Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Autorii citati invoca pe Iahve din Vechiul Testament care interzice chipul cioplit
prin care libertatea sa absoluta ar fi fost limitata in timp si spatiu. El se reveleaza
ca o fiinta personala, transcendentala pe care nu o putem intelege, ci doar sesiza
in lucrurile ce-L ascund. Aceasta idee pare interesanta si ea ar putea naste o
intreaga directie in legatura cu modul in care Dumnezeu ni se reveleaza ca
absolut. Printre teologii cei mai interesanti sub aspectul efortului de a pune de
acord revelatia cu imaginea lumii moderne este Karl Heim care gandeste lumea
ca pe o structura de spatii adica de sfere distincte, intrepatrunse, dar fara a-si
pierde identitatea - si care se gasesc intr-un raport "in care o realitate se
orienteaza spre ... subiectul care o contempla". In felul acesta, sferele sunt
supuse unei legi fundamentale a polaritatii. Sub guvernarea acestei legi intra
toata lumea" obiectelor cu dimensiuni spatiale si temporale, aceasta lume a lui
"Tu" si "Eu". Superior acestor sfere se gaseste "spatiul suprapolar" al lui
Dumnezeu. Aporiile din spatiul real inferior cunosc o rezolvare gradata, solutia
aporiilor fundamentale gasindu-se in spatiul suprapolar divin. In acest mod,
unitatea realului se constituie prin intalnirea spatiilor polare cu cel suprapolar;
aceasta imagine dinamica a lumii gandita de Karl Heim, cu sferele sale distincte
si orientate polar spre spatiul divin suprapolar, in care se reflecta si-si
solutioneaza aporiile lor, urmareste sa faca din Revelatia divina un spatiu care
poate fi gandit si inteles cu ratiunea. El contesta ca certitudinea credintei poate fi
fondata subiectiv sau obiectiv; ea este ancorata, in acest spatiu divin care
precede orice subiectivitate sau obiectivitate. Foarte greu de urmarit si de
inteles, Heim intra imediat in conflict cu majoritatea teologilor dintre cele
doua razboaie si chiar cu cei din prezent. Socotim ca acest conflict este nascut
mai curand din faptul ca, in toata aceasta perioada, gandirea filozofica este
dominata de conceptia lui Heidegger si Jaspers care contesta stiinteiposibilitatea
de a ne forma o imagine a lumii (Weltbild), limitele epistemologice pe care ea le
atinge fiind cele ale unei orientari in realitate (Weltorientierung). Si aceasta
pentru ca, dupa cei doi mari filosofi existentialisti, esenta realitatii este situata
dincolo de orizonturile stiintei. Dealtfel, in teologia protestanta K. Heim este
singurul care se ocupa de raportul dintre credinta crestina si stiintele moderne
contemporane, concepand un sistem cosmologic propriu. Din acest punct de
vedere, noi l-am incadrat in curentul "Teologia creatiei" - in care sunt deocamdata
incadrati unii ganditori catolici care au incercat sa puna de acord revelatia
crestina cu imaginea stiintifica a lumiimoderne si al carui reprezentant de frunte
este T. de Chardin.
Emil Brunner, care a dat stiintei teologice o turnura noua in protestantism, isi
stabileste teologia sa pe Cuvantul lui Dumnezeu si pe Revelatie, adica pe niste
criterii obiective, deoarece, incepand cu Schleiermacher, protestantismul se
stabilise mai ales pe sentimentul religios intern al credinciosului. Teologia lui
Brunner afirma ca in afara Revelatiei, Dumnezeu nu poate fi inteles. In
intelegerea aceasta, ratiunea nu se opune Revelatiei, caci ea este chipul si
asemanarea lui Dumnezeu in om. Cum ratiunea nu este ceva in sine, ci doar o
relatie, ea nu-si poate indeplini functia decat in raport de "TU" divin. Totusi
ratiunea ne ajuta sa cunoastem numai pe Dumnzeul legii care este - oarecum un Dumnezeu nedeterminat. Dumnezeul credintei insai este personal,
este Dumnezeul iubirii si al harului. Prin ratiune noi ne insusim revelatia ca pe o
vita de vie, turma etc. sunt imagini prin care Iisus a vizat mantuirea generala.
