Mihai Eminescu intre atac la persoana si asasinare

Atit in cadrul scolii generale nr. 195 din Bucuresti, cit si in mass-media comunista din
Romania anilor copilariei mele, Mihai Eminescu era mereu prezentat ca si poetul national roman.
De la parinti, insa, mai aflasem ca Mihai Eminescu fusese si ramasese cel mai mare jurnalist
roman. Cind le-am cerut parintilor sa-mi dea articole de-ale sale, mi-au raspuns: N-avem! Sint
interzise. Mai mult, pina si colectia sa de poezii i-a fost cenzurata, in frunte cu marea sa ?Doina ?.
Sint materiale care ii sperie pe comunisti, dupa cum i-a speriat si pe politicienii din timpul sau. In
acest an, cercetatorii Cezarina Barzoi si Ionut Baias (publicatia Permanente nr. 1-2/2005) au lansat
o investigatie cu privire la circumstantele dinaintea mortii si chiar cu privire la cauza decesului
marelui Eminescu, punind sub semnul intrebarii versiunea oficiala, acceptata unilateral pina acum,
conform careia Mihai Eminescu ar fi murit atit accidental, cit si din cauza nebuniei. Mai mult,
cei doi autori avanseaza ipoteza conform careia Mihai Eminescu ar fi fost supus unei campanii de
calomnieri (atac la persoana) in perioada anterioara mortii sale. Sa revizuim
deci aceste analize.
Calomnierea (atac la persoana)
Prezenta ziaristului si a omului politic Mihai Eminescu in climatul
socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice romanesti
supuse presiunilor oportuniste exterioare si interne de a compromite
unitatea si integritatea poporului roman. Eliminarea lui Eminescu parea sa
fie o necesitate iminenta pentru acestia, datorita fenomenalei sale
popularitati si charisme. Ne aflam in apropierea semnarii unor tratate
politice mult negociate de statul roman, care pur si simplu nu mai aveau loc
pentru un Mihai Eminescu nobil, patriot, idealist si sincer. Distrugerea sa nu
se putea infaptui, insa, printr-un procedeu rapid, direct si evident. Fabricarea nebuniei sale
reprezenta singura optiune, intrucit se putea invoca ori de cite ori ar fi venit vorba de scrierile
marelui ziarist, iar postum se putea spera, intr-o intrare a acestuia in obliviunea istoriei la romani.
Daca Eminescu era nebun, nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat in considerare, deci nu-i nimic
bun de la un nebun. Procesul de asasinare fizica si morala a lui Mihai Eminescu explodeaza, se
pare, in ziua de 28 iunie 1883. Ziarul Romanul (sic!), care se afla in polemica acerba cu Eminescu,
scrie pe 1 iulie: Aflam cu sincera parere de rau ca dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul,
tinar plin de talent si inzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa
nu va fi decit trecatoare si ca in curind vom putea anunta deplina sa insanatosire. Acesta era
semnalul scoaterii din viata publica a marelui ziarist. Timpul insusi vine cu o declaratie abia pe 2
iulie 1883, in care spunea: Cu incepere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului
Timpul este incredintata d-lui Mihail Paleologu. Opinia publica presupune astfel ca Eminescu
este scos din presa romaneasca. Nicaieri, nimeni nu dadea inca nici un motiv, nici o explicatie asupra
imbolnavirii sale subite. Timpul revine cu un comunicat a doua zi, pe 3 iulie: Unul dintre
colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a incetat de a mai lua parte in redactie, atins fiind in
mod subit de o grava boala. Ne place insa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi
decit de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de
pina acum. Trebuie sa observam faptul ca in textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet,
chiar daca este evident faptul ca functia pe care o indeplinea in cadrul Timpului era cea de
jurnalist. Ziua decisiva este, dupa cum am spus deja, 28 iunie 1883, cind se petrec o seama de lucruri
bizare, atent mestesugite pentru a fabrica nebunia eminesciana. Sotia lui Slavici, doamna Szoke,
trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugaminte: Domnul Eminescu a innebunit. Va rog,
faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau. Maiorescu gaseste in acest bilet pretextul perfect pentru
a pune planul sau in aplicare. Pe de alta parte, insa, se stie ca Eminescu era, in acea zi, nu in vizita la
doamna Szoke, ci la Baia Mitrasewschi, linga strada Stirbei Voda, nu departe de sediul Societatii
Carpatii, societate interzisa de oficialitati in aceeasi zi. Eminescu fusese dus acolo de catre Grigore
Ventura pentru a-l discredita, ceea ce ii si reuseste, dar numai partial. Eminescu isi iese din minti,
Ventura il paraseste. Anunta apoi imediat politia ca trebuie sa ridice un nebun de la Baia
Mitrasewschi. Anunta in acelasi timp pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc

imediat la locul respectiv, ajutindu-l pe Eminescu sa isi revina in fire. Ventura era redactorul ziarului
Independence Roumaine, ziar al carui director, Emille Galli, fusese expulzat din Romania in
aceeasi zi fatidica de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat in acea zi, aceeasi soarta au avut-o si
ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului, si cu siguranta multi alti patrioti romani autentici.
Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnarii iminente de catre Romania a Tratatului cu
Tripla Alianta (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre
Junimisti, condusi de Carp, tratat si sustinut in totalitate de Titu Maiorescu. Sarbatorile nationaliste
de la Iasi, insa, de la inceputul lunii iunie 1883, cind s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si cind
Eminescu, perfect sanatos, a citit la Junimea poemul sau, Doina, au iritat puterile centrale.
Alaturi de Eminescu s-a aflat si Petre Gradisteanu, care a avut un discurs la fel de inflacarat. Von
Bismarck este gata sa declare razboi Romaniei, daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari
ferme ca se va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei (adica, de-a se
supune noilor stapini). Se cere ferm desfiintarea Societatii Carpatii, un adevarat partid secret de
rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata si in ascuns pentru ruperea Ardealului de la
Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tara. Rolul central in aceasta Societate il avea Eminescu. Iata
ca Romania se supune exigentelor straine, interzice Societatea Carpatii, elimina din scena pe multi
simpatizanti francofoni. Petre Gradisteanu, impreuna cu D.A. Sturdza, pleaca la Viena sa ii ceara
personal scuze imparatului pentru discursul de la Iasi. Dar cu Eminescu ce te faci?. Toate astea
se intimplau pe 28 iunie 1883, ziua caderii lui Eminescu. Revenind la boala lui Eminescu, nimeni
nu lamureste insa opinia publica asupra bolii lui, despre care se afirma numai ca este o boala
grava. In luna iulie, Titu Maiorescu initiaza o lista de subscriptie pentru a stringe banii necesari
internarii lui Eminescu la Viena, lista pe care o publica in facsimil. In numarul din luna august al
revistei Literatorul, Alexandru Macedonski publica o epigrama prin care va arunca in aer linistea
asternuta asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este urmatorul: Un X pretins poet acum,/ Sa dus pe cel mai jalnic drum/ L-as plinge daca-n balamuc,/ Destinul sau n-ar fi mai bun,/ Caci pina
ieri a fost nauc,/ Si azi nu e decit nebun. Este momentul mult-asteptat de Ventura, care incercase,
inca din 28 iunie, sa convinga publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci insa cei doi prieteni
sositi in graba la Baia Mitrasewschi reusisera sa-i dejoace planul si sa-l salveze pe Eminescu,
dindu-l de gol pe Ventura pentru aceasta calomnie. Ventura nu mai voia de unul singur sa fie el cel
care declara deschis nebunia lui Eminescu, intrucit fusese deja implicat in evenimentul mai susmentionat. Asadar, epigrama a fost pretextul perfect, ca sa se re-erijeze in protector al lui Mihai
Eminescu, imediat dupa aparitia ei Ventura atacindu-l grav pe Macedonski. Nu este nici o indoiala,
prin aceasta epigrama este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu. Iata ca Ventura, cel
care anuntase politia de existenta nebunului, se retrage acum in ipostaza prietenului indignat
aratind spre Macedonscki cu degetul acuzator: Iata cine il face ?nebun ? pe bietul Eminescu, eu mam spalat pe miini. Macedonski, la rindul sau, incearca sa se apere si el, spunind ca este o
epigrama veche care a fost publicata fara stirea mea, epigrama care in plus nici nu il vizeaza pe
Eminescu (sic!). Au urmat manifestatii publice cu torte si geamuri sparte, la casa lui Macedonski, de
catre suporterii indignati de calomniile contra lui Mihai Eminescu. Bastonat prin cafenele pe biata lui
spinare, oprobriul public a atras multa lume in aceste evenimente, a fost un spectacol bucurestean
demn de faima de duri a bucurestenilor din toate timpurile. Ventura si Macedonski intra intr-o
polemica puternica, insa raul era deja facut, Eminescu era in ochii tuturor un (posibil) nebun tolerat
de societate. In codul de moravuri publice si politice ale epocii, boala grava a nebuniei il indeparta
definitiv de la viata publica pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva insemna, implicit, si
destituirea lui din functie. Iata, asadar, ce realizeaza Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a
unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opozitie. Polemica se stinge, iar la 1 septembrie
presa incepe sa discute deschis problema
nebuniei lui Eminescu. Telegraful este primul care anunta: Mai multi prieteni din capitala, amici
ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru intretinerea amicului lor in casa de
sanatate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare in aceasta frumoasa si nobila actiune (sic!).
Maiorescu reuseste sa dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfirsitul anului 1883, cind publica un
volum de 64 de poezii eminesciene, intre care Mai am un singur dor, Se bate miezul noptii etc.
Abilitatea sa a fost extrema, aceste poezii erau menite sa distruga imaginea unui Eminescu
nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician genial al problemelor societatii romanesti,

patriot complet. Astfel, Maiorescu reuseste sa scindeze opera eminesciana, limitind-o la poezie. Din
acel moment si pina in zilele noastre, Eminescu este cunoscut de toata lumea drept marele poet,
poetul national al Romaniei, stergindu-se aproape complet opera sa ziaristico-politica, la fel de
valoroasa si bogata ca si cea poetica.
Una din primele persoane care au sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibraileanu, care
scria: Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al paturilor superpuse, apostolul nationalismului,
dusmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale poporului sa publice: ?Mi te da
cu totul mie ?, ?Nu zi ba de te-o cuprinde ?. (). Or, chiar si acestea, nepotrivite pentru un luptator
politic, cum era el atunci: ?Mai am un singur dor/ In linistea serii/ Sa ma lasati sa mor ? ori ideea de
sinucidere din ?Se bate miezul noptii ? (). Nu cumva acum, la maturitate, si cind avea un stagiu de
om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale si nationale - nu cumva credea ca nu i-ar fi
sezut frumos sa publice si elegii amoroase ori invitatii la dragoste si alte poezii ?usoare ? - si unele
traduse?. Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romante ieftine,
cintate in cafenele si saloane, pierzindu-si profunzimea. Eminescu este internat intr-o serie de
sanatorii din tara si strainatate, insa starea sanatatii sale era foarte buna, dupa cum marturiseste Ioan
Slavici: Repausul medicamentos sustinut cu indirjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din
Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus in tara sanatos.
Eminescu insusi, viu si dornic sa reintre in presa, isi va asculta
prohodul in aceasta paranteza a anilor interzisi, 1884-1888. Citeodata se va
revolta, va sparge vitrinele librariilor, isi va lua volumul de poezii din raft si-l va
arunca in noroi, calcindu-si-l in picioare: atunci fortele de ordine vor interveni
prompt si-l vor duce pe insurgent la politie. Cum altfel ar fi actionat un om
care se stia si se vedea zilnic vizat pentru distrugere (la persoana si poate in
persoana)?. Asa s-a intimplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfintilor Arhangheli
Mihail si Gavril, la Iasi: poetul a fost impachetat pe loc si dus, ca alienat
psihic, la stabilimentul rudimentar de la Minastirea Neamt. Pe linga aruncarea in
noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzatia ca se lua de
femei pe strazile Iasilor, le apuca de turnura rochiilor, le atingea in mers etc., fara ca vreo dama
sa faca reclamatie in acest sens politiei. Ajuns la Neamt, Eminescu isi gaseste linistea. Continua sa
scrie in ciuda tuturor. Acolo, la Minastirea Neamt, poetul va definitiva, zic editorii, poezia De ce numi vii?, pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la Convorbiri Literare, cu acest
biletel: Iti trimit deodata cu aceasta mai multe versuri carora, de ti se par acceptabile, le vei face loc
in ?Convorbiri ?. Indealtminterelea, ma aflu bine si sanatos in mijlocul acestor munti si-ti doresc
asemenea. Eminescu era perfect sanatos in perioada in care a locuit la Minastirea Neamt, 18861887. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu intreg la minte in momentele respective, marturie
stau si actele de bucatarie ale stabilimentului, intocmite de mina poetului. Intors in casa Henriettei
de la Botosani in 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese ca era sanatos
psihic. In urma unei subscrieri, initiata de elevii Scolii artelor frumoase din Botosani, s-au strins 400
de lei. De mare ajutor au fost acesti bani, caci au permis sa i se aplice un tratament special,
multumita caruia starea sanatatii poetului s-a imbunatatit in modul cel mai vadit, caci astazi
Eminescu era tot atit de senin cum a fost inainte de boala cea grea de acum patru ani. In 13 iulie,
Eminescu, insotit de sora sa si de dl. Grigore Focsa, doctorul de aici, a sosit in orasul nostru cu trenul
de la ora 1 p.m. A doua zi, la ora 11 a.m., a avut loc, in casa d-lui St. Emilian, un consult, la care au
luat parte d-nii medici: dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, col. dr. Otremba, medic-sef al
Corpului IV Armata, dr. Rigler, dr. C. Bottez si Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicina. Desi
mai multi din acesti domni medici aveau sa plece din Iasi inca in 13 iulie, totusi si-au aminat
plecarea pentru a-l putea asista pe Eminescu al nostru. In urma unei cercetari minutioase la care l-au
supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia ca sanatatea lui nu e deloc alterata si ca trebuie a-l
supune unui tratament radical numai in ce priveste boala lui cea neglijata, care se manifestase la
picioare. Eminescu era deci sanatos psihic si perfect capabil de a crea. In 1888, Veronica Micle
reuseste sa il scoata pe Eminescu din casa surorii sale si il va duce de mina pe poet la Bucuresti, unde
el isi va regasi pana de ziarist. Urmeaza o colaborare anonima la citeva ziare si reviste, iar apoi, la 13

ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul facindu-l,
pentru o clipa, pe Guna Vernescu sa demisioneze rupind o coalitie destul de fragila de altfel a
conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului
in chestiune este bietul Eminescu si repede acesta este cautat, gasit, internat la sanatoriul
doctorului Sutu, in martie 1889.
La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov
constituirea unei cure pacientului Mihai Eminescu, aflat in casa de sanatate a doctorului Sutu din
strada Plantelor. Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu,
I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din
Procedura Civila (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces-verbal in care
sint de parere ca boala fiind in recidiva, reclama interdictia pacientului si rinduirea unui tutor care
sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa se poata ingriji de intretinerea interzisului. Procesulverbal al consiliului este scris in intregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupa
semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscalit de doctorii
Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului. Iata
interogatoriul lui Eminescu, in ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile inainte de
moarte:
- Cum te cheama?
- Sint Matei Basarab, am fost ranit la cap de catre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sa
ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cit oul de mare.
- Pentru ce?
- Pentru ca eu, fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sa nu-i iau mostenirea.
- Ce-ai de gind sa faci cind te vei face bine?
- Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca, italieneasca si
sanscrita. Stiu 64 de limbi.
- Cine e Poenaru care te-a lovit?
- Un om bogat, care are 48 de mosii, 48 de riuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48
de milioane. Trebuie sa subliniem faptul ca acest interogatoriu este construit in intregime pe modelul
masonic al cifrelor, ca simbolisme esoterice. Are un anumit numar de cuvinte si litere, corespunzind
cifrelor masonice 48 si 64. Raspunsul poetului a ridicat nenumarate semne de intrebare. Eminescu nu
era, cu siguranta, mason. Exista ipoteza conform careia Eminescu ar fi raspuns prin codul acesta de
sorginte Masonica. Aceasta ipoteza nu poate sta insa in picioare, pentru simplul fapt ca intregul
interogatoriu se inscrie in criptologia masonica, si nu doar raspunsurile jurnalistului. Este un
interogatoriu fabricat in totalitate. Se poate observa si de catre neinitiati, de exemplu, ca exista 48 de
stele in constelatia Gemenilor, semn astrologic de importanta mare simbolistica masonica (semnul
Gemenilor este semnul dualitatii, al dublei realitati, al realitatii tangibile si simbolice). Or, se
cunoaste realitatea dubla a membrilor masoneriei din lume, intre rolurile de fiecare zi si cele de
initiati. Conform numerologiei esoterice, de asemenea, numarul 48 simbolizeaza arta
comunicarii. Or, Mihai Eminescu devenise un pericol in jocurile politice, tocmai pentru excelarea
sa ca si comunicator al drepturilor romanilor in propria lor tara, ca sa folosim insesi cuvintele lui

Eminescu: De la Nistru pin la Tisa . De asemenea, numarul 64 reprezinta chenarele

alb/negru ale binecunoscutului joc de sah; or, acest joc, originar din China (si nu din Egipt, dupa cum
se crede eronat), este un joc puternic simbolic, unde nebunul sade la curtea regelui si este sacrificat
pentru beneficiul regelui/reginei. Pseudo-diagnoza de nebun si sfirsitul prematur al Marelui
Eminescu, pentru apararea statu-quo-ului politic (regele se temea ca sa nu-i iau mostenirea),
este auto-explicativ. Conform aceleiasi numerologii esoterice, numarul 64 reprezinta mintea in
miscare. Or, cum Eminescu si-a folosit mereu mintea in miscare pentru descrierea tristelor persecutii
ale poporului roman, cit si pentru motivarea compatriotilor sai inspre eliberare, si asta prin mijloacele
sale de comunicare, numerele date, 48 si 64, au nu numai un sens, dar si diverse simbolisme
esoterice, ceva ce nici un om nebun n-ar fi fost capabil sa raspunda. Cu toate astea, raspunsurile (in
cazul in care chiar apartin poetului) pot contine un simbure de adevar. Matei Basarab a fost
intotdeauna domnitorul favorit al lui Eminescu, domnitor cu care se identifica. Se presupune ca
respectivul Poenaru chiar l-a lovit pe Eminescu in cap, cu o piatra, eveniment ce a plasat-o pe
victima, si nu pe atacant (sic!), in curtea sanatoriului. Petre Poenaru este un personaj real, era tenor,
din familia mare a actorilor, asadar lume frecventata de Eminescu. Nu era un strain, un oarecare, ci il
cunostea pe poet. Nu se explica insa prezenta acestuia la sanatoriu. Cit despre pusca umpluta cu
pietre de diamant, din nou raspunsul nu este unul in dodii, ci cu simbolism esoteric; el aminteste de
o balada populara: A plecat la vinatoare/ Sa vineze caprioare/ Caprioare n-a vinat/ Si el singur s-a
impuscat/ Cu un pistol de diamant/ Cu gloante de briliant. Iata-l pe Eminescu pus in postura
vinatorului care se autovineaza singur, care cade in propria-i cursa. Teorie aberanta, care nu poate sta
in picioare. Eminescu nu putea calcula aceste raspunsuri dupa canoanele masonice, pur si simplu
pentru ca nu putea anticipa intrebarile. Si chiar daca am accepta ipotetic ca Eminescu a facut
respectivele calcule si ar fi raspuns in functie de fiecare intrebare, aceasta ar demonstra un singur
lucru: deplinatatea facultatilor mintale ale poetului. In conditii normale, in care incidentul cu Poenaru
ar fi real, Parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu si ar fi trebuit macar interogat si autorul prezumtiv
al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu exista un asemenea interogatoriu. Trei zile mai tirziu, Eminescu
moare subit. Doctorul Vines, care a fost de fata in acel moment, avea sa povesteasca in 1926 exact
cum s-au petrecut lucrurile: Eminescu se asaza pe pat si peste citeva minute cade intr-o sincopa si
moare imediat. Varianta oficiala asupra mortii lui Eminescu este insa dementa paralitica (sic!).
Inainte insa de a analiza putin moartea lui Eminescu, sa luam in discutie perioada 1884-1889, numita
de mare intunecime a creatiei eminesciene. Marturiile din epoca atesta insa contrariul: cei care l-au
vizitat pe Eminescu la Botosani vorbesc de o puzderie de hirtii scrise de catre poet, unele luate de
A.C. Cuza si descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar in strada Plantelor, in mai-iunie 1889,
vizitatorii lui Eminescu cel bolnav vorbesc de maldare de hirtii scrise de catre el, aruncate la cos
ori maturate de femeia de serviciu. Argumentul creativitatii cade dintr-un condei in fata abundentei
de marturii documentare si, cu el, diagnosticul medical. Intr-adevar, un paralitic general, un abulic
in ultimul grad, acesta este un pacient care nu mai creeaza, nu mai face diferenta intre viata si vis
etc. Alexandru Vlahuta, vizitindu-l in spital, il gaseste comunicabil, pregatit sa scrie poezii. Ilarie
Chendi, care a stat in gazda pe strada Stirbei Voda nr. 72, pe linga Cismigiu, la aceeasi adresa pe care
o avusese si Eminescu in anii 80 ai secolului XIX, va povesti cum batrinele gazde, niste nemti,
incep a-si aduce aminte: Si mi-au spus, intre altele, ca dupa moartea lui Eminescu, care a avut loc in
1889, au venit la dinsii doi domni care erau prietenii lui Eminescu si, impachetind toata saracia
ramasa in urma lui, au umplut doua cufere cu carti si cu manuscrise si au plecat. Legendele
eminesciene vorbesc, insa, pina astazi de caiete cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse in
aceasta perioada. Biografii sai trec sub tacere pina si faptul ca in buzunarul de la haina in care si-a
dat duhul, in 15 iunie 1889, se aflau scrise de mina lui poeziile Viata si Stelele in cer. Prima
criza a lui Eminescu, din 1883-1884, cind a fost internat la Dr. Sutu, apoi la Ober Doebing, linga

Viena, cit si recidiva din 1886-1887, cind a fost internat la Minastirea Neamtului, institutul pentru
alienati, corespund in schimb unei psihoze maniaco-depresive, cu siguranta NU bolii incurabile; in
amindoua cazurile a parasit spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale. In
1887, medicii din Iasi, dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales dr. Francisc
Iszac au pus diagnosticul unei alienatii mintale provocate de gome sifilitice pe creier si la picioare,
incepind un intempestiv tratament antisifilitic, cum se facea pe atunci, cu frictiuni de mercur, in doze
enorme, cu efecte, de altfel, nule in sifilisul nervos (oare de ce nu stia acest lucru doctorul Izsac?!),
dar cu urmari catastrofale toxice. Inca din Renastere se stia, insa, dupa cum povesteste Benvenutto
Cellini, ca si-a tratat cu fumigatii de mercur boala galica, dar ca efectul privea doar stadiul primar
sau secundar, mai putin pe cel tertiar si deloc sifilisul localizat cerebral. Supradozajul medicamentos
a jucat un rol nefast in evolutia bolii poetului. De altfel, tocmai infestarea sistemului nervos central in
intoxicatia cronica cu mercur explica modificarile de comportament, depresia mentala, insomnie si
citeodata halucinatii, care, dupa cum stim, au dominat tabloul simptomatic dupa 1887. Cum reiese
din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat in clinica, astfel ca i-a aparut o stare
deliranta cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale),
tulburari grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate
simptome explicate dupa noi tocmai datorita injectiilorde mercur pe care le primeste in clinica, fara
rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.
Dupa cum se stie, lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existind un
raport depus la Academie. Acesta este nesemnat. Autopsia evidentiaza o degenerescenta grasa a
peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor placi intinse si proeminente atit la baza
valvulelor aortice, cit si pe fata interioara a aortei anterioare. In fine, din partea hepatului si a
rinichilor s-a observat, de asemenea, o degenerescenta granulo-grasoasa considerabila. Daca
modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi, cit
si modificarile ficatului sint caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala. Creierul lui
Eminescu este uitat pe fereastra, in soare, si, dupa citeva zile de nefixare, este trimis lui Gh.
Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul ca, in 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind
incepator, asistentul lui Babes. Daca prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute in vedere doua
posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tinarului asistent (ceea ce era de
neconceput in cazul creierului lui Eminescu), ori si aceasta este ipoteza spre care inclinam pe
undeva, anumiti oameni, sa nu spun o intreaga protipendada, se temeau de diagnosticul severului
prof. Victor Babes, care era personificarea omului de stiinta corect si competent. Gheorghe
Marinescu declara despre creierul poetului, multi ani mai tirziu: Creierul mi s-a adus de la Institutul
Sutu intr-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor.
Putrefactia era datorata caldurii celei mari, probabil ca s-a scos prea tirziu dupa moarte Creierul
era intr-adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni
macroscopice o meningita localizata la lobulii anteriori Din nenorocire, creierul, fiind, cum am
spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna. Sarmanul Eminescu! Nu
a avut parte nici de acest studiu anatomic obiectiv! Eminescu nu a murit insa de paralizie generala,
Gheorghe Marinescu se inselase. Punind cap la cap toate dovezile strinse ani de zile, Ovidiu Vuia
scrie: Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari
din domeniul patologiei creierului, sint cit se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues, si nu a
avut o dementa paralitica. In ceea ce priveste alcoolismul, acesta nici nu intra in discutie.
Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mineca imposturii si botezat ad-hoc congenital.

