Pre Zen Tare Curs Evaluare 2

EVALUAREA
PATRIMONIULUI.
CONCEPT, ROL,
STRUCTURĂ
1.1Concepţii privind evaluarea
Dicţionarul explicativ al limbii române

atribuie noţiunii de „evaluare” sensul
general de a stabili preţul, a calcula, a
estima, a măsura, a cântări, etc.
Aceeaşi semnificaţie o regăsim atribuită
evaluării şi de dicţionarul Petit Larousse.
Conform Standardelor Internaţionale de
Evaluare, „evaluarea, este procesul de
estimare a valorii”.
În Standardele Europene de Evaluare,
„evaluarea are menirea de-a exprima şi
certifica valoarea, în mod corect şi
neambiguu, corespunzător cu legislaţia
naţională şi supranaţională, în conformitate cu
standardele de evaluare şi cu cele
de contabilitate, iar în sectorul investiţiilor,
compatibilitatea între evaluări pentru
a construi indici care să reflecte performanţa
financiară şi coerenţa”.
Standardele Internaţionale de Contabilitate
definesc evaluarea „ca un proces prin care
se determină valorile la care structurile
situaţiilor financiare vor fi recunoscute în
bilanţ şi în contul de profit şi pierdere.
Evaluarea în contabilitate „constă în
cuantificarea şi exprimarea în unităţi
monetare a mărimii elementelor
patrimoniale (active, pasive, cheltuielile şi
veniturile) şi a operaţiilor economice şi
financiare cu modificările intervenite în masa
patrimonială”
Evaluarea în general poate fi definită „ca un
ansamblu de tehnici, procedee şi metode prin
care se stabileşte valoarea unui bun, grupă
de bunuri, activ sau întreprindere”.
În conformitate cu aceste definiţii, în opinia
autorului, evaluarea reprezintă mai mult
decât o operaţie simplă de cântărire,
măsurare etc., ea este un proces complex
de estimare a valorii.
estimarea bun economic
Evaluarea Valorii
are unui/ grup de bunuri
definirea
ca scop unei
explicarea afaceri
(întreprindere)
Acest proces de estimare presupune atât

elemente de „ştiinţă a evaluării”, cât şi elemente
de abilitate a evaluatorului, sintetizate prin
cuvântul „arta evaluării” .
Evaluarea mai poate fi definită „ca fiind
procesul de estimare a unui tip de valoare
(de exemplu valoarea de piaţă, valoarea de
asigurare, valoarea subiectivă, valoarea de
lichidare etc.) a unei anumite proprietăţi
identificate, la o anumită dată”.
Problematica evaluării şi implicit a valorii a
preocupat reprezentanţii de seamă din cele mai
vechi timpuri. Astfel în cel mai vechi „Cod de
drept” cunoscut în istorie, cel a regelui
sumerian Urnammu (2064-1955 î.C.), era
prevăzut obligativitatea evidenţei contabile
pentru comercianţi. Menţiuni referitoare la
evaluare apar şi în Biblie „ Dacă vindeţi ceva
aproapelui vostru, nici unul dintre voi să nu înşele
pe fratele lui” (Lev. 25,14).
Momentul de început al evaluării poate fi
considerat, momentul în care a început
schimbul de bunuri economice, un bun de o
anumită valoare era schimbat pentru un alt bun
considerat echivalent valoric.
1.2 Teoria valorii
Reprezentanţi de seamă ca:
Adam Smith a pus pentru prima oară problema valorii în centrul
explicării fenomenelor economice.
Adam Smith porneşte studiul său de la cuvântul „valoare”. Termenul
„valoare” trebuie să observăm că are două înţelesuri: uneori exprimă
utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor
bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită “valoare
de întrebuinţare”, alta, “valoare de schimb”.
Adam Smith se va ocupa exclusiv de studierea valorii de schimb.
Valoarea de întrebuinţare Utilitatea
Valoarea
Valoarea de schimb Puterea de cumpărare

1.2 Teoria valorii
A. Smith nu a studiat explicit problematica
“substanţei valorii”. El şi-a cantonat
cercetările în perimetrul “măsurării valorii
de schimb” a mărfurilor. “Astfel, valoarea
oricărei mărfi, pentru persoana care o posedă
şi care înţelege să nu o întrebuinţeze sau să
nu o consume personal, ci să o schimbe cu
alte mărfuri, este egală cu cantitatea de
muncă ce-i dă posibilitatea să le cumpere
sau să dispună de ele. Munca, prin
urmare, este măsura reală a valorii de
schimb a tuturor mărfurilor”.
1.2 Teoria valorii
Pe de o parte, Smith afirmă că munca omenească este
sursa, izvorul şi substanţa valorii mărfurilor. Mărfurile
sunt de o valoare mai mare sau mai mică, după cum
conţin o cantitate de muncă mai mare sau mai
mică. Iar munca cheltuită pentru producerea mărfurilor
şi încorporată în ele este formată din:
· valoarea mijloacelor de producţie folosite;
· valoarea nou-creată de munca muncitorului şi
descompusă în trei părţi:
- salariul, ce revine proprietarului factorului Muncă;
- profitul, ce revine proprietarilor factorului Capital;
- renta, însuşită de proprietarii factorului Natură.
Pe de altă parte, susţine că „salariul, profitul şi renta sunt
sursele primare ale oricărei valori de schimb”.
1.2 Teoria valorii
Cum „o marfă, care ea însăşi variază continuu
în valoarea sa, nu poate fi niciodată o măsură
exactă pentru valoarea altor mărfuri”, Smith propune
munca drept etalon al valorii. „În toate timpurile şi
locurile este scump ceea ce se obţine cu greutate
sau costă multă muncă pentru a se dobândi şi ieftin
ceea ce se obţine uşor sau cu foarte puţină
muncă. Prin urmare, numai munca, fiind aceea
care niciodată nu variază în valoarea sa, numai ea
este etalonul adevărat şi definitiv, după care
valoarea tuturor mărfurilor poate fi, întotdeauna şi
oriunde, apreciată şi comparată”.
În continuare el Smith a apreciat că munca „este
preţul real” al mărfurilor, iar „banii sunt numai preţul
lor nominal”.
1.2 Teoria valorii
Dar, deşi munca este adevărata măsură
a valorii de schimb a tuturor mărfurilor,
nu prin ea se apreciază de obicei valoarea lor.
Smith a sugerat că munca încorporată în marfă
s-ar putea măsura prin „timpul cheltuit pentru
producerea ei”.
Fiindcă nu s-au putut găsi unităţi de măsură
posibile pentru cuantificarea timpului cheltuit la
producerea unei unităţi dintr-o marfă
oarecare, Smith a soluţionat problema
afirmând că, în esenţă şi în ultimă instanţă,
„banii sunt măsura exactă a valorii reale de
schimb a mărfurilor”.
1.2 Teoria valorii
După părerea lui Smith, „când preţul unei mărfi oarecare
nu este nici mai mare, nici mai mic decât acela care este
suficient pentru a plăti renta pământului, salariile muncii şi
profiturile capitalului întrebuinţat pentru a produce, prepara şi a
aduce această marfă pe piaţă, atunci marfa este vândută pe
ceea ce s-ar putea numi preţul ei natural”.
Acest preţ natural corespunde în realitate, în accepţiunea sa,
costului de producţie, întrucât „marfa este în acest caz
vândută exact cu cât valorează sau cu cât l-a costat în
realitate pe acela care o aduce pe piaţă”.
Munca Valoarea Costul de producţie
Se observă uşor că Smith a pus semnul egalităţii între

valoare şi costul producţiei, incluzând profitul şi renta între
elementele costului.
1.2 Teoria valorii
David Ricardo a aşezat teoria valorii-muncă la baza
întregului său sistem de gândire. Ricardo a demonstrat că
substanţa valorii mărfurilor nu se găseşte în utilitatea lor.
„Utilitatea este baza valorii, dar gradul utilităţii nu poate fi
niciodată măsura cu care se apreciază valoarea. O marfă
trebuie să fie utilă pentru a avea valoare, dar numai
dificultatea de a o produce este adevărata măsură a
valorii ei”.
Deşi Ricardo este consecvent cu sine, apreciind că
valoarea mărfurilor este determinată de munca necesară
producerii lor, totuşi el admite şi un alt punct de vedere.
„Având utilitate, scrie el, mărfurile îşi trag valoarea lor de
schimb din două izvoare: din raritatea şi din cantitatea de
muncă necesară pentru obţinerea lor. Există anumite mărfuri a
căror valoare este determinată exclusiv de raritatea lor. Nici
o muncă nu poate spori cantitatea unor astfel de bunuri
şi de aceea valoarea lor nu poate fi redusă printr-o ofertă
sporită.”
1.2 Teoria valorii
Ricardo a sesizat deosebirea între „valoarea absolută” şi
„valoarea de schimb” a unei mărfi. El a definit „valoarea
absolută” drept cantitatea de muncă necesară producerii unei
unităţi de marfă în condiţiile cele mai grele de producţie.
Valoarea absolută = Cantitatea de muncă
„Valoarea de schimb” semnifică „puterea pe care o deţine

o marfă de a obţine pentru ea o anumită cantitate din
oricare altă marfă, fără nici un fel de referire la valoarea sa
absolută” Mai departe, D.Ricardo a pus semnul identităţii între
„valoarea de schimb” şi „preţul mărfurilor”.
Valoarea de schimb = Preţul de piaţă