Caracterul istoric al Revelatiei reiese din actiunea divina in lume, prin care viata
catorva barbati este in asa fel lucrata, incat prin ei se opereaza asupra destinului
tuturor. Prin Iisus Hristos, Dumnezeu iese "din Sine", dar fara a se parasi, intra in
istoria noastra si ne face participanti la viata, bucuria, nemurirea si slava Sa.
Congar face aluzie la acea indumnezeire de care vorbeste intreaga teologie
patristica, incepand cu Sfantul Atanasie cel Mare si Chiril al Alexandriei. El
opteaza pentru Dumnezeul viu al Revelatiei, deoarece, Dumnezeul nemiscat
tomist nu mai corespunde tabloului general pe care noi il avem despre lume, pe
de o parte, si despre Dumnezeu, in viziunea imparatiei sale, pe de alta parte.
Intre aceste pozitii, Constitutia Dei Verbum vine cu precizari, nu numai in privinta
Revelatiei, ci chiar si a rolului magisteriului si al poporului lui Dumnezeu. Un
anumit empirism guverneaza conceptia despre Revelatie, deoarece se pune un
accent deosebit pe Revelatia prin acte, precizand raportul dialectic dintre actul
revelator si cuvintele care-l succed si-l explica. Toate adevarurile biblice sunt
mantuitoare, in Iisus implinindu-se si cantitativ si calitativ Revelatia. Spre
deosebire de atitudinea generala posttridentina a catolicismului, se admite
o progresie dogmatica, dar se sanctioneaza in continuare tendintele moderniste
ai caror exponenti au fost Blondel, Loisy, Laberthoniere, Schell, Tyrell etc, care
afirmasera o anumita invechire a Revelatiei si a adevarurilor ei. Asa cum
mentioneaza P. C. Prof. Dr. P. Rezus, pericolul sta deloc "in invechirea" asa-zisa a
teologiei, ci in indraznelile inovatoare ale unor teologi care depreciaza astfel
adevarurile eterne ale Revelatiei divine. In privinta neconcordantei gramaticale
sau stiintifice din Biblie, mentionam remarca facuta de P- C. Pr. Prof. P. Rezus in
articolul Constitutia "Dei Verbum", p. 372-373.
Pozitia ortodoxiei in problema Revelatiei divine se mentine pe linia stabilita
de Sfintii Apostoli si de Sfintii Parinti. In ceea ce priveste modalitatea Revelatiei,
ortodoxia admite cele trei cai: actele, cuvintele si imaginile, care-si au rolul lor
intr-o conexiune inextricabila, incat nu putem acorda prioritate unora si sa
neglijam pe altele.
"Un limbaj teologic care, din dorinta de a adapta crestinismul n-ar mai exprima
continutul actelor revelatiei, n-ar mai fi un limbaj teologic crestin".
Slujirea si aspectele ei. - Fara indoiala ca din modul in care confesiunile
crestine au inteles si au pastrat Revelatia divina a decurs si pozitia lor fata
de Dumnezeu si fata de lume. O inclinatie excesiva catre istoricitatea Revelatiei si
catre acomodarea ei la progresul tehnic si stiintific duce la uitarea divinului din
Revelatie, pe cand pozitia contrara duce automat la dispretul istoriei si la
pierderea functiei sociale esentiale a Bisericii care este slujirea in lume. Notiunea
de slujire este reconsiderata sub aspectele ei ecleziologice, ea fiind, pe linie
doctrinara, continuarea in plan uman, a slujirii lui Iisus Hristos.