Concluzii:
Asadar, Eminescu a fost scos din viata publica si declarat nebun
pentru ca atitudinea lui pentru unirea tarii-mama cu Transilvania nu era bine
vazuta de conducerea de atunci a Romaniei, de junimistii P.P. Carp si Titu
Maiorescu, care incercau din rasputeri incheierea unei aliante militare cu
Germania si Austro-Ungaria. De remarcat in acest sens este o scrisoare a lui
P.P. Carp catre Titu Maiorescu in care ii atrage atentia: Si mai potoliti-l pe
Eminescu. Iar Maiorescu, l-a potolit, fabricindu-i nebunia si scapind
astfel de o voce periculoasa, care il contrazicea tot mai des. Evident ca la
baza asasinarii lui Eminescu au stat puterile conspirative internationale si
acolitii lor politici de la puterea tarii, care se simteau in pericol tot mai mare, ca urmare a atacurilor
lui Eminescu si a deconspirarii de catre o voce credibila si indragita de catre poporul roman, a
actiunilor lor antinationale. Astfel, Eminescu a fost scos din viata publica intre 1883 si 1889, in anul
asasinarii sale, fiind declarat nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Or, marturiile din
acea perioada ne arata un Eminescu in plina creatie, lucru care nu ar fi fost posibil daca era nebun,
caci un nebun e rupt de contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie. Asadar, creatia
artistica din acea perioada, insotita de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor) ale sanatatii
sale mentale ne arata faptul ca Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otravire. Asasinarea
operelor si a valorii nationale a lui Eminescu a continuat si continua si in prezent, prin trecerea sub
tacere a activitatii sale de jurnalist politic si a atitudinilor sale nationaliste. Continua prin prezentarea
sa in scoli in mod voit deformat, in ipostaza numai de poet genial, sarac si fustangiu. Continua si prin
eliminarea din opera sa poetica a acelor poezii cu caracter profund national, cum ar fi poezia
Doina. Continua prin atacurile tot mai dese si abia disimulate ale asa-zisei elite culturale romane
(in general pseudo-intelectuali de sorginte comunista).

Asasinarea operei eminesciene continua prin lipsa noastra de cinstire a marelui roman Mihai
Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul romanesc.
In prezent, tinerii romani nu cunosc nimic despre titanica activitate culturala, politico-sociala si
istorica a lui Eminescu, ei vorbind tot timpul despre poezie (care, chipurile, nu este nici prea
valoroasa) si despre mondenitatile lui (reale sau imaginare). Inainte de a ma grabi sa-i discreditez pe
elevi, insa, m-am gindit la modul cum este predat Eminescu in scoala: Poetul nepereche, Cel mai
mare poet, Personalitate completa a culturii romanesti etc. Daca adaugam la zecile de epitete pe
care le rosteste la ora un profesor si interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie sa le
inghita cu toptanul, fara prea multe intrebari, avem o imagine a modului defectuos in care va fi
perceput Eminescu de copii.
Dupa cum spuneam, nici mie vreun profesor nu mi-a argumentat vreodata de ce Eminescu
este un poet atit de mare. Nici unul nu mi-a spus ca jurnalistul Eminescu era cel putin la fel de
profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu stiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de asa
natura stiu exact care este adevarul si actioneaza in consecinta. Cu siguranta ca membrii Academiei
Romane de azi stiu si mai bine ce inseamna sa scoti tone de carti despre poezia lui Eminescu, evitind,
pe cit se poate de dibaci (ca in timpurile precursoare mortii Marelui Eminescu), texte la fel de
importante, in care se pune degetul pe rana societatii romanesti si se dau solutii de vindecare (unele
valabile pina si in ziua de azi). Modul ignorant defectuos, sau intentionat defectuos in care se preda
Eminescu echivaleaza cu un atentat asupra culturii si istoriei romanesti. Atentat minutios elaborat de

propagande neo-comuniste obscure si a caror fata incepem sa o intrezarim in manualele alternative.

Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai in scoala primara, gimnaziu sau liceu, ci si in
universitati. Otrava imprastiata ajunge cu mare usurinta in toate revistele literare si culturale. Marii
oameni de cultura cad in capcana acestor omisiuni criminale de a accentua operele jurnalistului
Eminescu. Eminescu trebuie prezentat copiilor in cu totul alt mod. Nu de poetul genial are atita
nevoie copilul, cit mai ales de luptatorul neobosit pentru neam si tara. M-as bucura ca in loc de
recitarile papagalicesti ale poeziilor lui Eminescu, lumea sa reproduca tot mai mult textele sale
politice, sa ia aminte la lupta si la sacrificiul sau. Cind marile manifestatii de reunificare a romanilor
basarabeni ai perioadei 1989-1992 adunau in Piata Marii Adunarii Nationale din Chisinau sute de mii
de oameni zi de zi (fara ecou la Cotrocenii kaghebistului Ion Ilici Iliescu), acestia se adunau in
numele lui Eminescu cel Intreg, si nu numai de dragul poeziilor sale. Sotii basarabeni romani Doina
si Ioan Aldea Teodorovici au platit si ei, poate cu propria viata, tot aceasta dragoste pentru Eminescu
cel Intreg, pentru ca majoritatea versurilor din cintecele lor de redesteptare nationala erau inspirate
din lucrarile poetului. Moartea lor prematura a survenit itntre Bucuresti si Chisinau, din cauza unui
nefericit accident de masina. Iar cind manifestarile studentilor si ale anticomunistilor de la
kilometrul 0, din zona libera de comunism din Piata Universitatii din Bucuresti, au adunat si ele
in anii 90, zi de zi, sute de mii de protestatari (din nou, fara ecou la acelasi Cotroceni al
kaghebistului Ion Ilici Iliescu), tot de dragul Eminescului cel Intreg s-au adunat, si nu numai de
dragul poeziilor lui. Minerii si securistii lui Ion Ilici Iliescu au imprastiat multimea cu batai de
ciomege, facindu-se vinovati si de multe ucideri ale unora dintre ei. Care este adevarul cu privire la
cauza mortii lui Eminescu ramine de definitivat, insa cu siguranta ca intr-o investigatie forensica
riguroasa si obiectiva - inclusiv raportata la limitele tehnologice ale contemporanilor lui Eminescu -,
siguranta afisata cu privire la cauza mortii lui Eminescu fiind cauzata de sifilisu , nebunia sau
fiind de natura accidentala, ar fi disparut fara urma. Versiunea oficiala a mortii lui Eminescu
trebuie adusa - chiar doua secole mai tirziu - la lumina adevarului. (Sfirsit)
Gabriel Teodor Gherasim, New York

Adevaratul Eminescu
Postat n 15 Ianuarie 2007

PE 15 IANUARIE se sarbatoreste si acum cu aceleasi declaratii pompoase ziua de nastere a

Marelui Poet National, ajuns atat de faimos incat prea putini ii mai cunosc astazi opera.
Incontestabil Mihai Eminescu a fost un vizionar, un om inteligent ce a depasit cu mult gandirea
epocii in care a trait. Un om dotat cu talent scriitoricesc, un condei periculos pentru
ignoranti si mincinosi pentru ca detinea mijloacele de a-si propaga ideile si a transmite mesajul
de trezire nationala.
Dupa ce Eminescu a fost redus la tacere de aceleasi forte din umbra care manipuleaza si astazi fraiele
politice ale lumii, opera sa a fost trunchiata si omorata cu buna stiinta ca si autorul ei. Consideram
cazul Eminescu unul dintre cele mai cutremuratoare exemple de manipulare prin intermediul massmedia si al unor experti istorici si critici. Imaginea lui a fost cosmetizata atat in epoca cat si pentru
posteritate, opera trunchiata corespunzator si mesajul alterat. De ce il iubim pe Eminescu si
consideram necesara reconsiderarea operei, vietii, mesajului si imaginii lui? Pentru ca el a iubit
extraordinar de mult Romania si poporul roman. Patriotismul a fost poate cea mai definitorie calitate
a lui Eminescu. El a militat pentru trezirea si emanciparea romanilor si de aceea a avut atat de mult
de suferit. in epoca, el a fost acuzat de nebunie si internat cu forta pentru ca ideile lui erau
periculoase. Pentru posteritate, el a fost prezentat apoi doar ca un poet romantic.
Despre Eminescu stim cu totii
Ce raspundeti la intrebarea : Cine a fost Eminescu?. Ah, veti spune, este o intrebare usoara. Cine
nu a invatat la scoala despre marele poet, si mai cu voie, mai fara voie a memorat mai mult
interpretarile divertilor critici decat poeziile sale. Despre prozatorul sau despre jurnalistul Mihai
Eminescu insa la scoala nu se spune aproape nimic. Pentru cei mai multi dintre noi Eminescu este

doar un capitol de studiu obligatoriu in manualele de limba romana si unul dintre subiectele cele mai
temute de elevii care se pregatesc de BAC. Acest proces de trecere sub tacere a laturii incomode a
activitatii lui Eminescu a inceput inca de pe vremea cand poetul mai traia, internat fiind intr-un spital
de psihiatrie.
Apoi prapastia dintre viata si opera lui Eminescu a fost adancita in mod deliberat de criticii si
biografii poetului in frunte cu George Calinescu si a fost amplificata apoi de sistemul de invatamant,
care a propagat in masa acest model. Pana si imaginea poetului atat de bine cunoscuta noua este
prima lui poza, pe cand Eminescu avea doar 19 ani, probabil ca ea corespundea mai bine cu
imaginea dorita, aceea de poet plapand, firav, eterat, fara implicare sau eficienta in viata sociala si
politica a vremii.
Atunci cand nu poti impiedica o informatie sa se propage, cel mai eficient este sa o directionezi
incotro ai nevoie. Acest mecanism a fost utilizat din plin in cazul marilor genii ale acestei lumi,
pentru ca de regula acestea au fost persoanele cele mai periculoase (a se citi capabile sa ii trezeasca
si pe ceilalti oameni din somnul in care sunt tinuti cu buna stinta de cei ce doresc suprematia asupra
lumii). i in cazul lui Eminescu s-a omis ceea ce nu corespundea cu directia dorita (adica bogata sa
activitate publicistica in ziarele vremii), a fost amplificat ceea ce convenea (Eminescu trebuia sa
ramana pentru toti doar un poet genial si nebun), s-a creat un sentiment de obligativitate si suprasaturare a mintilor in legatura cu subiectul respectiv astfel incat oamenii sa nu mai aiba aspiratia de
a-l aprofunda.
A fost Eminescu nebun?
Se stie deja ca a declara pe cineva nebun inseamna a-l izola din punct de vedere social si a-i afecta
credibilitatea. Cu atat mai mult in trecut, dar si in prezent, aceasta tara a nebuniei, era aruncata
asupra celor ce se dovedeau a fi persoane incomode. Desi Eminescu a fost in mod repetat internat in
spitale de psihiatrie, cele scrise de el in perioada 1883-1889 dovedesc ca autorul textelor respective
era o persoana coerenta, logica, ce poate fi acuzata cel mult de opozitie fata de viziunea majoritara a
acelei epoci si de demascarea unor realitati spinoase ale vremii. in acel moment Eminescu era practic
una din vocile cele mai puternice ale luptei pentru unitatea nationala si desprinderea Transilvaniei din
influenta Imperiului Austro-Ungar.
S-a mers pana intr-acolo incat multe din manuscrisele sale din acea perioada au disparut fara urma
intr-o incercare nefericita de a demonstra ca Eminescu era atins de nebunie, deci incapabil sa creeze.
Exista insa multe persoane din jurul lui care vorbesc despre un Eminescu activ, coerent si foarte
prolific. Aceasta este
deci rolul pe care l-au avut biografii. Pentru ca realitatea de persoana creativa, cum a fost el de fapt
in acea perioada, nu corespundea deloc cu imaginea pe care au vrut sa o transmita mai departe, l-au
fabricat pe poetul Eminescu plapand, lipsit de vointa, ratacit, pierdut in lumea lui!
In aceeasi perioada in care Eminescu era izolat pe motivul nebuniei, a fost desfiintata si Societatea
Carpatii din care facea parte si el si care era una din cele mai puternice organizatii pro-Ardeal.
Trebuia tot atunci sa se semneze si tratatul secret dintre Romania si Tripla Alianta (Germania,
Austro-Ungaria si Italia), tratat care fusese negociat timp de mai bine de doi ani chiar de catre
junimisti (despre care se stie ca au fost masoni si impotriva carora Eminescu se intorsese de mult,
contrar cu ceea ce afirma toate manualele de limba si literatura romana in incercarea de a crea
legaturi cat mai stranse intre Eminescu si Junimea). Iata ce scrie Nicolae Georgescu in cartea A

doua viata a lui Eminescu despre contextul politic in care Eminescu trebuia redus la tacere:
Schimbul de telegrame secrete, date in zilele noastre la iveala, vorbesc de amenintari grave: Von
Bismarck este gata sa declare razboi Romaniei daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari
ferme ca va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei.
Petre sau Petrea Poenaru, contine in numele sau pietrei, numele obiectului care a lovit fruntea
poetului, si iarasi pare logica asocierea. Mai putin logica pare prezenta fizica a acestui personaj in
stabilimentul din strada Plantelor: stim despre el ca era tenor, din familia mare a actorilor, asadar
lume frecventata de Eminescu. Nu era un strain, un oarecare, ci il cunostea pe poet. Poetul pretinde
ca-i cunoaste si scopul loviturii (conform Nicolae Georgescu)
Pusca umpluta cu pietre de diamant
Intr-o balada populara, bine cunoscuta lui Eminescu, apare un astfel de motiv: A plecat la vanatoare/
Sa vaneze caprioare/ Caprioare n-a vanat/ Si el singur s-a impuscat/ C-un pistol de diamant/ Cu
gloante de briliant. Sensul acestei afirmatii nu poate fi decat faptul ca Eminescu se afla in aceeasi
postura cu vanatorul care se vaneaza singur, prin ideile sale.
Numerele
Despre cifrele 64 si 48 este suficient sa spunem ca sunt des utilizate in francmasonerie, nu ne
propunem sa facem aici analiza semnificatiei lor spirituale, sarcina pe care v-o lasam dumneavoastra.
Cert este ca ele revin obsedant intrucat daca numaram rezulta exact 64 de cuvinte in acest
interogatoriu.
Iata o analiza mai detaliata realizata tot de Nicolae Georgescu in lucrarea A doua viata a lui
Eminescu: Textul atentioneaza: nu e vorba de 64 de limbi ci de 64 de voci. Experienta poate
continua. Precizam din capul locului ca noi nu am epuizat toate relatiile numerice dintre aceste
cuvinte. Nu ne propunem a lua locul cifratorului, ci doar a sesiza existenta unui cifru care da de
gandit. Sa numaram cuvintele din primul raspuns, considerat la doua cuvinte: sunt exact 33 de voci.
Asta da, stie oricine ca e cifra masonica! A fost Eminescu francmason si a raspuns cifrat? Asta
inseamna ca nu era nebun! Retinem: daca socotim la un cuvant iese un total de 32. Al doilea raspuns
are 16 cuvinte: [cuvantul] nu-i il socotim ca doua cuvinte. Daca socotim nu-i ca un singur
cuvant, obtinem 15 cuvinte, care adunate celor 33 anterioare (in prima varianta) dau cifra 48,
prezenta ca cifra in text. Este un sistem de socotire incrucisat, care cere atentie si distributie. Mai
mult, al treilea raspuns are tot 16 cuvinte, cu cifra 64, si tot 15 cuvinte fara cifra. Asadar, daca
adresantul uita sa adune la primul raspuns de 33 de carate, pe urmatoarele 15 cuvinte, este atentionat
a doua oara, dupa care, in cel de-al treilea raspuns, cifra 48 se repeta de 6 ori: semnal puternic.
Asta, pe prima diagonala a incrucisarii (33 + 15 + 15). Pe cea de-a doua diagonala a incrucisarii ies
frumoasele sume: 32 + 16 + 16, adica 16 * 4 = 64. Simetriile sunt atat de bine construite, incat este
limpede ca textul, in intregul sau, a fost lucrat migalos. Patru intrebari si patru raspunsuri: 4 * 4 = 16;
aceasta pare a fi cifra de baza care trebuie luata in calcul. Primele trei intrebari au 16 cuvinte
(socotind ce-ai din intrebarea a treia drept doua cuvinte). A patra intrebare are 7 cuvinte (te-a,
doua cuvinte) si banuim ca trebuie sa mai fie unul pentru totalul de 24 cuvinte al tuturor intrebarilor:
intr-adevar, in cine e Poenaru care te-a lovit trebuie, poate, presupus prenumele anuntat de
Eminescu: Petre Poenaru. Aceasta omisiune are importanta ei: totalul cuvintelor din intregul text
(adaugand si cifrele, fara a socoti ligaturile cate un cuvant) este 111 cuvinte. Adaugand cifra 1 pentru

cuvantul presupus lipsa, iese suma de 112: exact 16 * 7 = 112. in text sunt 7 cifre (o data 64 si de 6
ori, 48 Pe mine nu ma intereseaza, de fapt, semnificatiile acestor cifre totale in sistemul cifric
presupus. Constat doar ca, relatiile numerice dintre cuvinte sunt suspect de exacte, ceea ce inseamna
ca actul, in intregul sau, este un fals. Cade dintr-un condei valoarea probatorie a acestui act. La 12
iunie 1889, poetul spune lucruri de bun simt, ca se considera mostenitorul lui Matei Basarab si ca
tenorul Petrea Poenaru l-a lovit la cap. Spusele lui sunt, insa, rebusate. De catre cine? Vom reveni,
desigur, cand va trebui sa facem putina istorie literara. Pana atunci, ii rog pe francmasoni sa nu ma
suspecteze de reavointa sau reacredinta; mai bine sa ajute la elucidarea crimei comise impotriva lui
Eminescu, daca pot.

Eminescu, moarte si sacrificiu

Postat n 15 Ianuarie 2007

El s-ar spaimanta vazand cum a fost sa se realizeze pe pamantul nostru libertate si lumina, scria
Mihai Eminescu despre Balcescu in Timpul, pe 24 noiembrie 1877. Dar el? El ce ar fi trebuit sa
faca vazand parlamente de papusi neroade, fiind si el sarac si parasit? Incercand sa raspunda la
aceasta intrebare tot mai multi cercetatori vorbesc de sacrificiul lui Eminescu, nu de moartea lui. Dar
cine l-a sacrificat? Invidiosii? Cei care nu mai puteau accepta ca publicistul Eminescu sa formeze cu
geniul sau opinia publica din Romania? Theodor Codreanu spune: Eminescu a fost sacrificat anume
de acestea. Nicolae Georgescu spune: Noi ni l-am sacrificat pe Eminescu. In lumina noilor date se
poate da si alta ipoteza: Eminescu s-a sacrificat pe sine insusi.
Acum, la trecerea atitor ani devine tot mai evident ca pasiunea pentru poezie s-a consumat in cazul
Eminescu pe la 27 de ani. Incet-incet se afirma Eminescu publicistul ?i la 33 de ani (1883) el era cu
siguranta unul din cei mai mari publicisti ai lumii (sic!). Tocmai atunci tirajul gazetelor crestea rapid,
iar publicistii deveneau in intreaga lume nu numai oamenii care informau, ci si acei care formau
opinia publica si influentau nemijlocit rezultatul alegerilor multipartide, adica, in fond, imparteau
fotoliile din varfurile piramidelorpolitice, sociale, economice. La 1883 creste vertiginos si in
Romania atat tirajul ziarelor, cat si influenta lor asupa electoratului. Nu e locul aici sa aratam ce, cit,
cum si cu ce scop a scris Eminescu in presa vremii. Dar, cu siguranta, de la un timp el incepuse sa
incurce in modul cel mai serios celor care trageau pe atunci sforile politicii nu numai la Bucuresti,
dar si in citeva capitale importante ale Europei, cum ar fi Sanct-Petersburgul, Viena, Berlinul,
Parisul. Interesul geo-politic sau geo-economic al acelor capitale, promovat si de politicieni, si de
serviciile secrete, si de oamenii de afaceri erau atacate cu subtilitate, cu batae lunga in sufletul
omenesc, si de catre romanul Mihai Eminescu (Mizeria vietii noastre publice este chiar mai actuala
azi ca la data scrierii). Personalitatea lui urieseasca nu putea fi influentata, scrisul lui de geniu nu
putea fi redactat sau cenzurat. Eminescu nu putea scrie, ca multi alti contemporani, la comanda.
Fraza lui nu continea numai informatie la zi sau atac la partid si persoana, ci mai era construita in
mod adanc, filosofico-poetic (vezi macar in Icoane vechi si icoane noua formidabilul inceput la
partea a III-a ? Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a
pururea in miscare. Ceea ce azi e adevarat, maine e indoelnic, si pe roata acestei lumi nu suie si
coboara numai sortile omenesti, ci si ideile) . Ea rezona cu zona subtila a sufletului si provoca
schimbari in structura mentalului colectiv pe care nu le putea provoca nici un politician al vremii. Si
nici un alt ziarist sau scriitor roman de atunci. Fiind in unda cu problemele de moment ale oamenilor
scrisul publicistic al lui Eminescu modela tocmai de aceea starile cele mai profunde ale oamenilor. Si
ramane, dupa opinia noastra, cel mai important manual al ziaristului roman.
Nu era numaidecit sa-si semneze articolele. Era deajuns sa apara articolul pe prima pagina a
Timpului, sa fie citit si rezultatul actiunii lui era puternic de la sine: toata cititorimea vorbea de
ideile propuse de Eminescu fara a sti de Eminescu. Iar prin vorbit ele se raspandeau pana la cei
necarturari sau necititori de gazete (asa s-a propagat, de la sine si anonim, Miorita). Cum se
simteau in acele conditii proprietarii Timpului? Nu e greu de apreciat. Era normal, deci, sa-l
umileasca cu saracia, sa nu-i dea premiile pe care le merita si loc la Academie. Si, in fine, sa-l scoata
de la gazeta si sa-i propuna sa se ocupe numai de poezie (cum a si facut Titu Maiorescu). Era, insa,
prea tarziu pentru cel care intelesese ca Romania de la finele secolului XIX nu poate fi schimbata
prin poezie, ci prin schimbarea mentalitatii oamenilor, prin formarea in mintea si sufletul lor a unui

cimp decizional bazat si pe problemele curente ale societatii romanesti, in special pe cele politice si
economie, dar si pe traditia culturala, si pe referinta istorica, ambele de mare vechime pentru
Romania (Eminescu, cum se stie, a pus Dacia, inclusiv Dacia spirituala, in rindul marilor puteri ale
lumii), dar si pe cea moral-ortodoxa (vezi Insula lui Euthanasios). Cu siguranta un asemenea
formator de opinie incurca nu numai partidelor cu care erau conservatorii in competitie, ci si, poate
mai mult chiar, virfurilor politice ale conservatorilor.
Din alta parte vrem sa amintim aici o delicata chestiune filosofica, cea a nemuririi sufletului. Se stie
ca Zalmoxis a indicat o cale paradoxala pentru a deveni nemuritor: cel care vroia sa ajunga pe
cimpurile nemuririi trebuia sa fie ales dintre cei mai buni, odata la cinci ani, si sacrificat prin tragere
la sorti. Sacrificul, insa, era binevol, cel care era sacrificat practic se autosacrifica pe sine, el trebuia
sa nu se teama de moarte. Cel care nu murea dupa aruncarea in suliti era considerat un las si se
alegea alt pretendent la nemurire pentru a fi sacrificat, trimis adica la Zalmoxis. Deci o orecare
moarte, mai ales cea naturala, nu-i dadea drept la nemurire pretendentului la nemurire. Astea au fost
cunoascute la timpul lui si de Socrate, puternic influentat de unul din medicii lui Zalmoxis.
Socrate s-a sacrificat pe sine la 399 BC pentru a realiza ultima cunoastere a acestei lumi ? moartea.
El a plecat la Zeul ce l-a indrumat si pentru credinta in care, probabil, a fost initiat la Potidea de catre
unul din medicii lui Zalmoxis (a meditat nemiscat intr-o noapte geroasa, apoi s-a inchinat Soarelui
care rasarea, a mers descult pe gheata, a aratat un curaj deosebit in lupte, deci, nu i-a fost frica de
moarte si, in fine, a refuzat aprecierea militara pentru acest curaj, ordinul pe care il merita a rugat sa i
se dea altui luptator).
Ne-am ocupat la timpul cuvenit (vezi Socrate, or 432 BC) de aceste probleme. Aici am vrut numai sa
amintim deosebirea esentiala dintre moartea naturala, intimplatoare sau violenta, si sacrificiul
binevol. Doar acesta din urma asigura nemurirea la cei vechi. Toti ceilalti care mor au si ei parte de
alte vieti dupa moarte (sustin vechile religii), dar de vieti in cicluri, in zonele unde nasterea si
moartea se succed: e vorba, de pilda, de metempsihoza egipteano-indiana prin care sufletul
miritorului ajunge in gaze, plante, animale, pesti, sau, in cel mai bun caz, in alti oameni (vezi la
Eminescu - Avatarii faraonului Tla). Din alta parte, ortodoxia nu accepta sacrificiul binevol sub
nici o forma. De unde reeasa ca fapta lui Socrate nu poate fi urmata de un crestin ortodox, asa cum
era si Mihai Eminescu. Sacrificiul lui putea lua doar forma acceptarii bolii ca drum sigur spre moarte
(Oda in metru antic arata remarcabil calea suferintei). Se pare ca tocmai acest drum a fost ales de
Eminescu. Lipsit si de posibilitatea de a fi asa cum era el, marginalizat si banalizat de catre societatea
de la vremea lui, el s-a exilat intr-o fiintare prin suferinta si boala prin care a si murit binevol, adica
s-a sacrificat pe sine insusi. El a ars de viu, chinuit ca Nessus, a baut pina la fund cupa mortii
neinduratoare si s-a redat astfel pe sine - sie-si. Si, cum arata trecerea timpului, s-a sacrificat mai ales
pentru binele Romaniei si al poporului roman. Cei care au vrut sa-l treaca pe Eminescu in umbra
vietii publice din Romania si sa-l recalifice intr-un poet boem sau de salon, cei care poate au si
provocat boala lui Eminescu, au gresit din start: Eminescu devine, prin disparitia violenta din 1889
(probabil hotarita in 1883) nu doar axa literaturii romane, ci principala axa a spiritualitatii
romanesti, adica axa in jurul careia se construieste devenirea poporului roman. Nu e de mirare ca si
astazi destui incearca sa minimalizeze importanta lui Eminescu atat in planul spiritualitatii romanesti.
Ce le incurca un autor mancat de molii? Le incurca in primul rand faptul repunerii in modernitate a
referintilor spirituale, istorice si morale ale poporului roman. Eminescu a armonizat genial acele
referinte cu tot ce suie si coboara pe roata lumii, cu revolutiile tehnologice, religioase si geo-politice.
Le incurca fiindca Eminescu devine foarte actual mai ales acum, la intrarea reala a Romaniei si pe
pietele economice, si pe cele culturale, si pe cele politice ale acestei lumi. Le incurca fiindca Arta

guvernarii este scrisa si chiar daca nu e pusa in manualul scolar participa nemijlocit la crearea zilei
de maine a poporului roman.
A existat un complot impotriva lui Eminescu? O cercetare fundamentala, realizata pe un esantion de
date cat mai precis, luate zi de zi si, uneori ora de ora, ar putea da un raspuns bun la aceasta
intrebare. Dar tot aceasta cercetare ar putea sa ne raspunda si la intrebarea intrebarilor: daca
Eminescu a fost ucis sau sacrificat, daca Eminescua murit natural sau s-a sacrificat pe sine insusi.
Andrei Vartic

