice. Totuşi pentru o
populaţie preponderent pastorală, care a avut o mobilitate deosebită cum sunt aromânii este destul de
dificil de identificat o vechime şi continuitate a lor prin toponimie.
O poziţie exclusivă în problema autohtoniei sau migraţiei cred că nu reflectă realitatea.
O primă apariţie a numelui vlahi în Macedonia de vest posibil să fie în 976. Este vorba despre
relatarea referitoare la asasinarea principelui David de către nişte „vlahi odite”. Termenul înseamnă poate
cete de soldaţi prădători sau poate caravangii (de la odos = drum) acest eveniment s-a petrecut între
Castoria şi Prespa unde şi în prezent există aromâni. Mai puţine discuţii suscită faptul că în anul 980,
Vasile II Bulgarochtonul îi aşează pe vlahii Greciei continentale (Ellada) sub comanda protospătarului
Nikulitzas cel Bătrân (Niculiţă), în regiunea Thesaliei.

PROBLEMA ETNONIMULUI ŞI A CONŞTIINŢEI NAŢIONALE LA AROMÂNI


Numele de armân ar fi cel mai corect, mai ales că majoritatea acestor români îl recunosc ca
etnonim (la plural armâni, sing. armânu). Acesta este un nume care este răspândit indiferent de grupurile
care sunt. Totuşi fărşeroţii şi moscopolenii îşi zic cu un termen şi mai apropiat de cel dacoromân. Din
cauză că în graiul lor nu a căpătat răspândire a-ul protetic s-a păstrat forma rămânii, rrămânii (pl.) şi
rămânu, rrămânu (sing.). Mai apare şi varianta rămân, rumân. Celelalte grupuri în afară de denumirile
locale cunosc termenul armăn, aramân.
Numeroase sunt şi numele date acestor români de către popoarele vecine deseori porecle.
Rrëmër (rrămăr) est o denumire derivată din romanus, întâlnită la albanezi, singurul popor
neromanic care a moştenit folosirea acestui nume pentru români. În prezent albanezii folosesc mai
frecvent altă denumire pentru aromâni: çoban (ciobani) folosită şi de către turci, mai ales cei din statele

49
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
balcanice. Cuvântul este de origine turcă şi are aceeaşi semnificaţie ca şi în română, nu este greu să ne
dăm seama de ce a fost atribuită tocmai aromânilor.
Kutsovlachos (cuţovlahi) est un nume folosit de către greci în special pentru aromânii din Pind, dar
şi pentru alte regiuni. Mai multe etimologii au fost propuse pentru denumirea de cuţovlah (kutsovlah,
kutzo-vlahi). Opinia răspândită este aceea că acest cuvânt derivă din „kutzo vlah”, care are sens şi în
neogreacă, ceea ce înseamnă „vlah şchiop”. Mulţi susţin că aceasta ar fi o poreclă batjocoritoare la adresa
românilor dată de greci ceea ce poate fi real. Unii încearcă o explicaţie mult mai complicată, menţionând
că unii conducători de armată români, şefi ai formaţiunilor prestatale româneşti au fost şchiopi, făcând din
aceasta o întreagă filozofie (I. Vulpe, H. Cândroveanu, etc.). Asemănătoare cu prima explicaţie este şi
aceea că „kutso vlah” înseamnă „câine vlah”.

Grupurile de aromâni şi răspândirea lor


Dintre toate grupurile de români din Peninsula Balcanică cei mai risipiţi sunt aromânii. Deşi ocupă
un spaţiu vast, cuprinzând aproape întreaga regiune, ei sunt într-un număr destul de mic, acest număr fiind
în scădere. Între numeroasele popoare mici şi grupuri etnice, a căror prezenţă împestriţează harta
etnografică a sud-estului european, într-o măsură atât de mare, aromânii ocupă un loc aparte, ca unii care
alcătuiesc în toate statele în care trăiesc o minoritate puţin numeroasă şi sunt stabiliţi în regiuni, ce nu se
învecinează direct cu teritoriul etnic al poporului român. Însă ei reprezintă, pe de altă parte, un element
destul de important, nu atât datorită numărului, cât poate inteligenţei şi activităţii lor.
Ca o consecinţă a puternicei fragmentări a acestora, este specifică o diversitate de grupuri. Aceste
grupuri mai sunt denumite şi ramuri sau tulpini, deosebite între ele prin particularităţi de grai şi civilizaţie.
Capidan deosebea trei ramuri principale de aromâni:
a) aromânii din Pind (aromânii de Sud), Epir şi Tesalia. Din această tulpină s-au despărţit prin
migraţii pastorale, grupuri răzleţe ajunse până spre Salonic. Tot din această ramură se trag şi românii din
Munţii Olimpului.
b) ramura aromânilor gramosteni (cei din Gramos, aflaţi la frontiera Greciei cu Albania).
Majoritatea aromânilor din Macedonia fac parte din acest grup. Un interes lingvistic îl reprezintă graiurile
aromânilor din Gopeş şi Mulovişte, Beala de Sus şi Beala de Jos, care se apropie de meglenoromâni. Din
Munţii Gramos şi din zona aromână de Nord provin şi aromânii din Bulgaria.
c) aromânii din Albania. Fac parte din grupul fărşeroţilor. Dintre aceştia, majoritatea au înfiinţat
localităţi stabile abia în a doua jumătate a secolului XX, fiind tradiţional păstori. Apropiaţi de aceştia sunt
moscopolenii şi muzăchiarii.
Din lipsa unor recensăminte şi statistici corecte, nu se ştie precis numărul aromânilor. De fapt, după
multe statistici oficiale, o astfel de minoritate, nici nu există. Cifrele s-au dovedit a fi capricioase, legate
de interesele politice ale ţărilor de reşedinţă. Diferenţa cea mai mare între două cifre merge de la 20000 la
1500000 persoane, dacă nu includem şi alte date mult mai exagerate.
Înaintea celui de-al doilea război mondial, cifrele cele mai credibile oscilau, conform estimărilor
între 300 000 – 500 000 de vorbitori de aromână.
Cei mai mulţi cercetători fixează numărul actual al aromânilor între 400 000 – 600 000. Astfel,
scriitorul grec R. Rangabe crede că sunt în jur de 600 000. G. Murnu, în lucrarea „Dialectologie română”,
aprecia că ar fi vreo 500 000. Capidan estima numărul aromânilor la nivelul anilor ’30, la vreo 300000 –
500000, repartizaţi astfel: în Grecia – 150000; în Iugoslavia 100000; în Albania 65000 şi în Bulgaria 40
000.
După „Noua enciclopedie Brockhaus” (1966), numărul aromânilor din întreaga Peninsulă
Balcanică ar fi de 400000.
N. Saramandu arată că astăzi în Grecia trăiesc 200000 – 300000 de aromâni; în Albania 60000-
100000; în fosta Iugoslavie 30000; în Bulgaria 10000 – 15000. În România s-au stabilit în jur de 80000 –
100000, dintre care 50000 în Dobrogea.
Numărul aromânilor din diaspora mai îndepărtată este şi mai greu de estimat. Comunităţi de
aromâni trăiesc în S.U.A., America Latină, Australia, iar în Europa în Germania, Austria, Franţa, Polonia,
etc.
Din datele prezentate anterior, rezultă că cea mai importantă comunitate de aromâni se află în
prezent în Grecia, dar tocmai în această ţară statistica oficială nu indică prezenţa lor. În Albania sunt
parţial recunoscuţi. Cei din fosta Iugoslavie sunt, în cea mai mare parte concentraţi în Republica
Macedonia.

50
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
SITUAŢIA DEMOGRAFICĂ ACTUALĂ A COMUNITĂŢILOR AROMÂNE

AROMÂNII ÎN GRECIA:
În 1923 se estima 150000 – 200000 datele Convenţiei Lausanne
Recensămintele Greciei:
- din 1940 – 26750 aromâni;
- din 1951 – 22736 aromâni.
Actual se estimează:
- 100000 vorbitori activi de aromână
- 300000 date frecvent vehiculate de diverşi cercetători europeni
- 600000 după asociaţii aromâne şi estimări româneşti
Arealul de răspânire este fragmentat, dar include tot nordul Greciei, mai ales în Epir, Macedonia şi
Tesalia (harta nr. 64)

AROMÂNII ÎN ALBANIA:
Estimările făcute de asociaţiile aromâne: până la 250000.
Date publicate de oficiali albanezi: 60000 – 140000.
Date publicate de oficiali greci: 50000.
Arealul de răspânire cuprinde districtele (rrethi) din sud: Kolonja, Korça, Pogradec, Vlora, Fier,
Durres, Elbasan, dar şi în Tirana (a se vedea harta nr. 62 )

AROMÂNII ÎN REPUBLICA MACEDONIA


Recensământul 2002: 9787 vlasi (aromâni, meglenoromâni, vlahi din Serbia).
După estimările asociaţiilor aromâne: 80000.
După estimările diverşilor cercetători: 25000 – 50000.
Opštinile: Struga, Bitola, Krusevo în sud-vest şi Stip, Sveti Nikole, Vinica, Lozovo în est.
(harta nr. 57)

AROMÂNII ÎN BULGARIA
Recensămintele bulgare (ca şi
cele sârbe) nu fac diferenţă între
aromâni şi românii propriu-zişi, fiind
incluşi la vlasi (vlahi).
Recensământul 2001
consemnează 10566 vlahi.
O parte din aceştea sunt
aromâni, circa 3000.
Chiar şi asociaţiile aromâne
menţionează nu mai mult de 15000
aromâni în prezent.
Majoritatea - în oraşe, dar şi în
regiunea din sud-estul Bulgriei,
amunţilor Rodopi – Rila.
(harta nr. 58)

AROMÂNII ÎN ALTE
STATE
Serbia: cunoscuţi ca cincari
(ţinţari) aromânii ar mai fi până la
1000, mai mult în Belgrad, Nis,
Kragujevac. La recensământul din
2002 pentru prima data în Serbia
aromânii au fost recunoscuţi ca
entitate etnică separată de categoria
„vlasi”, declarându-se cincari (ţinţari)
Harta nr. 62 293 de persoane.
România: la recensământul