Textul de baza este cel din Ioan XII, 14-15 "Daca Eu, Domnul si invatatorul vostru
v-am spalat voua picioarele si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unul
altuia. Caci v-am dat voua pilda ca, precum v-am facut Eu, sa faceti si voi".
"Intrucat nu ati facut unuia dintre acestia prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut"
(Matei XXV, 45).
Pe linia acestei slujiri, care incepe cu kenoza lui Iisus, se cadreaza toata predica
siactivitatea apostolica exprimata atat de convingator de Sfantul Apostol Pavel:
"slujiti-va prin iubire unii pe altii" (Gal. V, 13) si in alta parte: "Tuturor m-am facut
toate, ca in orice chip sa mantuiesc macar pe unii" (I Cor. IX, 22), sau Sfantul
Petru: "Daca slujeste cineva, slujba lui sa fie ca din puterea pe care o da
Dumnezeu, pentru ca intru toate Dumnezeu sa se mareasca prin Iisus Hristos" (I
Petru IV, 11).
Sfintii Parinti acordau aceeasi grija credintei ca si slujirii: "In ochii mei, nimic nu
este mai frumos decat slujirea ... Eu sunt onorat de a fi slujitorul dragostei
voastre in acest moment aceasta slujire ma duce la imparatia cerurilor daca o
implinesc exact "va spune Sfantul Ioan Gura de Aur (Deuxieme Homelie sur les
chan-gements des noms, tome V Paris, 1866, p. 177-178), iar, in alta omilie:
"Mantaua pe care o pastrezi in dulapul tau e a celui gol ... tu savarsesti tot atatea
nedreptati cati oameni sunt carora le-ai putea darui".
Privita deci sub aspectul genuin al invataturii crestine, slujirea nu constituie
nicidecum o descoperire a timpurilor noastre si nici macar o redescoperire
practica pentru Ortodoxie, care a fost din totdeauna pe limita slujirii, in cadrul
"iconomiei" lui Iisus Hristos s-au evidentiat trei momente principale care
determina substanta si dimensiunea slujirii crestine: recapitularea, adica procesul
de restaurare al tuturor in si prin tine, instituirea slujirii si trimiterea la slujire a
Apostolilor, care da Bisericii starea ei de "trimisa in lume", de "comunitate
slujitoare, in perioada istorica, preeshatologica".
In chestiunea slujirii, teologii si moralistii occidentali socotesc drept foarte
necesar sa faca o revolutie in limbaj asa cum incearca sa faca Albert Dondeyne.
D. Bonhoeffer, in teologia sa asupra slujirii, afirma ca se sprijina pe analogia
relationis, adica pe analogia omului cu Dumnezeu pe baza insusirii fundamentale
care este libertatea, punand un accent deosebit pe aceasta libertate speciala,
numita de el "a fi liber pentru", adica o disponibilitate afectiva prin care omul se
uneste cu Dumnezeu prin iubire reciproca si cu semenul sau, dupa modelul iubirii
cu Dumnezeu. Este vorba aici de o transfigurare a societatii umane asa cum
afirmase N. Berdiaeff, care punea si el la baza, teologiei sale tot libertatea: "Calea
eliberarii definitive a omului, a implinirii vocatiei sale, este calea care duce
la imparatia lui Dumnezeu, care nu este numai cea a cerurilor, ci totodata si cea
a pamantului si a universului transfigurat".
Pentru Bonhoeffer, slujirea e o trasatura esentiala a Bisericii, tocmai prin rolul ei
de mijlocitor si din ideea de responsabilitate a fiecarui crestin, pentru toti, ideecare, de altfel, fusese mai intai expusa de Jakob Bohme: "Pacatele marinarului
necunoscut, pentru care se face rugaciunea colectiva a Bisericii, ma intristeaza
tot asa de mult ca si cele ale celui mai apropiat prieten; pentru ca baza acestei
mantuiri este recunoasterea propriei noastre responsabilitati fata de vina lumii
sau - ceea ce inseamna acelasi lucru - a propriei noastre vinovatii in moartea lui
Biserica slujeste-n mod egal tuturor oamenilor, Prea Fericirea Sa largeste cercul
slujirii de la national la uman, dincolo de nationalitate, de rasa, de culoare,
aspectul cel mai general fiind slujirea pacii, intr-o epoca in care civilizatia tehnica
a creat arme inspaimantatoare de distrugere : "... ne vom face datoria pentru
intronarea pacii in lume, pentru pretuirea omului, de oriunde ar fi el, de orice
culoare si de orice credinta...".