Volumul Poesii, asa cum era

Postat n 15 Ianuarie 2007

Cu 23 de poezii publicate in reviste, Eminescu nu putea ramane in constiinta nationala drept un mare
poet sau chiar drept cel mai mare poet al neamului. Din 1883 si pana in 1911, Titu Maiorescu scoate
11 editii ale volumului Poesii, iar acest lucru a dus la consacrarea definitiva a poetului.
Eminescologul Nicolae Georgescu dezvaluie drumul interesant al poemelor eminesciene la tipar si
greselile, care sunt si mai interesante. Titu Maiorescu a schimbat semne de punctuatie si chiar
termeni in poemele lui Eminescu, iar pentru ca urmasii sa aiba de muncit ani la rand, niciodata cu
certitudinea ca au aflat adevarul, Maiorescu a pierdut o coala editoriala din primul volum al
Poesiilor, in graba de a-i face lui Eminescu bucuria volumului tiparit de Craciunul intunecatului an
1883. Dar Maiorescu are marele merit ca l-a salvat pe Eminescu din conjunctura lui 28 iunie 1883,
in singurul mod in care mai putea: ca poet! Nu se poate ca Eminescu sa aiba o moarte definitiva.
Moare ziaristul, moare omul politic, moare prietenul, dar nu poetul Eminescu, care are diamante,
reconstituie Nicolae Georgescu posibilul gand maiorescian.
EDITIILE.
Ce-a facut Maiorescu la editia lui Mihai Eminescu este insa altceva. El a diluat poeziile, a schimbat
punctuatiile lui Eminescu, a pus virgulele acelea scolaresti, a facut din poezia lui Eminescu un tratat
de psihologie si de logica. Titu Maiorescu l-a editat pe Eminescu de 11 ori, din 1883 pana in 1911.
Eminescu a lasat materialul pentru prima editie, cu ordinea in care sa apara tiparite, dupa care a fost
la spital. Volumul a iesit in lipsa lui. Dupa ce l-a citit, l-a rupt! L-a calcat in picioare. Editia a doua nu
i-a placut, editia a treia i-o cere, vrea sa aiba o colaborare cu Maiorescu, dar nu se mai poate,
intervine un prieten de-al sau, Mortun, care scoate o editie paralela. In cele 11 editii ale sale, Titu
Maiorescu intervine de fiecare data, schimba ordinea poeziilor si punctuatia data de Eminescu. ?
Lacul ? este in centrul volumului lui Eminescu si in jurul lui, Maiorescu organizeaza cand pune ?
Floare albastra ? inainte, cand dupa. Maiorescu pierde insa o coala editoriala din acest volum, care
trebuia sa aiba inca 16 pagini. Aceste 16 pagini sunt recuperate in timp, cele 12 poezii publicandu-se
intre 1883 si 1889, spre disperarea lui Maiorescu si a tuturor. ?Iar a mai aparut o poezie de
Eminescu! ? Sunt acele asa-zise ?postume in viata ?. Coala editoriala se recupereaza in timp, dupa 6
ani, in acei ani negri ai lui Eminescu. Editia este mult mai importanta decat pare la prima vedere. De

la 15 aprilie 1870 pana la 1 septembrie 1881, deci in 11 ani, in ?Convorbiri literare ?, Eminescu a
publicat, mari si late, 23 de poezii. Ca sunt ?Scrisorile ?, ?Imparat si proletar ?, poeme scurte, poeme
lungi, cu 23 de poezii, Eminescu nu putea sa devina un mare poet. Volumul pe care i-l publica
Maiorescu in 1883, de Craciun, contine 64 de poezii. Problema este a acestor poezii adaugate, pe
care, din manuscrise, Titu Maiorescu nu le putea lua, afirma Nicolae Georgescu. Unele apar in
grupaj, in Convorbiri literare, dupa ce apar in volum. Un alt grupaj de opt poezii dintre acestea apare
in revista Familia de la Oradea. Or, filologic, aceste texte nu seamana unele cu altele. In editia
Maiorescu, in Convorbiri literare publicate dupa aceea si in Familia, aceeasi poezie nu este la fel in
toate cele trei variante de publicare. La modul ca sunt alte virgule, alte sensuri, alti termeni.
Maiorescu are ?Vremea trece, vremea vine ?, iar in Convorbiri apare Vreme trece, vreme vine.
Altceva. Atunci trebuie sa arunci o privire comparativa. In primul rand, cele 11 editii ale lui
Maiorescu difera una fata de alta in ceea ce priveste punctuatia si termenii. Apoi textele din
Convorbiri literare publicate de Eminescu in cei 11 ani, cu aceleasi texte publicate de Maiorescu.
Aici lucrurile devin foarte interesante. Greselile de tipar sunt interesante. In Convorbiri apar
greselile: ?Femei cu cumse frigiene ?, in loc de ?cusme ?. O metateza de litere. Si la Maiorescu in
editia princeps apare la fel, aceeasi greseala.
INDREPTARE.
Demonstratia lui Nicolae Georgescu, publicata si sustinuta atat in cartile dedicate operei
eminesciene, cat si in articole publicate in reviste culturale, este aceea ca Eminescu a facut singur
ordonarea poemelor in volumul pe care i l-a incredintat lui Maiorescu spre tiparire. Intre cele 23 de
poezii publicate, Eminescu intercaleaza poezii noi. Anii 1881 si 1882 sunt in viata lui Eminescu mai
relaxati, mai ales in ziaristica, si a avut timp pentru o elaborare maxima. Cele mai multe poezii ale
lui sunt scrise in acesti ani. Are ragazul, pretextul si prilejul sa rotunjeasca volumul sau, pe care in
1883 il trimite ca pe un pachet efectiv lui Maiorescu spre tiparire. Si Perpessicius recunoaste acest
lucru, afirma Georgescu. Parerea de rau a eminescologului este ca se mai scot editii actuale cu
greselile de punctuatie ale lui Maiorescu, pentru ca editiile Maiorescu devin editii tiranice. Dupa
ani multi de cercetare, Nicolae Georgescu a tiparit volumul Poesii, subintitulat Cu formele si
punctuatia autorului.
ANTITETIC
Proiectele nedefinitivate din Dodecameronul dramatic depun marturie in favoarea unui spirit care
percepe totul la modul eroic si antitetic. Ca si in cazul exacerbarii senzitive a lui Caragiale ( ?vaz
enorm si simt monstruos ?), si organele de perceptie ale lui Eminescu sunt atat de sensibile, incat
permit inregistrarea concomitenta a infinitului si a infinitezimalului
GENIALITATE
Tendinta subiacenta a lucrarii mele este de a pune in evidenta etosul eminescian al literaturii
romane, respectiv imaginatia gigantesca si delicata, totdeodata, ca si implicatiile eroice ale eroticii
sale. Ceea ce-l distinge pe poetul roman de marii romantici europeni este tensiunea inaltarii spre
genialitate ca spre cea mai de seama intruchipare a eforturilor umane de desavarsire - Felix
Nicolau, autorul cartii Eroismul eminescian
EROISMUL EMINESCIAN

Poetul Felix Narcis Nicolau, autor al cartii Eroismul eminescian, este de parere ca imaginea unui
Eminescu melancolic, visator, coplesit de viata este complet gresita si exagerata de cei care nu i-au
inteles adevarata personalitate: Excesiv de suavul portret creionat lui Eminescu de nenumarate
condeie a declansat, in acelasi fel, o reactie inversa. Chiar un spirit acid, cum a fost cel al lui Arghezi,
considera ca, ?intr-un fel, Eminescu e sfantul preacurat al ghiersului romanesc. Din tumultul
dramatic al vietii lui s-a ales un Crucificat ?. Trebuie sa se remarce insa ca accentul cade in prima
propozitie pe intr-un fel. Intr-altfel, autorul Luceafarului se dezvaluie ca o personalitate artistica de o
forta imaginativa covarsitoare, capabila sa creeze noi universuri, de o grandoare si o plasticitate
inegalabile. Vizionarismul istoric eminescian este conflictual la modul dialectic. Pe cerul fanteziei
sale se infrunta forte antagonice care declanseaza conflagratii universale.

Adevarata cauza a inlaturarii lui Eminescu din viata

public
Postat n 15 Ianuarie 2007

Momentul 28 iunie 1883, zi de hotar in viata lui Mihai Eminescu, a fost cercetat in ultimul timp cu
sarg, pe toate fetele, de multi biografi.
In acea zi torida de vara, viata politica romaneasca era marcata de gesturi fara precedent: a fost
expulzat din tara Emil Galli, directorul ziarului Independance Roumaine, sub acuzatia ca ar fi
cauza scandalului diplomatic in care a fost angrenata Romania, un alt indezirabil - Zamfir C. Arbore
- a primit acelasi tratament, au fost devastate sediile unor organizatii ale iredentei romane, s-a
declansat prigoana impotriva activistilor de peste munti.
Nicicand o zi mai incarcata de evenimente: Austro-Ungaria recurge la retorsiunea relatiilor sale
diplomatice cu Romania (se pare ca timp de 48 de ore au fost suspendate), Germania ameninta cu
razboiul (Bismark transmite o depesa amenintatoare lui Carol I), autoritatile scoteau in afara legii
Societatea Carpatii, dand satisfactie baronului Von Mayer, consulul Austro-Ungariei in Bucuresti
iar vocea lui Mihai Eminescu este redusa la tacere.
P.P.Carp, prezent la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale tratatului secret cu Austro-Ungaria, il
implora pe Titu Maiorescu, de fapt ii comunica un imperativ politic: anihilarea incomodului ziarist
de la Timpul ( Mai potoliti-l pe Eminescu).
In timpul negocierilor ce au precedat incheierea acestuia, Junimistii (prin Petre Carp, in special), au
inteles ca incheierea Tratatul Secret de alianta intre Romania si Austro-Ungaria, Italia si Germania
(acesta a fost semnat in 1883, la 18/30 octombrie, de catre ministrii de externe ai Romaniei si AustroUngariei, D.A. Sturdza si Gustav von Kalnoky, in aceeasi zi aderand la el si Germania) era
conditionata de indeplinirea anumitor conditii prealabile, printre care si inlaturarea cu orice pret, prin
orice mijloace, a indezirabililor.
Eminescu nu putea fi expulzat, nici arestat, invocandu-se ratiuni politice. Impotriva sa, o actiune de
ordin violent era exclusa. Trebuia izolat intr-un spital de boli nervoase; era plauzibil si mult mai
eficient.
Ca urmare a aderarii la acest tratat, autoritatile de la Bucuresti erau obligate sa se alinieze politicii
promovate de Austro-Ungaria in aceasta zona a continentului. Totodata, Romania nu mai putea sa-si
manifeste interesele legitime in raport cu Ardealul. Prin semnarea Tratatului, Romania intra in sfera
de influenta a Puterilor Centrale.
Astfel, ardelenii erau parasiti in mod las, dupa ce, timp de un deceniu, revigorasera cultural viata
bucuresteana. In plus, pe langa actiunea culturala, ei erau cei mai motivati in plan politic, militand
pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile natiei romane asuprite. Or, blestematul de tratat
anihila, dintr-un foc, toate actiunile patriotilor ardeleni, interzicandu-le sa lupte pentru interesele lor
cele mai arzatoare.
Dupa cum bine s-a spus, Ziua de 28 iunie este ziua infrangerii luptei lor pentru Transilvania dar si
inceputul campaniei duse de unii singuri, peste munti.

Astfel, convins de tradarea politicienilor regateni, Ioan Slavici paraseste capitala tarii, in 1883, si
intemeiaza Tribuna (1884), in jurul careia se coaguleaza fortele militante pentru Ardeal. Dupa inca
un deceniu, Miscarea Memorandista isi incheie lupta, in 1894, cu un rasunator proces, ale carui
ecouri au facut senzatie mai mult in Europa decat la Bucuresti.
Atunci, in acea decisiva zi de 28 iunie 1883, se petrec o seama de evenimente minutios regizate,
avand ca scop acreditarea ideii ca dementa de care suferea Eminescu este motivul scoaterii din viata
publica a celui mai periculos exponent al liniei politice ostile aliantei cu Puterile Centrale.
Asadar, incomodul Eminescu trebuia inlaturat, dand astfel satisfactie numerosilor sai adversari, atat
din interiorul dar si din afara tarii. Motive erau destule: Eminescu este cel care a infierat coruptia
politicienilor romani in afacerea soldata cu comisioane grase a concesiunii de cale ferata
Warshawsky, Kalinowsky, Horowitz, Hirschler, Rafalovitch, Boboritz si Rubinstein, culmea - toti
asistati de avocatul Titu Maiorescu !
Dar curajosul ziarist deranjase prin articolele sale si alte entitati interne sau externe. Astfel, in 1879,
acesta publicase in ziarul Timpul studiul intitulat Chestiunea evreiasca (numerele din 24 mai,
precum si 12,13 si 21 iunie), subiect extrem de sensibil, asupra caruia Romania trebuia sa vegheze,
tinand cont de conditionarile impuse tarii noastre de catre puterile europene, ca moneda de schimb a
recunoasterii Independentei.
La 5 august 1880, redactorul sef al ziarului Timpul declanseaza o incitanta campanie de presa in
chestiunea dunareana (cea mai lunga campanie de presa), fapt care nu putea sa nu intereseze marile
puteri ale Europei.
In sfarsit, chiar in preajma datei de 28 iunie 1883, Eminescu abordase o alta problema sensibila:
prezenta catolicismului in Romania, in contextul unui moment istoric atat de complicat. Pentru a
defini dimensiunea actiunilor deranjante ale lui Eminescu, in conjunctura deja existenta, amintim si
plecarea sa la Iasi, la inceputul lunii iunie, ca trimis al ziarului Timpul, pentru a asista la
inaugurarea statuii lui Stefan cel Mare, dar si pentru a citi poezia manifest Doina. Sunt cunoscute
detaliile privind imensul scandal iscat de ceremoniile din capitala Moldovei si modul cum au
reactionat autoritatile.
Ultimul articol semnat de Eminescu in Timpul, aparut in ziua de 28 iunie (dar, dupa obiceiul
vremii, datat 29 iunie 1883) era un violent protest la adresa incalcarii libertatii presei, a dreptului de
libera exprimare, lansand un semnal de alarma impotriva masurilor represive luate de catre Bratianu
si guvernul pe care il conducea.
De aceea, cu ziarul Timpul sub brat, Eminescu se duce la Titu Maiorescu, evident, nu pentru o
vizita de protocolara. Nu vom insista asupra actiunilor intreprinse de Titu Maiorescu et comp. pentru
internarea lui Eminescu la stabilimentul Dr. Sutzu, pentru ca ele sunt cunoscute si analizate indeajuns
de mult in studiile dedicate acestei zile.
Se stie ca, in dimineata acelei fatidice zile, prima sotie a lui Slavici, Ecaterina Szke Magyarosy, cu
un trecut destul de dubios (se casatorise cu Slavici la 11 septembrie 1875, folosind un santaj: ar fi
ramas insarcinata de el) si cu comportari reprobabile ( Am luat ca sotie pe o femeie, cu care trebuie
sa ma credeti nenorocit, marturisire facuta la 30 octombrie 1875 de nefericitul sot intr-o confesiune
scrisa, adresata lui Titu Maiorescu. Cf: D. Vatamaniuc, Ioan Slavici si lumea prin care a trecut,

p.200) ii trimite lui Maiorescu o abjecta delatiune, consemnata in Jurnalul sau ca o justificare morala:
Astazi, marti, la ora 6 dimineata, o carte de vizita de la d-na Slavici, la care locuieste Eminescu, cu
aceste randuri scrise: Domnu Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca foarte
reu.
In jurul orelor 10 a.m., Eminescu soseste in casa Maiorestilor, fara a da semne de manifestari
anormale, asa cum te poti astepta din partea unui iresponsabil.
Are loc o discutie importanta, pe care insa mentorul Junimii nu o dezvaluie in totalitate in ale sale
insemnari zilnice. Apoi, Maiorescu ii propune lui Eminescu sa mearga la Societatea Carpatii,
pentru a se intalni cu Simtion, urmand sa analizeze cu acesta situatia creata.
Banuim ca, inainte de a pleca, Eminescu, expune un plan de actiune indraznet, ceea ce il ingrozeste
pe Maiorescu.
Pentru a putea intelege faptele precipitate savarsite de Eminescu in cursul acelei zile, ar trebui sa
raspundem mai intai la urmatoarele chestiuni preliminare: Era CAPSA unul dintre localurile favorite
ale jurnalistului ? De ce a ales Eminescu sa mearga la CAPSA si nu la sediul Societatii Carpatii ?
La prima intrebare, este util sa rememoram cateva consemnari privind localurile, cafenelele si
restaurantele frecventate de Eminescu in timpul sederii sale la Bucuresti.
Se stie ca Eminescu s-a stabilit in Bucuresti in 1877. Necasatorit, fara ajutor gospodaresc, obisnuia sa
intre in birturi, berarii, restaurante, cafenele si cofetarii bucurestene pentru a manca frugal sau pentru
a se intalni cu diversi prieteni ziaristi sau literati- dar si datorita faptului ca aceste localuri se aflau in
apropierea sediilor redactiei la care lucra.
La inceputul activitatii sale de jurnalist, redactia ziarului Timpul era situata la Etajul I, in Palatul
Dacia, de la intersectia strazii Lipscani cu Calea Victoriei.
In perioada octombrie 1877 octombrie 1879, redactia ziarului Timpul a functionat pe Str.
Academiei la nr. 19, in apropiere de Gradina Union, dar ziarul era cules in Tipografia Gregoire
Louis, situata in Calea Victoriei nr.21, aflata in Casa Hristodor, vis vis de Cofetaria CAPSA.
Ulterior, redactia functioneaza in str. Luterana, din primavara anului 1880 pana in octombrie acelasi
an, cand se muta in Str. Covaci nr.14, iar din 3 martie 1881 se transfera in Calea Victoriei nr.102
(Casa Mandi), in apropiere de Cafeneaua Fialcowski si de Clubul Conservator (Casa Vanicu).
In perioada 23 aprilie 1882 - 2 iulie 1883, redactia se gasea in Str. Stirbei Voda nr.2, langa locuinta
lui Slavici, din Piata Amzei, unde Eminescu era primit in gazda.
O parte dintre contemporanii lui Eminescu isi amintesc de prezenta Poetului, desigur, atunci cand
avea bani, la Birtul Stefanescu, de la parterul Hanului Kiriazi (Strada Blanari nr.3, colt cu Strada
Bacani), unde lua masa. Alteori, intra la Beraria si Cafeneua Iordache, din Str. Covaci nr.3
In mod cu totul intamplator, cand se intalnea cu vechi amici din tinerete, Eminescu intra la Bodeguta
lui Dedu, de pe Bulevard, cinstindu-se cu botoseneanul Leon Nicoleanu, sau manca cu Slavici la
restaurantul situat pe Str. Doamnei (Blanduziei), tinut de un machedon, pe nume Duro.

In general, Eminescu ocolea localurile frecventate de politicieni, ziaristi sau literati cu care acesta
polemiza. Deci, la cafeneaua Otetelisanu nu prea se ducea, desi se afla vis vis de redactia
Timpului. Obligat insa de munca de comentator politic, Eminescu venea aici, foarte rar, mai mult
pentru a citi sau copia, prin apasarea cu unghia, articolele din presa germana. In schimb, ii placea sa
se duca in localurile frecventate de gasca ardelenilor: G. Ocaseanu, C. Simtion, Irimie Manole, N.
Danielescu, N. Fagarasanu, Tit. Dunca, mai rar Anghel Saligny, adica la Iordache, pe Covaci nr. 3,
la Fratii Mircea, langa Universitate, la Enache, pe Str. Academiei.
In 1882, Eminescu discuta cu compozitorul Alexandru Podoleanu si institutorul Elie Baican, la
Restaurantul Cosman, la o halba de bere. Tot aici, criticul N. Petrascu il intalnea pe Eminescu, prin
1880-1881.
Un alt local frecventat de Poet in vremea gazetariei sale la Timpul este Coloseul Oppler, situat pe
Calea Rahovei nr. 151, anexa a fabricii de bere cu acelasi nume. Acelasi local era vizitat de Eminescu
si in ultima parte a vietii sale.
Eminescu nu ocolea, mai ales in zilele toride, si gradinile de vara, de pilda cea numita Waldemar,
situata pe Calea Targovistei, in apropierea uneia dintre locuintele efemere, unde se intalneste cu D.
Teleor.
Dar cel mai mult ii placea lui Eminescu sa intre la cafeneaua Labes, din hotelul cu acelasi nume,
de pe strada Germana (Str. Stavropoleos nr.5), colt cu Lipscani nr.22.
Alte localuri situate langa redactia Timpului, cum ar fi cafeul-santant Rasca, de pe Academiei,
sau Union nu erau frecventate decat foarte rar.
Intra destul de des la Imperial, situat pe Calea Mogosoaiei, insotit de Vlahuta iar in ultima parte a
vietii, in 1888, de pilda, intra si in luxosul restaurant Hugues, situat tot pe Calea Victoriei.
Din amintirile si evocarile contemporanilor sai rezulta Eminescu intra extrem de rar in localul
cofetariei CAPSA, caci atmosfera rafistolata si cosmopolita de aici nu-i placea. Nu vitupera el oare
aerul cosmopolit promovat de acei stalpi de cafenea, scoliti din tinerete pe la Paris, mai mult
pentru a sti cum trebuie legat nodul la cravata ? De fapt, Restaurantul CAPSA a fost inaugurat abia in
anul 1886, iar Cafeneaua in 1891. Iata inca un argument pentru a ne intreba din nou: care a fost
motivul real al prezentei lui Eminescu la Capsa, la 28 iunie 1883 ?
Eminescu protesteaza in sediul unei misiuni diplomatice straine !
Ne apropiem asadar de un adevar mai amplu, care arata ca Eminescu nu putea asista pasibil in fata
masurilor fara precedent luate de guvernul Bratianu. Iar Titu Maiorescu, cu Junimistii sai ( opozitia
miluita), nu-l putea sprijini in nici un fel.
In schimb, Eminescu stia destul de bine mecanismele Diplomatiei, el insusi fiind angajat timp de
aproape doi ani (1872-1874) la Agentia diplomatica a Romaniei de la Berlin, unde a putut cunoaste
modul in care se desfasoara misiunile de informare ale unui diplomat, precum si urmarile posibile ale
unui raport diplomatic.
Deci, prezenta sa la CAPSA era cu mult mai importanta decat s-ar putea crede.