1.2 Teoria valorii
„Preţul natural” al mărfurilor este determinat pe baza
„muncii necesare” pentru producerea lor.
„Preţul de piaţă” al mărfurilor este determinat prin
confruntarea ofertei cu cererea.
De asemenea, D.Ricardo a subliniat relaţia dintre
mărimea valorii şi productivitatea muncii, adică faptul că
între evoluţia productivităţii muncii şi mărimea valorii mărfii
există un raport invers proporţional.
„Nu numai munca întrebuinţată direct la producerea mărfurilor
influenţează valoarea acestora, ci, la fel şi munca întrebuinţată
la producerea de instrumente, unelte şi clădiri cu care se ajută
această muncă”.
Cu alte cuvinte, la formarea valorii unei mărfi contribuie pe
de o parte capitalul materializat în mijloace de producţie,
iar pe de altă parte munca vie a muncitorului.
1.2 Teoria valorii
Punctul de plecare în abordarea de către Jean Baptiste
Say a problematicii valorii, l-a constituit concepţia lui
A.Smith.
După cum se ştie, clasicul englez a elaborat o teorie duală
despre valoare, afirmând:
a.) valoarea mărfii este determinată de cantitatea de
muncă necesară producerii ei, ceea ce conduce la ideea că
în determinarea valorii se porneşte de la costul de producţie,
deci de la ofertă;
b.) valoarea mărfii este determinată de cantitatea de
muncă străină primită în schimbul ei, prin vânzare. Această
afirmaţie sugerează că valoarea mărfii este determinată de
cerere, deci de utilitate.
„Valoarea fiecărui lucru, afirmă Say, este rezultatul
evaluării contradictorii făcută între cel care are nevoie de el şi
cel care îl produce sau îl oferă”.
1.2 Teoria valorii
Există două elemente obiective fundamentale care stau la baza formării
valorii:
a.) utilitatea, care determină cererea bunurilor produse;
b.) cheltuielile de producţie, care limitează întinderea acestei cereri; căci se
opreşte cererea care costă prea mult.
Într-un climat liberal, afirmă Say, „concurenţa dintre producători tinde
fără încetare să reducă valoarea produselor la nivelul costurilor de producţie,
compuse din valoarea tuturor serviciilor productive care au concurat la
crearea acelui produs”.
Iată că Say recunoaşte deschis rolul hotărâtor al costurilor de producţie în
formarea valorii mărfurilor.
Elementele care determină teoria valorii la Say este următoarea:
Costul Oferta Valoarea Cererea Utilitatea
Sursa: Popescu Gheorghe - Istoria gândirii economice, Note de curs, Cluj-

Napoca, 2001, pag. 171
1.2 Teoria valorii
Robert Owen, reprezentant al socialismului
utopic, afirma că: „Orice bogăţie decurge din
muncă şi din cunoştinţe. Munca şi cunoştinţele
sunt în mod obişnuit răsplătite corespunzător cu
timpul cheltuit. De aceea noi propunem să facem
din timp un standard sau o măsură a valorii”.
Prin urmare, Owen apreciază că adevărata şi unica
sursă de formare, cauză şi substanţă a valorii
mărfurilor, este munca omenească. Mai departe,
el propune drept unitate de măsură a valorii, timpul de
muncă.
1.2 Teoria valorii
În scopul introducerii timpului de muncă drept unitate
de măsură a valorii, Robert Owen consideră că trebuie
îndeplinite două condiţii:
· durata zilei de muncă să fie aceeaşi (10 ore) pe întreg
teritoriul Marii Britanii;
· salariul zilnic să fie acelaşi pentru toate persoanele şi toate
felurile de activităţi desfăşurate (5 şilingi/zi).
Astfel, valoarea muncii nu va fi exprimată în bani, ci în ore-
muncă (o oră de muncă ar valora 6 pence).
„Valoarea intrinsecă a oricărui produs este determinată
de cantitatea de muncă sau de timp necesară pentru
producerea sau obţinerea lui”, afirma Owen.
Munca Valorii Măsura valorii, timpul de muncă

1.2 Teoria valorii
În viziunea marxistă marfa are doi factori distincţi, total
deosebiţi, cu determinări şi manifestări diferite:
1. valoarea de întrebuinţare - „Utilitatea unui lucru este aceea care
face din el o valoare de întrebuinţare”.
„Din punctul de vedere al valorilor de întrebuinţare, mărfurile
sunt diferite unele faţă de altele şi, prin urmare, incomparabile.
Această diversitate a utilităţilor bunurilor face necesar procesul
schimbului lor, ca mărfuri. Dar, întrucât, în anumite condiţii
istorice, bunurile create de utilităţi diferite devin mărfuri, sunt
supuse schimbului pe alte utilităţi deosebite, se impune în mod
necesar găsirea unui element comun al tuturor mărfurilor, cu
ajutorul căruia acestea să poată fi comparate între ele în vederea
stabilirii raporturilor cantitative în care se schimbă unele pe
altele. De aceea, bunul-utilitate capătă, în condiţiile producţiei
de mărfuri, un al doilea factor, diferit de primul, valoarea.
Valoarea este, aşadar, un produs istoric, care apare şi se
manifestă numai în condiţiile producţiei de mărfuri. Pe baza
valorii, utilităţile diferite unele de altele pot fi aduse la acelaşi
numitor şi se pot schimba între ele”.
1.2 Teoria valorii
valoarea - „O valoare de întrebuinţare sau un bun are
deci valoare numai pentru că în el este
obiectualizată sau materializată munca omenească
abstractă”.
Prin urmare, după părerea lui Marx, valoarea
mărfii îşi are izvorul în munca abstractă consumată şi
încorporată în ea. Cum „valoarea mărfii reprezintă
muncă omenească”, aceasta din urmă „este cheltuire
de forţă de muncă simplă”.
Cu alte cuvinte, valoarea oricărei mărfi are ca
substanţă munca abstractă simplă. Mărimea valorii
oricărei mărfi este dată de cantitatea de muncă
socială, simplă şi abstractă, care a fost cheltuită la
producerea ei şi îi este încorporată.
1.2 Teoria valorii
Forma sub care se manifestă valoarea mărfurilor este valoarea de
schimb.
„Valoarea de schimb, susţine Marx, apare înainte de toate ca raportul
cantitativ, ca proporţia în care valori de întrebuinţare de un fel se schimbă
pe valori de alt fel, raport care variază necontenit în funcţie de timp şi
de loc”.
Din punctul de vedere al valorii toate mărfurile „sunt obiecte din aceeaşi
substanţă, expresii obiective ale unei munci identice”.
Întrucât schimbul presupune compararea utilităţilor diferite, Marx
consideră că procesul unic al muncii trebuie privit, în cadrul producţiei de
mărfuri, din două perspective.
Pe de o parte, ca muncă concretă, diferită de la un producător la altul,
creatoare de valori de întrebuinţare distincte şi incomparabile. Pe de altă
parte, ca muncă abstractă, comună, nediferenţiată calitativ de la un
producător la altul, creatoare de valoare.
Întrucât valoarea, ca relaţie socială între participanţii la producţia şi schimbul
mărfurilor, se prezintă sub forma valorii de schimb, iar aceasta îmbracă,
începând din epoca modernă, forma bănească, Marx a analizat, în
continuarea demersului său, evoluţia formelor valoare şi apariţia banilor.
1.2 Teoria valorii
Leon Walras n-a studiat utilitatea bunurilor. El şi-a concentrat

atenţia asupra studierii valorii mărfurilor. Nu a separat
studiul valorii de cel al preţurilor. De altfel, pentru el,
valoarea nu este altceva decât preţ.
Pentru Walras, valoarea „se produce pe piaţă”, prin concurenţă.
„Valoarea de schimb[...] se produce natural pe piaţă sub
imperiul concurenţei”. „Valoarea de schimb este proprietatea
pe care o au lucrurile[...] de a fi cumpărate şi
vândute[...] în anumite proporţii de cantitate contra altor lucruri”.
Prin urmare, pentru Walras, valoarea se produce pe piaţă şi
reprezintă raportul cantitativ în care diversele mărfuri se
schimbă între ele.
În felul acesta, Walras reduce valoarea mărfurilor la valoarea
lor de schimb şi o tratează exclusiv ca pe o problemă a
determinării preţurilor de vânzare-cumpărare.
1.2 Teoria valorii
Stanley Jevons aprecia că valoarea nu provine din

muncă, nici din costul producţiei. Izvorul valorii nu trebuie
căutat în muncă, ci în utilitatea bunurilor.
„Valoarea, sau raportul de schimb, sau puterea de
cumpărare, apreciază Jevons, este raportul cantităţii dintr-un
produs şi cantitatea din alt produs, contra căruia se schimbă”.
Jevons a inventat noţiunea „gradul final de utilitate”.
„Când folosim termenul valoare, în sensul de evaluare sau
de intensitate a nevoii[...] semnificaţia este identică[...] cu
gradul final de utilitate”.
Gradul final de utilitate reprezintă ”gradul de utilitate al
ultimei cantităţi adăugate dintr-un stoc existent […]Gradul
utilităţii ultimei cantităţi adăugate, sau al ultimei adiţii posibile a
unei cantităţi foarte mici sau infinit de mici dintr-un stoc
existent”, reprezintă, după părerea lui Jevons, „gradul final al
utilităţii”.
1.2 Teoria valorii
În acelaşi timp, trebuie ţinut cont de costul producţiei.
Jevons (asemănător lui Jean Baptiste Say) apreciază că nivelul şi
evoluţia costurilor de producţie determină (invers proporţional) volumul
şi evoluţia „ofertei totale” dintr-un bun sau serviciu.
Volumul total al ofertei determină, la rândul lui (invers proporţional), în
concepţia lui Jevons, gradul final al utilităţii, iar acesta din urmă
determină valoarea bunurilor.
Costul producţiei Volumul total al ofertei Gradul final al utilităţii
Valoarea bunului
Sursa: Popescu Gheorghe - Istoria gândirii economice, Note de curs, Cluj-