Prea Fericirea Sa conformeaza slujirea celor doua aspecte ale pietatii, cum spuneSfantul Chiril al Ierusalimului: credinta si faptele bune".
Daca Apostolatul Social marcheaza preocuparea permanenta si constanta pentru
iubire si implicatiile ei in lumea contemporana a Bisericii Ortodoxe Romane prin
Intaistatatorul ei, nici ceilalti teologi romani nu au neglijat acest aspect. Unul
dintre primele articole publicate in revistele teologice romanesti este cel al P. C.
Pr. prof Dr.Petru Rezus intitulat rolul social si misionar al Bisericii Ortodoxe
Romane, care vorbeste despre dimensiunea slujirii ca o porunca divina, aratand si
domeniul la care aceasta slujire se refera -: "Biserica Ortodoxa ca institutie
compusa din. oameni si pentru oameni, a lucrat nu numai pentru mantuirea lor
sufleteasca, ci si pentru bunastarea lor temporala, terestra. Marile binefaceri pe
care le-a realizat Biserica aici, pe pamant, se pot imparti, dupa cum se refera, la
individ, la familie, la societate, la umanitate".
Ulterior autorul revine la problema slujirii pe care o preia in conditiile evolutiei
sociale si tehnice moderne in diferite articole, ca de exemplu: Slujirea ca functieesentiala a Bisericii. Ideea de baza a articolului este permanenta slujirii in
Biserica Ortodoxa - avandu-si temeiul initial in slujirea lui Hristos, fara a pierde
niciodata din vedere valoarea eshatologica a slujirii si Biserica Sfanta, ca spatiu al
mantuirii: "Daca Biserica n-ar fi avut inaintea sa aceasta slujire, iar toti
credinciosii n-ar fi trebuit sa realizeze mantuirea lor subiectiva in Hristos,
Mantuitorul n-ar mai fi intemeiat Biserica si atunci invatatura Sa ar fi fost ca
oricare alta".
Dintre articolele P. C. Pr. Prof. D. Staniloae, in afara de cele deja citate, ne-am
oprit la Servire si proexistenta, si in care se face o ampla discutie asupra slujirii, a
aspectelor ei in lumea contemporana. Aspectul servirii a dus la revolutionarea si
reconsiderarea unei serii intregi de termeni. Astfel, astazi, tipul de erou nu mai
este cavalerul medieval "fara frica si fara pata", ci omul care prin staruinta si
jertfa pilduitoare sporeste binele comun. In acest context, servirea Bisericii
inseamna participarea la dezvoltarea umanitatii. In acelasi sens se exprima si
I.P.S.S. Mitropolit Mladin Nicolae in Innoirea teologiei ca si P. C Prof. Isidor Todoran
in articolul Credinta si tehnica.
Din cele expuse in prezentul articol se evidentiaza ideea unei stranse corelatii
dintre modul in care Bisericile concep Revelatia si slujirea. O dezbracare a
invataturii crestine de divin si miraculos duce la desfiintarea Bisericii ca
Biserica asa cum a fondat-o Iisus. Ca organism religios, Biserica a fost infiintata
de Iisus si ea este spatiul mantuirii subiective. Prin insusirea ei de a exista in
istorie, Biserica este o comunitatecare tinde spre depasirea sa spatiala, ingloband
pe cale sociala si de slujire pe toti oamenii, indiferent de nationalitate, rasa,