Din nefericire, date precise cu privire la evenimentele de la Capsa nu se cunosc, prima relatare a
episodului petrecut la CAPSA aparand destul de tarziu in ziarul Adevarul, sub semnatura lui
Alexandru Ciurcu (Eminescu. Din amintirile mele in nr.7937, din 17 octombrie 1911). Aceast
articol reprezinta singura versiune cunoscuta asupra celor petrecute atunci. Este destul de ambigua si
incompleta. Accentul cade mai ales asupra asa-zisei amenintari cu pistolul in incinta localului,
potrivit relatarilor lui Grigore Ventura, care cauta o justificare cat de cat plauzibila a incalificabilului
act al arestarii lui Eminescu. In realitate, gestul belicos al lui Eminescu dorea sa demonstreze ideea
ca lui nu-i este teama de cei ce vor incerca sa-l ameninte sau sa-l aresteze. Un posibil martor ocular,
Marie Obeline Vautier, sotia lui Grigore Capsa, invocata ca fiind persoana amenintata cu pistolul, nu
mentioneaza acest episod in cartea sa de memorii, publicata la Paris, in anul 1909.
Totusi, abia in ultimii ani, unii autori, in special Theodor Codreanu, sugereaza ca prezenta lui
Eminescu la CAPSA ar avea cu totul alt scop:
Banuind ca nu e in regula, Eminescu nu s-a dus la Carpatii direct. A tras la CAPSA, unde spera
sa intalneasca alti confrati carora sa le aduca la cunostinta cele ce faceau in acea zi guvernul si
curtea regala.(Theodor Codreanu , Dubla sacrificare a lui Eminescu, Ed. Serafimus, Brasov,
1999, p.125). Autorul se apropie foarte mult de adevar, dar numeste doar una dintre tintele
demersului lui Eminescu si anume - Curtea Regala.
Asadar, la CAPSA Eminescu il intalneste pe Grigore Ventura, impreuna cu care are o discutie
aprinsa. Se creeaza o agitatie de nedescris. Este ceea ce vrea, de fapt, insusi Eminescu.
Momentul culminant este atins prin exclamatia, atribuita de Ventura protestatarului: Si la toate
acestea nu este decat un leac: sa impusc pe rege . Apoi, Gr. Ventura ii propune sa mearga la
Cotroceni, dar ajungand acolo, nu este primit de Rege, astfel incat, acelasi Grigore Ventura ii
sugereaza lui Eminescu sa faca o escala la baia Mitrashewski. De ce aici? Simplu ! In planul arestarii
fara incidente a lui Eminescu, baia publica era singurul loc in care acesta era nevoit sa intre fara a
avea asupra sa arma de aparare. Banuim ca Poetul a fost incuiat, pentru a fi sigur ca nu va pleca mai
devreme de venirea celor ce urmau sa-l imobilizeze. Altfel, in oricare alt loc, cine stie ce s-ar fi putut
intampla, daca Poetul ar fi opus rezistenta.
Apoi, Ventura il paraseste. Anunta imediat Politia ca trebuie sa ridice un nebun. Ii informeaza pe
Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv.
Acestia stau de vorba cu Poetul, care, oribila crima, lasase apa fierbinte sa curga siroaie.
In ce tara din lume, pentru risipa de apa trebuie sa arestezi un ziarist? Pentru ce motiv legal, daca nu
pentru unul secret, Politia inventariaza bunurile personale si perchezitioneaza domiciliul unui ziarist,
rasfoind carti si manuscrise, care sunt apoi sigilate ?
Procesul Verbal intocmit cu aceasta ocazie este relevant, demonstrand ca actiunile Poetului sunt
urmarite pas cu pas, cautandu-se dovezi incriminatoare privind un eventual document scris, care sa-l
acuze pe Eminescu de cine stie ce complot. Nu era o noutate, mai ales ca el mai avusese de-a face cu
autoritatile romane (judiciare, in primul rand) dar si cu serviciile de informatii straine.
Membru al catorva organizatii cu caracter subversiv si antidinastic din Bucuresti ( cum era
Romanismul, organizatie care repudia aducerea lui Carol I in tara, unde Eminescu figureaza ca

membru cotizant inca din 1869, sau Orientul) dar si din Viena ( Romania si Societatea Literarie
si Sciintifica, unificate mai apoi sub numele de Romania Juna, organizatoarea sarbatorilor
studentesti de la Putna, din 1871) Eminescu este considerat un dizident periculos.
De altfel, la data de 14 martie 1876, cand Eminescu tine la Iasi o prelegere intitulata Influenta
austriaca asupra romanilor din Principate, acest fapt este semnalat prompt in raportul lui Hans
Wenzl, consulul austriac din Iasi, care il informa pe contele Iulius von Andrassy, ministru de externe
la Viena, asupra continutului de idei al acestei comunicari. Mai mult, diplomatul traduce in limba
germana textul studiului, publicat intre timp in Curierul de Iassi, si-l trimite in anexa pe langa
amintitul raport. Acest moment indica faptul ca Eminescu intra in atentia agentilor serviciilor secrete
austro-ungare.
Se afirma ca urmarirea lui Mihai Eminescu de catre agentii secreti ai puterilor straine a inceput inca
din anul 1876, printr-un agent evreu F. Lachman, aflat in solda Ambasadei Austriei de la Bucuresti.
La 7 iunie 1882, deci cu un an inainte ca Eminescu sa fie anihilat, ambasadorul austriac la Bucuresti,
baronul Mayer, transmitea un raport secret despre Eminescu, urmarit pentru activitatea sa de la
Societatea Carpatii si banuit de uneltire impotriva Imperiului, in vederea unirii Transilvaniei cu
tara mama:
Societatea Carpatii a tinut in 4 ale lunii in curs o intrunire publica cu un sens secret. Dintr-o sursa
sigura, am fost informat despre aceasta intrunire. . . S-a stabilit ca lupta impotriva Austro-Ungariei sa
fie continuata S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenta. Eminescu, redactor principal la
Timpul, a facut propunerea ca studentii transilvaneni de nationalitate romana, care frecventeaza
institutiile de invatamant din Romania pentru a se instrui, sa fie pusi sa actioneze in timpul vacantei
in locurile natale pentru a orienta opinia publica in directia unei Dacii Mari.
Societatea Carpatii, infiintata la inceputul anului 1882, tot la 24 Ianuarie, ca si Romanismul (a se
intelege prin aceasta si conotatiile republicane) avea totodata caracter iredentist impotriva Imperiului
Austro-Ungar. Ea numara multi membri, in toata tara: studenti, gazetari, comercianti, indeosebi
transilvaneni. Atras de prietenii sai ardeleni, cativa dintre ei colegi de gazetarie - Slavici, Teodor
Nica, G. Ocasanu, G. Sacasanu, N. Oncu, N. Droc-Barcianu, A.Ciurcu, Corneanu si altii -, Eminescu
se inscrie de indata in aceasta organizatie conspirativa. Dintre toti, cel mai apropiat era Simtion, cu
care se vizita zilnic la Timpul si care il imprumuta cu bani.
Rezumand cele de mai sus, credem ca raspunsul logic, care elucideaza motivul prezentei lui
Eminescu la Capsa este acesta:
Eminescu nu a venit intamplator la CAPA, intrucat ziaristul urmarea un scop mult mai inalt: el
dorea sa se intalneasca cu ministrul american la Bucuresti, dr. Eugene Schuyler, pe care il cunostea
personal si cu care se vazuse ultima data chiar la 23 iunie 1883, in casa lui Maiorescu.
Aici, Eminescu, avand sub brat ultimul numar din ziarul Timpul, cu articolul de fond dedicat
libertatii presei, subiect extrem de sensibil pentru un diplomat si ziarist redutabil, in egala masura, de
talia lui Eugene Schuyler, voia sa protesteze in mod vehement, in calitatea sa de membru al
Consiliului de Administratie al Societatii Presei Romane, infiintata in februarie 1883, din care
faceau parte 33 de gazetari, reprezentand periodicele importante ale vremii. Totodata, Schuyler

trebuia sa fie informat in mod oficial asupra gravelor masuri luate de autoritati, diplomatii prezenti la
Capsa urmand evident sa informeze prompt guvernele lor in legatura cu situatia de la Bucuresti.
Dr.Eugene Schuyler personajul cheie al dramei din 28 iunie 1883
Putini stiu ca primul sediu al Legatiei SUA in Romania a fost CASA CAPA, de unde se trimiteau
telegramele diplomatice spre Departamentul de Stat. Aici locuiau si diplomati straini, nu numai cel
american.
Incepand cu anul 1876, Grigore Capsa dezafecteaza Salonul Slatineanu si amenajeaza, la etajul I,
apartamente luxoase, destinate oamenilor politici si diplomatilor straini, printre ei si dr. Eugene
Schuyler.
In Jurnalul lui Titu Maiorescu este mentionat numele acestui diplomat si ziarist in acelasi timp,
cunoscator al limbii romane, ales membru de onoare al Academiei Romane, o personalitate care a
influentat decisiv evolutia situatiei unora din tarile balcanice. Intelectual de mare valoare, Schuyler
era desigur interesat de amplele analize de ordin politic publicate de Eminescu, pe care il cunostea
personal, si ale caror articole erau de mare folos pentru diplomatul american.
In anul 1883, in luna mai si iunie, Dr. Eugene Schuyler era la CAPA, si avem dovada ca, in ziua
de 23 iunie, Eminescu a avut o lunga convorbire cu acesta, acasa la Maiorescu: Prea cald! Astazi la
6 1/2 la cina la mine ministrul american E. Schuyler, Beldimano, Gane, Jacques [Negruzzi] si
doamna, al-de Kremnitz, Annette, Eminescu. Ramas cu totii in cea mai placuta atmosfera pana 11
1/2. (Titu Maiorescu, Insemnari Zilnice). Abordand situatia complexa din Peninsula Balcanica,
Eminescu afirma ca ar dori sa invete limba albaneza. Informatia aceasta, scoasa cu abilitate din
context, este mentionata de Maiorescu in insemnarile sale amintite drept o dovada a nebuniei
incipiente a ziaristului rebel !
Daca Eminescu ar fi dat semne de nebunie, atmosfera nu mai putea fi cea mai placuta ! afirma pe
bun temei adversarii teoriei alienatiei mintale a lui Eminescu.
Pentru a intelege rolul avut de acest mare diplomat si ziarist de peste Ocean in drama careia i-a cazut
victima Eminescu, sa prezentam cateva date biografice sumare: Fiul lui George Washington
Schuyler, Eugen Schuyler s-a nascut in Ithaca, New York, la 26 Februarie, 1840. A fost casatorit cu
Gertrude Wallace. A absolvit in 1859 Universitatea Yale si Columbia Law-School in 1863. Dupa
terminarea facultatii, s-a stabilit in New Heaven, sustinand un doctorat in domeniul filosofiei si
psihologiei, dar si al filologiei moderne, in 1861. A fost cel dintai titlu de doctor in stiinte, acordat de
o universitate din America.
Practica dreptul dar se dedica studiilor de literatura, mai mult ca hobby.
Inca din tinerete, Schuyler a fost atras de Rusia datorita unei intamplari: in timpul Razboiului Civil,
el a vizitat o nava de razboi tarista, ancorata in portul New York.
Publicand articole despre Rusia si slavi in reviste si publicatii de interes general, a fost ales ca
membru de onoare al Societatii Geografice Imperiale a Rusiei.

In anul 1866 intra in diplomatie, fiind numit consul al SUA la Moscova, in perioada 1867-1869, la
Reval in 1869-1870, secretar de legatie la St. Petersburg in 1870-1876. In anul 1873, a efectuat o
calatorie de 8 luni prin Rusia, Turkestan, Khokan, si Bukhara.
In anul 1876 devine Secretar de legatie si Consul General la Constantinopol. In timpul verii acelui
an, a fost desemnat sa investigheze masacrele turcesti din Bulgaria, trimitand un raport extins
guvernului sau. Cele prezentate de Eugene Schuyler au influentat substantial evolutia situatiei din
aceasta parte a Balcanilor precum si pozitia marilor puteri fata de situatia din zona.
Doi americani, diplomatul si ziaristul Eugene Schuyler si jurnalistul Januarius MacGahan au fost
primii care au alertat Occidentul, la mijlocul anului 1876, asupra atrocitatilor comise cu ferocitate
impotriva civililor bulgari.
Razboiul Ruso Turc din 1877-1878 a fost o consecinta a repulsiei resimtite de puterile vest europene
fata de brutalele masacre savarsite in Aprilie 1876 de catre turcii bas-buzuci la Koprivsita si
Panagyuriste, la nord vest de Plovdiv. Aceste atrocitati au indarjit atat de mult pe occidentali
impotriva turcilor incat, in Decembrie 1876, s-a organizat o Conferinta a reprezentantilor tarilor
vestice la Constantinople, care a condamnat actiunile sultanului si a cerut independenta Bulgariei si
Roumeliei.
In 1878 Schuyler a fost trimis la Birmingham in functia de consul, iar in 1879 a fost transferat la
Roma in calitate de consul-general.
Bun cunoscator al situatiei din Balcani, in preajma declararii ca Regat a Romaniei, acesta primeste
insarcinarea de reprezentant diplomatic al Statelor Unite la Bucuresti, la data de 11 Iunie 1880.
La 13 August 1880, ministrul roman de externe si-a exprimat formal dorinta de a avea relatii
diplomatice cu SUA, dar Schuyler si-a prezentat scrisorile de acreditare, abia la 14 decembrie 1880,
intr-o audienta privata.
Apoi, la data de 21 decembrie 1880 este numit Charge dAffaires (Insarcinat cu afaceri) si ConsulGeneral la Bucuresti, prezentandu-si scrisorile de acreditare la 25 ianuarie 1881.
Deoarece Romania s-a proclamat Regat, dr. Eugene Schuyler si-a prezentat din nou scrisorile de
acreditare, la 16 mai 1881, de data aceasta in calitate de Ministru Rezident-Consul General, fiind
acreditat in aceasta functie si in Grecia si Serbia. Ca urmare, isi muta temporar resedinta la Atena.
In 1881 a fost autorizat de Secretariatul de Stat sa perfecteze si sa semneze un acord comercial si
consular cu Romania si Serbia.
La data de 7 iulie 1882 este numit in calitate de Ministru Rezident-Consul General, la Bucuresti,
prezentandu-si din nou scrisorile de acreditare, la data de 8 septembrie, 1882.
La inceputul lunii ianuarie 1883, Eugene Schuyler isi schimba din nou resedinta la Atena, dar revine
in Romania, in cursul lunilor mai si iunie 1883, pentru a participa la ceremoniile consacrate
proclamarii Regatului precum si pentru parafarea Tratatului Comercial dintre Romania si SUA.
Este rechemat de la post la data de 7 Septembrie 1884. Temporar a indeplinit si misiuni diplomatice
la Cairo.

Dupa rechemarea in SUA, s-a dedicat studiilor literare. A fost ales membru corespondent al
Academiei Romane precum si membru al societatilor geografice din Londra, Rusia, Italia, si
America, primind decoratii din partea guvernelor din Rusia, Grecia, Romania Serbia si Bulgaria.
A murit de malarie la Venetia, Italia la 16 iulie 1890 Este inmormantat in Cimitirul Protestant San
Michele, din Venetia.
A publicat in reviste de specialitate din America si Anglia. A editat traducerea lui John A. Porter
Selections from the Kalevala (New York, 1867); a tradus din Ivan Turgdnieff Fathers and Sons
(1867) si L. Tolstoi: The Cossacks, a Tale of the Caucasus (1878); Este autorul lucrarii
Turkestan : Notes of a Journey in Russian Turkestan, Khokand, Bokhara, and Kuldja (1876);
Peter the Great, Emperor of Russia (2 vols., 1884); si American Diplomacy and the Furtherance of
Commerce (1886).
Revenind la evenimentele capitale din data de 28 iunie 1883, este destul de plauzibil ca Eminescu sa
se fi dus la Capsa in speranta de a-l intalni pe acest influent personaj diplomatic, pentru a atrage
atentia si altor diplomati straini, cazati aici, intr-un mod zgomotos, scandalos am spune, si a arata
astfel ca nu intreaga opinie publica romaneasca aproba schimbarea radicala a politicii autoritatilor de
la Bucuresti.
Un prieten al Romaniei pe care Eminescu nadajduia sa-l avertizeze asupra pericolelor ce ameninta
aceasta tara.
In concluzie, abordand subiectul Eminescu la CAPA, credem ca am luminat doua chestiuni
extrem de importante: a fost Eminescu prezent la Capsa, in fatidica zi de 28 Iunie 1883 ? si a doua:
care a fost scopul prezentei sale la Capsa ?
Sustinem ca Eminescu a fost prezent la CAPA, dar nu dintr-un exces de Iresponsabilitate, ci
animat de o adanca Luciditate, in incercarea de a contacta un diplomat strain, pe marginea unui act
politic important, cu urmari considerate de Eminescu extrem de grave.
Dr. Eugene Schuyler, personalitate cunoscuta pentru influenta sa majora in capitala SUA (la un
moment dat se punea problema numirii sale in functia de adjunct al Secretarului de Stat american),
dar si pe langa autoritatile din Anglia, Franta si, mai ales Rusia, avea posibilitatea, in opinia lui
Eminescu, sa alerteze din nou Europa cu privire la faradelegile criminale ale bas-buzucilor politici de
la Bucuresti, comise impotriva reprezentantilor oprimatei natii romane din Transilvania, asa cum
facuse cu evident succes, cu cativa ani inainte, in cazul Bulgariei. De aici si spaima dusmanilor lui
Eminescu fata de urmarile contactelor dintre acest inversunat opozant si diplomatul american.
Modul in care dr. Schuyler a reflectat situatia creata prin tratativele de aderare la Tratatul secret
rezulta, fara indoiala, din telegramele transmise Departamentului de Stat, in perioada mai iunie - iulie
1883. In mod logic, dupa sechestrarea lui Eminescu intr-un azil de nebuni, nimic nu mai putea sta in
calea Tratatului secret: motivand diverse scopuri, I.C. Bratianu s-a intalnit cu Bismarck, in iulie
1883, apoi Carol I si Bratianu, in august, cu imparatii Germaniei si Austro-Ungariei la Potsdam si,
respectiv, Viena. Pe bazele acestor intelegeri secrete, I.C. Bratianu este liber sa sa intalneasca cu
Bismarck la Gastein precum si cu ministrul de externe Kalnoky la Viena.

Intuitiv, putem afirma ca diplomatul american era constient, in calitatea sa de fin si avizat cunoscator
al situatiei tarilor din Balcani, ca Regatul Roman intra in sfera de influenta a Puterilor Centrale, asa
ca eforturile sale de promovare a intereselor americane aici nu ar fi putut avea succes. Din acest
motiv, rezulta, probabil, si absenta pentru mai multi ani a unor relatii dinamice intre cele doua tari,
dupa plecarea lui Schuyler din postul detinut la Bucuresti.
DAN TOMA DULCIU

Eminescu - bolnav sau sacrificat?

Cu totii am auzit, am studiat despre Eminescu ca fiind geniul nostru poetic, existand numeroase
biografii care prezinta viata si opera marelui poet, dar numai a poetului. Se evita, cu sau fara
stiinta, a se insista pe opera sa ziaristica, pe opera sa politica, realizari ce nu sunt cu nimic mai prejos
de poezia sa. Se evita de asemeni a se vorbi prea mult despre sfarsitul (cu adevarat tragic) al omului
complet care a fost Eminescu, personalitatea lui conturandu-se nu numai prin poezia sa, ci prin
intreaga sa opera fie ea si politica, caci pentru aceasta vina (implicare politica) a fost SACRIFICAT
si nu rapus de boala dupa cum ne invata istoria si literatura oficiala.
Din fericire mai exista inca spirite rebele, care nu cred orbeste in tot ceea ce li se prezinta ca fiind
real si isi mai pun intrebari, cautand in acelasi timp, cu perseverenta si curaj, raspunsuri cu adevarat
conforme cu realitatea. In ceea ce priveste viata si opera lui Mihai Eminescu, se remarca doua (dintre
cele mai cunoscute) asemenea firi curioase si curajoase, si anume Nicolae Georgescu cu lucrarea A
doua viata a lui Eminescu, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1994 si Theodor Codreanu cu lucrarea
Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura Macarie, Targoviste, 1997.
Problematica propusa de N. Georgescu incepe cu o analiza pe text, mai precis asupra ultimului
interogatoriu luat lui Eminescu, eveniment ce i-a atras aura de nebun si persoana iresponsabila
psihic. Autorul observa in acest interviu o serie de inadvertente care, ori reprezinta un lant nesfarsit
de coincidente, ori e treaba serioasa, si atunci e groasa de tot.
Iata mai intai interogatoriul lui Eminescu, in ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei
zile inainte de moartea sa:
-Cum te cheama?
-Sunt Matei Basarab, am fost ranit la cap de catre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sa
ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cat oul de mare.
-Pentru ce?
-Pentru ca eu fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sa nu-i iau mostenirea.
-Ce ai de gand sa faci cand te vei face bine?
-Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca, italieneasca si
sanscrita. Stiu 64 de limbi.
-Cine e Poenaru care te-a lovit?
-Un om bogat care are 48 de mosii, 48 de rauri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48
de milioane.
Aceste 4 intrebari si 4 raspunsuri constituie un text cu cele mai ciudate simetrii cu putinta. Fiind
atentionat asupra numerologiei masonice, autorul remarca aceasta numerologie in cadrul
interogatoriului, mergand pana la identificare. Numarand cuvintele, pana la stiu 64 de limbi, sunt
exact 64 de cuvinte. Numarand cuvintele primului raspuns, remarcam exact 33. La al doilea raspuns,
daca citim nu-i ca un singur cuvant, obtinem 15 cuvinte, care adunate la primele 33 rezulta 48. Al
treilea raspuns are tot 15 cuvinte, in acest mod, daca adresantul uita sa adune la cele 33 de cuvinte pe
primele cifre, i se mai pun o data in fata. In cel de-al treilea raspuns, cifra 48 se repeta de 6 ori:
semnal puternic! Simetriile sunt atat de bine construite, dupa parerea autorului, incat este de presupus
ca acest text a fost cu migala prelucrat, avand in vedere ca, toate aceste numere, 33, 48, 64, sunt
folosite curent de catre masoni in limbajul codificat al semnelor de recunoastere specific