51
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
2002 s-au declarat aromâni 25053 şi macedoneni 1334. Majoritatea s-au declarat români, posibil, în total
peste 70000.
Germania, Franţa, SUA, Canada, Australia au comunităţi organizate de aromâni, numărând câteva
mii împreună.
Număr real total este greu de apreciat, cel mai probabil între 400000 şi 700000.
Procese etnice:
Asimilare lingvistică şi culturală, care duce treptat la perderea identităţii etnolingvistice.
Migraţie intensivă spre localităţile urbane şi depopularea aşezărilor rurale tradiţional aromâne, care
s-au transformat în localităţi de vacanţă mai mult, specific mai ales pentru Grecia dar ultimii ani şi
Albania, Macedonia.
Identitatea: Aromâni ca etnie, Români, sau respectiv identitate după statele în care locuiesc:
Greci (elini de fapt, elini vlahofoni), în Grecia, dar şi Albania, Albanezi, Macedoneni, Bulgari
La recensăminte, unde este cazul (Macedonia, Bulgaria, România) majoritatea se declară cu
identitatea majoritară a statului respectiv.
Divizare şi fărâmiţare pe criterii etnopolitic, identitar şi regional:
- Aromânii din Grecia majoritatea se declară ca identitate elini, parte a grecilor, concepţia e de
minoritate lingvistică doar. Puţinii activişti de orientare pro-română sau identitar aromână au fost chiar
persecutaţi.
- Aromânii din Macedonia au o puternică mişcare de autoidentificare ca etnie de armâni (vlasi),
separat de identitatea de român, recunoscută de către oficialităţile noului stat şi acordându-se calitatea de
etnie constitutivă în Republica Macedonia. Un număr mai mic au afinităţi legate de greci (numai la Bitola
şi Kruševo) şi de români.
- Aromânii din Albania: sunt divizaţi între cei care se consideră:
1. ca identitate etnică greci vlahofoni (rezultat al unei propagande active din partea Greciei, inclusiv
prin stimulare socio-economică),
2. identitate etnică aromână distinctă, dar conectată deseori cu cea de român
3. albanezi se consideră cei de generaţie mai tânără şi grupurile asimilate lingvistic (gubleari)
- Aromânii din Bulgaria: prin asociaţia de la Sofia sunt de orientare mai mult pro-română, dar cu
păstrarea identităţii etnografice. Cei asimilaţi se consideră deja bulgari.
- Aromânii din România: tradiţional adepţi ai apartenenţei la naţiunea română, însă ultimii ani
apare o puternică mişcare de individualizare ca identitate etnică distinctă de români.
- Aromânii din alte state: există mişcări de orientari diverse, majoritatea fiind adepţii unei etnii
separate ca aromâni (Germania, Franţa, SUA, Australia).
De fapt în cele mai multe cazuri putem afirma existenţa unei identităţi duble sau chiar multiple, în
funcţie de raportarea la alte grupuri, de conjunctura politică sau socio-economică existentă.
Diversitate etnografică:
Putem distinge clar două ramuri majore ale aromânilor:
Grămusteani (în Grecia, Macedonia, Bulgaria)
Oarecum separat se pot individualiza câteva subramuri:
- Pindeni (în Epir);
- Olimpioţi (în regiunea Muntelui Olimp);
- Gupişani şi muluvişteani (în Gopeş şi Mulovişte);
- Mbăloţi (Biala, Struga);
- Kopatsiari – grup asimilat lingvistic, actualmente greci.
- Sarakatsiani (Saracaciani, Karakaciani) – consideraţi după unii autori tot ca aromâni ce au trecut
la limba greacă mai demult. În Bulgaria recunoscuţi ca entitate etnică distinctă cu numele karakaciani.
Fărşeroţi (în Albania)
Muscopoleni răspândiţi în diverse regiuni.
Muzăchiari se numesc cei din Câmpia Muzachia.
Gubleari sunt numiţi cei asimilaţi lingvistic din sudul Albaniei
Etnonime utilizate:
Grămostenii în general se autoidentifică cu etnonimul de armân
Fărşeroţii utilizează cel de rămăn
O serie de exoetnonime sunt folosite deasemenea:
Vlasi – folosit de limbile sud-slave pentru a identifica atât aromânii cât şi dacoromânii,
meglenoromânii sau istroromânii. Astfel în rubricile oficiale şi recensăminte în Republica Macedonia şi
Bulgaria apar cu acest nume.

52
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
Cincari (Ţinţari)- este utilizat în limba sârbă, în prezent şi ca rubrică oficială la recensământ.
Vlahos, kutsovlahos, ellinovlahos – denumiri folosite în limba greacă, la fel de la rădăcina de
vlah.
Vllëhe - folosit de albanezi, dar frecvent şi cu porecla de çobani (ciobani).
Situaţia etno-culturală actuală:
Grecia:
- Există numeroase asociaţii aromâne locale şi regionale unite într-o organizaţie la nivel naţional
(Uniunea Panhellenică a Asociaţiilor Culturale Vlahe), dar cu activităţi de caracter etnofolcloric şi de
păstrare a tradiţiilor etnografice şi comunitare, fără a revendica existenţa unei minorităţi etnice ca-atare.
Mai frecvente sunt imprimările audio cu folclor aromân, bine păstrat, organizarea de festivaluri şi
congrese pe teme culturale.
- Publicaţii în dialect aromân practic nu există, cu excepţia textelor etnofolclorice şi a unor
denumiri generice, scrise în grafie greacă de obicei.
- Emisiuni radio-TV în dialect nu există, se difuzează sporadic doar melodii în dialect aromân.
- Instruirea în şcoli şi slujbele religioase sunt exclusiv în limba greacă.
Albania:
- Mai multe asociaţii aromâne s-au înfiinţat după 1990, la Korça, Tirana, Vlora, Elbasan, Pogradec,
Divjaka, Selenicë. Majoritatea exprimă opinia existenţei unei minorităţi etnice de aromâni, revendicând
drepturi culturale, politice, educaţionale, religioase.
- Publicaţii există la Tirana şi Korça, s-au editat şi unele cărţi de autori locali în dialect aromân. Se
încearcă apropierea standardelor literare de limba română.
- Emisiuni radio-TV nu sunt constante, doar unele încercări periodice la Korça sau Tirana.
- Ultimii 15 ani s-au depus eforturi de a preda cursuri facultative de aromână la şcoli, cum ar fi la
Korça, Divjaka, Selenice, Vlora.
- Există două biserici unde slujbele sunt preponderent în aromână, la Korça (cu statut de biserică
aromână) şi Divjaka.
Republica Macedonia
- Mai multe asociaţii, fundaţii şi două partide politice reprezentând aromânii există, deşi nu
colaborează între ele. Orientările de bază sunt cele de identitate proprie aromână, precum şi cea de
atitudine pro-română. Numeroase activităţi culturale, artistice, literare, etno-folclorice au loc periodic.
- Există publicaţii periodice la Skopje, Bitola, Struga, Štip, precum şi literaratură proprie în dialect
şi traduceri de carte în aromână. Ca volum publicaţiile în dialect aromân din Macedonia depăşesc toate
celelalte din alte state luate împreună.
- Emisiuni radio şi TV sunt la Skopje, Bitola şi Štip, inclusiv ştiri, programe culturale şi pentru
copii. Există redacţii de aromână la Radioteleviziunea din Skopje şi la Radio Štip.
- Situaţia instruirii în aromână este în progres, de câţiva ani s-au introdus ore facultative de
aromână la şcoli din Štip, Skopje, Kruševo, Bitola, Struga, iar din 2008 se preconizează introducerea
limbii aromâne ca obiect opţional în şcoli unde va fi solicitare. S-au publicat câteva materiale didactice,
inclusiv abecedar. În plan lingvistic se încearcă detaşarea de limba română.
- Este permisă oficierea slujbelor în aromână, dar din cauza lipsei de preoţi aromâni se oficiază în
aromână doar la biserica din Bitola. Biserici care se consideră aromâne există şi în Kruševo, Skopje,
precum şi în unele sate.
Bulgaria
- Asociaţia Aromânilor din Bulgaria îşi are sediul la Sofia, există ansambluri şi activităţi etno-
culturale deasemenea în Dorkovo, Blagoevgrad şi alte localităţi.
- Singura publicaţie periodică în aromână apare sub egida asociaţiei. Există colaborare şi cu
asociaţiile românilor-vlahilor din Vidin.
- Lipsa unor comunităţi importante face imposibil instruirea în aromână, deşi au fost tentative.
- Biserica aromână există în Sofia.
România
- După 1991 s-au înfiinţat mai multe organizaţii aromâne, la început ca susţinătoare a
românismului, dar ultimii ani şi diverse organizaţii cu revendicări a identităţii etnice aromâne ca
minoritate. Aceste două opinii divizează comunitatea aromânilor din România, generând polemici aprige.
- La Bucureşti şi Constanţa apar publicaţii periodice, precum se editează şi carte în dialect aromân.
- Se încearcă introducerea în şcoli a cursurilor facultative de aromână, în localităţile cu pondere
mai mare din judeţul Constanţa.
- Emisiuni radio se realizează la Bucureşti şi Constanţa.

53
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
- Slujbe religioase în dialect aromân nu sunt consemnate.

Harta nr. 64
Alte state
- Organizaţii aromâne există în SUA (încă de la începutul sec. XX), Canada, Australia, Germania,
Franţa, Serbia precum şi unele comunităţi în alte ţări. Multe din acestea au un rol important în propagarea
identităţii aromâne, prin publicaţii, imprimări audio, organizare de congrese şi lansarea de iniţiative la
nivel internaţional. Emisiuni radio există în Australia (la Sidney şi Perth) şi SUA.

CAPITOLUL 7
MEGLENOROMÂNII

ORIGINEA MEGLENOROMÂNILOR
Dacă pentru cunoaşterea trecutului aromânilor există mai multe date istorice, despre
meglenoromâni sunt mai puţine semnalări în documente. Poate din această cauză, originea
meglenoromânilor a fost studiată mai ales în raport cu datele lingvistice ale dialectului lor, de aceea
meglenoromânii ar fi cel mai în drept faţă de toţi să spună „limba noastră reprezintă istoria noastră”. Dacă
I.G.Hahn a fost primul care a recunoscut apropierea şi înrudirea graiului meglenoromânilor cu cel al
dacoromânilor, Gustav Weigand a fost primul care s-a ocupat de originea lor.
După G. Weigand, meglenoromânii nu se trag precum aromânii din acei valahi care în Evul Mediu
stăpâneau părţile muntoase ale Thesaliei, ci provin din populaţia vlaho-bulgară, care în sec. XII, sub
conducerea vlahilor, s-a răsculat şi a învins grecii la Seres, eveniment căruia îi urmează apariţia pentru o
vreme a unui imperiu bulgaro-vlah.
Jireček susţine pe baza unor elemente antropologice deosebite, că meglenoromânii ar fi urmaşii unei cete
de pecenegi, duşi în Meglen de împăratul bizantin Alexios Comnenul, după anul 1091 şi apoi romanizaţi.
Romanizarea lor ar fi putut avea loc numai în cazul în care românii ar fi fost mai numeroşi.
Deşi există mai multe opinii asupra originii meglenoromânilor, s-au înfruntat în special două teorii,
teoria lui O. Densusianu şi teoria lui S. Puşcariu, reluată şi amplificată de Th. Capidan. Aceste două teorii
au comun faptul că se bazează în cea mai mare parte pe argumente de ordin lingvistic. Densusianu
consideră meglenoromâna, în cadrul unităţilor lingvistice ale românei, ca un subdialect al dialectului
dacoromân. Această subordonare a meglenoromânei, dialectului dacoromân este în concordanţă cu
părerea sa, după care meglenoromânii sunt o colonie dacoromană veche pe teritoriul macedo-român.