Napoca,2001, pag. 439
1.2 Teoria valorii
Carl Menger consideră că valoarea unui bun este „importanţa
pe care acesta o prezintă pentru om”.
Ea nu este o calitate intrinsecă a lucrurilor. „Astfel,
valoarea nu este inerentă bunurilor, ea nu este o proprietate: ea
nu este un lucru independent care există în sine. Ea este o
judecată pe care subiecţii economici o atribuie importanţei
bunurilor de care ei pot dispune pentru a-şi menţine viaţa şi
bunăstarea. Rezultă că valoarea nu există în afara conştiinţei
oamenilor”.
Menger apreciază că „toate bunurile economice au valoare”,
indiferent dacă sunt, sau nu sunt, mărfuri. „Pentru a avea
valoare, arată gânditorul austriac, un bun trebuie să asigure
satisfacerea nevoilor”.
Pentru Menger „valoarea de întrebuinţare şi valoarea de
schimb sunt două concepte subordonate conceptului general
de valoare”.
1.2 Teoria valorii
Diferenţa dintre ele este următoarea:
a.) Valoarea de întrebuinţare este satisfacţia pe
care bunul o aduce individului, în mod direct.
„Valoarea de întrebuinţare, scrie Menger, este
importanţa pe care bunurile ne-o oferă, deoarece
ele asigură satisfacerea directă a nevoilor, care
n-ar fi realizată, dacă n-am dispune de ele”.
b.) Valoarea de schimb este satisfacţia pe care
bunul o aduce consumatorului său, în mod
indirect (ca mijloc de procurare a altor bunuri
directe). „Valoarea de schimb este importanţa
pe care bunurile ne-o oferă, deoarece posesiunea
lor asigură acelaşi rezultat indirect”.
1.2 Teoria valorii
Nevoia individuală şi intensitatea ei determină utilitatea bunurilor, iar
utilitatea determină valoarea acestora, indiferent dacă sunt sau nu sunt
mărfuri.
Rezultă, în mod clar, că Menger deducea valoarea bunurilor
economice din
utilitatea lor. Mai mult, el considera că valoarea se stabileşte pe baze
subiective, de către fiecare individ separat.
Intensitatea nevoilor Utilitatea bunurilor Cantitatea consumată
Valoarea bunurilor
Sursa: Popescu Gheorghe- Istoria gândirii economice, Note de curs, Cluj-

Napoca, 2001, pag. 449
1.2 Teoria valorii
Alfred Marshall a pus semnul identităţii între „valoare” şi
„valoarea de schimb”; între acestea şi preţ.
„Valoarea care este valoare de schimb a unui lucru ce poate
fi primită, acolo şi atunci, în schimbul primului. Astfel termenul
de valoare este relativ şi exprimă raportul dintre două lucruri
într-un anume loc şi timp”.
Marshall apreciază că valoare au doar bunurile care fac
obiectul schimbului, ca mărfuri.
El apreciază că „problemele valorii pot fi clasificate în mai
multe planuri; cel mai bun plan[…] este clasificarea lor în
funcţie de perioadele la care se referă”.
În felul acesta, pe termen scurt, „când un lucru deja
produs trebuie vândut, preţul, pe care oamenii vor fi dispuşi
să-l plătească pe el, va fi guvernat de dorinţa lor de a-l obţine
şi de cantitatea de bani pe care ei şi-o pot permite s-o
plătească pentru aceasta”.
Prin urmare, pe termen scurt, cererea determină, în
mod hotărâtor, valoarea şi preţurile.
1.2 Teoria valorii
Dimpotrivă, pe termen lung, „nivelul normal în jurul căruia fluctuează preţul
de piaţă va fi costul producţiei”. Prin urmare, pe termen lung, valoarea şi
preţurile sunt determinate, în mod hotărâtor, de ofertă. Teoria lui
Marshal despre valoarepoate fi sintetizată prin următoarea schemă :
Utilitatea Cererea Pe termen scurt

Valoarea
Costul Oferta Pe termen lung
Sursa: Gheorghe Popescu - Istoria gândirii

economice, Note de curs,Cluj-Napoca,2001, pag.
468
1.2 Teoria valorii
Economistul austriac Böhm Ritter von Bawerk
apreciază că valoarea bunurilor se formează, exclusiv, pe
baza aprecierilor subiective individuale ale partenerilor izolaţi.
Ea nu provine din cheltuielile de producţie şi nici de la factorii de
producţie folosiţi şi consumaţi la producerea bunurilor de
consum finale. Dimpotrivă, valoarea factorilor de producţie
provine de la valoarea bunurilor finale, la a căror producţie
participă.
„A atribui capitalului o forţă creatoare de valoare, în sensul
literar al cuvântului, apreciază Bohm-Bawerk, este o
neînţelegere completă asupra naturii valorii, pe de o parte, şi
asupra producţiei, pe de altă parte. Valoarea nu este şi nu
poate fi produsă. Ceea ce se produce reprezintă doar
forme, aspecte, combinaţii naturale de lucruri, de bunuri.
Valoarea lor vine din exterior, de la nevoi şi de la raporturile de
schimb ale lumii economice. Valoarea nu provine din trecutul
bunurilor, ci din viitorul lor”.
Cu alte cuvinte, valoarea nu se determină în producţie, ci în
consum!
1.2 Teoria valorii
Freiherr von Wieser aprecia că „valoarea bunurilor

derivă din valoarea dorinţelor (nevoilor)”.
Prin urmare, nevoia este singurul element care conferă
valoare, bunurilor.
De aceea determinarea valorii nevoilor constituie
singura modalitate de abordare a valorii.
„Teoria valorii are de a face, înainte de toate, cu
valoarea dorinţelor (nevoilor), aceasta fiind forma în care
apare prima dată valoarea”.
Încercând să stabilească valoarea nevoilor, Wieser
scria: „În acest sens mărimea valorii nevoilor depinde
de clasa acestora, iar în interiorul clasei, de gradul de
satisfacere deja atins”.
Deci valoarea nevoilor depinde de doi factori:
1. intensitatea nevoilor individului;
2. gradul de satisfacere a nevoilor de o anumită
intensitate.
1.2 Teoria valorii
Gustav Knut Wicksell, reprezentant al Şcolii suedeze de
economie, aprecia că valoarea bunurilor economice se
măsoară cu utilitatea marginală, a ultimei unităţi folosite
dintr-un stoc de bunuri omogene, de acelaşi fel.
Deci, valoarea şi preţul sunt direct proporţionale cu utilitatea
bunurilor şi invers proporţionale cu cantitatea lor. Valoarea
mijloacelor de producţie „derivă” din utilitatea marginală a
bunurilor finale la a căror producere participă.
Conform acestor teorii economice susţinute de reprezentanţii
de seamă în domeniul economic se pot contura principalii
factori care stau la baza estimării valorii:
-costul de producţie;
-utilitatea bunului respectiv, atât pentru cumpărător cât şi pentru
vânzător;
-cantitatea de muncă vie şi materializată încorporată în acel bun
economic;
-raritatea bunului respectiv , „utilitatea nu este suficientă
pentru a crea valoare, ci mai este necesar ca lucrul util să nu
existe în cantităţi nelimitate, deci trebuie să fie rar”.;
-puterea de cumpărare.
1.3. Teoria evaluării
Teoria evaluării a început să prindă contur la sfârşitul
secolului al XIX-lea, când a fost dezvoltată teoria
neoclasică a valorii. Ea se particularizează prin
următoarele trăsături :
·se referă mai degrabă la mărimea valorii
bunurilor, înscrise în noţiunea de proprietate sau de
active, fără a se insista pe sursele valorii;
·nu foloseşte noţiunea generică de valoare, ci
tipuri de valoare, prin adăugarea unor adjective care să
explice un anumit tip de valoare, determinat într-o
anumită împrejurare şi într-un anumit scop al evaluării;
·scopul evaluării este fundamental pentru stabilirea
şi definirea tipului de valoare ca şi a metodelor de
evaluare;
Chiar din definiţiile evaluării rezultă că evaluarea
utilizează anumite procedee şi metode specifice pentru
estimare, comensurare a valorii, ceea ce întăreşte ipoteza
existenţei teoriei valorii şi a teoriei evaluării.
Evaluatorii evită utilizarea termenului general de
valoare, adăugându-i diverse atribute (de piaţă, de
utilitate etc.), care evidenţiază tipul specific de valoare
luată în discuţie. Valoarea (valoarea de schimb) unui bun
poate fi sigură doar atunci când au loc schimburi de
produse, fiind concretizată în preţul de vânzare. În
toate celelalte cazuri se poate vorbi de evaluare, care în
mare măsură este subiectivă.
Formarea şi mişcarea preţurilor, consecinţă a
legii cererii şi a ofertei, au la bază un factor subiectiv
(plăcerea pe care o provoacă consumul), cât şi un factor
obiectiv (cantitatea de muncă cheltuită pentru
producerea acelui bun). Ambii factori acţionează
întotdeauna împreună.
Raţiunea evaluatorului în vederea estimării valorii, se va baza
pe:
a. scopul evaluării;
b. premisele privind activitate societăţii, la data evaluării:
•premisa continuării activităţii, activele fiind în
exploatare;
•premisa continuării activităţii, o parte a activelor
fiind în conservare sau păstrare;
•premisa restrângerii de activitate, activele urmând
a fi vândute bucată cu bucată;
•premisa încetării activităţii, activele fiind lichidate în
regim forţat.
c. cea mai bună utilizare a activului, când este destinat
vânzării.
1.4. Scurt istoric privind organizaţii şi asociaţii de evaluatori.
Înfiinţarea, în 1868, în Anglia a RICS (Royal

Institution of Chartered Surveyors) şi a Appraisal
Institute (1932 în S.U.A.), respectiv a două
organizaţii profesionale cu rol de îndrumare a
evaluatorilor practicieni în estimarea valorilor
proprietăţilor imobiliare, a stimulat substanţial evoluţia
teoriei şi practicii evaluării.
Un moment important l-a avut în teoria evaluării,
publicarea în 1972 a lucrării „Evaluând Proprietatea
Imobiliară”, scrisă de Arthur J. Metzke. Ca urmare
a globalizarii pieţelor de investiţii, manifestate în anii
70, s-a simţit nevoia elaborării unor standarde
internaţionale acceptate pentru raportarea valorii
proprietăţilor. În cooperare cu reprezentanţi ai
organizaţiilor de evaluare din S.U.A., au fondat, în
1981, Comitetul Internaţional pentru Standarde de
Evaluare a Activelor (TIAVSC).
În anul 1977 a luat fiinţă o asociaţie

nonprofit care cuprinde asociaţiile profesionale ale
evaluatorilor din ţările europene, cunoscută sub
numele de TEGoVA(The European Group of Valuers
Associations), obiectivul fundamental al acestui grup
reprezentându-l elaborarea Standardelor Europene
de Evaluare (EVS-uri).
În România, prima reglementare juridică care are

prevederi explicite la evaluarea întreprinderii după
1989, este HG 264/1992-Hotărârea pentru aprobarea
Normelor Metodologice privind vânzarea acţiunilor
societăţilor comerciale care se privatizează înainte
de organizarea Fondului Proprietăţii de Stat şi a
Fondului Proprietăţi Private.
Un alt act normativ referitor la evaluarea