francmasonice. Relatiile numerice fiind suspect de exacte (cele de mai sus fiind doar o parte mai
sugestiva dintre ele), apar doua concluzii:
a) Eminescu a folosit limbajul masonic, si atunci nu era nebun;
b) Textul este un fals, deci proba nebuniei cade.
Sa pornim insa cu inceputul, cautand a contura imaginea omului Eminescu, in totalitatea sa, si sa
gasim astfel o cauza probabila a acestor falsuri istorice, cu repercursiuni pana in ziua de astazi.
Eminescu se afla la momentul 1883 pe culmea carierei sale politice si ziaristice, jucand in acel
moment un rol public mult mai important decat a lasat sa se inteleaga istoria literara traditionala,
realizand performante unice nu numai ca poet, ci revolutionand chiar si jurnalistica de idei politice si
sociale (Th. Codreanu, op.cit., pag.35).
El a transformat Timpul dintr-o publicatie modesta de partid intr-un ziar de audienta nationala,
conferindu-i o inalta clasa jurnalistica. Desi Timpul era o publicatie a conservatorilor, Eminescu nu
facea politica unui partid, ci a impus un punct de vedere national care poarta amprenta exceptionalei
sale gandiri.
N. Georgescu este de parere ca Eminescu a pus capat jurnalisticii de tip masonic, inconjurata de
secrete si parole, moda care proliferase din perioada pasoptista. Jurnalistica lui reda demnitatea
proprietatii cuvantului, cristalizand totodata o doctrina nationala moderna, capabila sa obladuiasca
aducerea Romaniei la locul meritat in randul marilor culturi si civilizatii europene.
Theodor Codreanu il considera pe Eminescu intemeietorul doctrinei nationale moderne, doctrina care
din cauza binevoitorilor nu a ajuns sa marcheze politica romaneasca. (Th. Codreanu, op.cit., pag.8)
Eminescu opunea panslavismului, care era considerat tot atat de nociv pentru romani ca si
pangermanismul, un spirit pur latin. El a inteles ca marea slabiciune a istoriei noastre sta in discordie,
inca din perioada vieneza incercand sa impace societati studentesti rivale, inscriindu-se ca membru in
ambele, gest neinteles nici de contemporanii sai, nici de posteritatea critica.
A intemeiat Societatea Carpatii, care avea ca scop unirea politica si culturala a tuturor romanilor
din Ardeal, Bucovina si Basarabia, ajungand sa numere peste 20000 membri gata oricand chiar de
lupta armata.
Neavand incredere in conservatori (masonii P.P.Carp si Titu Maiorescu) si mai ales in liberali
(I.C.Bratianu, C.A.Rosetti, tot masoni), Eminescu observa cu luciditate mersul politic al vremii,
criticand atitudinea inoportuna a celor de la conducere.
Momentul mortii civile a lui Eminescu corespunde cu intentia (realizata apoi) a politicienilor
(P.P.Carp, Titu Maiorescu, Carol I) de a intra in orbita politicii Germaniei, care era aliata cu AustroUngaria, aceasta politica necesitand tacere totala in privinta Ardealului. Lesne de inchipuit ca pentru
omul Societatii Carpatii o asemenea tacere era de neacceptat.
Despre cat de serioasa era problema ne spune reactia Centristilor la un discurs al lui Petre
Gradisteanu rostit la 6 iunie 1883 cu ocazia unei festivitati, discurs ce facea aluzie la teritoriile ce
lipsesc Romaniei, in urma scandalului Gradisteanu trebuind sa mearga personal sa retracteze cele
spuse. Acum este si perioada cand au loc unele schimbari conforme cu noua orientare, un prieten

apropiat al lui Eminescu, Zamfir C. Arbore, fiind chiar expulzat datorita orientarii sale politice, insasi
Societatea Carpatii urmand sa fie desfiintata la cererea habsburgilor. Eminescu, atat de vehement,
nu putea fi lasat in pace.
P.P.Carp, aflat la Viena pentru a negocia tratatul secret cu Austro-Ungaria, ii trimite o nota lui Titu
Maiorescu, care de fapt era un ordin politic: si mai potoliti-l pe Eminescu!
Remarcam ca singurii martori ai nebuniei lui Eminescu au fost Titu Maiorescu, Grigore Ventura
(Rica Venturiano din piesa lui Caragiale) si d-na Szoke (Sotia lui Slavici), ultimii doi fiind
informatori in slujba Austro-Ungariei.
Pe 28 iunie 1883, data fatidica pentru Eminescu, d-na Slavici, gazda poetului, trimite un bilet lui
Maiorescu in care ii spune sa faca ceva cu Eminescu, ca a innebunit. Maiorescu il trimite pe
Eminescu la Societatea Carpatii, unde trebuia sa se intalneasca cu un anume Simtion. Trebuie sa
amintim aici faptul ca Eminescu era urmarit pas cu pas de catre iscoadele austriece. Pe drum,
intamplator se intalneste cu Gr. Ventura, care-i propune o escala la baia Mitrasewski, aflata in
drumul lor. Ventura dispare, ducandu-se dupa ajutor, spunand ca Eminescu a innebunit pe motiv ca se
arunca in apa fierbinte. Apropiatii poetului stiau ca acesta este adeptul bailor orientale, conform
carora, daca te scufunzi intr-o zi caniculara in apa fierbinte, suporti mult mai usor caldura. Dar iata
ca in noua conjunctura politica aceasta practica devenise nebunie.
Usa de la baie este data in laturi de catre politistii indrumati de Ventura, si cu toata impotrivirea lui
Eminescu, i se pune camasa de forta si este dus la un sanatoriu. Ion Rusu Sirianu, care se afla in zona
la momentul incidentului, isi amintea: Am auzit glasul sau cel adevarat strigand cu deznadejdea
celui care se ineaca -Ajutor!.
Acesta a fost complotul care a marcat inceputul mortii civile a poetului, cunoscut fiind ca in acea
vreme cine era declarat nebun, era automat scos din viata politica. Suferintele, dupa cum se va vedea,
abia incepusera, cei ce l-au declarat nebun cautand acum sa-i popularizeze starea.
Prima reactie apare in Romanul lui Rosetti la 1 iulie, unde stirea imbolnavirii sale este publicata
(stupoare) in 48 de cuvinte. Urmeaza imediat raspunsul din Timpul, in care se anunta inlocuirea
celui bolnav din redactie. Aceasta grabita destituire este anuntata prin 64 de cuvinte, ambele
anunturi reprezentand de fapt parole masonice.
In perioada urmatoare Eminescu este trimis la Viena, unde ramane pana in februarie 1884,
propunandu-i-se apoi o calatorie in Italia, cu scopul de a fi tinut cat mai departe de viata politica.
In Italia, unul dintre insotitori, pe care Eminescu il considera prieten, destainuindu-i-se, ii
marturiseste ca avea misiunea ingrata de a-l convinge sa se stabileasca in orice oras ar vrea, in afara
de Bucuresti. Misiunea nu a reusit, astfel incat boala poetului trebuia sa continue, in ciuda marturiilor
unor contemporani: Al.Vlahuta care l-a gasit in iulie 1884 cu mintea intreaga si I. Slavici care-l
aprecia ca pe un om cu mintea limpede si cu deosebire chibzuit.
In majoritatea caracterizarilor facute s-a mers pe ideea de necontestat a bolii, urmarindu-se a se
dovedi faptul ca in perioada 1883-1889 nu a creat nimic (afirmatie cu totul falsa), momentele de
luciditate dovedite in aceasta perioada fiind de neinteles pentru acesti critici. Domniile lor nu tin cont
insa de faptul ca in buzunarul de la haina in care a parasit aceasta lume, la 15 iunie 1889, se aflau
scrise de mana lui poeziile Viata si Stele in cer, ori discuta cu un relativism suspect poezia De

ce nu-mi vii trimisa de Eminescu de la Manastirea Neamt in ianuarie 1887, la Convorbiri Literare.
Argumentul creativitatii constient manifestata abunda de marturii documentare, diagnosticul medical
cazand de la sine, un paralitic general, un abulic de ultimul grad nemaiputand sa creeze,
deoarece o astfel de stare l-ar fi pus in imposibilitatea de a mai face diferenta intre viata si vis.
Dupa ce s-a intors din Italia, Eminescu a fost dat pe mana unui medic evreu, Francisc Iszac, care desi
ii pune un diagnostic fals, ii administreaza un tratament inadecvat chiar pentru acel diagnostic: cura
cu mercur, 4g. pe zi, stiut fiind faptul ca si numai 0,5g. intoxica grav organismul. Trimis la 26 mai
1887 la Halle, medicii vienezi nu confirma diagnosticul, in momentul in care evreul Iszac ii marise
doza la 7g. In urma tratamentului, poetul se alege cu o pseudo-paralizie, cu incotinenta urinara si o
nevrita periferica.
In primavara anului 1888, Eminescu se intoarce la Bucuresti influentat de Veronica Micle si mai
scrie o serie de articole, ultimul text, datat la 13 ianuarie 1889, zguduind din temelie guvernul,
facandu-l pentru o clipa pe Guna Vernescu sa demisioneze. Desi aceste articole sunt anonime, se afla
totusi ca e in joc pana lui Eminescu, acesta fiind cautat si internat iarasi la sanatoriu.
Urmeaza apoi interviul prezentat la inceputul capitolului, luat bineinteles de catre un maestru in
Francmasonerie, evreu Gheorghe Brusan (Bursen), cunoscut ca metru Ghita, aceasta fiind ultima
tragicomedie pusa la cale de catre masoni lui Eminescu (in timpul vietii).
A murit de sincopa cardiaca, nu datorita loviturii de la cap, ci datorata otravirii cu mercur, fiind
indepartat in graba, fara sa i se faca autopsie (pe baza unui motiv fals), nefacandu-se nici
recunoasterea oficiala din partea unui membru al familiei.
Ceea ce s-a facut dupa moartea lui Eminescu (mai precis dupa 1883), a fost uitarea deliberata a
omului politic in favoarea geniului poetic. Nu intamplator faima poetului Eminescu a inceput sa
creasca odata cu momentul 1883. La sfarsitul acestui an, Titu Maiorescu va scoate o editie a poeziilor
lui Eminescu, despre care a afirmat ca a lucrat mult pana sa o tipareasca, desi prezinta numeroase
greseli. Se vedea ca acest lucrat avea si alta semnificatie, editia avand exact 64 de poezii. Mai
mult, aranjamentul acestora nu respecta nici o ordine fireasca, cronologica sau de alta natura,
volumul incepand cu poezia Singuratate, menita sa sugereze problema poetului.
Aceasta editie este scoasa fara acordul lui Eminescu care, cand o va vedea in Iasi, in 1886, se va
infuria, va sparge vitrina si-si va calca propriile poezii in picioare, gest interpretat imediat ca fiind
produsul nebuniei.
Istoria va avea de la moartea lui Eminescu tot mai putin loc pentru ziaristul si omul politic, fiindu-ne
prezentat numai poetul. Dupa 1989, cand firesc ar fi fost sa fie reabilitat, asistam dimpotriva la un
nou atac, inceput de Moses Rosen, care pozeaza cu nerusinare in admirator al poetului, dar care nu
poate accepta opera sa ziaristica. Poate pentru ca a luat atitudine impotriva masurilor abuzive
concertate de Alianta Israelita Universala? Da, dar pentru aceasta si-a primit rasplata, fiind
apostrofat de aceiasi carturari evrei cu titluri cunoscute urechilor noastre (destul de ingaduitoare):
reactionar, panseist, antisemnit, xenofob, nationalist sovin, protolegionar, fascist.
Ati fi vrut dumneavoastra, domnule Rose, sa fiti un asemenea execrabil om politic care sa atraga
atentia unei natiuni (si nu numai) prin geniu (nu numai poetic)!

George Calinescu, intr-un moment de luciditate, afirma despre Eminescu ca in 1880 era nelinistit de
ideea unei cabale urzite impotriva-i. Iata cum geniul poetului si anunta inca din 1881, prin versurile
Scrisorii I, destinul probabil, oferit de o intelectualitate si o societate care nu-i inspira prea mare
incredere:
Or sa vie pe-a ta urma in convoi de-nmormantare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
NU SLAVINDU-TE PE TINE LUSTRUINDU-SE PE EL
Sub a numelui tau umbra. IATA TOT CE TE ASTEAPTA.
Ba sa vezi posteritatea este inca si mai dreapta.
NEPUTND SA TE AJUNGA, CREZI C-OR VREA SA TE ADMIRE?
EI VOR APLAUDA DESIGUR BIOGRAFIA SUBTIRE
Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dansii Magulit e fiecare
Ca n-ai fost mai mult ca dansul. Si prostatecele nari
Si le umfla oricine in savante adunari
Cand de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte
C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte.
Astfel incaput pe mana a oricarui, te va drege
RELE-OR ZICE CA SUNT TOATE CTE NU VOR INTELEGE
Dar afara de acestea, vor cata vietii tale
SA-I GASEASCA PETE MULTE, RAUTATI SI MICI SCANDALEASTEA TOATE TE APROPIE DE DNSII NU LUMINA
CE IN LUME-AI REVARSAT-O, CI PACATELE SI VINA,
OBOSEALA, SLABICIUNEA, TOATE RELELE ce sunt
intr-un mod fatal legate de o mana de pamant.

Sub steaua spirituala a lui Eminescu

Eminescu, zic ideologii ucrainieni, ar fi un geniu rau sau un rau cu ratiune, dupa cum a fost
intitulat un articol in ziarul Ceas, de fapt un apel semnat de mai multe formatiuni politice si
organizatii neguvernamentale impotriva ridicarii statuii lui Eminescu la Cernauti, difuzat la
manifestarea de inaugurare a acesteia in ziua de 15 iune 2000. Asupra celor ce nu cunosc istoria,
asupra ignorantilor, argumentele, desigur false, necorespunzatoare realitatii, citate trunchiat din
Eminescu, interpretarile premeditat rauvoitoare ar putea sa aiba un anumit impact si, probabil, ca au,
iar sarcina noastra, a intelecturalilor romani din Bucovina de Nord, este sa combatem elucubratiile la
adresa fiintei noastre spirituale, sa le demascam argumentele inainte de toate in fata cititorilor de
limba ucrainiana. Anume din acest imbold s-a scris un articol in care au fost demolate toate atacurile
ofensatoare la adresa lui Eminescu, dar era prea putin ca articolul respectiv, intitulat Raul cu
ratiune sau ratiunea raului si a urii? sa fie publicat in ziarele romanesti - Plai Romanesc si
Zorile Bucovinei, dupa cum s-a intamplat, obiectivul fiind totusi ca el sa fie adus la cunostinta
ucrainienilor, adica a celor care citesc Ceas, Melodii bukovinet etc. si care nu detin alte surse de
informare. De aceea, articolul a fost tradus in limba ucrainiana si trimis la publicatiile din regiune cu
solicitarea de a fi oferit tuturor spre lectura, motivand intr-o scrisoare aparte dreptul acesta de a
cunoaste si pozitia intelectualilor romani, de a cunoaste adevarul. Sigur, nu ne-am facut prea mari
iluzii, cel putin referitoare la Ceas-ul ucrainienilor, hotarand ca am putea convinge redactorul
acestui infam ziar sa publice articolul nostru numai prin intermediul organelor ce stau la protectia
legii in Ucraina, adica a procuraturii, a comitetului de stat pentru informatii Raspunsul primit de la
procuror a fost pe masura ziarului Ceas. Daca Eminescu se simte calomniat, n-are decat sa
actioneze in judecata publicatia respectiva
Insa cea mai trista amintire din Anul Eminescu 2000, la Cernauti, si cred ca
trebuie sa o spunem si pe asta cat de regretabila ar fi, e legata tot de niste falsuri,
ce se inscriu in acest context cu apelurile antiromanesti ale ucrainienilor, falsuri
comise de aceasta data de romani dar in numele evreilor. Avem suficiente
dovezi, din pacate, ca anume asa stau lucrurile. Eminescu a fost denigrat ca fiind
antisemit, ceea ce n-a fost in realitate decat o alta tentativa de diminuare a valorii
si importantei pe care o are Poetul pentru romanii nord-bucovineni. Chipurile evreiesti, fostii detinuti
ai lagarelor de concentrare nazista si ai ghetourilor, ar protesta impotriva amplasamentului statuii,
deoarece acolo ar fi fost candva impuscati oameni, ceea ce constituie o abjecta minciuna. Pe de alta
parte, aceiasi autori ai falselor scrisori care deplang antisemitismul lui Eminescu i-au incriminat de
antisemitism si pe intelectualii romani ce au insistat ca statuia sa fie, totusi, acolo unde se afla deja,
chiar in centrul orasului, in vecinatatea fostului Palat cultural al romanilor (acum si acest patrimoniu
romanesc este in pericol, fiindca va fi degraba scos la mezat), au insistat pentru ca este intr-adevar un
loc reusit, dar si pentru ca altfel statuia lui Eminescu nu ar mai fi fost niciodata. A fost de fapt, o
provocare Evreii din Cernauti, insa, au dat dovada de multa intelepciune (intelepciune ce ne
lipseste noua) si trebuie sa le fim recunoscatori ca si-au facut publica pozitia (cu ajutorul nostru) intro scrisoare deschisa, in care au subliniat un mare adevar: Un monument de marimea lui Eminescu
nu poate jigni memoria victimelor Holocaustului, iar statuia sa va onora orice loc din Cernauti.
Este cunoscut acum rolul fatidic pe care l-au avut politicienii in destinul lui Eminescu, in boala
poetului, inainte de toate pentru implicarea sa in problemele romanilor instrainati din imperiul
Habsburgic - din Bucovina, ale celor din Basarabia, cauza carora a aparat-o pana la sacrificiul de
sine. Se politizeaza si in prezent destul de mult in jurul numelui lui Eminescu, fiindca sunt destui

politicieni care doresc sa-si lustruiasca sau sa-si faca o imagine cu ajutorul lui Eminescu. Anume in
acest context a cazut victima unei politizari excesive si statuia lui Eminescu de la Cernauti. Cineva,
vorbesc de Bucuresti, a tinut foarte mult, in interese de imagine personala, sa-si lege numele de
statuia Luceafarului de la Cernauti, sa-si manifeste in acest fel grija fata de romanii nord-bucovineni,
dupa ce s-au semnat tratate si conventii care i-au aruncat pe acesti romani, care insista cu tot
dinadinsul sa ramana inca romani intr-o neagra deznadejde. Iar cand nu s-a reusit ca statuia lui
Eminescu sa lucreze in favoarea imaginii acestor politicieni, s-a lucrat, din pacate, impotriva
statuii.Delegatia Fundatiei Alba Iulia 1918 pentru unitatea si integritatea Romaniei la statuia
marelui Eminescu de la Cernauti
Precizam inca o data, spre cinstirea lui, ca statuia lui Eminescu din centrul Cernautilor o datoram
exceptionalului nostru sculptor Dumitru Drascovschi, care astfel isi incununeaza opera artistica cu
cel mai iubit si totodata reprezentativ simbol al romanilor de pretutindeni.
Stefan BROASCA

Mihai Eminescu, cronicar al vremii sale

Postat n 15 Ianuarie 2007

O privire de ansamblu asupra marilor personalitati creatoare, dintotdeauna si de pretutindeni, ar

duce la o constatare legata funciar de insasi conditia omului de geniu in lume, si anume aceea
privind aspiratia lui perpetua spre universalitate. Preocuparile interdisciplinare ale marilor figuri
din Renastere, Leonardo da Vinci si Michelangelo, calitatile de istoric si politician ale lui Alphonse
De Lamartine sau profunzimea gandirii economice a lui Balzac sunt doar cateva exemple in
sprijinul acestei constatari. Pe pamant romanesc, personalitatile de acest fel abunda. Alaturi de
scriitorii-diplomati Duiliu Zamfirescu si Vasile Alecsandri sau de acel maestru al jurisprudentei care
a fost Barbu Stefanescu-Delavrancea, nu putem sa nu-l mentionam pe Gheorghe Lazar, personalitate
care intrunea cunostinte deosebite in trei discipline atat de putin inrudite intre ele: dreptul, ingineria
si teologia.
La Mihai Eminescu devotiunea si constiinciozitatea cu care s-a angajat in cel de-al doilea domeniu al
preocuparilor sale - jurnalistica - marturisesc, o data mai mult, marile calitati umane si civice ale
celui care a fost poetul national al Romaniei.
Prima impresie pe care o suscita jurnalistica lui Eminescu oricarui explorator al ei este aceea de
probitate si de inalta constiinta profesionala. Ca si in cazul revizoratului din invatamant, marele poet
a dat dovada de o corectitudine si un respect exemplare pentru misia sa, cu toate ca acestea nu
constituiau principala sa preocupare. Din partea unui talent poetic remarcabil pentru unanimitatea
celor ce veneau in contact cu lirica sa ne-am fi asteptat la o delasare, la un dispret suveran fata de o
asemenea indeletnicire, cu atat mai vartos cu cat atare atitudini faceau bontonul zilei, iar contrariul
lor n-avea a-i aduce decat adversitati complicate si neajunsuri suparatoare.
Istovitoarea activitate jurnalistica a lui Eminescu ne ofera in schimb imaginea complementara a
aceluiasi truditor cuprins de pietate in fata meseriei. Aceeasi ravna, aceeasi daruire transpar la simpla
foiletare a Curierului de Iasi din perioada in care l-a avut cronicar, dar mai ales a Timpului, unde a
avut ocazia sa se afirme plenar ca un comentator si un ganditor politic dintre cei mai avizati din
publicistica tuturor vremurilor. Rubrica permanenta tinuta de el la Curierul de Iasi se remarca prin
cantitatea si calitatea informatiilor, prin profunzimea analizelor si soliditatea rationamentelor, precum
si prin distinctia limbii utilizate si acuratetea stilului. Numerele la care a colaborat se recunosc, chiar
nesemnate de el, caci poarta amprenta unei personalitati ce sfideaza conventionalismul.
Preluand fraiele ziarului conservator Timpul, Eminescu se evidentiaza, inca de la primele numere, ca
un profund si prespicace cronicar al vremii sale. Ca si la Curierul de Iasi, nu se multumeste sa
astearna pe hartie expuneri aride asupra situatiei politice interne si internationale, fapte izolate fara
legatura unele cu altele, ci se straduieste sa le urmareasca in interconditionarea si interrelationarea lor
cauzala - premisa fundamentala a intelegerii lor. Cronicile lui sunt tot atatea probe succinte de
eruditie si profunzime logica a culturii sale istorice, judecati de valoare ce se confirma in timp. Un
singur exemplu revelator: in nr. 118 al Curierului de Iasi, pe cand avea doar 26 de ani, formuleaza
ideea - pe cat de originala pe atat de ingenioasa chiar si pentru un istoric de mare competenta potrivit careia ascensiunea Rusiei trebuie pusa, inainte de toate, pe seama Revolutiei franceze; spre a
veni in ajutorul celor carora un atare raport cauzal le-ar fi putut parea mai greu de intuit, precizeaza
ca, in fond, evolutia antirevolutionara, Napoleon I si alianta impotriva lui au fost tot atatea trepte pe

scara cea mare a ascensiunii rusesti . Fara a fi un Edmund Burke sau un Hippolyte Taine, asertiunea
de fata - validata astazi - il onoreaza pe autorul ei, ea fiind rezultatul indubitabil al unei vaste
cunoasteri a istoriei si a unei rare perspicacitati. De altfel, importanta uriasului eveniment pentru
configuratia lumii contemporane pare sa fie piatra de temelie pe care isi fundamenteaza Eminescu
sistemul de intelegere si interpretare a evenimentelor interne si internationale contemporane. Cine
urmareste activitatea lui de cronicar politic are revelatia confirmarii de catre istorie a unei asemenea
maniere de a vedea si interpreta realitatea lumii.
Care dintre contemporanii sai a putut zugravi cu atata pricepere raportul de forte si jocul de interese
al tarilor europene ca Eminescu in cronicile sale? Secolul sau este secolul revolutionar prin excelenta
si acest adevar nu putea sa scape privirilor penetrante ale autorului poeziei Imparat si proletar . In
Romania vremii lui exista o demagogie liberala, reprezentata de C.A. Rosetti, iar tezele ei sunt
suparatoare pentru linistea si tihna tarii. Eminescu nu poate decat sa ia pozitie impotriva liberalilor,
rosiilor , socotind, cu buna-credinta, ca aceasta este cea mai cinstita cale spre binele patriei.
Ideologia lor nu poate fi de bun augur atata vreme cat ea este importata din Occident fara sa
corespunda particularitatilor de evolutie specifice Romaniei. Pe de alta parte, nici tara de unde este
adusa nu mai este Franta de odinioara, generoasa, prospera, puternica. Numeroasele revolutii carora
le-a servit drept leagan au macinat-o atat trupeste, cat si sufleteste. Uzura ei fizica se verifica prin
jalnica figura pe care o face in confruntarea militara cu Prusia. Franta din vremea gazetariei lui
Eminescu in politica ei in afara, nu mai este Franta lui Napoleon al III-lea (Curierul, 29 octombrie
1878, si in Scrieri politice si literare, ed. I. Scurtu, I, p. 199). Cu atat mai putin, am adauga noi, cea a
lui Napoleon I, ale carei resurse ii permisesera pe vremuri sa cuprinda intreaga Europa. Uzura ei
morala rezida, pentru gazetarul sagace, in faptul ca aceeasi tara care odinioara - adica pe vremea lui
Napoleon al III-lea - fusese atat de generoasa, sprijin de nadejde pentru surorile ei latine, sprijin de
care am beneficiat si noi, a ajuns acum intr-un asemena hal de blazare (termen menit a atenua
oarecum intelesul pe care ar vrea sa i-l dea publicistul in marea sa amaraciune, acela de ratacire atat
in politica interna, cat, mai ales, inafara ), incat sa uite total care ii sunt, potrivit traditiei, interesele.
Amaraciunea lui Eminescu pentru starea de decadere a tarii-surori dupa disparitia Imperiului pare sa
fie atat de profunda incat el nu pregeta sa elogieze, prin contrast, starea acestei tari inaintea
catastrofei de la 1870. Antiteza este menita sa sublinieze jalea gazetarului patriot roman pentru faptul
de a-si vedea propria tara pagubita de ajutorul ce-i venise nu de mult din acea parte, adica din
Apusul latin al Europei (Timpul, 16 iunie 1879). Sunt scoase in evidenta, intr-un elan de
recunostinta, marile binefaceri ale lui Napoleon al III-lea pentru poporul roman, ale Imparatului
prin drept si divin si uman (un conservator intransigent ar fi mai putin dornic in a face asemenea
caracterizare a drepturilor la tron ale acelui ce a fost nepotul unui uzurpator , dar Eminescu pare sa
tina si de data asta dreapta cumpana si sa se arate in primul rand un adevarat patriot). Acelasi articol
exprima, in paralel cu aceasta apologie, durerea autorului pentru atitudinea reprobativa a lui
Waddington si a lui Delaunay la Congresul de la Berlin referitoare la independenta Romaniei.
Cuprins parca de o jena contagioasa, autorul evita sa disece mai mult atitudinea reprezentantilor
francezi fata de soarta unei tari-surori, cu atat mai mult cu cat protectia la care ne-am fi asteptat din
partea ei parea sa vina tocmai din directia puterilor centrale ale Europei, care, chiar si fara initiativa
favorabila a Rusiei, si-au dat seama de dreptatea cauzei ce urma sa fie ratificata in acel for.
Cu alta ocazie, Eminescu va sintetiza tot ceea ce aude si simte referitor la situatia guvernamentala
din Franta, atat de pagubitoare nu numai noua, prin pozitia negativista adoptata fata de probleme
cruciale ca cele ale navigatiei pe Dunare si dobandirii independentei de stat, dar chiar si siesi:
Izolarea Frantei este astazi cumplita. Condamnandu-se singura a sta cu bratele incrucisate, orice s-ar
intampla in Orient (), ea isi marturiseste pe fata neputinta in care se afla si se expune la tot soiul de