54
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
După acest lingvist, meglenoromânii au o origine nord-dunăreană. Argumentarea teoriei sale se bazează
pe date exclusiv lingvistice şi anume pe o serie de concordanţe între meglenoromână şi dacoromână care
se deosebesc de aromână. La acestea se adaugă o serie de cuvinte existente numai în meglenoromână şi
dacoromână, cum ar fi de exemplu: antisileg-înţeleg, drium-drum, floari-floare, lek-leak, moş-moş, naş-
naş, pimint-pământ, skimp-schimb, ş.a.
Opusă teoriei lui Densusianu este cea a lui S. Puşcariu, reluată şi îmbogăţită cu elemente noi de Th.
Capidan (1910).
În concepţia lui Puşcariu, megleniţii au origine sud-dunăreană. Ei aparţin grupului de români din
sudul Dunării din epoca străromană, numiţi de el „grupul românilor răsăriteni”, în care îşi au originea şi
aromânii. În opoziţie cu „românii răsăriteni” sunt „românii apuseni”, din care provin şi istroromânii.
Teritoriul locuit de aceşti români răsăriteni este la nord de linia Jireček, între Dunăre şi Balcani, acolo
unde au locuit şi strămoşii aromânilor. Aşadar după această teorie megleniţii sunt veniţi în ţinutul locuit
de ei în prezent, însă în comparaţie cu teoria lui Densusianu, ei au venit tot de la sud de Dunăre, în mare
parte etnogeneza lor asemănându-se cu cea a aromânilor. Originea comună a megleniţilor o dovedesc
trăsăturile lingvistice ale dialectului, care, într-o măsură apreciabilă, sunt identice cu cele ale dialectului
aromân. Şi S. Puşcariu dă o serie de exemple, de data aceasta de asemănare între dialectele
meglenoromân şi aromân, cum ar fi trecerea lui ce ci în ţe, ţi; ce, gi în de, zi, trecerea lui ń polifizat = ñ
spaniol ş.a.
Teoria lui S. Puşcariu a fost acceptată în esenţa ei de către Th. Capidan. Acesta o reformulează în
termeni, uneori, deosebiţi şi o reîntregeşte cu câteva date noi.
Deşi limba pe care o vorbesc încă mulţi meglenoromâni în familie se deosebeşte de limbile vorbite
de către populaţiile de origine slavă (macedoneană, bulgară) şi greacă, la ei nu prea există sentimentul
unei naţionalităţi proprii.
Meglenoromânii care locuiesc în Grecia se declară oficial greci (chiar dacă s-ar declara altfel nu ar
fi recunoscuţi), înregistraţi în statistici oficiale de către oficialităţile Greciei.

Harta nr. 73

Cei care trăiesc în Republica Macedonia se declară în cea mai mare parte ca macedoneni sau unii
dintre ei vlasi. Sub acest nume oficial de vlasi, meglenoromânii sunt trecuţi la recensăminte împreună cu
aromânii.
Pierderea conştiinţei naţionale specific grupului etnolingvistic pe care îl reprezintă, se datorează în
special vieţii de simbioză seculară dusă între ei şi populaţiile înconjurătoare, dar şi politicilor de asimilare,
deznaţionalizare a Greciei şi mai puţin a Republicii Macedonia, duse mai insistent după primul război

55
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
mondial. Totuşi este interesant faptul că sunt cazuri izolate când unii dintre cei care au apucat să facă
şcoală românească se simt români, deşi oficial ei se declară greci.

NUMĂRUL ŞI RĂSPÂNDIREA GEOGRAFICĂ


Este destul de dificil să ne pronunţăm asupra unui număr exact al meglenoromânilor atât pentru
prezent cât şi pentru trecut. Statistica oficială nu ne ajută cu nimic nici în acest caz. Grecia nu recunoaşte
în nici un fel existenţa unei astfel de minorităţi pe teritoriul ei, ir Republica Macedonia, nu face nici o
menţiune specială asupra meglenoromânilor. Totuşi, în Republica Macedonia se recunoaşte existenţa unei
minorităţi de vlasi. În cazul meglenoromânilor această statistică nu ne ajută prea mult, pentru că în afară
de faptul că este mult diminuată, se referă la toţi românii din această ţară. Meglenoromânii sunt trecuţi
mai mult ca macedoneni. Foarte probabil, câteva zeci de meglenoromâni sunt trecuţi ca vlasi (cel mai
posibil 50). La fel de greu este de estimat numărul lor şi pentru perioadele anterioare. Majoritatea
cercetătorilor nu au dat o cifră separată pentru meglenoromâni, incluzându-i la aromâni.
Prezint în continuare numărul meglenoromânilor după diferiţi autori, în diferite perioade, acestea
fiind aproape singurele date ce se referă la numărul total al acestui grup. Primul care s-a referit la numărul
meglenoromânilor a fost G. Weigand. El a efectuat cercetări la faţa locului, bazându-se pe informaţiile
luate de la cogeabaşi (primari) estimează populaţia celor 11 localităţi la 1645 case cu o cifră rotundă de
14000 locuitori pentru anul 1889.
V. Kânciov, din Bulgaria, în lucrarea „Makedonia, Etnografia i statistika” dă pentru anul 1900 un
număr de 9430 megleniţi. (Ce-i drept el nu se referă la megleniţi, dar analizând toate datele pentru
localităţile meglenoromâne, acesta este numărul obţinut).
Alt cercetător bulgar, A. Şopov, analizând multe aspecte statistice ale Macedoniei, menţionează
7000 megleniţi pentru anul 1909.
L. T. Boga din România este mai optimist. El menţionează, pentru anul 1912, 25265 megleniţi,
bazându-se pe numărul fiecărei aşezări locuite de aceştia.
Th. Capidan, deşi face un studiu amănunţit asupra acestora nu se pronunţă asupra unui număr total.
Capidan admite totuşi un număr ce oscilează între 14 000 şi 26 000 megleniţi în 1920, cu menţiunea că 2
000 dintre ei sunt în Iugoslavia.
Mai târziu, M. D. Peyfuss estima pentru anul 1970 cca 15000 megleniţi.
S-au încercat şi alte aprecieri asupra numărului actual al meglenoromânilor, bazate tot pe cifrele de
la începutul sec. XX cu adaosul sporului natural corespunzător şi al altor indici. După părerea mea, este
aproape imposibil de a aprecia în acest fel numărul real actual al meglenoromânilor, ţinând cont de marile
schimbări ce au avut loc în viaţa acestora, mai ales emigrarea, care a jucat un rol mai important decât
sporul natural.
Bazându-se pe cercetări la faţa locului precum şi pe informatori din diverse ţări o mare contribuţie o
aduce Petar Atanasov, care menţionează la nivelul anului 1984, 5038 meglenoromâni. S-ar părea că
această cifră este mai aproape de adevăr, şi în prezent numărul lor fiind în jur de 5000 persoane. Se impun
totuşi unele precizări. În primul rând meglenoromânii stabiliţi în România nu mai sunt trecuţi l acelaşi
grup, fiind consideraţi ca români, fără menţiunea originii lor. La fel este şi cu megleniţii care au plecat în
Turcia, asupra lor neexistând nici o menţiune.
Importante modificări în decursul istoriei a suportat arealul ocupat de meglenoromâni. Desigur că şi
în perioadele mai îndepărtate, au avut loc transformări de acest gen, dar în sec. XX s-au petrecut mai
multe schimbări decât în alte patru secole anterioare. Mulţi cercetători menţionează şi pentru perioada
actuală aceleaşi aşezări locuite de megleniţi la începutul secolului. Singurele cercetări importante au fost
efectuate până în anii ’30 ai secolului XX. Dar aceste date nu sunt conforme cu realitatea actuală. O altă
problemă o reprezintă şi toponimele care în mare parte nu corespund cu cele menţionate de cercetătorii
din sec. XIX sau începutul secolului XX. În urma marilor schimbări de după destrămarea Imperiului
Otoman şi crearea noilor formaţiuni statale, au fost schimbate masiv şi toponimele. Astfel, denumirile
turceşti, de multe ori oficiale, au ieşit din uz în majoritate. Variantele slave, bulgaro-macedonene, pentru
multe localităţi din Macedonia Egeică au fost înlocuite prin toponime greceşti. Puţinele denumiri greceşti
pentru unele aşezări din Albania, Republica Macedonia sau Bulgaria, de asemenea nu mai sunt utilizate.
Variantele româneşti pentru aşezările cu populaţie românească, inclusiv megleniţi, nu mi sunt uzuale în
prezent, unele nefiind cunoscute nici de localnici.
Identificând toate aceste localităţi din prezent, vom indica aşezările locuite de megleniţi.
În Grecia se întâlnesc şi în comunele lor vechi, menţionate în sec. XIX şi la începutul secolului XX.
Astfel, ei formează un număr încă important din populaţia localităţilor Arhanghelos (fostul sat
Oşin/Oşani) cu 850 megleniţi, Perikleia (Birislav) cu 500, satul Karpi (Ţărnareca) cu 550, în Notia (Nonti,

56
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
Nânta) sunt în jur de 50, care provin din satele înconjurătoare, până la 100 de persoane locuiesc în
orăşelul Skra (Liumniţa), şi în satele Kupa (Cupa), Lagkadia (Lundziń).
În urma exodului populaţiei meglenite, în prezent există circa 250 megleniţi în oraşul Axiupolis din
apropiere, iar 450 s-au stabilit în Saloniki (Salonic). Câteva zeci locuiesc în oraşul Aridea.
Este posibil să existe familii meglenite şi în oraşele Edessa şi Gianitsa, dar fără a se cunoaşte exact
situaţia lor.
În Republica Macedonia locuiesc aproape jumătate din meglenoromânii neasimilaţi total. Aici
arealul lor de repartiţie s-a schimbat şi mai mult. Astfel satul Huma, cândva important este azi aproape
dispărut, cu doar 2 locuitori în 2002. Cei mai mulţi meglenoromâni s-au stabilit în oraşul Gevgelija care
apare azi ca un adevărat centru cu circa 1400 meglenoromâni. Zeci de megleniţi locuiesc în satele
apropiate: Gornicet, Moin, Mrzenci, Bogorodiţa precum şi în oraşele: Negotino, Titov Veles şi Skopje.
Într-un număr redus se mai întâlnesc în localităţile Dibrovo, Tetovo, Kavadarţi, Kicevo, Kociani.
Din regiunile mai îndepărtate de locul lor de baştină, megleniţii locuiesc într-un număr mic (de
obicei, câteva familii) în oraşele Belgrad şi Aleksinac (la nord de Niš) din Serbia, precum şi în comunele
Jabuka, Kačarevo şi Gudurica din Vojvodina.
Ca urmare, în special, a războiului civil din Grecia, mai multe familii de megleniţi, uneori grupuri
de zeci de persoane s-au stabilit în următoarele ţări şi localităţi: Budapesta (Ungaria), Iambol şi Vraţa
(Bulgaria), Praga şi Pardubice din Cehia, Varşovia, Wrocław, Szczecin, Legnica, Jelenia Gora,
Kroncienko din Polonia sau chiar în Taşkent din Uzbekistan.
O situaţie aparte este cea a megleniţilor stabiliţi în România. Schimbând mai multe regiuni, aceştia
locuiesc în prezent în cea mai mare parte a lor în comuna Cerna din judeţul Tulcea, unde alcătuiesc peste
80 % din populaţia ei. Familii răzleţe de megleniţi se mai întâlnesc şi în Constanţa, Oneşti, sate din
Bărăgan şi Banat.
Deşi în prezent sunt destul de risipiţi, megleniţii au totuşi o arie compactă de locuire, apropiată de
cea iniţială (harta nr. 73). Continuitatea lor este puternic afectată de frontiera dintre cele două state, aflate
în relaţii încordate.
În prezent numărul meglenoromânilor se estimează ca fiind în jur de 5000. Deoarece nu există vreo
statistică oficială, aprecierile demografice făcute de Peter Atanasov în urma cercetărilor de teren din
ultimii 20 de ani rămân printre puţinele repere asupra numărului meglenoromânilor din Republica
Macedonia şi Grecia.
Sunt cunoscuţi şi ca singurii români care au trecut la religia islamică (de fapt mai puţin de jumătate
dintre aceştia, doar în localitate Nânta), pentru care fapt au fost expulzaţi în Turcia în al doilea deceniu al
sec. XX.