întreprinderilor este:
HG 457/1997, „pentru societăţile
comerciale ale căror părţi sociale sau pachete de
acţiuni se vând prin alte metode de privatizare,
preţul de ofertă este stabilit de raportul de evaluare
elaborat prin utilizarea metodelor de evaluare
patrimoniale, de randament şi combinaţii ale
acestora, al cărui conţinut-cadru este prezentat prin
anexa nr. 28 la prezentele norme metodologice”.
Conţinutul Raportului de evaluare este redat astfel:
1. metode de evaluare folosite (se vor utiliza cel puţin
două dintre următoarele metode):
a) metoda activului net actualizat;
b) metoda fluxurilor financiare actualizate;
c) metoda comparaţiilor de piaţă;
d) metoda capitalizării veniturilor
2. scenariile de evaluare utilizate în cadrul fiecărei metode de
evaluare;
3. ipotezele tehnico-economice care stau la baza scenariilor
de evaluare;
4. alte elemente pentru fiecare metodă de evaluare şi
fundamentarea acestora;
5. prezentarea calculelor aferente fiecărui scenariu;
6. rezultatele evaluării;
7. specificarea surselor de informaţii;
8. concluzii şi recomandări
O altă referire oficială este inclusă în HG nr.

55/1998, referitoare la aprobarea Normelor
metodologice privind privatizarea societăţilor
comerciale şi vânzarea de active, precum şi a
Regulamentului de organizare şi funcţionare a
Fondului Proprietăţii de Stat. La art. 5 se prevede că:
„Preţul de ofertă (pentru vânzarea de acţiuni sau de active) se
formează în baza raportului de evaluare întocmit de Fondul
Proprietăţii de Stat sau de o societate comercială, firmă
specializată, după caz”.
Legea 133/1999 privind stimularea
întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi
dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, stipulează
posibilitatea cumpărării de către IMM-uri a activelor
disponibile ale societăţiilor comerciale. şi companiilor
naţionale cu capital majoritar de stat (regiilor
autonome), pe baza unui Raport de evaluare.
În anul 1992 s-a constituit Asociaţia Naţională a

Evaluatorilor (ANEVAR), ca asociaţie profesională non-
profit,cu personalitate juridică, care acţionează în
interes public, având drept scop promovarea prin
mijloace specifice profesiei, a metodelor şi tehnicilor de
diagnostic şi evaluare a întreprinderilor, părţilor din
întreprinderi şi a altor bunuri.
ANEVAR a creat în 1995 instituţia specializată
IROVAL (Institutul Român de Cercetare În Evaluare),
care şi-a asumat sarcina de coordonare a
traducerii Standardelor Internaţionale de Evaluare
(IVS), Standardelor de Aplicaţie în Evaluare (IVA),
Standardelor de Practică În Evaluare (GN).
1.5 Clasificarea evaluărilor
1.5.1 Clasificarea evaluărilor contabile:
Evaluările realizate în contabilitate acceptă
următoarele forme:
a) după momentul efectuării evaluării:
- evaluarea la intrare sau la prima înregistrare în
contabilitate;
- evaluarea la inventariere;
- evaluarea la încheierea exerciţiului financiar;
- evaluarea la data ieşiri.
b.) după natura elementelor patrimoniale:
- evaluarea imobilizărilor necorporale;
- evaluarea imobilizărilor corporale,
- evaluarea imobilizărilor financiare;
- evaluarea stocurilor,
- evaluarea creanţelor;
- evaluarea investiţiilor financiare pe termen
scurt;
- evaluarea disponibilităţilor băneşti;
- evaluarea datoriilor.
c.) după natura operaţiilor care modifică masa patrimoniului:
-evaluarea bunurilor economice intrate prin achiziţie,
-evaluarea bunurilor economice intrate din producţie
proprie;
-evaluarea bunurilor economice intrate ca aport la
capital, fuziune;
-evaluarea bunurilor economice intrate prin donaţie,
plusuri la inventar;
-evaluarea bunurilor economice intrate prin schimb cu
alte active;
-evaluarea bunurilor economice ieşite prin vânzare;
-evaluarea bunurilor economice ieşite prin donaţie,
lipsuri la inventariere;
- evaluarea bunurilor economice ieşite prin casare.
1.5.2. Clasificarea evaluărilor economice
Efectuarea evaluării unei întreprinderi pentru diferite scopuri
face posibilă clasificarea evaluărilor după următoarele criterii:
a) din punct de vedere al obiectului evaluării:
- evaluări de bunuri (active fixe, active circulante);
- evaluări de grupe de bunuri (secţii, ateliere);
- evaluări de întreprinderi (evaluarea afacerii);
b) din punct de vedere al scopului evaluării:
- evaluări administrative;
- evaluări economice;
- evaluări contabile.
Evaluarea administrativă este efectuată de obicei în scopul
stabilirii bazei de impozitare, pe baza unor reguli stabilite de
autorităţile de reglementare fiscală; are la bază datele
înregistrate în contabilitate sau pe baza declaraţiilor
contribuabililor, precum şi pe baza cursurilor la care au fost
efectuate tranzacţiile cu acţiuni ale întreprinderii evaluate;
este declanşată prin reglementări ale organelor centrale ale
administraţiei de stat care sunt interesate fie de stabilirea
masei impozabile a profitului, fie de reevaluarea mijloacelor
fixe etc.
Evaluarea economică, în sensul doctrinei evaluării şi implicit al
Standardelor de evaluare internaţionale şi naţionale
recunoscute, este un proces complex de estimare a unui
anumit tip de valoare, de obicei valoarea de piaţă.
c) din punct de vedere al beneficiarului evaluării:
- evaluări pentru proprietarii afacerilor în vederea stabilirii bazei
de negociere pentru vânzare ;
- evaluări pentru instituţii financiar bancare şi fiscale în vederea
constituirii unor garanţii pentru credite, pentru impozitarea unei
operaţii de vânzare –cumpărare sau de fuziune;
- evaluări pentru instituţii sau organisme publice;
- evaluări pentru instanţele judecătoreşti, atunci când apar litigii
sau acţiuni legate de mărimea sau mişcarea patrimoniului unei
întreprinderi;
-evaluări pentru persoane fizice-salariaţi, moştenitori ai
proprietarilor-sau persoane care doresc să achiziţioneze
titluri de valoare sau să realizeze operaţiuni de asociere.
d) în funcţie de poziţia evaluatorului faţă de
întreprindere:
- evaluări interne, efectuate de o persoană
din cadrul întreprinderii calificată corespunzător şi
care nu are un interes financiar sau politic
semnificativ;
- evaluări externe, efectuate de specialişti

din exteriorul întreprinderii (evaluatori externi,
evaluatori independenţi).
e) din punct de vedere al metodei de evaluare folosite:

- evaluări patrimoniale;
- evaluări pe bază de randament (actualizarea

veniturilor);
- evaluări prin metoda comparaţiilor de piaţă;

f) din punctul de vedere al valorii utilizate :
- evaluări care au la bază valoarea de

piaţă;
- evaluări care au la bază valori diferite de

valoarea de piaţă
1.6 Principiile evaluării
1.6.1 Principiile evaluării în contabilitate
Existenţa unui element patrimonial, mişcarea sau
transformarea acestuia este reflectat în contabilitate sub
formă valorică. Aprecierea valorii sau a unui anumit tip de
valoare se realizează prin procesul de evaluare.
În scopul realizării unei imagini fidele a patrimoniului, a
situaţiei financiare şi a rezultatelor, la efectuarea evaluării în
contabilitate se vor respecta următoarele principii
contabile, principii regăsite şi înstandardele internaţionale
de contabilitate:
a.) principiul stabilităţii unităţii monetare;
b.) principiul costului istoric;
c.) principiul prudenţei;
d.) principiul permanenţei metodelor;
e.) principiul continuităţii activităţii.
a) Principiul stabilităţii unităţii monetare impune ca elementele
patrimoniale şi fluxurile să fie exprimate în unităţi monetare.
Unitatea monetară se identifică cu banii. Funcţia de bază a
banilor este de măsură a valorii. Expresia bănească a măsurii
valorii este preţul. În virtutea stabilităţii monetare:
1. fluctuaţiile de valoare ale etalonului monetar (inflaţia
şi deflaţia) sunt ignorate;
2. creanţele şi datoriile sunt înscrise la valoarea lor
nominală şi nu la valoarea actuală.
Marile creşteri de preţuri fac din acest principiu un
principiu absurd şi periculos. În acest scop, contabilitatea
poate să vină cu câteva atenuări:
a) reevaluarea elementelor înscrise în bilanţ;
b) constituirea de provizioane reglementate pentru
creşterea preţurilor şi pentru fluctuaţii de curs;
c) diminuări în impozitarea plusurilor de valoare;
d) ţinerea contabilităţii într-o monedă străină;
b.) Principiul costului istoric (valoarea de
origine) impune înregistrarea în contabilitate a
activelor şi pasivelor la costul de origine consemnat în
documentele justificative. Cu acest cost figurează în
contabilitate de la intrare până la ieşire, el putând fi
substituit prin alte preţuri sau modificat numai prin
reevaluare30. Acest principiu se bazează pe
principiul stabilităţii unităţii monetare. Avantajele
rezultate din utilizarea costului istoric sunt :
a. fiabilitatea;
b. precizia şi verificabilitatea;
c. prudenţa.
Articolul 32 a Directivei a IV-a precizează că evaluarea
trebuie făcută conform convenţiei costului istoric. Normele
emise de organismele internaţionale de normalizare, în
speţă IAS1, nu includ costul istoric în categoria principiilor
sau convenţiilor contabile.Totuşi unele norme îl implicitează,
de exemplu IAS 29 „Raportarea financiară în economiile
hiperinflaţioniste”. În majoritatea ţărilor, situaţiile financiare
primare sunt întocmite pe baza costului istoric fără a ţine
seama de schimbările în nivelul general al preţurilor sau de
creşterea preţurilor specifice ale activelor deţinute,
exceptând cazul în care terenurile, mijloacele fixe şi
investiţiile financiare pot fi reevaluate. Într-o economie
hiperinflaţionistă, situaţiile financiare bazate fie pe modelul
costului istoric, fie pe cel al costului curent sunt utile doar
dacă sunt exprimate în raport cu unitatea de măsură curentă
de la data bilanţului.
Aplicarea costului istoric generează o deformare a
realităţii în documentele de sinteză în condiţii de inflaţie şi
hiperinflaţie. Astfel, în bilanţ are loc subevaluarea
imobilizărilor, subevaluarea stocurilor. În contul de profit şi
pierdere subevaluarea costului materialelor, subevaluarea
amortizărilor, supraestimarea cheltuielilor financiare,
creşterea impozitului pe profit ca urmare a supraevaluării
rezultatelor. În vederea diminuării acestui efect s-au luat o serie
de măsuri fiscale corectoare, dintre care amintim:
a. reevaluarea imobilizărilor;
b. constituirea de provizioane pentru creşteri de preţuri;
c. utilizarea metodei de amortizare degresivă;
d. reducerea duratei de utilizare pentru anumite imobilizări;
e. acceptarea valorii de înlocuire pentru imobilizări şi stocuri;
f. contabilitatea de inflaţie etc.
La aceste deformaţii ale realităţii
economice prezentate, se mai adaugă o serie
de inconveniente:
• nu toate activele sunt achiziţionate;
• însuşi costul de achiziţie implică o