umilinte pe viitor. Regretam din adancul inimei rolul nenorocit ce este obligata sa il joace, in aceste
momente atat de grave: este nedemn si de trecutul si de reputatia neamului francez (Timpul, 29
iunie, 1882).
Discernamantul poetului nu este stirbit nici macar in cazul atitudinii sale - marcata de gratitudinea
cea mai sincera - fata de politica orientala a lui Napoleon al III-lea. Daca in Timpul din 27 ianuarie
1878, Eminescu scria ca imparatul francez a facut acestei tari atat bine , iar in cel din 16 iunie 1879
ca daca el n-ar fi avut nenorocirile pe care le-a avut in anul din urma al domniei sale, niciodata nu
se punea in miscare chestiunea orientala in modul in care s-a pus, niciodata nu castigau in Europa
preponderenta acele puteri a caror inraurire nu ne poate fi decat fatala , tot Eminescu fusese cel
care, in Curierul de Iasi nr. 80, din 18 iulie 1876, afirmase ca inaintea razboiului din 1870 Napoleon
al III-lea propusese cabinetului austriac o politica intr-adevar inspaimantatoare prin dejosirea ei .
Ceea ce pentru jocul politic de moment ar fi insemnat un lucru obisnuit - propunerea facuta Austriei
privind posesiunea Romaniei in schimbul Venetiei -, pentru gazetarul roman insemna o fatalitate.
Guvernul austriac a respins cu indignare aceasta propunere: ea era avantajoasa, dar injositoare .
Constatarea este de natura, prin ea insasi, sa puna o pecete decisiva pe simpatiile poetului roman.
Aceasta cu atat mai mult cu cat acordul economic incheiat de cabinetul conservator in 1875 cu
aceasta tara intra in vigoare sub cele mai bune auspicii si cu cele mai bune promisiuni, iar Bismarck,
a carui stea in ascensiune adusese Prusia la rangul de mare putere europeana, ipostaza in care se arata
dispus a consimti la onoarea noastra de natiune independenta - dupa ce obuzierele cu marca Krupp
isi dovedisera virtutile la Plevna -, devenea incarnarea increderii noastre in noua ordine. In afara unor
laude indreptatite aduse Principelui de Fier - in Timpul din 18 iunie 1882 si din 17 februarie 1883
-, intarirea si hegemonia Germaniei, implicit suprematia acestei tari in detrimentul Frantei, par sa-i
provoace gazetarului o stare de nostalgie pentru prestigiul si preponderenta de odinioara ale
acesteia din urma. In opinia lui, ea nu mai paseste cu mandrie in fruntea natiunilor ca in timpurile de
succese diplomatice ale lui Richelieu si Mazarin, din focar stralucitor a devenit stea modesta de a
treia marime de care nimeni nu mai voieste a tine seama. Splendoarea ei trecuta a disparut ca o iluzie
inselatoare. Patria lui Voltaire a cazut din primul ei rang ?dans le septime dessous ?, dupa
expresia energica a unui ziarist parizian. Inspiratiunile nu mai vin de la Paris ci de aiurea, si ceea ce
domina astazi in Europa e numai vointa atotputernica a cancelarului de fier (Timpul, 13 iunie
1882).
Acelasi ton, mai degraba preventiv decat vaticinar, staruie si in numarul din 11 ianuarie 1878, desi
accentul diplomatic din jurul Independentei l-ar indreptati mai putin. Dupa ce deplange diviziunea
politica ce macina Franta, gazetarul se simte dator sa sublinieze ca Prusia, sub mana puternica a dlui Bismarck (), paseste la germanizarea provinciilor franceze cucerite si se pregateste in tacere la
noi intreprinderi . Punerea in garda pentru noua ordine europeana, starnind chiar ingrijorarea
nedisimulata a poetului pentru viitorul Frantei - si, prin ea, a romanitatii - cu ocazia mortii lui
Gambetta (Timpul, 31 decembrie, 1882), se apropie de culme, imbibandu-se de sarcasmul cel mai
necrutator atunci cand constata ca ea ar putea duce la amestecul unei puteri in treburile interne ale
alteia (10 iunie 1882).
Sinceritatea luarilor sale de pozitie in problema modificarii raportului de forte pe plan european isi
are mobilul in convingerea poetului ca de mentinerea statu-quo-ului continentului atarna in primul
rand pacea acestuia si a intregii lumi.
Ion Oltean

Eminescu: Relatia cu teologia

Multa vreme, in anii de dupa razboi, nu s-a vorbit (nu s-a putut vorbi) la noi despre implicatiile
religioase ale operei lui Mihai Eminescu decat intr-un anume sens, acela ce rezulta dintr-o
tendentioasa (ca sa nu spun proasta) intelegere a unui segment din amplul poem Imparat si proletar,
scotandu-se de acolo concluzia ateismului sau propagandistic. Nimic mai fals, ne incredinteaza I.P.S.
Nicolae Corneanu intr-un cuvant inainte Eminescu si teologia la o antologie de texte eminesciene
privind ortodoxia, realizata de curand (Mihai Eminescu, Ortodoxia, o antologie de Fabian Anton,
Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004). La drept vorbind, relatia cu teologia era discutata, atunci cand ea
era totusi abordata, prin prisma deschiderii filosofice a poetului, a gazetarului, aceasta mai ales in
anii din urma. Traducerea cartii Rosei del Conte a insemnat, in acest sens, o deschidere la care
trebuie asociate si alte carti pe aceasta tema, semnate de D. Vatamaniuc, Constantin Crisan, Tudor
Nedelcea, Doru Scarlatescu, Constantin N. Strachinaru s.a., autori ce s-au implicat in discutii de
substanta, cu profunzime analitica. Recenta antologie, alcatuita de Fabian Anton, din scrierile lui
Mihai Eminescu, axata pe ideea sustinerii de catre acesta a ortodoxiei, pune in evidenta mai ales
relatia lui Eminescu cu teologia, cum tine sa precizeze dintr-un bun inceput, Nicolae Corneanu,
comentand observatiile gazetarului de la Timpul privitoare la istoria crestinismului primitiv, dar
relevandu-i-se si anumite reflectii ( ) teologice, rezultand din propria lui cugetare, ce au la baza
atat interesul ce i l-au trezit vechile religii ale lumii, cat si pasiunea, interesul pentru unele carti
vechi religioase, in special ale lui Nicodim Aghioritul, care au inceput sa circule in romaneste sub
influenta catorva monahi, precum Paisie Velicicovschi. Domnia sa insista asupra faptului ca in
abordarea problemelor teologice, Eminescu s-a aplecat mai mult asupra filosofiei, dar prin aceasta a
ajuns si la teologie, stimulat de lecturile si cursurile din perioada studentiei la Viena si Berlin,
lectura unor atari scrieri a insotit-o de consideratii proprii extrem de semnificative, dovedindu-se a
fi nu numai un crestin autentic, ci si un adevarat savant, care si-a pus cunostintele in slujba
scrisului. Poet fiind, chiar si in angajamentele publicisticii, Nicolae Corneanu remarcand, pe buna
dreptate, referirile ce le face Eminescu la crucea bizantina, vorbind despre ea, intr-o frumoasa si
sugestiva metafora, ca despre un fulg de zapada, mic reprezentant al universului. Dar antologia
mai pune in evidenta relatia profunda pe care Eminescu o stabileste intre ortodoxie si patriotism.
Popor ce veacuri de-a randul a luptat pentru lege scrie Mihai Eminescu intr-un articol din 1883,
publicat in Timpul (nr. 112, 20 mai) romanii au identificat religia cu nationalitatea. Iar altadata,
referindu-se la obarsia noastra latina: Biserica rasariteana e de optsprezece sute de ani pastratoarea
elementului latin de langa Dunare. Ea a stabilit si unificat limba noastra intr-un mod atat de admirabil
incat suntem singurul popor fara dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit in mod egal de inghitirea prin
poloni, unguri, tatari si turci; ea este inca astazi singura arma de aparare si singurul sprijin al
milioanelor de romani care traiesc dincolo de hotarele noastre (Timpul, nr. 25, 2 februarie 1879).
Rolul bisericii ortodoxe il identifica Mihai Eminescu, de fiecare data, ca fiind unul hotarator pentru
afirmarea spiritului national in cultura nationala: Domnii nostri scrie Mihai Eminescu intr-un articol
din Timpul (nr. 211, la octombrie 1881) vorbind despre tentativele straine, in timp, de a atrage la
reforma si poporul romanesc, aceasta insemnand, de fapt, trecerea la calvinism si renuntarea la
biserica ortodoxa au combatut Reforma cu armele ei proprii. Au pus a se traduce cartile bisericesti in
limba romaneasca, au introdus limba poporului in biserica si stat, in locul celor straine hieratice ( )
au creat limba literara, au sustinut-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice si de stat.
Pe aceleasi coordonate, de aparare si afirmare transanta a traditiei ortodoxiei ca fiind fiinta in fiinta
noastra nationala, Mihai Eminescu se angajeaza intr-o disputa vehementa in privinta intentiei de a se
infiinta o mitropolie romano-catolica la Bucuresti, facand o ampla argumentatie a refuzului unui

atare demers, pe care il vede subtil politician, de altfel ca o tentativa de uzurpare a Casei Regale pe
de-o parte, de catre Austro-Ungaria (indaratul infiintarii mitropoliei catolice este mana politicei
orientale a Austriei) si a minimalizarii, pe de alta parte, a autoritatii bisericii ortodoxe in stat, pe de
alta parte (pe viitor vor fi in Romania doua biserici, doi capi bisericesti) aratand insa un remarcabil
spirit de toleranta, specific, de altfel, poporului roman din totdeauna ( noi romanii in special am
fost in toti timpii un model de toleranta religioasa: episcopiile atarnatoare de scaunul papal, al
Siretului/mai tarziu al Bacaului/si al Milcovului, petrecerea fara supurare a armenilor si evreilor in
tarile noastre, libertatea de cult, garantata acestora prin anume hrisov de catre Stefan cel Mare, desele
raporturi ale episcopilor catolici despre desavarsita toleranta si respectul dovedit pentru cultul
apusean de catre popor, boieri si Domni/la sarbatori mari Voda si boieri luau parte la serviciul divin
din bisericile catolice/toate acestea dovedesc ca cel putin in aceasta privinta n-am facut niciodata
ceea ce dorim sa nu ni se faca noua) si chiar daca nu a fost un sustinator al dinastiei regale la noi, el
arata cu limpezime cum aceasta impunere fortata a catolicismului in Romania mizeaza pe o reactie
populara impotriva Casei Regale, in fond a dezbinarii nationale. Romanii, scrie Mihai Eminescu, au
primit cu entuziasm pe Domnul de confesie romano-catolica. Ce-i drept, speranta poporului roman a
fost, si este, ca dinastia intemeiata de acest Domn nu va fi catolica, ci romaneasca, adica ortodoxa;
timp de saptesprezece ani insa, niciodata nu s-a simtit in tara ca avem un domn eterodox ( ).
Infiintandu-se mitropolia catolica din Bucuresti, spiritul politic al poporului roman a trebuit sa se
schimbe si astazi e cu putinta ca sa se atace tronul din punct de vedere confesional, intrucat, zice
gazetarul, in toate timpurile, Scaunul papal i-a socotit pe principii catolici drept agenti ai
propagandei catolice, fapt care in cele mai multe cazuri s-a exercitat cu anume violenta pe cari
romanii au simtit-o din plin ca pe o tentativa de deznationalizare, si au actionat in consecinta. Mihai
Eminescu nu ezita sa recapituleze aceste fapte: Strabunii nostri au fost persecutati de catre regii
catolici ai Ungariei Timpul (nr. 112, 20 mai 1883) nu pentru ca erau romani, ci pentru ca papa ii
ameninta pe regi cu excomunicarea daca vor fi ingaduitori cu schismaticii. O mare parte din romanii
din muntii despre nord a parasit, sub Bogdan Voda Dragos, patria lor, a Maramuresului, pentru ca un
rege catolic voia sa le impuie confesiunea catolica. Fratii nostri romani in Ardeal au suferit veacuri
intregi cele mai mari asupriri anume pentru ca nu erau catolici. Habsburgii, luand stapanirea asupra
Ardealului, izbutesc in scurt timp a desfiinta metropolia ortodoxa de la Alba-Iulia, pe-al carei titular
il sfintea de drept mitropolitul din Bucuresti. Prin asta produc intre romani dezbinarea confesionala
in Oltenia daca Tractatul de la Belgrad nu-i silea sa se retraga. Iata ca dupa un veac si jumatate,
scurs de-atunci, catolicii urmeaza lucrarea inceputa atunci, scontand pe dezbinarea romanilor din
rasaritul Carpatilor, pentru ca, atentioneaza Eminescu, vom avea de astazi inainte doua biserici: una
a tarii, alta a Curtii; doi capi bisericesti, unul parinte sufletesc al tarii, iar altul al familiei regale si al
celorlalti straini asezati in tara, intre tara si dinastie este un abis netrecut. Iata denuntat, astfel,
mobilul infiintarii mitropoliei catolice la Bucuresti: a fost creata spre a stabili pozitiunea dinastiei de
Hohenzollern in Romania: ea este una dintre masurile prin care Austro-Ungaria, indeosebi Ungaria si
mai indeosebi poporul maghiar, voieste sa-si asigure o inraurire dominanta asupra popoarelor din
Orient.
Pozitia transanta a polemistului este, in fapt, aceea a unui neinduplecat aparator al fiintei nationale si
al ortodoxiei ca baza spirituala a afirmarii sale in lume. Acesta este orizontul ideatic pe care se aseaza
Eminescu in diverse imprejurari politice. Bunaoara, in problema raspandirii icoanelor
cromolitografiate, al caror loc de fabricatiune e Rusia, analizand cauzele acesteia, Eminescu se
pronunta, de asemenea, luand in judecare o perspectiva istorica a problemei, ca intotdeauna, de altfel,
in care isi afla temeinice argumentate de sustinere. Nefiind un pretuitor al icoanelor religioase ( )
aproape exclusiv fabricate la Gherla (Transilvania), in care nu vede nici o cultura artistica, ca de

altfel nici in cele grecesti (portretele grecesti din orient sunt cam tot atat de primitive ca si icoanele
din Gherla, ca si produsele rusesti de prin anii 1840 50, cari erau de o slutenie fenomenala), el
propune crearea unei industrii nationale de icoane cromolitigrafiate, care sa poata concura produsele
rusesti si sa le inlocuiasca, excluzand aspectul politic al chestiunii, din Rusia venind, deopotriva, si
prea numeroase portrete ale imparatului rusesc. Explicatia lui Eminescu e nu numai pertinenta, ci
si vizionara: icoanele bisericesti, introduse din cauza identitatii confesiunii si ritului religios, sunt
incomparabil mai pernicioase prin raspandirea lor, decat icoanele de caracter politic ( ) pe cand
influentele politice sunt in genere schimbatoare si trecatoare, influenta religioasa si confesionala
persista adeseori secole intregi si determina cea mai intima si mai adanca convingere a constiintei
unui popor ( ) icoanele bisericesti persista atat timp cat poporul tine la confesiunea religioasa
mostenita si de aceea si in trecut in numele religiei s-au intreprins invazii rusesti in principate si in
Peninsula Balcanica ( ) Cauzele cari ar putea slabi siguranta statului Roman sunt cu totul de alta
natura: sunt economice si sociale (articol publicat in Romania libera, nr. 3357, 20 noiembrie 1888).
Publicistica lui Mihai Eminescu, in care gazetarul abordeaza probleme ce vizeaza religia si teologia
in tara noastra, este indeobste ferma si explicita. Un model de afirmare nationala prin cultul
confesional, prin ortodoxie. Cine ne alunga limba din biserica si din instructia educativa (a scoalelor
elementare si secundare) scrie el in 1878 (Timpul, nr. 170, din 4 august) , cine nu ne lasa sa fim ceea
ce suntem a rupt-o cu constiinta noastra nationala si cu simpatiile noastre intime, oricat de bune ar fi
relatiile lui internationale cu statul nostru. Iata un punct de vedere extrem de actual, la care
politicienii nostri de astazi ar trebui sa reflecteze, cu folos intru mai buna imagine a Romaniei in
lume.
Constantin Cublesan

Eminescu si chestiunea dunareana

Postat n 15 Ianuarie 2007

Parcursul lung si sinuos al negocierilor internationale privind reglementarea navigatiei pe Dunare, in

conformitate cu prevederile exprese ale Tratatului de la Berlin, art. 55 si 57(1), a condus la o uzura
accentuata in relatiile bilaterale romano-austro-ungare, ca urmare a faptului ca imperiul intentiona sa
obtina suprematia pe artera fluviala, intre Portile de Fier si Braila, cu pretul incalcarii suveranitatii si
intereselor Romaniei. De la insinuari si acuze reciproce, amplificate de publicatii din Romania si din
strainatate, in special din Austro-Ungaria, Germania, Franta, Marea Britanie si Belgia, pana la
manifestari acute ale fenomenului imperial,(2) s-a ajuns la incercari de discreditare si izolare a tarii
noastre, la sanctiuni economice si comerciale, acte de intimidare, culminand cu intreruperea relatiilor
diplomatice si obligarea Guvernului roman de a-si cere public scuze la data de 15 decembrie 1881,
pentru a doua oara dupa 1867, sub pretextul adoptarii unor masuri considerate vexatorii pentru
supusii austrieci.
Conferinta de la Londra, din februarie aprilie 1883, nu a rezolvat diferendul din relatiile romanoaustro-ungare, scopul ei dovedindu-se, dupa cum releva si Eminescu, reinterpretarea textului
acordului in functie de noile interese ale marilor puteri(3).
Partile au continuat sa se suspecteze si sa se acuze reciproc. Reprezentantii Austro-Ungariei nu
concepeau ca dreptul si demnitatea unui stat mai mic puteau sa conteze cat interesele si onoarea unui
imperiu. Confruntarea, incurajata discret de puterile care se opuneau Austro-Ungariei, s-a transferat
adesea in presa, luand aspecte dure, de provocare. Oficioasele din cele doua state au contribuit din
plin la tensionarea relatiilor bilaterale, insinuand si exagerand faptele.
Eminescu se considera in miezul evenimentelor. In pofida solutiei de compromis, impuse de
conferinta prin adoptarea anteproiectului francez Barrere, Romania a contestat ferm hotararile
adoptate. Propunerea Barrere, desi in aparenta era o solutie rezonabila, in realitate avantaja imperiul
prin faptul ca Serbia, ca membru al Comisiei Europene a Dunarii, ii acorda votul, precum si prin
aceea ca prevederile articolelor 97 si 98 din Regulament permiteau statelor straine sa-si elaboreze
legi si sa desfasoare activitati de politie in apele teritoriale care nu le apartineau(4).
Eminescu apreciaza ca neavenita prestatia de negociator a Frantei, pe motiv ca nu era competenta sa
reprezinte interesele Austro-Ungariei pe Dunare, ca relatiile dintre Romania si imperiu erau deschise
si ca atitudinea exprimata contravenea intereselor Europei, de exercitare a autoritatii intre Portile de
Fier si Galati.
Anterior Conferintei de la Londra, Romania a incercat, fara succes, sa obtina castig de cauza, ca tara
independenta, consultand si solicitand sprijinul marilor puteri.
Eminescu a remarcat faptul ca, in context, s-au manifestat aceleasi interese, aceleasi rivalitati,
combinatii si practici specifice luptelor hegemonice, in care actorii isi schimbau intre ei rolurile, in
farsa la care Romania, ca si la Berlin, era invitata sa asiste, dar nu sa participe. Cu si fara
asentimentul oamenilor politici care finantau Timpul, s-a implicat in problema ca intr-o cauza
personala, cum a procedat si in alte imprejurari in care au fost amenintate sau lezate interesele
romanesti.