Procese etnodemografice:
- Asimilare accentuată din partea slavilor până în sec. XX, evidentă în limbă, port, etnografie şi din
partea grecilor în prezent.
- Slaba exprimare a identităţii etnice, inexistenţa unei consolidări etnice.
- Migrare din localităţile rurale de baştină spre areale urbane sau în alte ţări, ce a slabit puternic
elementul lingvistic meglenoromân.
- Spre deosebire de aromâni păstoritul era auxiliar, fiind agricultori sedentari.
- Pierderea specificului etnofolcloric şi hainei naţionale.
- Asocierea cu aromânii în unele cazuri, dar şi cu românii prin existenţa şcolilor şi ideilor naţionale
româneşti în sec. XIX.
- Nu există asociaţii, publicaţii, cursuri de limbă, excepţie fiind doar tentativele de emisiuni în
dialect la Radio Ghevghelia.
Etnonimia: Spre deosebire de aromâni au preluat ca autoidentificare numele slav de vlasi, vlaşi
termenul de meglenoromâni fiind unul savant, dat de lingvişti.

CAPITOLUL 8
POPULAŢIA ROMANICĂ DIN BOSNIA, HERŢEGOVINA, DALMAŢIA,
MUNTENEGRU ŞI RAŠKA (aspecte istorico-geografice)

În aceste regiuni aproape că nu mai exista etnici români în prezent. Ei au fost asimilaţi total de către
masa slava. Ultimile rămăşiţe, au fost contopite chiar la sfârşitul sec. XIX. Nu mai puţin de trei războaie
au trecut în decursul acestui secol peste aceste regiuni. Ultimul a ocolit Muntenegrul şi Raška, dar a

57
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
afectat şi va marca mult timp de aici inainte Bosnia şi Hertegovina. Bosnia a fost un teatru de confruntări
la scara redusa între trei din marile religii ale lumii. Dar aici, nu religiile s-au confruntat, ci interesele. Un
"mozaic" cultural de sorginte latină, slavă, islamică şi germanică e puternic distrus de ostilităţile dintre
noile etnii apărute pe criteriu confesional în Bosnia şi Herţegovina, având aceaşi origine şi continuitate în
regiune. Apelativul de „vlah” este încă larg răspândit în Bosnia, Dalmaţia sau Muntenegru, în prezent
fiind numiţi fie grupuri de sârbi, croaţi, fie cu genericul de păstori, unele reminescenţe lingvistice,
antroponimice, toponimice şi etnografice demonstrând că aceştea sunt de fapt urmaşii unei populaţii
cândva de limbă romanică. Vorbitori ai limbii române există până în prezent în Bosnia de nord şi est,
cunoscuţi cu numele de caravlahi. Mult timp originea acestora nu era cunoscută, însă după cercetările
realizate, aceştea fac parte din grupul rudarilor, fiind dispersaţi în mai multe localităţi. O parte au
conştiinţa etnic română până în prezent, la recensămintele anterioare acest fapt ieşind în evidenţă, de la
1300 români în 1921 la circa 500 în 1991. Sigur numărul real era mult mai mare, unii cercetători
menţionând peste 10000 la începutul secolului XX. După schimbările de populaţie şi migraţiile produse în
spaţiul Bosniei şi Herţegovina este foarte greu de apreciat atât numărul cât şi arealul actual de răspândire.

CONCLUZII

Cercetarea populaţiei româneşti din Peninsula Balcanică este un subiect care a atras atenţia încă din
secolul XIX, diverşi cercetători români sau străini încercând să clarifice aspectele de ordin lingvistic,
istoric sau etnografic legate de grupurile românofone care au rămas în areale insulare datorită proceselor
de migraţii şi asimilare din partea altor elemente entice în regiunea Europei de sud-est. Puţinele cercetări
de teren mai detaliate care au fost realizate mai ales la sfârşitul secolului XIX şi în perioada interbelică
rămân în majoritatea cazurilor singurele surse pentru cunoaşterea acestor populaţii. Singurele cercetări ce
au avut o continuitate oarecare până în present sunt cele de ordin dialectologic. Contribuţia istoricilor este
deasemenea importantă, prin scoaterea în evidenţă a diverselor documente şi evenimente care atestă
prezenţa românilor în arealul balcanic din perioada romanizării a întregului spaţiu sud-est european.
Studii etnografice sau geografice sunt însă mult mai puţine, iar cercetarea realităţilor actuale a acestor
comunităţi este limitată la unele cercetări sporadice sau pe un areal restrâns.
Obiectivele propuse spre cercetare sunt identificarea şi cunoaşterea originii, răspândirii şi evoluţiei
etnice a diverselor grupuri de români din spaţiul balcanic. Este foarte dificil de realizat un studiu obiectiv
şi complex asupra populaţiei româneşti din statele balcanice. Cauzele sunt următoarele:
- Identitatea etnică incertă şi deseori confuză la multe din grupurile de populaţie românească din
arealul balcanic. În cadrul aceloraşi comunităţi putem întâlni atât identităţi contradictorii, cât şi identităţi
etnice multiple. Identificarea cu etniile majoritare din statele în care locuiesc este bazată pe criteriul
politic, intens promovat de oficialităţi. Perceperea caracterului etnic specific se realizează cel mai frecvent
la nivel local şi în primul rând bazându-se pe identitatea lingvistică, deosebită de etniile înconjurătoare.
Criteriile de identificare sunt deseori impuse de oficialităţi, găsindu-se diverse modalităţi de creare a unor
identităţi mixte dar ataşate etniei titulare, cum ar fi elinovlahi, sârbovlahi, sau recunoaşterea ca un grup
etnografic bilingv în cadrul slavilor, grecilor sau albanezilor.
- Disputa legată de unitatea populaţiei romanice orientale, ca o etnie românească cu mai multe
ramuri sau existenţa mai multor etnii separate. În afară de divizarea bazată pe criteriul lingvistic,
etnografic şi geografic, cum ar fi emanciparea unei etnii aromâne de sine stătătoare, există numeroase
exemple de creare aunor entităţi etnice separate în cadrul daco-românilor. În afară de moldoveni, la limita
estică a românităţii, în Serbia şi Bulgaria la nivel formal se promovează existenţa unei etnii vlahe,
separate de români. Mediul ştiinţific românesc susţine existenţa unei etnii comune pentru toţi vorbitorii de
idiomuri romanice orientale în spaţiul balcanic, opinie împărtăşită de o parte din populaţia românofonă a
regiunii. Contrar acestora există diverse alte păreri care susţin fragmentarea şi lipsa unei unităţi
etnogenetice a romanităţii balcanice, în primul rând încercându-se negarea unităţii acestor populaţii
românofone cu românii din România.
- Politica de asimilare şi de ignorare a minorităţilor etnice promovată de majoritatea statelor
balcanice. Populaţia românofonă, ca unul dintre elementele etnice autohtone în cel mai multe cazuri, a
fost afectată poate cel mai mult de politizarea excesivă a identităţii etnice şi procesele de asimilare de
către etniile titulare a statelor în care locuiesc.
- Lipsa unor date veridice care să fie reflectate în statistica oficială. Situaţia este diferită de la stat
la stat, cum ar fi negarea în totalitate a existenţei unor alte etnii decât cea titulară, în Grecia, sau pentru
unele perioade în Bulgaria şi Albania sau diminuarea exagerată a numărului real, combinată cu divizarea

58
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
în diverse categorii, cum ar fi în Serbia şi Bulgaria, unde românii se împart formal în români şi vlahi,
recensămintele populaţiei pe parcursul secolului XX prezentându-ne o evoluţie demografică total ilogică
a numărului şi arealului de răspândire a acestora. Singura regiune unde ne putem baza pe datele oficiale
ale recensămintelor populaţiei referitor la structura etnică este provincia Vojvodina din Serbia, unde
identitatea românească este bine exprimată şi recunoscută.
- Politizarea excesivă, legată de identitatea etnică în Balcani, a creat un cadru nefavorabil efectuării
unor cercetări ştiinţifice obiective care să reflecte situaţia etnogeografică şi etnodemografică reală.
Realizarea cercetărilor de teren pentru elucidarea aspectelor de identitate etnică, etnografice sau
etnogeografice a populaţiei româneşti deseori este un lucru riscant, soldat cu persecuţii şi diverse
obstacole create de oficialităţi sau însăşi reprezentanţi ai unor idei naţionaliste de forme diverse.
- Diversitatea însăşi a grupurilor de populaţie românească în spaţiul Balcanic. Această diversitate
este dată de împărţirea dialectală şi oarecum etnogenetică, considerată ca un prim element de
individualizare a patru ramuri: dacoromâni, aromâni (macedoromâni), meglenoromâni şi istroromâni.
Situaţia se complică însă prin aportul factorilor istoric, geografic, politic şi etnopsihologic. Astfel arealul
aromânilor este în prezent divizat de frontierile a patru state, Grecia, Albania, Republica Macedonia şi
Bulgaria, iar răspândirea lor este una de tip insular, regiunile locuite fiind într-un areal geografic vast, fără
a forma continuitate. La particularităţile etnografice existente din trecut, care individualizau câteva ramuri
ale aromânilor (grămosteni, fărşeroţi, olimpioţi etc.) s-au adăugat pe parcursul secolului XX importante
particularităţi legate de influenţa etnolingvistică, etnoculturală şi identitară exercitată de statele în care
locuiesc. La fel şi meglenoromânii, puţin numeroşi dar într-un areal unitar, au fost divizaţi de trasarea
frontierei între Grecia şi actuala Republică Macedonia. Nici dacoromânii nu formează unitatea etnică care
ar fi evidentă după criteiul lingvistic. În cea mai mare parte arealele cu populaţie dacoromână din statele
balcanice formează o continuitate cu cele din România, în trecut fiind o masă relativ compactă. Crearea
unor state naţionale şi trasarea ulterioară a frontierelor, care deseori n-au ţinut cont de arealele etnice
existente, a dus la divizarea populaţiei dacoromâne, diferenţierile aprofundându-se pe parcursul ultimului
secol. Grupurile de dacoromâni în teritoriul României s-au consolidat cu o identitate etnică comună, dar
în afara statalităţii române au cunoscut o evoluţie etnică diferită. Unele grupuri, cu precădere din fostul
Imperiu Austro-Ungar au însuşit cert identitatea etnică română (cum ar fi românii din Vojvodina în
Serbia, cei din Ungaria, sau Bucovina de Nord şi Transcarpatia din Ucraina), iar altele au rămas la nivelul
unor identităţi regionale, neconsolidate, fragile şi confuze, cum ar fi în cadrul fostului Imperiu Rus
(moldovenii) sau ale fostului Imperiu Otoman, în Serbia şi Bulgaria. Diversitatea etnonimelor atribuite
populaţiei româneşti a fost preluată în scopul de a justifica existenţa unor etnii separate, cu numele de
vlahi (vlasi), mai ales după cel de-al doilea război mondial. O situaţie contradictorie prezintă şi populaţia
de graiuri dacoromâne, cunoscută ca băieşi, rudari sau caravlahi, prezentă pe un areal întins din Ungaria,
Croaţia, Bosnia până în Serbia şi Bulgaria. Aceştea uneori au identitatea etnică română bine determinată,
alteori preiau alte identităţi etnice, ale populaţiei majoritare din regiune. Deoarece la originea acestora
iese în evidenţă o componentă etnogenetică romă, de cele mai multe ori sunt ignoraţi nu numai de
autorităţi dar şi de alte populaţii românofone. Cert este că aceştea au ca limbă maternă româna,
particularităţile etnografice şi folclorice fiind deasemenea specific româneşti.
Toate aceste circumstanţe, legate de arealul vast de răspândire a populaţiei românofone în Peninsula
Balcanică, dificultăţile de cercetare din cauze politice şi socio-economice (în afară de obstacolele încă
frecvente din partea oficialităţilor, putem menţiona şi politica de închidere a graniţelor în fostele state
socialiste, mai ales Albania, dar şi numeroasele conflicte inter-etnice şi inter-confesionale care au luat
amploare după 1989 şi încă nu sunt atenuate în spaţiul ex-iugoslav), necesitatea realizării unor cercetări
de teren detaliate, lipsa susţinerii din partea autorităţilor, au făcut ca stiudiul început printr-o primă
expediţie în anul 1995 să se prelungească peste zece ani. Odată cu posibilitatea realizării unor cercetări
detaliate la nivel de localităţi în Serbia, Bulgaria, Croaţia, Republica Macedonia, Albania şi Grecia s-a
ajuns la cunoşterea cu adevărat a situaţiei actuale a populaţiei româneşti din arealul balcanic. Cercetarea
realizată are ca scop cunoaşterea realităţilor actuale ce ţin de arealul de răspândire, evoluţie numerică,
procesele etnodemografice, identiatatea etnică, situaţia etnoculturală şi etnolingvistică, precum şi aspecte
de ordin istoric, etnografic, sociologic. Contribuţia adusă constă în primul rând în identificarea tuturor
localităţilor cu populaţie românească / românofonă din statele balcanice, stabilirea caracterului etnografic,
analiza detaliată a recensămintelor populaţiei şi diverselor date statistice existente, cercetarea de teren
amănunţită a permis realizarea unor hărţi şi tabele care reflectă caracterul etnic real la nivel de localităţi,
caracterul etnografic românesc, numărul şi evoluţia demografică a populaţiei româneşti din taote arealele
cercetate. Identitatea etnică a putut fi cercetată cu ajutorul numeroaselor interviuri, anchete şi documentări
de teren. În urma cercetărilor întreprinse s-a putut constata diverse lucruri necunoscute în mediul ştiinţific