alegere a cheltuielilor considerate directe şi
indirecte.
Cadrul pentru elaborarea şi prezentarea
situaţiilor financiare elaborat de IASC face
următoarele precizări:
• costul istoric al activelor reprezintă valoarea
aferentă sumei de bani cu care acestea au fost
plătite sau valoarea reală considerată la momentul
achiziţiei sau producţiei;
• costul istoric al pasivelor reprezintă valoarea
echivalenţelor obţinute în schimbul obligaţiei sau în
anumite împrejurări, valoarea care se aşteaptă să
fie plătită, în numerar sau echivalente ale
numerarului, pentru a stinge datoriile, potrivit cursului
normal al afacerilor.
c.) Principiul prudenţei cere ca la evaluarea elementelor
patrimoniale să se ţină seama de deprecierile, riscurile şi
pierderile posibile de înregistrat ca urmare a activităţii
desfăşurate.În consecinţă nu se admite supraevaluarea
elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv subevaluarea
cheltuielilor şi a elementelor de pasiv.
Pe această cale se evită riscul de transfer în viitor
a incertitudinilor prezente, susceptibile de a greva
patrimoniul şi rezultatelor întreprinderii.
Aplicarea acestui principiu duce la un regim
discriminatoriu privind evaluarea activelor, contabilizându-se
numai minusurile dintre valoarea de inventar şi costul
istoric, nu şi plusvalorile. În ceea ce priveşte
constituirea de provizioane se constată o deformare a
realităţii profitului.
Conform IAS 1 prudenţa înseamnă includerea
unui grad de precauţie în exercitarea raţionamentelor
necesare pentru a face estimările cerute în condiţii
de incertitudine, astfel încât veniturile şi activele să nu fie
supraevaluate, iar datoriile şi cheltuielile să nu fie subevaluate.
Totuşi, exercitarea prudenţei nu permite, de exemplu,
constituirea de rezerve ascunse sau provizioane excesive,
subevaluarea deliberată a activelor sau veniturilor, dar nici
supraevaluarea deliberată a datoriilor sau cheltuielilor,
deoarece situaţiile financiare nu ar mai fi neutre şi, de aceea,
nu ar mai avea calitatea de a fi credibile.
Şi împotriva acestui principiu au existat comentarii
privitoare la distorsionarea datelor contabile, aşa cum arată
Hendriksen E. S. : „Principiul prudenţei este cel mai bine o
metodă foarte mediocră pentru a trata existenţa incertitudinii în
evaluarea activelor, datoriilor şi rezultatelor. Prin urmare,
cifrele contabile stabilite cu prudenţă nu permit o interpretare
corectă”.
d.) Principiul permanenţei metodelor care presupune
continuitate în aplicarea normelor şi regulilor utilizate în tot
cursul exerciţiului financiar şi de la un exerciţiu la altul
pentru ca astfel să se asigure comparabilitatea informaţiilor
contabile. Acest principiu este recunoscut atât în normele
europene, cât şi în cele internaţionale. Astfel IAS califică
permanenţa metodelor ca fiind o convenţie
contabilă/principiu de bază şi enunţă că: „Metodele
contabile sunt presupuse să rămână aceleaşi de la un exerciţiu
la altul”. Directiva a IV-a îl cataloghează ca un principiu general
inclus în categoria regulilor de evaluare. ”Regulile de evaluare
nu pot fi modificate de la un exerciţiu la altul”. Un
exemplu concludent este cel privitor la evaluarea stocurilor la
ieşire. Dacă în exerciţiul N evaluăm stocurile prin metoda
„costului mediu ponderat”, iar în exerciţiul N+1, pe baza
„primului intrat-primul ieşit”, comparaţia situaţiei patrimoniale
şi a rezultatului între cele două exerciţii îşi pierde semnificaţia.
e.) Principiul continuităţii activităţii este prevăzut
şi în IAS 1: „Situaţiile financiare sunt elaborate, de
regulă, pornind de la prezumţia că o întreprindere îşi
va continua activitatea şi în viitorul previzibil.
Astfel se presupune că întreprinderea nu are
intenţia şi nici nevoia de a lichida sau reduce în
mod semnificativ activitatea sa. Dacă o astfel de
intenţie sau nevoie există, s-ar putea să fie nevoie
ca situaţiile financiare să fie întocmite pe o bază
diferită de evaluare şi, în acest caz, vor fi
prezentate informaţiile referitoare la baza utilizată”.
Pornind de la acest principiu evaluarea trebuie să
pornească de la valoarea de utilitate sau justă în
măsură să asigure conservarea costului istoric şi
menţinerea capitalului.
În articolul 31 a Directivei a IV-a este prevăzut ca „statele
membre să asigure ca evaluarea posturilor, care figurează în
conturile anuale, să se facă în conformitate cu principiile
următoare:
a.) societatea, este de presupus, îşi continuă activităţile sale;
b.) metodele de evaluare nu pot fi modificate de la un
exerciţiu la altul;
c.) principiul prudenţei trebuie aplicat în toate cazurile;
d.) trebuie să se ţină cont de cheltuielile şi veniturile
corespunzătoare exerciţiului la care se referă conturile, fără să
se ia în considerare data plăţii cheltuielilor, respectiv data
încasării veniturilor;
e.) elementele posturilor de pasiv şi de activ trebuie să
fie evaluate separat;
f.) bilanţul de deschidere al unui exerciţiu trebuie să
corespundă bilanţului de închidere al exerciţiului precedent.
Evaluarea în contabilitate trebuie să ţină
cont, atât de documentele contabile care pot
atesta valoarea şi care pot fi verificate pe
parcurs (costul istoric), cât şi de momentul
evaluării care trebuie să reflecte valoarea
actuală (evaluarea în momentul întocmirii
bilanţului), utilitatea bunului pentru societate,
preţul pieţei, precum şi de anumite norme şi
principii contabile care pot distorsiona realitatea
economică.
1.6.2 Principiile evaluării economice
Evaluatorii consideră conform Standardului
European de Evaluare că: „Principiul fundamental, atât
pentru elaborarea raportului, cât şi pentru alegerea bazelor
de evaluare, va fi transparenţa, consistenţa şi coerenţa”.
1.) Prin transparenţă se înţelege dezvăluirea în raportul de

evaluare a surselor de informaţii care documentează datele pe
care este fundamentată valoarea.
2.) Prin consistenţă se înţelege fundamentarea judecăţii
evaluatorului pe date relevante şi verificabile şi utilizarea unor
metode de evaluare recunoscute.
3.) Prin coerenţă se înţelege selectarea metodelor de
evaluare în funcţie de scopurile evaluării şi corelarea
indicatorilor incluşi în formulele de calcul al valorii.
a) Principiul anticipării: valoarea provine
din beneficiile viitoare anticipate care urmează
a fi generate de proprietatea deţinută.
Conform acestui principiu investitorii vor
estima valoarea unui bun economic,
întreprindere mai degrabă în funcţie de
beneficiile probabile şi riscurile ataşate unui
anumit plasament de capital, decât în
funcţie de costul istoric sau costul de
înlocuire a acelei proprietăţi.
b) Principiul substituţiei: o persoană
prudentă nu va plăti pentru un bun sau
serviciu mai mult decât costul de achiziţie
pentru un bun sau serviciu acceptabil ca
substitut, în absenţa factorilor timp, risc sau
neadecvare. Costul cel mai mic al celei mai
bune alternative, pentru un bun substitut
sau pentru un bun identic, va tinde să
reflecte valoarea de piaţă.
c) Principiul contribuţiei: valoarea unei
părţi componente a unei proprietăţi/afaceri
depinde de cât de mult contribuie
aceasta la valoarea întregului, sau de cât
de mult reduce valoarea întregului absenţa
sa.
Este un principiu care ajută la
înţelegerea clară a adevărului că nu toate
costurile înseamnă valoare şi, de
asemenea, permite estimarea valorii în
cazuri particulare, cum ar fi : divizarea,
fuziunea etc.
d) Principiul evaluării unitare:
• valoarea unei societăţi nu este determinată de
suma valorilor părţilor componente folosite pentru
construirea ei;
• nici evaluarea părţilor componente bazată pe
cheltuieli de reconstrucţie nu duce în principal la
valoare;
• întreprinderea trebuie evaluată global ca entitate
economică;
• întregul nu este suma părţilor componente;
• valoarea întreprinderii poate fi mai mare sau mai
mică decât cea a părţilor componente.
e) Principiul delimitării obiectului evaluării:
obiectul evaluării strict delimitat din punct de vedere al
timpului şi al elementelor materiale.
În principiu, sunt de stabilit care din părţile
întreprinderii aparţin obiectului de evaluat, cât şi din ce
moment rezultatele aparţin noului investitor.
Obiectul de evaluat constituie toate
elementele de patrimoniu deţinute de societate,
legal, inclusiv sarcinile care grevează asupra lor.
Sarcinile fiscale care grevează patrimoniul nu vor fi
atribuite investitorului. Ziua de referinţă a evaluării
este o anumită zi calendaristică în care, din motive ce
ţin de tehnica evaluării, (în mod obişnuit data ultimului
bilanţ) se va începe procesul de evaluare.
1.7 Baze de evaluare utilizate în evaluarea
economică
Scopul evaluării este fundamental pentru alegerea bazei
de evaluare. Conform Standardelor Internaţionale de Evaluare
şi în concordanţă cu Standardele Europene de Evaluare, baza
de evaluare în evaluarea economică o reprezintă valoarea de
piaţă.
Standardele Internaţionale de Evaluare grupează
valorile utilizate pentru diferite scopuri în două grupe,
valori bazate pe piaţă şi valori în afara pieţei. Valorile în
afara pieţei pot fi considerate baze diferite de valoarea de piaţă
şi ele sunt:
-valoarea de utilizare;
-valoarea de investiţie;
-valoarea de asigurare;
-valoarea de impozitare;
-valoarea de lichidare;
-valoarea specială;
economică
Valori utilizate în evaluarea economică
Valori bazate Valori în