Aprecia ca, daca Marea Neagra a constituit, dupa razboiul Crimeii, motiv pentru ultima confruntare
armata dintre Rusia si Turcia, in viitor Dunarea putea oferi un motiv care ar fi apropiat Rusia si
Marea Britanie impotriva Austro-Ungariei si Germaniei, fapt confirmat in 1914, la declansarea
primului razboi mondial. Din aceste considerente, Eminescu a acordat asa-zisei chestiuni dunarene o
importanta speciala, afectandu-i chiar mai mult spatiu tipografic decat razboiului de independenta.
Cu minutiozitatea si perseverenta caracteristica, a urmarit evolutia negocierilor/confruntarilor
ocazionate de Conferinta de la Londra, selectand si valorificand in Timpul informatii din surse
oficiale romanesti si straine, in special austro-ungare, germane, franceze, engleze, rusesti si italiene.
In jurul problemei si-a cristalizat idei si teze privind aspecte negative ale controlului strain asupra
navigatiei pe Dunarea interioara, precum afectarea suveranitatii de stat, prin impunerea unor
dependente specifice protectoratelor, prejudicierea dezvoltarii industriei nationale, agriculturii,
comertului, transportului feroviar, boicotarea unor reglementari de natura sa protejeze si sa
favorizeze interesele romanesti in domeniul valorificarii materiilor prime si fortei de munca s.a.
In context, a reluat teme de actualitate, pe care le abordase in stransa legatura cu razboiul de
independenta privind neutralitatea, aliantele militare, situatia romanilor din afara granitelor, relatiile
cu vecinii s.a.
Problema l-a absorbit in asa natura incat, dupa Tratatul de la Berlin, majoritatea ideilor si pulsiunilor
sale avea ca punct de plecare acest subiect. In ultimii ani de gazetarie, Eminescu a deservit un
veritabil comandament de criza in jurul chestiunii dunarene, dezvaluind opiniei publice atitudini
duplicitare ale marilor puteri, acte de tulburare interesata a relatiilor dintre statele balcanice,
intelegeri secrete, preocupari de impunere a protectoratului austro-ungar asupra noilor formatiuni
statale de la Dunare, sub pretextul unor actiuni pacifiste, umanitare, culturale, religioase s.a. Releva
ca impotriva Austro-Ungariei si Germaniei, care transasera in favoarea lor controlul asupra Dunarii,
existau preocupari de contestare din partea Rusiei, Marii Britanii si Frantei, care reclamau libertate
totala de navigatie pe fluviu.
Din analiza evenimentelor internationale importante, Eminescu a descifrat mutatiile si tendintele
intervenite in atitudinea marilor puteri fata de Romania, imprejurarile si cauzele acestora, sugerand
factorilor politici romani promovarea unei politici realiste, flexibile, permanent adecvate intereselor
nationale, care sa ia in calcul constantele si variabilele relatiilor dintre marile puteri, precum si
riscurile unor atitudini partinitoare ori hazardate.
Cu referire la rezolutiile Conferintei de la Londra, dincolo de tonul sau alternand intre ironie si
sarcasm, se retine o buna cunoastere a problemei, o judecata matura, orientata preponderent
constructiv. Eminescu schiteaza cu acest prilej un tablou semnificativ al atitudinii marilor puteri fata
de Romania in perioada imediat urmatoare recunoasterii independentei de stat, avand ca elemente de
cadru vulnerabilitati interne grave, din sfera politicului:
Admirabila dibacie a oamenilor nostri de stat fu in timpii din urma atat de mare incat toate puterile
intrunite in Conferinta au fost in contra noastra si singurul nostru aparator din ironie Austria.
Germania, careia ne-am aplecat in toate cele, tara de nastere a regelui nostru, o putere ce nu are nici
un interes imediat la Dunare, e in contra primirii noastre in Conferinta. Franta, careia ii datoram nu
numai cultura, dar si ideile noastre nesanatoase, din iubire pentru care am devenit niste maimute ale

ei, imbatranindu-ne inainte de vreme pentru a aduce macar cu ea (se refera la reforme n.n.), ea e mai
papala decat papa, mai austriaca decat Austria si, fara nici un castig pentru sine, din contra, cu
perspectiva de-a pierde simpatiile pe care-a stiut sa le inspire in trecut, ajunge a cere executarea
(Romaniei n.n.), in numele Europei. Italia, obiectul afectiunilor noastre, pana si inutila Turcie, toate
cu cate n-avem a imparti nimic, nici in clin, nici in maneca, in contra-ne, iar pentru noi cine?
Adversarul. () Toata politica noastra sta in fata lumii atat de inepta, incat insusi adversarului i s-a
facut mila de ea (), iar tara aceasta ametita ca un taur de demagogia ei interna () e distrasa de la
cestiunea cea mare, pierde ca pe niste carti de joc simpatiile tuturor popoarelor europene, pentru a se
ocupa de () reusita in alegeri.(5)
Realizeaza ca intrunirea de la Londra se derula dupa un scenariu supervizat de cancelarul german in
cadrul caruia Romania urma sa fie determinata sa solicite un rol in alianta pe care Germania tocmai o
concepuse, pentru a para o eventuala revansa a Rusiei si Frantei. Intuieste substratul tatonarilor si
regruparii puterilor dupa Tratatul de la Berlin: alianta secreta germano-austro-ungara din octombrie
1879, indreptata impotriva Rusiei si Frantei; reinnoirea Aliantei celor Trei Imparati la initiativa
Rusiei, ca raspuns, dar si in scop de contracarare a Marii Britanii (iunie 1881); Tratatul de alianta
dintre Germania si Austro-Ungaria (1882), care va deveni Tripla Alianta (octombrie 1883), s.a.
Celelalte aranjamente intre puteri, stabilite la Londra, aveau si ele semnificatia lor: Rusia abandonase
Romania, cointeresata de Austro-Ungaria prin promisiunea cedarii bratului dunarean Chilia, Marea
Britanie prin primirea Egiptului, iar Austria, potrivit aprecierii lui Eminescu(6), cauta a indulci, prin
politete cel putin, hapul amar al vasalitatii economice si politice (7).
In timpul lucrarilor Conferintei de la Londra, in replica la un articol publicat in independence
Roumaine, prin care se aduceau acuze Opozitiei din Romania, pe motiv ca nu sprijinea politica
guvernamentala, Eminescu face un veritabil rechizitoriu puterilor participante. Retoric, denunta ca, la
Londra, se savarsise un act premeditat impotriva Romaniei prin incalcarea, in coniventa, a tratatelor
de la Paris si Berlin: Tratatele se mentin in vigoare prin echilibrul real al puterilor, prin raporturi
oarecum de greutate si de forta , dreptul scris e mai mult arma celui slab si nu mijloc de a trezi
constiinta acestui echilibru(8).
Pe parcursul abordarii problemei dunarene, Eminescu isi cristalizeaza teza privind echilibrul
puterilor. Intemeindu-se pe argumente teoretice si practice, propune solutii pe care le motiveaza
riguros, vizand adaptarea politicii romanesti la realitatea geopolitica si la rolul impus de ponderea si
impactul factorilor determinanti.
Reproseaza faptul ca, desi neriverana, Austria revendica presedintia Comisiei Europene Dunarene si
votul preponderent, fapt semnificand, in opinia sa, exercitarea controlului asupra Dunarii intre Portile
de Fier si Marea Neagra, cu desconsiderarea intereselor statelor dunarene si incalcarea suveranitatii
lor. Incepand din toamna anului 1878, publica numeroase articole critice prin care face presiuni
asupra Guvernului roman, in scopul de a nu ceda pretentiilor imperiului, traducand si reproducand in
Timpul comentarii ample din presa occidentala si ruseasca, menite sa furnizeze argumente
suplimentare Puterii de la Bucuresti.
Sesizeaza ca Guvernul austriac lansa, prin intermediul oficioaselor din Viena, amenintari impotriva
Romaniei, a primului-ministru I.C. Bratianu si a ministrului de Externe M. Kogalniceanu, invocand
consecintele unor pretinse actiuni sovine, agitatii impotriva prevederilor Tratatului de la Berlin,
boicotand exporturile romanesti de cereale prin Portile de Fier si Sulina ori avertizand asupra

intentiilor de compromitere a traficului feroviar romanesc, prin abandonarea traseelor din Romania si
realizarea unor comunicatii in sudul Dunarii, pe directiile Constantinopol si Salonic(9).
In aceeasi nota, ministrul ungar de Externe G. Kalnoky reprosa, in februarie 1883, oficialilor romani
tolerarea miscarilor iredentiste, agitatiilor facute de straini(10).
Din presa franceza retine riscuri la care erau expuse statele balcanice riverane, in cazul acceptarii
pretentiilor Austro-Ungariei, si incurajari la rezistenta, sugerand ca tara avea de partea sa puterile
europene care se considerau lezate:
Cestiunea libertatii Dunarii devine din ce in ce mai grava. Natiunea romana, care se simte
amenintata in interesele ei vitale, impinge pe guvern sa reziste absolut pretentiilor Austro-Ungariei.
Romanii au incredere in izbanda silintelor lor. Ei isi zic ca si acum staruinta lor de a nu ceda va da
timp unora dintre puterile ce ezita inca, de a se lamuri si de a intelege ca pe Dunare Romania apara
interesele Europei insasi (extras din Echo de France; sublinierile ne apartin)(11).
1. Dictatura pe Dunare ar duce cu sine, fara indoiala, dictatura asupra micilor state tarmurene.
Siguri de sprijinul Europei, oamenii de stat din Bucuresti vor sti sa apere interesele legitime ale
tarilor si dezvoltarea cestiunii Dunarii va proba daca un regat e in stare de-a implini rolul pe care i l-a
insemnat cursul istoriei popoarelor si pozitia geografica a teritoriului ei (extras din Messager de
Vienne)(12).
In polemica angajata pe cont propriu cu publicatii din acest spatiu, respinge argumentele de mare
putere, prin invocarea dreptului international: Austro-Ungaria nu are in apele Dunarii de Jos nici un
drept, absolut nici unul, decat acela pe care il are China si Japonia si orice alta putere de pe glob:
dreptul liberei navigatiuni.
Interese o fi avand, nu tagaduim, dar drepturi nu are si o dovada ca nu le are e ca umbla dupa ele cu
lumanarea si poate ca va gasi din nou ceea ce cauta: pricina si cearta Daca din realitatea ca exista
negot austriac pe Dunarea de Jos, si exista pentru ca am ingaduit sa existe, poate rezulta ceva din
realitatea si mai mare ca o jumatate a poporului romanesc traieste in statul Habsburgilor rezulta, in
mod legitim, asteptarea ca sa ne vedem respectate limba, datina, individualitatea noastra, bunurile
constiintei noastre (13).
Pe fond accentueaza ca nicicand un interes nu e un titlu de drept,(14) si ca noi, romanii, avem
cele mai mari interese in Ardeal, intrucat 2/3 din populatia din regiune era compusa din
conationali(15).
Eminescu nu exprima decat intr-o masura neinsemnata punctul de vedere conservator care, prin
junimisti, inclina spre o apropiere fata de Austro-Ungaria. Respinge, in principiu, actiunile de
politica guvernamentala in problema, pe motiv ca incalcau echilibrul puterilor si ca erau marcate de
inconsecventa si obedienta.
Campania de presa in favoarea sustinerii intereselor romanesti pe Dunare, deosebit de intensa,
comparabila celei din preajma intrarii Romaniei in razboiul impotriva Turciei, a determinat Guvernul
roman sa adopte o pozitie categorica in apararea intereselor nationale, exprimata si in mesajul
Tronului din 15 noiembrie 1881:

Ingrijirile ce au desteptat in tara chestiunea Tratatului Dunarii sunt legitime. Necesitatea de a atrage
cat mai mult in porturile noastre, in sus ca si in jos de Galati, vasele de comert straine si pavilioanele
de orice nationalitate este cu atat mai viu simtita cu cat comertul nostru intampina adesea, la exportul
pe fruntariile de uscat, felurite piedici si cu cat de la un timp incoace, sub cuvant de epizootie, el este
chiar amenintat de a-si vedea inchise cu desavarsire acele fruntarii in ce priveste exportul de vite
mari. (16)
La o analiza atenta, rezulta ca textul, care a atins susceptibilitatea Austro-Ungariei, nu continea nimic
exagerat, nimic ofensator, constituind in fapt un pretext asteptat pentru sanctionarea Romaniei.
Oficialitatile romane reclamau, pe un ton deosebit de moderat, necesitatea adoptarii unor masuri
indreptatite pentru protejarea intereselor sale economice, afectate grav de catre imperiu atat prin
controlul sever asupra comertului pe Dunare, cat mai ales prin incalcarea Conventiei comerciale
bilaterale.
Faptul a fost urmat de intreruperea relatiilor diplomatice cu Romania.
Din oficiosul maghiar Pesther Lloyd, Eminescu extrage si reproduce in Timpul acuze formulate pe
un ton jignitor si amenintator:
Cand, dupa ani de munca, prin acte de abnegatie si sacrificii ajungem a stabili cu puterile mari ale
Europei relatiuni clare si hotarari determinate, e destul ca unul din micile state din Balcani sa ne steampotriva c-o aroganta indrazneala, pentru ca sa se desfasoare numaidecat nu numai intregul problem
al politicei noastre orientale, ci chiar acela al relatiunilor noastre europene. Cine sta dindaratul
vasalilor eliberati, cine-i mana-nainte? Vor inadevar sa ne aranjam astfel incat intreaga noastra
politica europeana sa atarne de bunul plac al Romaniei ? E treaba noastra de-a pedepsi aroganta
impotriva noastra a micilor state vecine. (17)
Pozitia sa fata de publicatia maghiara, adoptata la 13 decembrie 1881, a fost deosebit de prompta si
inteligenta. In esenta a ironizat sec vitejia la distanta, calificand provocarea lucru comod,
admirabil, insa fara efect.
Eminescu acuza Puterea ca nu a actionat oportun pentru a transa situatia in favoarea sa, subliniind ca
au existat momente in care interesele nici unei puteri nu fusesera angajate prin documente si ca nu
se punea problema solicitarii sau acordarii de compensatii.
Adauga faptul ca in negocieri au fost implicate persoane despre a caror fidelitate fata de Romania ar
fi existat grave banuieli, suspectand aservirea intereselor economice ale tarii fata de AustroUngaria(18). Il viza pe ministrul de Externe Vasile Boerescu, cel care, potrivit afirmatiilor lui Mihail
Kogalniceanu, ar fi facut cesiuni Austro-Ungariei, incheind cu imperiul un acord secret in problema,
defavorabil Romaniei.
Eminescu evalueaza in mai multe randuri stadiul Cestiunii Dunarii, relevandu-i parcursul si impactul
asupra intereselor Romaniei. Prezinta neutral diferentele de vederi exprimate in Comisia Europeana a
Dunarii, ulterior in Comisia Mixta, solutiile propuse pentru depasirea situatiei, exprimandu-si
convingerea ca interesele se puteau armoniza prin bunavointa reciproca si spirit de dreptate. Se
pronunta constant in favoarea pastrarii neutralitatii, fiind convins ca numai astfel Romania putea sa
tie cumpana, fara jignirea intereselor justificate ale puterilor(198), in beneficiul securitatii sale
nationale:

Sa nu se uite ca ratiunea de a fi a statului nostru e nationalitatea noastra. Orice propunere dar, care
nu s-ar acorda cu acest sentiment general al tarii, care n-ar cuprinde in el garantiile de existenta si de
dezvoltare pentru elementul romanesc, ar gasi poate momente in care s-ar impune ca o necesitate, dar
n-ar forma nicicand baza unei politici traditionale a romanilor. (20)
Din aceste considerente, invita la moderatie, reamintind ca romanii au platit imprudente mici cu
pierderi mari.
Multe dintre ideile prin care Eminescu lua pozitie categorica impotriva pretentiilor austro-ungare in
chestiunea Dunarii au ca punct de plecare reglementarile privind navigatia pe fluviu, instituite in
secolul al XIX-lea, cu ocazia congreselor de la Viena, Paris si Berlin, studiile lui Mihail
Kogalniceanu pe aceasta tema, publicate in 1882, si discursurile lui I.C. Bratianu din Parlament.
Din perspectiva dreptului international contesta constituirea Comisiei Europene a Dunarii si
indeosebi a Comisiei Mixte de supraveghere a navigatiei pe fluviu, pe motivul incalcarii suveranitatii
statelor riverane situate pe cursul inferior al Dunarii, al afectarii intereselor economice si comerciale.
Eminescu sustine pertinent contraproiectul romanesc, protocolul din 23 27 martie 1882 privind
regulamentul de navigatie si statele participante la redactarea documentului.
Oportunitatea si coerenta demersului sau in chestiunea dunareana se evidentiaza mai ales in
contextul constituirii regatului Romaniei si conflictului diplomatic cu Austro-Ungaria, din noiembrie
1881, cand interventiile sale polemice impotriva unor oficioase straine, care colportau aprecieri
tendentioase ori vexatorii, s-au constituit in replici convingatoare, intemeiate pe prevederi ale
dreptului international si pe interesele nationale legitime ale Romaniei.
Atitudinea sa in problema dunareana, prin profunzimea argumentelor si intensitatea cu care a fost
exprimata, a contribuit la fundamentarea deciziei Guvernului de respingere a hotararilor abuzive
adoptate la Conferinta de la Londra.
Din pacate, Eminescu nu a putut sa se bucure de rezultatul interventiilor sale, din cauza imbolnavirii
grave, in iunie 1883, si izolarii totale prin masuri medicale si administrative.(21, 22) Peste cateva
luni, Regulamentul de navigatie, intocmit in mai 1882 de catre Comisia Europeana Dunareana,
devenea caduc, in urma complicarii relatiilor internationale si renuntarii Austro-Ungariei la
pretentiile sale sustinute cu atata asiduitate si fermitate, in intentia atragerii Romaniei in Tripla
Alianta. Influenta Rusiei in chestiunea dunareana avea sa creasca insa discret, constituind, intre
altele, una din cauzele primei conflagratii mondiale, asa cum anticipase Eminescu.
Note
1. C. Hamangiu, Codul General al Romaniei, vol. II, Editura Alcalay, Bucuresti, 1907, pag. 411 si
412.
2. Ilie Badescu, Sociologie eminesciana, 1994, Editura Porto Frnaco, p. 104-106
3. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 262.
4. Gheorghe Cazan, Serban Radulescu-Zonner, Romania si Tripla Alianta, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1979, pag. 85 si 86.
5. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 254 si 255.
6. Academia Romana, Istoria romanilor, vol. VII, tom II, pag. 239.
7. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 252.

8. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 262.

9. Eminescu, Opere, XII, Editura Academiei RPR, pag. 416.
10. Gheorghe Cazan, Serban Radulescu-Zonner, op. cit., pag. 88.
11. Eminescu, Opere, XII, Editura Academiei RPR, pag. 406.
12. Eminescu, Opere, XII, Editura Academiei RPR, pag. 407.
13. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 90 si 91.
14. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 109.
15. Ibidem.
16. Titu Maiorescu, Istoria politica a Romaniei sub domnia lui Carol I, Editura Humanitas, Bucuresti,
1994, pag. 129.
17. Eminescu, Opere, XII, Editura Academiei RPR, pag. 438.
18. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RPR, pag. 260.
19. Eminescu, Opere, XI, Editura Academiei RPR, pag. 455.
20. Ibidem.
21. N. Georgescu, A doua viata a lui Eminescu, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1994, pag. 140;
22. Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura Serafimus, Brasov, 1999, pag. 78.
GEORGE ENE

Mihai Eminescu Fenomenul imperial

In cadrul elementelor de doctrina politica, intalnim la Eminescu preocupari de explicare si
conceptualizare a fenomenului imperial, aspect cu relevanta pentru tema, remarcat de sociologul
Ilie Badescu.1
In cuprinsul mai multor articole, publicate in Timpul, Eminescu pune in evidenta faptul ca imperiile,
dincolo de principiile pe care le invocau frecvent asigurarea pacii, promovarea drepturilor si
libertatilor cetatenesti si civilizarea popoarelor urmareau prioritar interese politice si economice
exclusiviste, recurgand frecvent, in scopul mentinerii ori modificarii statu quo-ului, la practici
dure, precum amenintari sau utilizarea fortei, anexarea ori tratarea tarilor mici ca obiect al
compensatiilor teritoriale, instituirea de protectorate asupra acestora, colonizari, impunerea de aliante
militare, schimbarea unor sefi de state si de guverne etc.
Ca efecte ale aservirii politice si economice a tarilor mici mentioneaza o serie larga de manifestari:
- instabilitatea politica, caracterizata prin frecventa deosebita a schimbarilor de guvern, afectarea
continuitatii programelor de dezvoltare si a coeziunii sociale;
- influentarea si punerea in dependenta a unor lideri si a unor grupuri politice fata de unele centre de
putere din strainatate;
- tensionarea relatiilor cu tari vecine;
- destructurarea ansamblului social si adoptarea unor forme de organizare noi, nefunctionale,
specifice metropolelor;
- prabusirea economiilor nationale, ca urmare a disfunctiilor grave aparute in relatiile cu celelalte
componente ale sistemului social si puternicei concurente straine;
- disparitia, din aceeasi cauza, a meseriilor traditionale;
- dependenta de importuri, favorizata de politici economice inadecvate;
- dezechilibrarea balantei comerciale in defavoarea statului roman;
- declasarea sociala avand ca efect diminuarea clasei de mijloc, disparitia unor categorii socioprofesionale, dezvoltarea excesiva a birocratiei, somajul, proletarizarea taranului;
- amplificarea unor fenomene specifice criminalitatii, indeosebi a coruptiei, asasinatelor politice,
miscarilor anarho-destabilizatoare nihiliste, iredentiste de tip extremist, socialiste, precum si a unor
revolte spontane sau provocate;
- disparitia obiceiurilor, traditiilor, adoptarea de forme si manifestari in sfera culturii occidentale, de
tip imitativ sau caracteristice periferiilor de metropola;
- neincrederea in actul de guvernare, culminand cu demoralizarea populatiei;
- pierderea simtului istoric, a devotiunii fata de tara, de interesele si valorile ei s.a.

Datorita sensibilitatii problemei, Eminescu nu finalizeaza o abordare teoretica integrata a acestor

aspecte, desi observatiile pe care le realizeaza ca redactor de politica externa, concluziile si tentatia
de sistematizare sunt evidente. Se limiteaza la semnalarea fenomenului ca o manifestare a unor
raporturi de inegalitate si confruntare in sfera politicilor de putere, cu afectarea statelor aflate in
dependenta, precum si a celor cu regimuri insuficient consolidate. Majoritatea faptelor, situatiilor si
imprejurarilor circumscrise fenomenului o valorifica in cuprinsul unor teorii precum forma fara fond,
patura superpusa, teoria golurilor, declasarii sociale, compensatiei prin munca, semibarbariei,
aliantelor militare, neutralitatii s.a.
Eminescu surprinde fenomenul imperial din perspectiva socio-politica, economica, culturala,
militara, dar si din punct de vedere al filosofiei istoriei si psihologiei popoarelor, apreciind, global, ca
imperiile scriau de regula istoria celorlalte popoare.
Ca forme esentiale de exprimare a fenomenului invoca ocuparea si integrarea in imperiu a unor tari
lipsite de capacitatea de a se apara si protectoratele ascunse dupa intreg aparatul parlamentar si
guvernamental al popoarelor, prin care explica neintelegerile dintre acestea, mecanismul producerii
lor, influentele si amestecul in treburile interne.
Cu privire la domniile fanariote, Eminescu concretizeaza impactul fenomenului imperial, relevandu-i
consecintele nefaste in plan politic, economic si social, ca urmare a suprimarii atributelor
fundamentale ale statului roman si intreruperii proceselor de dezvoltare interna:
Formele bizantine vin in locul celor vechi, caracterele trufase ale aristocratiei devin servile.
Discordia dinlauntru, lipsa unor dinastii constante au transformat tara aproape in pasalac. Sub
Domnii fanarioti, care erau trimisi pe un timp anumit si care aveau numai titlul de Domn si
pomenirea in biserici, nicidecum insa consistenta monarhica, puterea centrala a statului e nominala.
Chiar daca unul dintre ei cerca a fi altceva decat ceea ce era in imprejurarile date, viata si averea ii
erau in pericol. Darile grele, pentru care nu i se da natiunii nici o compensare, erau dari pentru
imbogatirea personala si repede a acestor oameni care trebuiau sa se foloseasca de scurta durata a
Domniei lor; armata nu mai exista de fel. Moldova pierde doua provincii.2
In cazul Romaniei, atunci cand nu abordeaza polemic aceste aspecte, Eminescu face dovada
intelegerii profunde a lucrurilor, a incapacitatii in care se afla tara de a respinge ori de a se sustrage
dependentelor si conditionarilor externe. In conceptia sa, dincolo de ratiunile de stat, in care prevalau
considerente de ordin geopolitic si geostrategic, cauzele majore ale ingerintelor erau precaritatea
proceselor de dezvoltare si constiinta nationala insuficient de consolidata:
Prin atarnarea noastra economica, am ajuns ca toate guvernele, spuna ele ce-or pofti, sa atarne mai
mult ori mai putin de inrauriri straine. Nu doar c-or stat in relatiile cu consulii aceasta acuzare ar fi
prea grava, pentru ca sa o facem cuiva. Vorbesc de naturile mai nobile, nu de starpituri. Ne innegrim
unii pe altii pentru ca simtim ca starea poporului romanesc e nesuferita si ne-am incurcat rau Omul
are pe atata libertate si egalitate cata avere are. 3
Eminescu observa ca marile puteri, ori de cate ori isi considerau prejudiciate interesele, fie ca
adresau note de protest, fie ca amenintau cu interventia armata sau organizau conferinte, congrese,
intalniri la nivelul sefilor de stat si ministrilor de Externe, prilej cu care, extrapoland faptele,
solicitau, imperativ, satisfactie.

Cu privire la Romania, prevalandu-se de angajamentele exprese asumate in anul 1871 de catre

puterile europene, cu ocazia Conferintei de la Londra, privind neinterventia in treburile interne ale
tarii, Eminescu invoca:
- atitudini ostile ale Rusiei, exprimate in contextul reanexarii Basarabiei, ca reactie la acuzele privind
incalcarea Conventiei de la 4 aprilie 1877, prelungirea dreptului de acces in teritoriul national al
armatelor sale din Bulgaria, dupa razboiul cu Turcia din 1877 1878, abuzurile militarilor stationati in
teritoriu, implicarea in miscarile separatiste din Moldova, solicitarea extradarii revolutionarilor
polonezi si rusi, actiunile de intimidare a Romaniei, initiate cu deosebire dupa Tratatul de la Berlin,
s.a.;
- pozitii dure ale Austro-Ungariei fata de sprijinirea cauzei romanilor din Transilvania, acordarea de
azil conationalilor, inrolarea unora in armata Principatelor, primirea de ofrande, in timpul Razboiului
de Independenta, din partea unor organizatii umanitare de dincolo de Carpati, intentii de colonizare a
Dobrogei cu emigranti transilvaneni, sustinerea revolutionarilor bulgari si sarbi in lupta lor pentru
emancipare nationala, orientarea politico-militara, temporara, spre Rusia, intentii de constituire a
unor aliante cu state din zona balcanica, respingerea preocuparilor imperiului de exercitare a
controlului pe Dunarea interioara, combaterea instituirii monopolului asupra comertului exterior
romanesc, demersurile vizand inlaturarea jurisdictiei consulare s.a.;
- contramasurile adoptate de Turcia fata de Unirea Principatelor, de tentativele ori loviturile de stat
din 1864, 1866, 1870, miscarile separatiste din Moldova, aducerea printului strain, extinderea
autonomiei, crearea armatei nationale, restructurarea institutionala, dupa model occidental,
incheierea de aliante ori tentative in acest sens, baterea monedei nationale, sprijinirea miscarilor de
emancipare a bulgarilor, sarbilor si grecilor, incheierea de conventii bilaterale comerciale, de posta,
comunicatii si de extradare cu alte state, precum si a Conventiei cu Rusia, declararea independentei
de stat etc.;
- reactii de adversitate ale Germaniei, indeosebi sprijinirea interesata, sub diferite pretexte, a Turciei,
Austro-Ungariei si Rusiei in satisfacerea unor obiective contrare Romaniei, pentru a-si disimula si
consolida interesele in zona, amanarea si conditionarea recunoasterii independentei Romaniei,
amenintarea cu interventia militara a Turciei si Austro-Ungariei, pe motivul nerespectarii rezolutiilor
Tratatului de la Berlin, cu deosebire a celei privind rascumpararea cailor ferate, construite cu capital
german, acceptarea retrocedarii sudului Basarabiei catre Rusia, prin implicarea in negocierile secrete
dintre Reichstadt si Budapesta, favorizarea Rusiei si Bulgariei in problema Arab-Tabiei, impunerea
schimbarii unor guverne, atragerea Romaniei in coalitii riscante s.a.;
- atitudini contradictorii ori ostile ale Frantei, constand in propunerea facuta de Napoleon al III-lea,
in mai multe randuri, Austro-Ungariei privind anexarea Romaniei, amenintarea lui Cuza si Carol cu
detronarea si initierea unor actiuni in acest sens, sprijinirea interesata a Austro-Ungariei si Turciei, in
detrimentul Romaniei, nerecunoasterea neutralitatii Romaniei in preajma razboiului de independenta,
amanarea recunoasterii independentei Romaniei la solicitarea Germaniei, contestarea dreptului
Romaniei de a incheia conventii, adoptarea unor atitudini antiromanesti, in special dupa infrangerea
din 1870 de catre Germania, agresiuni informationale continue, vizand compromiterea factorilor
politici romani in problema revolutionarilor polonezi, bulgari si sarbi ori cu privire la actiunile
vizand largirea autonomiei de stat, s.a.