59
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
românesc, deoarece majoritatea reperelor sunt bazate pe sursele deja vechi de aproape un secol în urmă.
Populaţia fiind un element foarte mobil al sociosistemului, nu poate fi analizată doar prin prisma evoluţiei
demografice stabile, precum se bazează multe estimări prezentate în diversele publicaţii referitoare la
românii din Balcani. Procesele migraţionale, datorate factorilor socio-economic, politic, sau de lat gen, au
schimbat situaţia repartiţiei şi numărului românilor, constatând în urma cercetărilor că multe din
localităţile tradiţionale aromâne, citate până în prezent ca existente de fapt sunt în totalitate părăsite, în
schimb putem întâlni în număr important populaţia românească în localităţi rurale sau mai ales urbane în
care anterior elementul etnic românesc nu era menţionat. Totuşi arealele de bază, unde românii formează
masă compactă, în multe cazuri formând majoritatea populaţiei a numeroase localităţi şi diviziuni
administrative întregi, au rămas practic aceleaşi pe parcursul ultimelor secole de când există atestările
corespunzătoare.
La fel de mari schimbări s-au produs şi în privinţa ocupaţiilor tradiţionale. Comunităţile tradiţional
de păstori ale aromânilor sunt într-un proces intens de transformare în comunităţi urbane cu specific
ocupaţional în sectorul terţiar, de servicii şi comerţ, realităţi atestate în toate regiunile cercetate. La fel
mediul tradiţional de agricultori la românii din Serbia s-a transformat în unul de muncitori în diverse state
din Europa occidentală, deja noile generaţii fiind ataşate de localităţile de baştină doar prin sejurul de vară
la bunici. În prezent asistăm la diverse procese etnice, conjunctura politică şi socio-economică din
ultimele două decenii creând noi circumstanţe de emancipare etnică. Astfel aromânii, divizaţi de sistemele
politice şi economice diverse, au căpătat statut de etnie constitutivă în cazul Republicii Macedonia, unde
au dobândit o serie de drepturi cum ar fi utilizarea dilectului (limbii) aromân în mass-media, şcoli şi
publicaţii. Procese similare se desfăşoară activ şi în Albania, unde aromânii sunt parţial recunoscuţi ca
minoritate etnică. Situaţia specifică a Greciei este legată de politica de includere a tuturor grupurilor
etnice alolingve în cadrul naţiunii elene, iar emanciparea etnică se rezumă la manifestările folclorice şi
etnografice.
Populaţia românească din Serbia şi Bulgaria este într-o stare de renaştere naţională, dacă luăm ca
argument totalitatea proceselor etnoculturale, etnopolitice şi etnopsihologice care au loc în cadrul
comunităţilor de români. Alături de creşterea semnificativă a numărului celor care îşi declară identitatea
etnică românească – vlahă (în Serbia de la 17 mii în 1991 la 40 de mii în 2002) ia amploare mişcarea de
identificare ca români şi conştientizarea unităţii etnice româneşti.
Cu părere de rău din lipsa de timp o mare parte din materialul de teren colectat şi a documentărlor
realizate pe parcursul cercetărilor în statele balcanice nu a putut fi inclus în această lucrare, urmând a fi
publicat ulterior. Studiul prezentat, considerat ca foarte important pentru cunoaşterea situaţiei actuale a
comunităţilor româneşti din Balcani, se încadrează în domeniul geografiei populaţiei, mai exact al
etnogeografiei, deşi sunt indispensabile abordările interdisciplinare.
Chiar dacă s-au făcut şi multe prognoze pesimiste asupra viitorului populaţiei românofone din
regiunea balcanică, ca fiind sortită dispariţiei ca element etnic în viitorul apropiat, putem afirma că
viabilitatea elementului etnic românesc nu este epuizată, chiar şi în cazul celei mai ameninţate cu
dispariţia cum ar fi istroromânii, există şanse de renaştere etnoculturală şi identitară. Cu atât mai mult în
cazul arealelor cu populaţie românească numeroasă din Serbia sau Bulgaria, precum şi la comunităţile
aromâne.
Pentru a susţine eforturile de menţinere a identităţii etnice româneşti în arealul balcanic, în rândul
unor comunităţi care încearcă să-şi creeze instituţii cultuarele, educaţionale şi religioase în limba maternă,
deseori prin eforturi proprii, este nevoie de contribuţia întregii societăţi româneşti, prin implicarea activă
a mediului stiinţific şi cultural, dar mai ales al oficialităţilor care ar putea încuraja şi sprijini multe
iniţiative realizabile în viitorul apropiat.

LISTA TABELELOR:
1. Localităţile din Serbia de est cu populaţie româneacsă, după L. T. Boga, 1913
2. Structura etnică a populaţiei Serbiei conform recensământului 2002
3. Localităţile cu populaţie românească din Serbia de est conform recensămintelor din 1850, 1921,
1948 şi 1953
4. Localităţile cu populaţie românească din Serbia de est conform recensămintelor din 1981, 1991 şi
2002
5. Localităţile cu populaţie românească din Serbia de est (regiunea timoc-morava): caracterizare
după textură, altitudinea medie, caracterul etnic predominant, grup etnografic de români, anul atestării
documentare, şcoli, biserici, cercetări de teren Dorin Lozovanu

60
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
6. Structura etnică a Provinciei Autonome Vojvodina după datele oficiale din perioada 1880 – 2002
7. Localităţile cu populaţie românească din Provincia Vojvodina, Serbia după recensămintele din
1921, 1948, 1953
8. Localităţile cu populaţie românească din Provincia Vojvodina, Serbia după recensămintele din
1981, 1991 şi 2002
9. Localităţile cu populaţie românească din Provincia Vojvodina, Serbia: caracterizare după textură,
altitudinea medie, caracterul etnic predominant, grup etnografic de români, anul atestării documentare,
şcoli, biserici, cercetări de teren Dorin Lozovanu
10. Localităţile cu populaţie românească şi de romi românofoni din Serbia centrală după
recensămintele din 1850, 1921, 1948, 1981, 1991 şi 2002 (cercetări şi documentare Dorin Lozovanu
2008)
11. Localităţile cu populaţie românească din Bulgaria, conform datelor L. T. Boga, 1913
12. Structura etnică a populaţiei Bulgariei pe regiuni (oblast) conform recensământului din 2001
13. Localităţile cu populaţie românească din regiunea Vidin, Bulgaria de nord-vest (regiunea
Timoc): caracterizare după recensămintele populaţiei din 1940, 1975, 1985, 1992, 2001, date demografice
2007 şi estimări pentru 2007 a numărului real de români, altitudinea medie, caracterul etnic predominant,
grup etnografic de români, cercetări de teren Dorin Lozovanu
14. Localităţile cu populaţie românească din regiunea Bulgariei de nord (regiunea Dunării):
caracterizare după date demografice 2007 şi estimări pentru 2007 a numărului real de români, altitudinea
medie, caracterul etnic predominant.
15. Localităţile cu populaţie istroromână: aprecieri asupra numărului istroromânilor pentru anii
1862, 1899, 1904, 1930.
16. Localităţile cu populaţie aromână din Grecia, Albania, Republica Macedonia şi Bulgaria,
denumirile oficiale şi româneşti, grupurile etnografice de aromâni la nivel de localităţi, situaţia
etnoculturală din trecut.
17. Localităţile cu populaţie aromână din Republica Macedonia după datele statistice din 1900 şi
recensămintele din 1921, 1948, 1953 şi 2002.
18. Localităţile cu populaţie aromână din Bulgaria după datele statistice din 2007 şi estimările
numărului de aromâni la nivel de obştine.
19. Structura etnică a populaţiei Albaniei conform datelor recensământului 2001 şi estimărilor
demografice ale numărului minorităţilor etnice după D. Doka, A. Berxoli, T. Kahl, D. Lozovanu
20. Structura pe medii şi sexe a populaţiei Albaniei la nivel de districte (rrethi) conform
recensământului populaţiei 2001.
21. Localităţile cu populaţie meglenoromână şi aprecieri asupra numărului meglenoromânilor
pentru perioada secolelor XIX – XXI.

LISTA HĂRŢILOR:
Balcani general
1. Conştiinţa etnică a populaţiei din Europa Centrală şi de Sud-Est în jurul anului 2000. Autori:
P. Jordan, K. Kocsis, P. Eberhardt, D. Lozovanu, V. Mironjuk, F. Partl, O. Šablij, Atlasul Europei de Est
şi Sud-Est, Academia de Ştiinţe a Austriei, 2006.
2. Harta etnografică a Turciei Europene, după G. Lejean, 1861.
3. Harta etnografică a Peninsulei Balcanice, după Paul Vidal de la Blache, 1898.
4. Drumurile de transhumanţă ale păstorilor dacoromâni, meglenoromâni şi istroromâni.
Răspândirea românilor în peninsula Balcanică. Autor Dorin Lozovanu, după E. Petrovici, D. Macrea, M.
Caragiu-Marioţeanu.
Serbia
5. Structura după limba maternă a populaţiei Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor
(Iugoslavia) la recensământul din 1921. După Institutul de Cartografie Belgrad.
6. Structura etnică a populaţiei Iugoslaviei la nivel de comune după datele recensământului din
1991. Autori V. Đurić, J. Ilić, V. Rudić, M. Spasovski, D. Živković, M. Stepić, Facultatea de Geografie,
Universitatea din Belgrad 1993.
7. Structura etnică a populaţiei Serbiei la nivel de comune după datele recensământului din 2002.
Autor V. Varjačić, Belgrad 2004.
8. Sporul natural al populaţiei Serbiei în 1961 şi 1986, după Svetlana Radovanović, Facultatea de
Geografie, Universitatea Belgrad, 1995.