pe piaţă afara pieţei
Valoarea • valoarea de utilizare

de piaţă •valoarea de investiţie
•valoarea de asigurare
•valoarea de lichidare;
•valoarea de im pozitare
•valoarea specială
•valoarea de exploatare continuă
•costul de înlocuire net
economică
Standardele Europene de Evaluare,
consideră ca baze de evaluare derivate din
abordarea pe bază de piaţă sunt:
a) valoarea de piaţă pentru utilizarea

existentă;
b) valoarea de utilizare alternativă;
c) valori negative;
d) costul de înlocuire net.
economică
a) Pentru realizarea de tranzacţii cu
proprietăţi/active şi pentru înregistrări în
documentele financiar contabile, noţiunea utilizată
este valoarea de piaţă (market value). Definiţia dată
de IVSC este: „Suma estimată pentru care o
proprietate ar putea fi schimbată la data evaluării,
între un cumpărător hotărât să cumpere şi un
vânzător hotărât să vândă, într-o tranzacţie cu preţ
determinat obiectiv, după o activitate de marketing
adecvată, în care ambele părţi au acţionat în
cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere”
economică
Mecanismul stabilirii valorii de piaţă:
Suma estimată
Vânzător Cumpărător
hotărât hotărât
Activ
Condiţii:- tranzacţie liberă;

- marketing adecvat;
- fiecare parte a acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.
1.7 Baze de evaluare utilizate în evaluarea economică
Conform definiţiei, rezultă că trebuiesc îndeplinite următoarele
condiţii:
• există două părţi decise, abilitate să vândă şi să cumpere
proprietatea supusă evaluării;
• sunt două persoane ipotetice, care nu au avut relaţii
privilegiate, deci preţul nu este influenţat de relaţii părtinitoare
între cele două părţi şi nici de interese speciale ale unui anumit
cumpărător sau vânzător;
• suma estimată este valabilă la data evaluării, deoarece a
avut în vedere condiţiile dominante ale pieţei la data evaluării;
• valoarea de piaţă este înţeleasă ca fiind valoarea unui activ,
estimată fără a se ţine cont de costurile de vânzare sau de
cumpărare şi fără nici o prelevare pentru taxe sau impozite
asociate tranzacţiei. Conceptul de valoare de piaţă reflectă
percepţiile şi acţiunile colective de pe piaţă şi este baza pentru
evaluarea majorităţii resurselor în economiile de piaţă.
Valoarea de piaţă este o estimare a valorii drepturilor de
proprietate asupra bunurilor, la o anumită dată; mai poate fi
definită şi ca o reprezentare a utilităţii bunului recunoscută
de piaţă şi nu de persoana sau întreprinderea care o deţine,
pentru care bunul are o altă utilitate.
Pentru a estima valoarea de piaţă, un evaluator trebuie
mai întâi să estimeze cea mai bună utilizare sau cea mai
probabilă utilizare. Această utilizare poate consta în
continuarea celei existente sau într-o utilizare alternativă.
Standardele Internaţionale de Contabilitate utilizează un
concept contabil, asemănător cu valoarea de piaţă, numit
valoare justă (fair value, corectă), care este definită astfel:
„Suma estimată pentru care un activ ar putea fi schimbat între un
cumpărător hotărât să cumpere şi în cunoştinţă de cauză şi un
vânzător hotărât să vândă şi în cunoştinţă de cauză, într-o
tranzacţie liberă (nepărtinitoare)”.
economică
b) Valoarea de utilizare acest tip de valoare se
referă strict la valoarea cu care o proprietate anume
contribuie în întreprinderea din care face parte, fără a
avea în vedere cea mai bună utilizare a proprietăţilor
sau suma de bani care poate fi obţinută în urma
vânzării sale.
Valoarea de utilizare este valoarea pe care o anume
proprietate o are pentru o utilizare specifică şi pentru
un anumit utilizator şi de aceea nu este în
relaţie cu piaţa. Ea este o valoare estimată din
perspectiva unui anumit utilizator.
economică
Modul de stabilire a valorii de utilizare
Întreprinderea
Activ sau parte

din Valoarea
Contribuie prin utilizarea sa
întreprindere întreprinderii
Fără a avea în vedere: - cea mai bună utilizare;

- preţul de vânzare
economică
Conform standardelor de contabilitate internaţionale
( IAS 36 ), valoarea de utilizare, este definită „drept valoarea actualizată a
fluxurilor de numerar viitoare estimate din utilizarea continuă a unui activ şi
din cedarea sa la sfârşitul duratei de viaţă utilă”. În multe cazuri de
evaluare, valoarea de utilizare este mai ridicată decât valoarea de piaţă.
Acest lucru este posibil atunci când proprietarul bunului evaluat, utilizează
acel bun cu o rentabilitate mai ridicată decât rentabilitatea medie (un
proprietar obişnuit).
În evaluările economice trebuie să se facă distincţie între valoarea
de utilitate şi de cea mai bună utilizare, concepte des întâlnite şi care au
semnificaţii diferite.
Cea mai bună utilizare

4) Utilizarea cu
1) Permisă 2) Posibilă 3) Fezabilă cea
legal fizic financiar mai mare valoare
Calea de urmat pentru stabilirea celei mai bune utilizări
Exemplu pt. aplicarea principiului celei mai bune utilizării:
1) calcularea celei mai bune utilizări pentru o clădire existentă
care poate fi utilizată fără nici o investiţie de capital semnificativă, pentru
două utilităţi:
a) birouri;
b) magazin.
Venitul brut estimat anual:
a) venit birou - 30.000 u.m.
b) venit magazin-100.000 u.m.
Cheltuielile de exploatare :
a) cheltuieli birou-10.000 u.m.
b) cheltuieli magazin -60.000 u.m.
Profit brut:
a) profit brut birou= 20.000 u.m.
b) profit brut magazin= 40.000 u.m.
Rata de capitalizare a construcţiilor= 33%
Valoarea clădirii, pe cele două destinaţii, calculată după formula
(metoda bazată pe randament):
Vclădirii= Profitul brut
Rata de capitalizare
Determinarea celei mai bune utilizări a clădirii
Nr. crt. Elemente Birou Magazin
1 Venit efectiv (u.m.) 30.000 100.000
2 Cheltuieli efective 10.000 60.000.

(u.m.)
3=1-2 Profitul brut (u.m.) 20.000 40.000
4 Rata de capitalizare 30 30
(%)
5=3/4 Valoarea clădirii 66.666,6 133.333,3
(u.m.)
Exemplu pt. aplicarea principiului celei mai bune utilizării:
2) Calcularea celei mai bune utilizări a terenului
Un teren liber poate fi destinat pentru trei utilizări posibile:
•construcţie pentru birouri;
•construcţia unei unităţi medicale;
•construcţia unui magazin cu amănuntul.
Rata de capitalizare a construcţiei =11%
Rata de capitalizare a terenului= 8%
Costurile de construcţie:
•clădire pentru birouri 900.000 u.m.
•unitate medicală 1.000.000 u.m.
•magazin cu amănuntul 800.000 u.m.
Profitul net din exploatare (PNE) aferent proprietăţii imobilizate,
mentenabil pe termen lung:
•clădire pentru birouri 112.000 u.m.
•unitate medicală 120.000 u.m.
•magazin cu amănuntul 102.000 u.m.
Valoarea terenului, calculată după formula:
Valoarea terenului =PNE/ Rata de capitalizare
Determinarea celei mai bune utilizări a terenului
Nr. Crt. Elemente Birouri Unitate Magazin
medicală
1 Costurile de construcţie (u.m.) 900.000 1.000.000 800.000
2 P.N.E (u.m.) 112.000 120.000 102.000
3 Rata de capitalizare a construcţiilor 11 11 11
(%)
4=1*3 P.N.E. pentru construcţii obţinut (u.m.)99.000 110.000 88.000
5=2-4 PNE pentru teren (u.m.) 13.000 10.000 14.000

6 Rata de capitalizare a terenului (%) 8 8 8
5 Valoarea terenului (u.m.) 162.500 125.000 175.000
Cea mai bună utilizare pentru terenul liber, destinat unei construcţii, este cea
aferentă unei clădiri cu activitate de vânzare cu amănuntul şi valoarea estimată a
terenului conform celei mai bune utilizări va fi egală cu 175.000 u.m.
economică
c) Costul de înlocuire net
- este o procedură de evaluare folosită în

stabilirea valorii pentru utilizarea
existentă în cazul proprietăţilor
specializate care se vând rar sau niciodată
altfel decât ca părţi ale unei afaceri.
Estimările costului de înlocuire brut solicită o
consultare strânsă cu administratorii companiei proprietar
şi cu alţi consultanţi profesionali, şi ar trebui să ţină seama
de următoarele:
 costul clădirilor şi altor construcţii auxiliare presupune că
acestea ar fi terminate la data evaluării.
 o clădire modernă substitut, cu aceeaşi suprafaţă
internă brută construită, ar putea costa considerabil mai
puţin decât înlocuirea clădirii/grupului de clădiri existent ca
rezultat al utilizării unor tehnologii îmbunătăţite şi a unor
materiale moderne.
 acelaşi principiu se aplică mărimii clădirii; dacă, drept
rezultat al unei tehnologii contemporane avansate, aceeaşi
capacitate de producţie sau de servicii ar putea fi obţinută
într-o clădire substitut modernă de dimensiuni mai mici, această
alternativă mai ieftină ar trebui adoptată;
o excepţie de la regula anterioară se aplică clădirilor care

sunt vizate pentru conservare sau se află pe lista
monumentelor istorice sau
arhitecturale. În aceste cazuri, costul de înlocuire va fi
condiţionat de
cerinţele legale de conservare integrală sau parţială a
clădirii originale;
costul de înlocuire brut ar trebui să ţină cont de toate
costurile de dezvoltare necesare pentru a asigura o
entitate integral operaţională, incluzând toate lucrările
de infrastructură, drenaj, staţii de pompare, instalaţii
de apă, canalizare, termoficare şi de orice alte lucrări
suplimentare de protecţie a mediului, cerute de
statut sau de legislaţie, în cazul dezvoltării de noi
instalaţii pentru scopurile întreprinderii.
Valoarea
Valoarea cladirii
cladirii supuse
supuse evaluarii
eveluarii
Clădire modernă
= nouă, substitut, cu - Deprecierea
aceeaşi suprafaţă
internă brută
Modul de stabilire a costului de inlocuire net

Exemple de proprietăţi care intră în

categoria celor care pot fi evaluate pe această
bază sunt:
rafinării petroliere şi combinate chimice, în care cea mai
mare parte a clădirilor constituie doar structuri sau suport
pentru echipamente specializate;
centrale electrice sau instalaţii de docuri portuare, în care
clădirile şi lucrările de amenajare sunt legate în mod
direct de afacerea proprietarului şi este puţin probabil ca
ele să aibă o altă valoare, în afara afacerii din care fac parte;
proprietăţi localizate în zone geografice particulare,
pentru motive speciale sau pentru mărimea, arhitectura
sau dispunerea ar face imposibil sau nepractic pentru
evaluator să ajungă la o concluzie asupra valorii pentru
utilizarea existentă pe baza tranzacţiilor de piaţă.
d) Valoarea ipotecii (mortgage lending value )
- definită de Directiva Consiliului Europei
98/32/EC, referitoare la ratele de solvabilitate
pentru creditarea proprietăţii comerciale şi
pentru leasing-ul financiar, astfel: „Valoarea unei
proprietăţi determinată de un evaluator care
efectuează o evaluare prudentă a
vandabilităţii viitoare a proprietăţi, pe baza
luării în considerare a aspectelor mentenabile pe
termen lung ale proprietăţii, a condiţiilor normale
şi a celor locale ale pieţei, a utilizării curente
şi a utilizărilor alternative adecvate ale proprietăţii.
Elementele speculative nu vor fi luate în calcul la
stabilirea valorii ipotecii. Valoarea ipotecii va fi
susţinută cu documente într-o manieră transparentă
şi clară”.
e) Valoarea de lichidare
- definită astfel:
„Suma care poate fi încasată în
mod rezonabil în urma vânzării unei proprietăţi într-o
perioadă de timp prea scurtă pentru a fi conformă cu
perioada de timp specificată în definiţia valorii de
piaţă. În unele ţări, valoarea de vânzare forţată,
în particular, poate implica, de asemenea, un
vânzător obligat să vândă şi un cumpărător sau nişte
cumpărători care cumpără, fiind conştienţi
de dezavantajul vânzătorului”.
f) Valoarea de investiţie
(investment value, concept of worth)
Când acţionează în ipostaza de expert consultant
pentru un potenţial investitor, evaluatorul calculează
atât valoarea de investiţie, cât şi valoarea de piaţă
pentru a-l ajuta pe client să ia o decizie,
cele două valori putând să difere în mod
semnificativ.
Valoarea proprietăţii pentru un anumit
investitor, pentru o categorie de investitori sau
pentru obiective de investiţii identificate. Acest
concept subiectiv face legătura între o proprietate
anume şi un investitor sau grup de investitori care au
obiective de investiţii sau criterii definite în mod
clar pentru efectuarea investiţiei;
g) Valoarea de asigurare şi valoarea

de impozitare
Valoarea de asigurare reprezintă
valoarea unei proprietăţi ce face obiectul
unui contract de asigurare.
Valoarea de impozitare, se bazează, în
general, pe definiţia şi accepţiunea dată în
legislaţia fiscală referitoare la taxele de
proprietăţi.
h) Valoarea specială
Poate proveni, de exemplu, ca urmare a asocierii fizice,
funcţionale sau economice a proprietăţii cu orice altă
proprietate, de exemplu cu una învecinată.
Este un supliment de valoare care poate fi aplicabil
unui anumit proprietar sau utilizator, sau unui
potenţial cumpărător sau utilizator al proprietăţii mai
degrabă decât pieţei în general;
Este aplicabilă numai unui cumpărător cu interese
speciale. Valoarea din fuziune, adică valoarea
suplimentară rezultată din contopirea a două sau mai
multe participaţii la proprietate, reprezintă o formă
particulară a valorii speciale.
Ar putea fi asociată cu elemente ale valorii de exploatare
continuă şi cu valoarea de investiţie, sau subiectivă.
Alte valori recunoscute de Standardele de
Evaluare Europene ca baze derivate
a) Valoarea de piaţă pentru utilizarea existentă
b) Valoarea de utilizare alternativă
c) Valorile negative
d) Valoarea afacerii
 Este o aplicaţie specială a conceptului de
valoare de piaţă când avem în vedere terenul şi
mijloacele fixe destinate continuării utilizării lor într-
o întreprindere.
 Deşi această aplicaţie îşi are punctul de pornire în
conceptul general de cea mai bună utilizare
respectat în evaluările de piaţă, în cazul valorii de
piaţă pentru utilizarea existentă acest concept nu este
respectat în totalitate.
 Pentru utilizarea existentă este privită mai degrabă
ca un caz special decât ca o abatere de la conceptul
de valoare de piaţă.
 este definită ca:
suma estimată pentru care
un activ liber, neocupat, ar putea fi schimbat la
data evaluării, pe baza ipotezei de continuare a
utilizării actuale, între un cumpărător hotărât să
cumpere şi un vânzător hotărât să vândă, într-o
tranzacţie liberă (nepărtinitoare), după un marketing
adecvat, în care fiecare parte a acţionat în
cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.
Piaţa la data evaluării
Suma estimată Cumpărător

Vânzător hotărât
hotărât,
care continuă
utilizarea actuală
Activ liber, neocupat
Condiţii:
-tranzacţie liberă;
-marketing adecvat
-fiecare parte a acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere
Mecanismul stabilirii valorii de piaţă pentru utilizarea

existentă
 Poate fi definită ca: valoarea cu cea mai bună
utilizare, alta decât cea prezentă, respectiv cea
intenţionată sau cea care ar corespunde unei
rezolvări de către proprietarul activului,de
societatea de dezvoltare imobiliară sau de către
ocupantul presupus.
 Evaluările pe baza utilizării alternative sunt
solicitate în cazul evaluării pentru garanţii sau ca
parte a analizei privind cea mai bună utilizare,
atunci când se hotărăşte amplasarea economică
a activelor sau calcularea randamentului real
al capitalului utilizat de companie.
 În conformitate cu prevederile convenţiilor europene de
contabilitate, valorile de utilizare alternativă, care nu pot fi
realizate decât în caz de lichidare, închidere sau schimbare
a amplasamentului afacerii, nu sunt adecvate pentru
înregistrările în contabilitate, cu excepţia cazului în care
administratorii îşi exprimă intenţia de a vinde activul,
când pot reprezenta o parte a estimării valorii de
piaţă, caz care trebuie menţionat distinct în certificatul de
evaluare.
 Poate avea valori negative, pentru terenurile închiriate sau
când valoarea de utilizare actuală este mărită datorită unor
drepturi specifice şi unor consideraţii privind continuarea
afacerii sau limitărilor asupra responsabilităţilor legale
stricte, care s-ar aplica totuşi la vânzarea pe piaţa liberă.
Piaţa la data evaluării
Suma estimată Cumpărător hotărât,

cea mai bună utilizare,
Vânzător hotărât alta decât cea
prezentă, sau cea care
Activ liber, neocupat corespunde unei
redezvoltări
Condiţii:
-tranzacţie liberă;
-marketing adecvat
-fiecare parte a acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere
Valoarea de piaţă pentru utilizarea alternativă