61
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
9. Originea populaţiei în regiunile Serbiei centrale şi de est, după Jovan Cvijić, 1922
10. Harta etnografică a Banatului şi a Crainei (Timocul sârbesc), după datele recensământului
iugoslav din 1921 şi românesc din 1930. Autor Dorin Lozovanu 1997.
11. Structura etnică a populaţiei din Timocul de Vest (Craina Sârbească) şi Timocul de Est
(Bulgaria) , după G. Vâlsan şi G. Giuglea (1911). Autor: Dorin Lozovanu 1997.
12. Localităţile cu populaţie românească din Serbia de est şi Bulgaria de nord-vest, după
cercetările lui G. Vâlsan, 1913
13. Evoluţia structurii etnice a populaţiei în Provincia Vojvodina pentru perioada 1784 – 2002.
Autori K. Kocsis, S. Kicošev, Academia de Ştiinţe a Ungariei, Budapesta 2004.
14. Harta etnică a Banatului Iugoslav în 1900 şi 1991, după S. Kicošev, Novi Sad 1999.
15. Harta repartiţiei pe opštine (plase) a românilor din Provincia Autonomă Vojvodina în
cadrul Serbiei (Iugoslaviei), în baza recensământului iugoslav din 1991. Autor: Dorin Lozovanu 1998.
16. Răspândirea românilor în Vojvodina, Banatul sârbesc, la nivel de localităţi (după datele
recensământului din 1991). Autor: Dorin Lozovanu, 1997.
17. Diviziunile teritorial administrative ale Serbiei la nivel de opštine pentru anul 2002. Autor:
Dorin Lozovanu, 2008.
18. Distribuţia românilor în Serbia, conform recensământului 1921, la nivel de opštine. Autor:
Dorin Lozovanu, 2008.
19. Distribuţia românilor în Serbia, conform recensământului 1948, la nivel de opštine şi
Distribuţia românilor în Serbia, conform estimărilor demografice 1948, la nivel de opštine. Autor: Dorin
Lozovanu, 2008.
20. Distribuţia românilor în Serbia, conform recensământului 1981, la nivel de opštine şi
Distribuţia românilor în Serbia, conform estimărilor demografice 1981, la nivel de opštine. Autor: Dorin
Lozovanu, 2008.
21. Distribuţia românilor în Serbia, conform recensământului 1991, la nivel de opštine şi
Distribuţia românilor în Serbia, conform estimărilor demografice 1991, la nivel de opštine. Autor: Dorin
Lozovanu, 2008.
22. Distribuţia românilor în Serbia, conform recensământului 2002, la nivel de opštine şi
Distribuţia românilor în Serbia, conform estimărilor demografice 2002, la nivel de opštine. Autor: Dorin
Lozovanu, 2008.
23. Numărul românilor pe opštine în Serbia, conform recensământului 1921 şi Numărul
românilor pe opštine în Serbia, conform estimărilor demografice 1921. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
24. Numărul românilor pe opštine în Serbia, conform recensământului 1948 şi şi Numărul
românilor pe opštine în Serbia conform estimărilor demografice 1948. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
25. Numărul românilor pe opštine în Serbia, conform recensământului 1981 şi Numărul
românilor pe opštine în Serbia, conform estimărilor demografice 1981. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
26. Numărul românilor pe opštine în Serbia, conform recensământului 1991 şi Numărul
românilor pe opštine în Serbia, conform estimărilor demografice 1991. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
27. Numărul românilor pe opštine în Serbia, conform recensământului 2002 şi Numărul
românilor pe opštine în Serbia, conform estimărilor demografice 2002. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
28. Ponderea românilor pe opštine în Serbia în % din totalul populaţiei conform
recensământului din 2002. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
29. Ponderea românilor pe opštine în Serbia în % din totalul populaţiei conform estimărilor
demografice din 2002. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
30. Localităţile cu populaţie românească din Vojvodina, conform datelor recensământului din
2002. Sursa: Recensământului Serbiei din 2002. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
31. Localităţile cu populaţie românească din Serbia de Est, conform datelor recensământului
din 2002. Sursa: Recensământului Serbiei din 2002. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
32. Localităţile cu populaţie românească (românofonă) din Vojvodina, conform caracterului
etnic majoritar (Estimări demografice ale situaţiei etnice reale). Sursa: Recensămintele Serbiei din 1921,
1948, 1971, 1991 şi 2002, estimări demografice, cercetări de teren. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
33. Localităţile cu populaţie românească (românofonă) din Serbia de Est, conform caracterului
etnic majoritar (Estimări demografice ale situaţiei etnice reale). Sursa: Recensămintele Serbiei din 1921,
1948, 1971, 1991 şi 2002, estimări demografice, cercetări de teren. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
34. Localităţile cu populaţie românească (românofonă) din Vojvodina, după tipul grupurilor
etnografice. Documentări şi cercetări pe teren 1995 – 2008. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. Surse
complementare: Cercetări M. Maluckov, G. Popi, R. Flora, B. Sikimić, S. Stamencović S. Kicosev ş. a.

62
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
35. Localităţile cu populaţie românească (românofonă) din Serbia de Est (Morava – Timoc),
după tipul grupurilor etnografice. Documentări şi cercetări pe teren 1995 – 2008. Autor: Dorin
Lozovanu, 2008. Surse complementare: Cercetări P. Durlić, S. Gacovic, B. Sikimić, S. Stamencović ş. a.
Bulgaria
36. Harta repartiţiei pe plase a românilor din Bulgaria (după recensământul bulgar din 1910 şi
N. Popp, din 1940). Autor: Dorin Lozovanu, 1997.
37. Românii dunăreni dintre Lom şi Iantra (Bulgaria), după N. Popp, recensămintele bulgare
până la 1995. Autor: Dorin Lozovanu, 1997.
38. Structura etnică şi densitatea populaţiei Bulgariei pe regiuni, conform recensământului din
2001. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
39. Distribuţia populaţiei româneşti în Bulgaria la nivel de regiuni (oblast), conform
recensământului populaţiei Bulgariei de la 01.03.2001. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
40. Distribuţia populaţiei româneşti în Bulgaria la nivel de regiuni (oblast), conform estimărilor
demografice pentru 2001. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
41. Distribuţia populaţiei româneşti (românofone) în Bulgaria la nivel de obştine (comune),
conform estimărilor demografice pentru 2007, în procente din totalul populaţiei. Autor: Dorin Lozovanu,
2008.
42. Localităţile cu populaţie românească (românofonă) din Bulgaria de nord-vest, conform
caracterului etnic majoritar (Estimări demografice ale situaţiei etnice reale). Sursa: Recensământul
populaţiei Bulgariei 2001, estimări demografice pentru 2007, cercetări de teren. Autor: Dorin Lozovanu,
2008.
43. Localităţile cu populaţie românească (românofonă) din Bulgaria de nord-est, conform
caracterului etnic majoritar (Estimări demografice ale situaţiei etnice reale). Sursa: Recensământul
populaţiei Bulgariei 2001, estimări demografice pentru 2007, cercetări de teren. Autor: Dorin Lozovanu,
2008.
44. Harta etnică a Bulgariei după Th. Bannwarth, Wien 1892
Croaţia, istrororomânii
45. Românii din Croaţia, după datele U.D.R.B.C. şi date neoficiale. Autor: Dorin Lozovanu,
1997.
46. Localităţi cu populaţie istroromână, după S. Puşcariu, 1926.
47. Răspândirea geografică actuală a Istroromânilor. Autor: Dorin Lozovanu, 1997.
Aromânii
48. Harta răspândirii grupurilor de aromâni şi a meglenoromânilor în peninsula Balcanică (după
Th. Capidan, N. Saramandu ş.a.). Autor: Dorin Lozovanu, 1998.
49. Harta etnografică a Macedoniei, după „Ethnographische Karte des Osmanische Reiches
Europäischen Theiles und von Griecheland”, de A. Boué (1847).
50. Harta etnografică a Macedoniei, după „Karte ethnographique de la Turquie d` Europe” de G.
Lejean (1861).
51. Harta etnografică a Macedoniei, după „Ethnographische übersicht des Europäischen
Orients” de H. Kiepert (1876).
52. Harta repartiţiei pe opštine a românilor din R. Macedonia (aromâni şi meglenoromâni).
Autor: Dorin Lozovanu, 1997.
53. Distribuţia aromânilor în Republica Macedonia pe unităţi administrative în 1921 (în mii).
Surse: Recensământul iugoslav din 1921, estimări demografice la nivel de localităţi. Autor: Dorin
Lozovanu, 2008.
54. Distribuţia aromânilor în Republica Macedonia pe unităţi administrative conform
recensământului în 1948 (în mii). Surse: Recensământul iugoslav din 1948. Autor: Dorin Lozovanu,
2008.
55. Distribuţia aromânilor în Republica Macedonia pe unităţi administrative conform estimărilor
demografice în 1948 (în mii). Surse: Estimări demografice la nivel de localităţi pentru 1948. Autor: Dorin
Lozovanu, 2008.
56. Distribuţia aromânilor în Republica Macedonia pe unităţi administrative conform
recensământului 2002 (în mii). Surse: Recensământul Republicii Macedonia din 2002. Autor: Dorin
Lozovanu, 2008.
57. Distribuţia aromânilor în Republica Macedonia pe unităţi administrative conform estimărilor
demografice 2002 (în mii). Surse: Recensământul Republicii Macedonia din 2002. Estimări demografice
la nivel de localităţi pentru 2002. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.

63
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
58. Localităţile cu populaţie aromână din Bulgaria de sud-vest (estimări demografice ale situaţiei
etnice reale pentru 2007). Autor Dorin Lozovanu, 2008.
59. Principalele localităţi cu aromâni din Rodopii Bulgariei (după R. Popescu şi T. Balkanski,
1995).
60. Harta etnică a Albaniei. Surse: Estimări demografice de Dh. Doca, A. Bërxoli, Th. Kahl şi D.
Lozovanu, datele recensământului din 2001. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
61. Distribuţia aromânilor pe districte în Albania. Estimări demografice de Dh. Doca, A. Bërxoli,
Th. Kahl şi D. Lozovanu, datele recensământului din 2001. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
62. Numărul aromânilor pe disctricte în Albania. Estimări demografice de Dh. Doca, A. Bërxoli,
Th. Kahl şi D. Lozovanu, datele recensământului din 2001. Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
63. Localităţile aromâne din Albania în jurul anului 1900, după A. Koukoudis, 1997
64. Distribuţia aromânilor în Grecia pe unităţi administrative (nomos) conform estimărilor
demografice pentru 2005 (în mii). Autor: Dorin Lozovanu, 2008.
65. Grupurile etnografice ale aromânilor. Estimări pentru secolul XVIII, după A. Koukoudis,
1997.
66. Localităţile aromâne din regiunea Pindului, Grecia, în jurul anului 1900 (după Asterios
Koukoudis, 1997).
67. Localităţile aromâne din regiunea Veria, Grecia, în perioada 1900 – 1912 (după Asterios
Koukoudis, 1997).
68. Localităţile aromâne din regiunea Tesaliei, Grecia, în perioada 1900 – 1912 (după Asterios
Koukoudis, 1997).
69. Răspândirea aromânilor moscopoleni după anii 1769 şi 1830. Autor: A. Koukoudis 1997.
70. Răspândirea aromânilor olimpioţi la 1900 – 1912. Autor: A. Koukoudis 1997.
Meglenoromânii
71. Răspândirea meglenoromânilor la 1900 – 1912. Autor: A. Koukoudis 1997.
72. Harta răspândirii meglenoromânilor din Grecia şi R. Macedonia (după anchetele efectuate în
1920 de către Th. Capidan). Autor: Dorin Lozovanu, 1997.
73. Harta răspândirii meglenoromânilor din Grecia şi R. Macedonia (după anchetele efectuate în
1984 de către P. Atanasov). Autor: Dorin Lozovanu, 1997.