 Apar atunci când activele imobiliare, care

constituie subiect al unor obligaţii contractuale,
fizice, legale sau financiare, generează un cash flow
negativ - real sau ipotetic - sau necesită lucrări
substanţiale de remediere. Aceste active devin astfel
o datorie sau o valoare negativă.
 Pot apărea şi în cazul unor contracte de închiriere în
care chiria stipulată în contract depăşeşte valoarea de
piaţă a chiriei sau există concesii oneroase pentru
chiriaş.
 Deoarece valorile pozitive ale activelor sunt
înregistrate în conturi şi situaţii financiare, principiile
transparenţei impun ca şi valorile negative să fie
luate în considerare. A raporta valoarea unui drept
legal, care în realitate este o obligaţie, la o valoare
„zero” ar însemna că nu se prezintă o opinie reală şi
corectă asupra situaţiei financiare a companiei. Orice
valoare negativă ar trebui consemnată separat şi nu
va fi compensată cu valoarea altei proprietăţi sau
altei clase de active.
Valoarea negativă ar trebui raportată separat şi să nu
fie agregată cu celelalte valori.
 este valoarea globală a unei întreprinderi care

va continua să funcţioneze şi în care
repartizarea acestei valori globale a afacerii,
pe părţile ei componente, se face în funcţie
de contribuţia la afacerea totală şi nu în
funcţie de valoarea de piaţă însumată a
componentelor ei.
 O definiţie mai detaliată este dată în Standarde

Profesionale Europene Aprobate pentru Evaluarea
Proprietăţilor Imobiliare astfel:
„Valoarea afacerii (a unei întreprinderi în
funcţionare) este valoarea generată de activitatea ei
comercială dovedită. Ea este expresie a unei afaceri
stabile şi rezultă din analiza cash-flow-lui actualizat sau
capitalizarea profiturilor, care reflectă cifra de afaceri şi
eventualele datorii viitoare condiţionate. Valoarea astfel
calculată include contribuţia (nediferenţiată, n.a. )
terenului, clădirilor, maşinilor, echipamentelor, goodwill-ul
şi alte intangibile.”
1.8 Baze de evaluare utilizate în contabilitate
Bazele de evaluare recunoscute, atât de normele
contabile româneşti, cât şi de Standardele
Internaţionale de Contabilitate, includ
a) costul istoric
b) costul curent
c) valoarea realizabilă
d) valoarea actualizată
a) costul istoric
 Este o valoare reală din momentul intrării activelor şi
crearea datoriilor. Reprezintă „sacrificiul” care a fost
consimţit pentru a aduce bunul în patrimoniul
întreprinderii la data sa de intrare.
 Activele sunt înregistrate la suma plătită în numerar
sau echivalent al numerarului sau la valoarea justă din
momentul cumpărării lor.
 Datoriile sunt înregistrate la valoarea echivalentelor
obţinute în schimbul obligaţiei sau, în anumite
împrejurări (de exemplu, impozitul pe profit), la valoarea
ce se aşteaptă a fi plătită în numerar sau echivalent a
numerarului pentru a stinge datoriile, potrivit cursului
normal al afacerilor.
a) costul istoric
 Costul istoric este singurul cost consemnat

în documentele justificative, are un caracter
verificabil şi o determinare obiectivă, fiind
validat în cadrul tranzacţiilor de piaţă derulate.
 Costul de achiziţie, costul de producţie şi

valoarea de utilitate, ca expresii operaţionale
ale „costului istoric”, sunt analizate în
textele reglementare ale fiecărei ţări.
b) costul curent (valoarea de înlocuire)
 Reprezintă costul pe care întreprinderea îl
acceptă pentru a dobândi la nivelul valorii
actuale, un bun similar cu cel delimitat ca
obiect al evaluării.
 Activele sunt înregistrate la valoarea în
numerar sau echivalent al numerarului care ar
trebui plătită, dacă acelaşi activ sau unul
asemănător ar fi achiziţionat în prezent.
 Datoriile sunt înregistrate la valoarea
neactualizată în numerar sau echivalent al
numerarului, necesară a deconta în prezent
obligaţia.
c) valoarea realizabilă (de decontare a obligaţiei)
 Activele sunt înregistrate la valoarea în

numerar sau echivalente ale numerarului,
care poate fi obţinută în prezent prin
vânzarea normală a activelor.
 Datoriile sunt înregistrate la valoarea lor

de decontare; aceasta reprezintă
valoarea neactualizată în numerar sau
echivalente ale numerarului, care trebuie
plătită pentru a achita datoriile potrivit
cursului normal al afacerilor.
d) valoarea actualizată (valoarea capitalizată)
 Activele sunt înregistrate la valoarea

actualizată a viitoarelor intrări nete de
numerar, care urmează a fi generate în
derularea normală a activităţii întreprinderii.
 Datoriile sunt înregistrate la valoarea

actualizată a viitoarelor ieşiri de numerar, care
se aşteaptă să fie necesare pentru a deconta
datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor
Valorile frecvent utilizate în evaluările contabile şi
care devin baze de evaluare în anumite situaţii sunt :
1. valoarea contabilă sau valoarea de intrare, care
îmbracă forma:
 costului de achiziţie;
 costului de producţie;
 valorii de aport;
 valorii de utilizare.
2. valoarea contabilă netă ( valoarea contabilă-
amortizării-provizioane) este suma la care este
înregistrat un activ în bilanţ după deducerea tuturor
deprecierilor.
3. valoarea de piaţă a unui activ reprezintă preţul care poate
fi obţinut pe o piaţă activă. O piaţă activă există atunci când:

activele de pe piaţă sunt relativ omogene;
 sunt cantităţi suficiente de asemenea active
tranzacţionale, în aşa fel încât oricând pot fi găsiţi
potenţiali cumpărători şi vânzători;
 preţurile - disponibile pentru a fi cunoscute de public.
4. valoarea justă (engl. fair value) este suma la care poate fi
tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bunăvoie,
între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei
tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv;
5. valoare de inventar ca expresie a valorii actuale este
stabilită în funcţie de utilitatea bunului, starea acestuia şi
preţul pieţei.
IAS-urile şi parţial reglementările contabile
româneşti mai utilizează şi alte valori, cum ar fi:
a) valoarea realizabilă netă reprezintă preţul de vânzare
estimat ce ar putea fi obţinut pe parcursul desfăşurării
normale a activităţii, mai puţin costurile estimate
pentru finalizarea bunului şi a costurilor necesare
vânzării;
b) valoarea de înregistrare (contabilă) este valoarea la
care un activ este inclus în bilanţ după scăderea
amortizării acumulate şi a pierderilor acumulate din
depreciere;
c) valoarea recuperabilă este maxima dintre preţul net de
vânzare şi valoarea sa utilă sau suma pe care
întreprinderea se aşteaptă să o recupereze din utilizarea
viitoare a unui activ, inclusiv valoarea sa reziduală în
momentul înstrăinării;
d) valoarea reziduală este valoarea netă pe care o

întreprindere se aşteaptă să o obţină pentru un
activ la sfârşitul duratei utile de viaţă a acestuia
după scăderea costurilor aşteptate la cedare;
e) valoarea reevaluată a unui activ reprezintă valoarea

reală a unui activ la data reevaluării, mai puţin
amortizarea ulterioară acumulată;
f) valoarea ajustată este valoarea diminuată a

activelor care s-au depreciat.

Pre Zen Tare Curs Evaluare 2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pre Zen Tare Curs Evaluare 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EVALUAREA

Dicţionarul explicativ al limbii române

Acest proces de estimare presupune atât

Valoarea de întrebuinţare Utilitatea

Valoarea de schimb Puterea de cumpărare

Munca Valoarea Costul de producţie

Se observă uşor că Smith a pus semnul egalităţii între

Valoarea absolută = Cantitatea de muncă

„Valoarea de schimb” semnifică „puterea pe care o deţine

Valoarea de schimb = Preţul de piaţă

Costul Oferta Valoarea Cererea Utilitatea

Sursa: Popescu Gheorghe - Istoria gândirii economice, Note de curs, Cluj-

Munca Valorii Măsura valorii, timpul de muncă

Leon Walras n-a studiat utilitatea bunurilor. El şi-a concentrat

Stanley Jevons aprecia că valoarea nu provine din

Costul producţiei Volumul total al ofertei Gradul final al utilităţii

Sursa: Popescu Gheorghe - Istoria gândirii economice, Note de curs, Cluj-

Intensitatea nevoilor Utilitatea bunurilor Cantitatea consumată

Sursa: Popescu Gheorghe- Istoria gândirii economice, Note de curs, Cluj-

Utilitatea Cererea Pe termen scurt

Sursa: Gheorghe Popescu - Istoria gândirii

Freiherr von Wieser aprecia că „valoarea bunurilor

Înfiinţarea, în 1868, în Anglia a RICS (Royal

În anul 1977 a luat fiinţă o asociaţie

În România, prima reglementare juridică care are

Un alt act normativ referitor la evaluarea

O altă referire oficială este inclusă în HG nr.

În anul 1992 s-a constituit Asociaţia Naţională a

- evaluări externe, efectuate de specialişti

e) din punct de vedere al metodei de evaluare folosite:

- evaluări pe bază de randament (actualizarea

- evaluări prin metoda comparaţiilor de piaţă;

f) din punctul de vedere al valorii utilizate :

- evaluări care au la bază valoarea de

- evaluări care au la bază valori diferite de

• nu toate activele sunt achiziţionate;

• însuşi costul de achiziţie implică o

1.) Prin transparenţă se înţelege dezvăluirea în raportul de

Valori utilizate în evaluarea economică

Valori bazate Valori în

Valoarea • valoarea de utilizare

a) valoarea de piaţă pentru utilizarea

Mecanismul stabilirii valorii de piaţă:

Condiţii:- tranzacţie liberă;

Activ sau parte

Fără a avea în vedere: - cea mai bună utilizare;

Cea mai bună utilizare

1 Venit efectiv (u.m.) 30.000 100.000

2 Cheltuieli efective 10.000 60.000.

5=2-4 PNE pentru teren (u.m.) 13.000 10.000 14.000

c) Costul de înlocuire net

- este o procedură de evaluare folosită în

o excepţie de la regula anterioară se aplică clădirilor care

Modul de stabilire a costului de inlocuire net

Exemple de proprietăţi care intră în

g) Valoarea de asigurare şi valoarea

a) Valoarea de piaţă pentru utilizarea existentă

b) Valoarea de utilizare alternativă

Suma estimată Cumpărător

Mecanismul stabilirii valorii de piaţă pentru utilizarea

Suma estimată Cumpărător hotărât,

Valoarea de piaţă pentru utilizarea alternativă

 Apar atunci când activele imobiliare, care

 este valoarea globală a unei întreprinderi care