Bibliografie selectivă:

1. Almanah macedo-român. Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992, (rom.).


2. Arginteanu, Ion, Istoria românilor macedoneni, Bucureşti, 1904, (rom.).
3. Armbruster, Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1993, (rom.).
4. Aromânii: istorie, limbă, destin, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996. (rom.).
5. Arumunët e Shqipërisë. Histori dhe dokumente figura të shquara. Ed. Arumunët e Shqipërisë.
Tirana, 2001, (alb.).
6. Atanasiu, A. D., Carte ethnographique des Macedo-Roumains (Koutzo-Valaques), Paris,
1919, (franc.).
7. Atanasov, Peter, „Meglenoromâna astăzi”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2002, (rom.).
8. Berciu-Drăghicescu, Adina, Românii din Balcani. Cultură şi spiritualitate, Editura Globus,
Bucureşti, 1996 (rom.)
9. Bibliografie Macedo-Română, Freiburg i. Br.1984.
10. Boga, L. T., Românii din Macedonia, Epir, Tesalia, Albania, Bulgaria şi Serbia (note
etnografice şi statistice), Tipografia “Vocea Poporului”, Bucureşti, 1913 (rom.)
11. Bucuţa, Emanoil, Românii din Bulgaria, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1927, (rom.)
12. Budiş, Monica, Comunitatea Românească de pe Valea Timocului Bulgăresc, Ed. Militară,
Bucureşti, 2001 (rom.)
13. Bujduveanu, Tănase, Romanitatea Balcanică şi Civilizaţia Aromânilor, Ed. Cartea Aromână,
Constanţa 1997 (rom.)
14. Burada, Teodor T., Cercetări despre şcoalele românesci în Turcia, Bucuresci, 1890 (rom.)
15. Bёrxoli, Argile, Minoritetet nё Shqipёrise, Tiranё, 2005 (alb.)
16. Bёrxolli, Arqile, Atlasi i Shqipёrisё. Atlasi Gjeografik i Popullsisё sё Shqipёrisё, Tiranё, 2003
(alb.)
17. Cadrilaterul 1913-1938, Tiparul “Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1938 (rom.)

64
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
18. Cândroveanu, Hristu, Aromânii ieri şi azi, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995. (rom.)
19. Capidan, Theodor, Aromânii. Dialectul aromân, Editura Academiei, Bucureşti, 1932 (rom.)
20. Capidan, Theodor, Les Macedoroumains. Esquisse historique et descriptive des population
roumaines de la Peninsule Balcanique, Bucureşti, 1937 (franc.)
21. Capidan, Theodor, Meglenoromânii. Istoria şi graiul lor, vol. I-III, Editura Academiei,
Bucureşti, 1925 (rom.)
22. Capidan, Theodor, Românii nomazi. Studiu din viaţa românilor din sudul Peninsulei
Balcanice, Cluj, 1926 (rom.)
23. Carageani, Gheorghe, Studii Aromâne, Editura Fundaţie Culturale Române, Bucureşti, 1999
(rom.)
24. Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Compendiu de dialectologie română (nord şi sud-dunăreană),
Bucureşti, 1975 (rom.)
25. Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Dialectologie română, E.D.P., Bucureşti, 1977 (rom.)
26. Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Dodecalog al Aromânilor, Ed. „Sammarina”, Constanţa, 1996.
(rom/franc/eng)
27. Cardula, Toma, Etnogheneza a Armânjlor shi rolja a lor tu istorie,Ed. Sutsata a Armânjlor
„Nicola Batsari”, Crushuva, 2003 (arom.)
28. Colimitra, Constantin, Fărşeroţii, 1986 (rom.)
29. Constante, C., Despre români, Bucureşti, 1934, (rom.)
30. Constantinescu, N., Chestiunea Timoceană, Bucureşti, 1941, (rom.)
31. Coteanu, Ion, Cum dispare o limbă (istroromâna), Bucureşti, 1957, (rom.)
32. Coteanu, Ion, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1957, (rom.)
33. Cuşa, Nicolae, Macedoromânii pe văile istoriei, Editura Europolis, Constanţa, 1990 (rom.)
34. Densuşianu, Nicolae, Dacia preistorică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986 (rom.).
35. Densuşianu, Ovid, Istoria limbii române, Bucureşti, 1961, (rom.)
36. Despre vechimea şi continuitatea românilor, Editura Militară, Bucureşti, 1989, (rom.)
37. Dima, Nicholas, Romanian Minorities in South-East Europe, Institutul Român de Cercetări,
Freiburg, 1977/1978, (engl.)
38. Dogaru, Mircea, Zbuchea, Gheorghe, O Istorie a Românilor de Pretutindeni, Ed. DC
Promotion, Bucureşti, 2004, (rom.)
39. Dragić, Dragomir, Istraživanje zaturene istine o vlasima, Forum za kulturu vlaha, Bor. 2004,
(srb.)
40. Dragomir, Silviu, Vlahii şi Morlacii. Studii din istoria românismului balcanic, Cluj, 1924,
(rom.)
41. Feresini, Nerina Il Comune istro-romeno di Valdarsa. Ed. Italo Svevo. Trieste, 1996, (ital.)
42. Filipescu, Teodor, Românii din Bosnia. Ed. Calendarul Minervei, Bucureşti, 1907, (rom.)
43. Filipi, Goran, Buršić-Giudici, Barbara, Istriotski lingvistički Atlas / Atlante linguistico istrioto,
Pula, 1998, (croată / italiană)
44. Formarea limbii şi a poporului român. Apariţia primelor state feudale pe teritoriul ţării
noastre, Editura Politică, Bucureşti, 1962 (rom.)
45. Georgevici, R., Tihomir, Dr., Printre Românii noştri note de călătorie, / Кроз наше Румуне,
Bor. 2004 (rom. / srb.)
46. Hagigogu, Sterie, Noe, Constantin, Muşi Vasile. Colonizarea Macedoromânilor în Cadrilater,
Ed. Etnologică, Bucureşti, 2005 (rom.)
47. Hagi-Gogu, T., Romanus şi Valachus sau ce este romanus, roman, român, aromân, valah şi
vlah, Bucureşti, 1939 (rom.)
48. Ionescu, Eugen, Cauza Românească în Turcia Europeană şi Conflictul cu Grecia. Tipografia
“Gutenberg”, Bucureşti, 1906. (rom.)
49. Kahl, Thede, Ethnizität und räumliche Vereilung der Aromunen in Südosteuropa, Editura
Institut für Geographie der Westfälischen Wilhelms-Universität, Münster, 1999. (germ.)
50. Kahl, Thede, Istoria aromânilor. Ed. Tritonic, Bucureşti 2006 (rom.)
51. Karastoianov, Stefan, Makedonia. Etnografska Karakteristika, Editura Voeni jurnal, Sofia,
1995 (bulg.)
52. Koukoudis, Asterios, The Vlachs: Metropolis and Diaspora. Ed. Zitros, Thessaloniki, 2003
(eng.)
53. Kovačec, August, Descrierea istroromânei actuale, Bucureşti, 1971 (rom.)

65
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
54. Kyçyku, Kopi, Aromânii în Optica Albano – Română, Ed. Fundaţia culturală aromână ”Sfînta
Ana”, Bucureşti, 2004 (rom.)
55. Maiorescu, Ioan, Itinerar în Istria şi Vocabular istriano-român, Bucureşti, 1900 (rom.)
56. Manciulea, Ştefan, Graniţa de Vest, Editura ”Gutinul” S.R.L. Baia Mare, 1994 (rom.)
57. Matei, Horia C., Neguţ, S., Nicolae, I., Şteflea, N., Statele lumii. Mică enciclopedie, Editura
Rombay, Bucureşti, 1993 (rom.)
58. Maxim, Iancu, Etnogeneza românilor şi a altor popoare europene privită prin prisma
geografiei istorice, Editura Moldova, Iaşi, 1995 (rom.)
59. Mărturii despre românii din Timocul Sârbesc / Svedočanstva o Rumunima iz Srpskog Timoka,
Craiova, 2005 (rom. / srb.)
60. Mihăescu, H., La romanité dans le Sud-Est de l-Europe, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1993, (franc.)
61. Mihăilescu, Vintilă, Excursia societăţii regale române de Geografie prin Iugoslavia şi
Albania (20 aprilie-3 mai 1938), Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1940. (rom.)
62. Murgoci, G., Ţara nouă. Dobrogea sudică şi Deliormanul, Editura Minerva, Bucureşti, 1913.
(rom.)
63. Murnu, George, Vlahia Mare (Istoria românilor din Pind), Bucureşti, 1913 (rom.)
64. Nestorescu, Virgil, Românii Timoceni din Bulgaria, Ed. Fundaţiei culturale Române,
Bucureşti, 1996 (rom.)
65. Panaitescu, Em., Prin satele românilor din Istria, Tiparul Ardealul, Cluj, 1931 (rom.)
66. Papahagi, Nicolas, Les roumains de Turquie, Bucureşti, 1905 (franc.)
67. Papahagi, Tache, Aromânii din Albania, Bucureşti, 1920 (rom.)
68. Papahagi, Valeriu, Aromânii moscopoleni, Bucureşti, 1935 (rom.)
69. Papanace, Constantin, Fermentul aromân (macedo-român) în sud-estul Europei, Editura
Fundaţiei “Andrei Şaguna”, Constanţa, 1995. (rom.)
70. Papanace, Constantin, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Editura
Brumar, Timişoara, 1995 (rom.)
71. Passarowitz, Nicopole şi Svistu, Dunonia, Sacra Tribalia, Editura Erasmus, Bucureşti, 1994
(rom.)
72. Petrović, Dragoljub, Iredenta fašističke Rumunije u Severoistočnoj Srbiji 1941-1944, Beograd,
1966 (srb.)
73. Peyfuss, Max Demeter, Chestiunea aromânească, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994
(rom.)
74. Philippide, Alexandru, Originea aromânilor, Iaşi, 1927 (rom.)
75. Popescu, Radu, Balkanski, Todor, Aromânii din rodopii Bulgariei şi graiul lor / Арумъните
от българските родопи и техният говор, Ed. Beladi, Craiova, 1995 (rom./ bulg.)
76. Popescu-Spineni, Marin, Românii din Balcani, Editura Tiparul Universitar, Bucureşti, 1941
(rom.)
77. Popi, Gligor, Românii din Banatul Sârbes (1941-1996), Ed.Libertatea, Panciova, 1998 (rom.)
78. Popi, Gligor, Românii din Banatul sârbesc, Editura Libertatea Panciova / Editura Fundaşiei
Culturale Române, Bucureşti, 1993 (rom.)
79. Popnicola, Nico, Protili avdzati zboară shi scrieri pi Armâneashti/Првите слушнати
зборови и пишувања на влашки. Ed. Ligă Mundială a Armănjlor, Bituli, 2004 (arom. / maced.)
80. Popovici, Josif, Dialectele romîne din Istria, Halle, 1909 (rom.)
81. Puşcariu, Sextil, Studii istroromâne, în colaborare cu M.Bartoli, A. Beluluovici şi A. Byhan,
vol. I, II: Întroducere, gramatică, caracterizarea dialectului istroromân, Bucureşti, 1926 (rom.)
82. Revista “Zborlu a Nostru”, redactor Vasile G. Barba, Freiburg im Br., 1998 – 2005.
83. Revista „Scrisore către fraţ Rumer”, redactor Emil Petru Raţiu, Roma, anii 1996-2002
(istroromână)
84. Românii de la Sud de Dunăre. Documente, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1997
(rom.)
85. Românii din afara graniţelor ţării, Coordonate istorice şi naţionale în cadrul european, Casa
editorială Demiurg, Iaşi, 2007 (rom.)
86. Românii din Afara Graniţelor Ţării. Evoluţie istorica şi situaţie prezentă în perspectiva
integrării României în Uniunea Europeană, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2006 (rom.)
87. Românii din nord-estul Serbiei (Valea Timocului), Ed. Şcoala vremii, Arad, 2007 (rom.)
88. Romanski, St., Macedoromânii, Editura Dimândarea părntească, Bucureşti, 1996 (rom.)

66
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
89. Rosetti, Alexandru, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII, Bucureşti,
1978 (rom.)
90. Russu, Valeriu, ş.a., Tratat de dialectologie românească, Craiova, 1984 (rom.)
91. Saramandu, Nicolae, Harta graiurilor aromâne şi meglenoromâne in Peninsula Balcanică, în
„Studii şi cercetări lingvistice”, anul XXXIX, Bucureşti, 1988 (rom.)
92. Sârbu, Richard, Frăţilă, Vasile, Dialectul istroromân. Texte şi glosar, Editura Amacord,
Timişoara, 1998 (rom.)
93. Scărlătoiu, Elena, Istroromânii şi Istroromâna. Relaţii lingvistice cu slavii de sud:Cuvinte de
origine veche slavă, Ed. Staff, Bucureşti, 1998 (rom.)
94. Simovski, Todor, The inhabited places of the Aegean Mecedonia / Населените места во
Егеjска Македониjа, Scopje, 1998 (maced./eng.)
95. Spaţiul istoric şi etnic românesc, Editura Militară, Bucureşti, 1993 (rom.)
96. Spinei, Victor, Ultimele valuri migratoare de la nordul Mării Negre şi al Dunării de Jos,
Editura Helios, Iaşi, 1996 (rom.)
97. Stefanoski, C. B., Geneza limbii aromâne-macedonene, Editura Mirton, Timişoara, 1995.
(rom.)
98. Ştefănescu, Constantin Mircea, Populaţia şi habitatul românesc în Balcani, Editura Carro,
Bucureşti, 1997 (rom.)
99. The Serbian Question in the Balkans (Geographical and Historical aspects), Faculty of
Geography, University of Belgrade, 1995. (engl.).
100. Timoc, Cristea Sandu, Tragedia românilor de peste hotare (9-13 milioane), Editura Astra
Română, Timişoara, 1996; 1994. (rom.).
101. Tratat de Dialectologie Română, coordonator Valeriu Rusu, Craiova, 1984 (capitolul
Istroromâna de Kovačec August, p. 550-591) (rom)
102. Ţîrcomnicu, Emil, Identitate Românească Sud-Dunăreană, Aromânii din Dobrogea. Ed.
Etnologică, Bucureşti, 2004 (rom.)
103. Ţîrcomnicu, Emil, Meglenoromânii. Destin istoric şi cultural, Ed. Etnologica, 2004 (rom.)
104. Ţîrcomnicu, Emil, Wisoşenschi Iulia, Românii de la sud de Dunăre Macedoromânii,
Obiceiuri tradiţionale de nuntă, Studiu istoric şi etnologic. Ed. Ziua, Bucureşti, 2003 (rom.)
105. Vâlsan, G., Românii şi popoarele Balcanice, Bucureşti, 1913 (rom.)
106. Wace, Thompson, The Nomads of the Balkans, Cambridge, 1913 (eng.)
107. Weigand, Gustav, Etnographie von Makedonien. Geschichtlich-nacionaler, sprachlich-
statistischer Teil, Leipzig, 1924 (germ.)
108. Weigand, Gustav, Vlacho-Meglen. Eine ethnographisch-philologische untersuchung,
Leipzig, 1891 (germ.)
109. Wolf, Josef, Entwicklung der ethnischen Struktur des Banats 1890 – 1992. Development of
Ethnic Structure in the Banat 1890 – 1992. OSI, Wien, 2004 (germ. / eng.)
110. Zbuchea, Georghe, Dobre, Cezar, Românii Timoceni, Ed. DC Promotions, Bucureşti, 2005
(rom.)
111. Zbuchea, Gheorghe, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică (sec. XVIII-XIX)
Editura Bucureştilor, Bucureşti, 1999. (rom.)
112. Κουκουδις, Αστεριος, Οι Βεργιανοι Βλαχοι καε Οι Αρβανιτοβλαχοι Της Κεντρικης
Μακεδονιας, Ed. Ekdosis Zitros, Thessaloniki, 2001 (greaca)
113. Κουκουδις, Αστεριος, Οι Ολημπιοι Βλαχοι καε τα Βλαχομογλενα, Ed. Ekdosis Zitros,
Thessaloniki, 2001 (greaca)
114. Σταματελατος Μιχαηλ, Φωτεινη Βαμβα-Σταματελατου, „Ελληνικη Γεογραφικη
Εγκυκλοπαιδεια Αθηνα”, 1997 (greaca)
115. Бањаши на Балкану. Идентитет Етничке Заједнице. Уредник Биљана Сикимић,
Балканолошки Институт САНУ, Београд 2005 (srb.)
116. Весић, Миладин, Становништво и миграције у источној Србији, Београд, 1978 (srb.)
117. Етнологија на Македонците, Македонска Академија на Науките и Уметностите,
Скопје, 1996 (maced.)
118. Жикић, Александар, Насеља и демографска обележја Неготинские Крајине, Beograd,
1997 (srb.)
119. Жикић, Александар, Становнишство Тимочке Крајине у 19. и 20. веку, -Демографска
обележја и процеси- Beograd, 2005 (srb.)
120. Кънчов, В., Македония. Етнография и статистика, София, 1900 (bulg.)

67
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
121. Савић Олга, Градови и мања средишта источне Србије, Београд, 1977 (srb.)
122. Симић, Василије, Изградња Mајданпека и његово насељавање 1849-1857, Бор.1982
(srb.)
123. Симовски, Тодор, Населените Места Во Егеjска Македонија, Скопjе, 1978 (maced.)
124. Стаменковић, Србољуб, Географска Енциклопедија Насеља Србије. Војводина.
Географски Факултет Универзитета у Београду, 2005 (srb.)
125. Стојанчевић, Видосава, Етно историјски процеси у источној Србији у 19 веку,
Неготин, 2003 (srb.)
126. Цвиjић, Јован, Антропогеографски и етнографски списи, Beograd, 2000 (srb.)
127. Цвиjић, Јован, Балканско полуострво, Beograd, 2000 (srb.)

Lucrări publicate Dorin Lozovanu:

1. „Românii din Peninsula Balcanică”, în GEEA, Revista studenţilor geografi din România, Nr. 2,
Iaşi 1996
2. „O expediţie la Românii din Peninsula Balcanică”, în Dimândarea, Anul 4, Nr. 1 (13),
Bucureşti 1997
3. „Un posibil pod a lui Traian către Românii de peste Dunăre”, în Revista Română, Anul III, Nr.
1 (6), Iaşi 1997
4. „Grupurile de Români din Nordul Croaţiei”, în Revista Română, Anul III, Nr. 5 (10), Iaşi 1997
5. „Conflictul din Afganistan”, în GEEA, Revista studenţilor geografi din România, Nr. 3, Iaşi
1997
6. „Turismul în Tunisia”, în GEEA, Revista studenţilor geografi din România, Nr. 3, Iaşi 1997
7. „Răspîndirea actuală a Românilor în Peninsula Balcanică”, în Timpul – Време, Nr. 7, Vidin
1998
8. „ Românii din Banatul iugoslav: o vizită de neuitat”, în Foaia Sân-Mihaiului, Nr. 10, Lokve
1998
9. „Balta- oraşul unde românii nu au spus niciodată bună ziua pe ruseşte”, în Revista Română, Nr.
3 (13), Iaşi 1998
10. „Răspîndirea şi situaţia actuală a Meglenoromânilor”, în Revista Română, Nr. 4 (14), Iaşi
1998
11. „Factorii etnic şi confesional în declanşarea conflictelor”, în Sesiunea Anuală de Comunicări
Ştiinţifice, ediţia IX, Universitatea „Petre Andrei”, Iaşi 1999
12. „Tragedia iugoslavă”, în Revista Libertatea, Nr. 21 (2977), Pancevo 1999
13. „Românii din Vojvodina: aspecte geografice, origine, istorie”, în Revista Română, Nr. 1-2
(15-16), Iaşi 1999
14. „Românii din Vojvodina: număr, aspecte demografice, lingvistice şi culturale” în Revista
Română, Nr. 3 (17), Iaşi 1999
15. „The ethnic-geographical characterization of the Balcanic Peninsula”, în volumul „Changin
Europe: Transformations in Culture and Nature”, Nordia Tiedonantoja, Oulu 1999
16. „Comparative aspects in the domain of education from the Republic of Moldova before and
over 1991”, în volumul „Changin Europe: Transformations in Culture and Nature”, Nordia Tiedonantoja,
Oulu 1999
17. „Geography of menthalities in Europe”, în EGEA Magazine, Utrecht 1999
18. „The impact of industrialization on ethnical processes of indigenous nations from Northern
Europe and Russian Federation”, în CAES Proceedings, Lulea 2001
19. „Ethnisches Bewusstsein in Mittel- und Südosteuropa um 2000. Ethnic Consciousness in
Central and South east Europe around 2000.”, volum şi hartă, Jordan, P, Kocsis, K, Eberhardt, P,
Lozovanu, D, Mironjuk, V, Partl, F, Šablij, O., Österreichisches Ost- und Südosteuropa Institut, Wien
2006
20. „Les Roumains de Serbie. Aspects ethno-démographiques et identitaires”, în Pontes. Review
of South-East European Studies, volum 3, Chişinău 2006-2007
21. „Ethnohistoric and ethnogeographic characterization of the population of Moldova.
Етноисторијске и етногеографске карактеристике становништва Молдавије“, în volumul
Demography – Демографија, vol. IV, Beograd 2007

68
Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu
22. “Etnoistorie şi Etnodemografie Balcanică” paginile 3-73 din volumul: Lozovanu, Dorin,
Caşu, Igor, Josanu, Yuri “Europa de Sud-Est: etnogeneza popoarelor, ideea europeana şi sisteme
politice”, editura CE USM, Chişinău 2008
23. „Ethnic Consciousness in the Republic of Moldova”, volum şi hartă, Jordan, P, Kahl, T,
Lozovanu, D, Österreichisches Ost- und Südosteuropa Institut, Wien 2008
24. „Românii / Moldovenii conform recensămintelor din Republica Moldova şi Ucraina: aspecte
etnodemografice” în volumul Românii din afara graniţelor ţării, Editura Demiurg, Iaşi 2008
25. „Românii din Serbia” în volumul Românii din afara graniţelor ţării, Editura Demiurg, Iaşi
2008
26. „Românii din Bulgaria” în volumul Românii din afara graniţelor ţării, Editura Demiurg, Iaşi
2008
27. „Interferenţe etnografice la frontiera greco-albaneză”, în Anuarul Muzeului de Etnografie şi
Istorie Naturală, Editura Cartdidact, Chişinău 2008
28. „Aromânii: răspândire actuală”, în Anuarul Muzeului de Etnografie şi Istorie Naturală,
Editura Cartdidact, Chişinău 2008.

69