Eminescu era in deplina cunostinta de cauza atunci cand recomanda calcul atent si prudenta in
relatiile cu marile puteri, in mod deosebit evitarea recurgerii la politica faptului implinit. Avea in
vedere pozitiile dure exprimate anterior fata de surprinderea lor prin acte energice de politica interna
si externa. Bismarck, spre exemplu, afectat de manifestarile vizand largirea suveranitatii romanesti
ale infaptuitorului Unirii, se exprima astfel:
Cuza este in mod evident un hot si un conspirator si nu ar trebui sa-l acoperim prin protectia
noastra. 4
La randul sau, consulul general britanic John Green sugera ca Poarta, cu ocazia vizitei lui Cuza la
Constantinopol, sa retina pe acest domn neastamparat si ambitios pe malul Bosforului cand va
ajunge acolo.5
Eminescu cunostea faptul ca printul Napoleon, in 1868, cu ocazia vizitei pe care a intreprins-o in
Romania, l-a acuzat din aceleasi considerente pe I.C. Bratianu, reprosandu-i trecutul revolutionar, o
pretinsa atitudine rusofila si implicarea in pregatirea unei rascoale balcanice impotriva Turciei:
Toata lumea stie ca prezidentul Consiliului de Ministri a fost amestecat in conspiratiile contra lui
Napoleon al III-lea si multe altele 6
Temerile exprimate de Eminescu in legatura cu amenintarile la adresa securitatii nationale erau
resimtite in mediile politice de la Bucuresti: la 1870, Austro-Ungaria convenise cu Turcia ca, in cazul
in care Romania declansa lupta pentru independenta si pentru unire, sa permita puterii suzerane
ocuparea tarii. In acelasi an, ministrul de Externe austro-ungar, G. Andrassy, i-a comunicat
reprezentantului roman la Viena, D.A. Sturdza, faptul ca Rusia, prin intermediul cancelarului rus A.
Gorceakov, ameninta Romania cu dezmembrarea si inlaturarea dinastiei in cazul continuarii atitudinii
antirusesti.
Evaluand situatia critica existenta, Eminescu reitereaza faptul ca Romania era expusa la doua
amenintari majore, externe: curentul de cotropire politica din partea slavilor si cel de cotropire
economica din Apus.
In opinia sa, expansionismul rusesc, pe care il recepta ca fiind conturat in testamentul lui Petru I,
avea ca obiectiv de actualitate in zona ajungerea la Marea Adriatica si dobandirea, pe aceasta cale, a
puterii maxime in Europa. La baza acestuia s-ar fi aflat un gol sufletesc, rezultat al neintrebuintarii,
in plan economic, a uriasului potential uman, precum si cultivarea de catre conducatori a
sentimentului exagerat al grandorii, dobandite prin cuprinderea geografica si forta. Expansionismul
de tip occidental, curentul de cotropire economica, il aprecia ca fiind mai periculos, din cauza
incapacitatii economice a Romaniei de a-l contracara ori de a-l evita.
In contextul unor dispute sterile intre conservatori si liberali, pe teme de politica agricola Eminescu
atrage atentia asupra intereselor germane si austriece de transformare a zonei balcanice in piata de
desfacere a produselor proprii si mai ales de exploatare intensa a resurselor locale, prin colonizari.
Reproduce in cuprinsul mai multor editoriale din Timpul extrase din lucrarile unor economisti
celebri, precum Friedrich List si Wilhelm Roscher, si articole din presa germana, indeosebi din
Berliner Boersen Courier, in scopul sensibilizarii factorilor politici si opiniei publice asupra politicii

expansioniste a celor doua imperii, evidentiind motivatiile, masurile preconizate si implicarea

guvernelor in acest scop.
Eminescu citeaza pasaje din scrierile de economie politica ale lui W. Roscher, care dezvaluiau masuri
de tip colonialist, vizand exploatarea unor locuri fertile si de tot pustii ale Europei Rasaritene.
Autorul recomanda efectuarea de colonizari in fosta Polonie, in Ungaria si in acele regiuni ale
Turciei, menite de a fi intr-o zi mostenirea Germaniei, sugerand crearea din timp a conditiilor si
garantiilor necesare atragerii celor interesati, in mod deosebit a dreptului de proprietate, libertate
personala, comunala, religioasa si de protectie a congenerilor. Ca masura de prevenire a
dezgermanizarii, trebuia ca populatia autohtona sa nu posede in acelasi grad dezvoltarea politica si
sentimentul national.7
Avertizeaza ca Austro-Ungaria recurgea la cele mai diferite practici pentru a-si asigura, in interes
propriu, controlul asupra Dunarii si implicit asupra zonei si ca pentru aceasta nu se limita la
negocieri secrete cu puterile europene ori la presiuni asupra Turciei si tarilor romane. Invoca cererea
adresata Portii de a coloniza Delta cu supusi austrieci, ca urmarind exercitarea unei influente politice
preponderente intre Adriatica si Marea Neagra si protejarea intereselor sale comerciale. In context,
mentioneaza demersurile initiate prin intermediul unor bancheri din Viena, vizand achizitionarea de
terenuri agricole in Dobrogea.
Intr-un articol publicat in Timpul din 26 iulie 1881, cu titlul Spre Rasarit, nu spre Apus8, reproduce
un material selectat din Berliner Boersen Courier, din care rezulta preocuparea statului german de asi influenta conationalii care voiau sa emigreze in America de a ramane pe continent, recomandand
ca spatiu de imigrare Romania din urmatoarele considerente:
- Tara era apta intr-o masura extraordinara sa primeasca un numar mare de colonisti germani;
apropierea de Germania oferea posibilitatea mentinerii unei relatii nationale mai vii cu tara;
Romania era un teren vast pentru spiritul intreprinzator german, in domenii profitabile precum:
exploatarile petroliere, carbonifere si agricole; muncitorul german putea prospera repede, intrucat era
mult mai harnic decat cel roman, considerat extraordinar de lenes, satisfacut cu hrana cea mai rea,
numai daca o consuma in inactiune; colonia germana putea fi un castig tot atat de mare pentru
Germania, cat si pentru cultura, in general, prin rolul sau civilizator; Germania ar face, astfel, in
Orientul Europei o cucerire pasnica, comerciala, cu avantajul de a aduce folos si multumire si celui
cucerit.
Autorul articolului lasa sa se inteleaga faptul ca autoritatile romane puteau fi convinse sa acorde
facilitati imigrantilor germani, intre care reducerea costului transportului si masuri de protectie.
Eminescu ironizeaza motivatiile invocate, considerandu-le platitudini, ulterior amendandu-le sever.
Era, de asemenea, la curent cu preocuparile exprimate de Rusia in directia colonizarii si rusificarii
disimulate a unor zone, sub pretextul concesionarii de mine Companiei Trandafiroff, in timpul
domniei lui Gheorghe Bibescu. Intreprinzatorul strain urmarea, pentru inceput, introducerea in tara a
peste 5000 de mineri rusi, numarul acestora urmand sa fie sporit. Releva presiunile deosebite
efectuate cu acest prilej asupra conducerii Principatelor de catre consulii Rusiei, acreditati la
Bucuresti si Iasi. Aspectul a fost mentionat de Barbu Catargiu in discursurile sale parlamentare si de
A.D. Xenopol,9 pe ultimul Eminescu stimandu-l pentru activitatea sa de om de stiinta si pentru
devotiunea fata de tara.

In context reproseaza partidului aflat la putere neinitierea de masuri pentru combaterea fenomenului
imigrationist, atragand atentia asupra consecintelor pagubitoare ale acestuia:
Astazi, gratie liberalismului, am izbutit a face din Romania un teren pentru colonii, pe cand poporul
romanesc se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pietei prin mizeria cauzata de multimea
darilor, prin costisitoare forme goale fara nici un cuprins real 10
Eminescu accentueaza faptul ca pentru un popor agricol, precum cel roman, contactul cu o putere
industriala era, de cele mai multe ori, in dezavantajul acestuia.
Ca solutie, sugera o buna organizare interna, motivand ca reazemul nostru nu poate fi decat in tara,
in intarirea ei, in dezvoltarea aptitudinilor ei.11
In contextul fenomenului imperial de tip occidental, Eminescu abordeaza, de asemenea, imprejurarile
si consecintele pagubitoare pentru statul roman ale concesionarii constructiei de cai ferate unor
companii straine. Releva, cu ocazia atribuirii lucrarilor Consortiului Strousberg: practicile uzitate de
antreprenor pentru coruperea demnitarilor romani; impunerea unui pret exagerat de mare; implicarea
dubioasa a suveranului, care, pentru a-l favoriza, a recurs la dizolvarea abuziva a Senatului; actiunile
dure ale cancelarului Bismarck pentru determinarea statului roman de a suporta obligatiile
intreprinzatorului fata de actionarii germani in urma falimentului afacerii.
Unii cercetatori care s-au ocupat de acest aspect (Friedrich von Rhein si Joachim-Peter Storfa) au
remarcat faptul ca febra californiana a aurului, generata de salariile mari acordate celor care
veneau in Romania cu aceasta ocazie, a atras numerosi emigranti negustori faliti, servitori, vanatori,
mosieri si seniori decazuti, ofiteri concediati din cauza datoriilor, toate clasele, numai specialisti in
cai ferate nu, care se comportau sfidator, tratand tara ca o colonie.12
Evaluand atitudinea Rusiei fata de Tarile Romane din timpul domniilor lui Dimitrie Cantemir si
Constantin Brancoveanu pana la 1883, Eminescu examineaza critic motivele invocate de
conducatorii imperiului in justificarea frecventelor interventii armate in Moldova si Muntenia in
esenta, acordarea de sprijin pentru restabilirea drepturilor uzurpate de puterea suzerana denuntand
scopurile lor expansioniste.
In cuprinsul a zeci de articole, elaborate in contextul reanexarii celor trei judete din sudul Basarabiei,
dupa prezentarea istoricului provinciei, invoca intelegerile secrete si oficiale dintre puteri in aceasta
problema, formuland argumente imbatabile in favoarea drepturilor romanesti.
Eminescu face dovada unei bune cunoasteri a intelegerilor si confruntarilor dintre imperiile otoman,
rus, austro-ungar, francez si britanic, in legatura cu tarile romane, avertizand decizionalii de la
Bucuresti asupra posibilitatii degenerarii riscurilor si amenintarilor existente, prin raportare la situatii
concrete din istoria Romaniei si a tarilor vecine. Ori de cate ori are prilejul, selecteaza si reproduce
informatii relevante in aceasta privinta, provenind, de regula, din documente politico-diplomatice,
studii de istorie nationala si europeana, memorii si corespondenta unor oameni politici importanti.
Ilustrativ, invoca intre altele: oferta adresata de Napoleon al III-lea lui Franz Iosef privind anexarea
Principatelor romane, in schimbul cedarii Venetiei catre Piemont; cererea formulata de catre
Bismarck lui Carol I de a interveni militar in Transilvania ori de a crea o diversiune in timpul
razboiului pruso-austriac (1866), care sa favorizeze statul german; tentativele de inlaturare a lui
Carol I de catre Napoleon al III-lea in preajma confruntarii armate franco-prusiene (1870);

intelegerile secrete care au avut loc la Reichstadt (1876), Budapesta (1877), Alianta celor Trei
Imparati (1873), tratatele de la San Stefano si Berlin (1878), actiunile concertate privind:
neacceptarea neutralitatii ori amanarea recunoasterii independentei de stat a Romaniei; intrunirile
internationale vizand combaterea revolutiilor, miscarilor socialiste si comuniste, care amenintau
imperiile; unirea Principatelor; aducerea domnului strain, disputele dintre marile puteri referitoare la
reglementarea navigatiei pe Dunare si recunoasterea regatului Romaniei s.a.
Eminescu a respins categoric recurgerea de catre marile puteri la asa-zisul echilibru prin
compensatii teritoriale, facand referiri, in mod special, cu privire la situatia Olteniei, Bucovinei,
Basarabiei, Dobrogei, Insulei Serpilor, Venetiei, Piemontului, Bosniei, Hertegovinei, Ciprului s.a.
Protestul sau, in cazul compensarii de catre Rusia a celor trei judete basarabene si despagubirilor de
razboi prin atribuirea Dobrogei Romaniei, semnifica o avertizare asupra riscului pierderii legitimitatii
istorice a teritoriului romanesc cedat si, totodata, un apel la combaterea practicii, situate in afara
dreptului international, care constituia in fapt compensarea unui teritoriu romanesc cu alt teritoriu
romanesc. Pozitia lui Eminescu in aceasta privinta se apropie, pana la identificare, cu aceea
exprimata de primul-ministru I.C. Bratianu si de ministrul de Externe M. Kogalniceanu. Insistenta cu
care a sustinut cauza romaneasca in problema Basarabiei a fost de-a dreptul iritanta nu numai pentru
Rusia, ci si pentru guvernul de la Bucuresti. In perioada 20 ianuarie 1878 30 aprilie 1878 a publicat,
in Timpul, 16 articole si un studiu compus din sase capitole cu referire la provincie, acuzand Rusia ca
proceda neloial, contrar angajamentului asumat cu ocazia semnarii Conventiei cu Romania.
Judecand prin raportare la politica aliantelor si mai ales la rezultatele confruntarilor dintre imperii,
constata ca soarta tarilor mici era hotarata in functie de interesele economice si strategice ale
puterilor, concluzionand ca statele mici nu se puteau salva decat prin unitate, stabilitate, buna
organizare, munca si prudenta in relatiile externe.
Din aceasta perspectiva, in ajunul Anului Nou 1883, anticipand inevitabilitatea unei confruntari de
proportii intre alianta austro-germana (1882) si Rusia, Eminescu i-a avertizat pe decizionali,
invitandu-i sa reactioneze responsabil:
In acest conflict, pe care viitorul il indica cu claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic
este pus tocmai ca o muchie de despartire intre furtuna ce vine din apus pentru a intampina pe cea
din rasarit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul razboiului, oricat de inteleapta va fi politica
micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totusi stabilirea unei preponderente politice, pururi
fatala noua, chiar daca nu ne-ar ameninta cu nimicirea totala.
( ) Fara indoiala, ceea ce are sa se intample se va intampla, dar e pacat si nu e demn ca, atunci cand
timpurile sunt foarte serioase, un popor sa joace mica comedie a luptelor sale dinauntru.13
Primul razboi mondial i-a confirmat aceasta asertiune.
Fatalismul reprosat, pe drept, de catre unii cercetatori ai operei sale era de esenta filosofica: in teorie,
Eminescu punea adeseori semnul egal intre necesitate si intamplare. Practic insa, dovedeste un
optimism robust, manifestat prin asiduitatea cu care promova interesele si valorile nationale, precum
si prin increderea intr-un destin favorabil poporului roman.

Ca urmare, recomanda gandire matura si buna orientare in relatiile externe si in demersurile de

consolidare a echilibrului politic, social si economic intern, ca modalitati de evitare a interventiilor
straine. Punea accent pe optimizarea legaturilor cu marile puteri, manifestand convingerea ca
(problemele care n.n.) se vor ivi unele dupa altele nu vor putea fi dezlegate decat prin sincera
dorinta de a da o satisfacere echitabila cerintelor reciproce.
In depasirea efectelor negative ale fenomenului imperial aprecia ca salutara apropierea relatiilor cu
tarile balcanice, in scopul compatibilizarii structurilor de guvernamant si de legislatiune,
emanciparea si convergenta spiritului national al popoarelor balcanice, acordarea de sprijin reciproc
si consolidarea, pe aceasta baza, a unei dependente reale. Ca solutie, dincolo de vointa politica,
recomanda lamurirea legaturilor ce au existat in trecut si desemnarea liniamentelor legaturilor
viitoare, subliniind ca:
Astfel se va emancipa spiritul popoarelor balcanice de atarnarea in care se afla astazi, astfel,
mergand pe picioarele lor proprii nesprijinite de amicitii prea puternice pentru fiecare din ele, vor
putea sa formeze un manunchi de forte intr-adevar neatarnate in afara, stapane pe soarta lor, libere de
a se ocupa in pace cu interesele materiale si morale. Inainte de a fi vorba de legaturi politice, ar
trebui ca spiritul public din aceste tari sa urmeze linii convergente catre un scop comun.14
Note
1 Ilie Badescu, Sociologia eminesciana, Editura Porto Franco, Galati, 1994, p. 104-106
2 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 69
3 M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 31
4 Dan Berindei, Diplomatia romaneasca moderna, 1995, p. 140
5 Dan Berindei, op. cit., p. 140
6 M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 230
7 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 34
8 M. Eminescu, Opera politica, II, p. 263-264
9 Razboaiele dintre rusi si turci, 1991, p. 201
10 M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 136
11 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 35
12 Joachim-Peter Storfa, Scrierile politice ale lui Mihai Eminescu, 2003, p. 150
13 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 251
14 M. Eminescu, Opere, vol. XI, p. 365.
George ENE

Eminescu si aliantele militare

O asemenea tema, sugerata de abordarea insistenta de catre Mihai Eminescu, in publicatiile Curierul
de Iasi si Timpul, a numeroase evenimente politico-militare, cu deosebire din secolele XVIII-XIX,
ne-a preocupat in ideea de a releva o ipostaza mai putin cunoscuta a activitatii sale jurnalistice.
Comentariile sale pe marginea unor tratate politico-militare si conventii, intre care cele semnate la
Karlovitz (1699), Lusk (1711), Pasarovitz (1718), Constantinopol (1728, 1805, 1876), Focsani
(1772), Kuciuk Kainargi (1774), Bucuresti (1812), Akkerman (1826), Adrianopole (1829), Londra
(1841, 1883), Liman (1849), Paris (1856, 1858), Schonbrunn (1873), Reichstadt (1876), Livadia

(1876), Budapesta (1878), San Stefano (1878), Berlin (1878), Viena (1880), atentia pe care o acorda
contactelor la nivel inalt dintre Marile Puteri, precum si frecventa cu care foloseste termenul de
alianta (443 de ori in volumele IX, X, XII si XIII, editia Perpessicius), au constituit argumente
importante pentru investigarea problemei.
In final, am desprins o serie de concluzii care, rezumate, trimit spre ideea ca, in privinta aliantelor
militare, Eminescu a dezvoltat conceptii si teze care converg spre o teorie proprie, centrata pe
principiile neutralitatii active si respectarii echilibrului puterilor, cu argumente preponderent din sfera
sociologiei politice si militare, vizand apararea si promovarea intereselor nationale ale Romaniei,
intr-o perioada marcata de acutizarea confruntarilor dintre marile puteri pentru mentinerea statu-quoului ori pentru hegemonie.
In principiu, Eminescu nu avea incredere in aliantele militare, cunoscand ca partenerii nu-si
respectau intotdeauna si intocmai obligatiile, ca multe dintre acorduri erau formale ori tactice, vizand
blocarea, inducerea in eroare, intimidarea sau compromiterea adversarilor, ca la baza lor erau interese
care, atunci cand se dovedeau divergente ori necomplementare, provocau ruperea sau reconfigurarea
intelegerilor, adesea cu includerea fostilor inamici.
In memoria lui Eminescu erau prezente numeroase asemenea situatii.
Cu privire la aliantele incheiate de Mircea cel Batran cu regele Sigismund al Ungariei (1392 si 1394)
a accentuat asupra faptului ca ambii parteneri nu si-au respectat angajamentele asumate in razboiul
antiotoman, fie datorita unor probleme interne, fie din orgoliul de a avea prioritate in stabilirea
strategiei si in initierea operatiunilor militare.
Despre acordul de cooperare militara dintre Moldova si Rusia, semnat la Lusk (13 aprilie 1711),
afirma in esenta: Destul numai sa pomenim ca alianta dintre Petru cel Mare si Dimitrie Cantemir
ne-a costat domnia nationala si un veac de injosire si de mizerie.1
Cu privire la aliantele Romaniei cu formatiuni statale/state din Balcani manifesta reticenta, pe motiv
ca nu se incheiau intotdeauna din proprie initiativa, nu se intemeiau pe principii de drept
international, nu erau productive si agreate de marile puteri.
In privinta realizarii unei Confederatii dunarene, aspect pe marginea caruia s-au purtat numeroase
discutii, in special in perioada 1848-1874, Eminescu se exprima diferit pentru fiecare dintre cele trei
variante vehiculate, in final respingandu-le argumentat.
Manifesta rezerve fata de solutia avansata de Nicolae Balcescu, in perioada 1848-1851, in
concordanta cu orientarile revolutionarului Giuseppe Mazzini, privind infaptuirea unitatii statale
alaturi de popoarele asuprite din proximitate (sarbi, bulgari, greci, unguri), pe motiv ca Ungaria, care
nu recunostea dreptul de autodeterminare al romanilor din Transilvania, nu putea fi luata in calcul si
ca marile puteri nu ar fi admis modificarea hartii Europei, cu renuntarea la interesele pe care le
exercitasera in zona timp de cateva secole.
Respinge, de asemenea, variantele ruseasca si austriaca, in actualitate in perioada 1866-1874, pe
prima din motiv ca ar fi avut ca rezultat o confederatie preponderent slava, prin care imperiul tarist
urmarea sa-si consolideze si sa-si extinda pozitia in sud-estul Europei.

Recenzand lucrarea Rusia si Europa , publicatta de N.I. Danilevski, in 1871, la Petersburg,

Eminescu retine si comenteaza pertinent ideile acestuia privind chestiunea Orientului, apreciind ca
erau inspirate de cercurile politice, de opinia publica din Rusia si ca reprezentau idealul istoric al
uriasei puteri de la nord2. Releva ca una dintre solutii se referea la crearea unei confederatii slave,
sub egemonie ruseasca, din care urmau sa faca parte sase regate (ceh, sarbo-croat, bulgar, roman,
grec, maghiar) si teritoriul Constantinopolului, rezultate dupa desfacerea imparatiei austro-ungare si
a celei turcesti3.
Concluzionand, Eminescu avertiza ironic:
Teoriile acestea nu sunt lipsite de oarecare maretie si de o maniera de a privi istoria universului,
intru-un mod specific slav. In orice caz, ni se pare ciudat, cum noi, romanii care traim langa Dunare
suntem cu totul cufundati in ideile Occidentului, pe cand, din toate partile imprejuru-ne, pulseaza o
viata istorica, care in dispozitia ei generala se deosebeste atat de mult de istoria Occidentului.
Cateodata ar trebui cel putin sa ni se para ca suntem o muchie de despartire intre cele doua lumi cu
totul deosebite si ca este in interesul nostru de a cunoaste amandoua lumile acestea. 4.
Asupra aliantei in jurul Austriei, Eminescu are obiectii, considerand ca proiectul ar fi compromis
interesele romanesti privind independenta de stat, consolidarea economica, strangerea legaturilor cu
romanii din imperiu si, in final, realizarea statului unitar roman.
O alta situatie invocata a fost comportarea lui Napoleon al III-lea fata de alianta Frantei cu Sardinia
in razboiul impotriva Austriei (1859), cand aliatul mic, Sardinia, a fost desconsiderat, imparatul
incheind unilateral pacea, fara a mai tine cont de angajamentele fata de acesta si de urmari. In
semnalarea consecintelor fenomenului imperial face aluzii si trimiteri la aceasta situatie.
Eminescu avea, de asemenea, in vedere alianta austro-prusiana de la 1864, in confruntarea armata
impotriva Danemarcii: faptul ca, la scurt timp, fostii aliatii isi declarasera razboi (in 1866), in
conditiile in care Rusia, favorizata de Prusia in timpul insurectiei poloneze si tradata de Austria, in
razboiul Crimeii, manifestase o neutralitate binevoitoare, care avantajase statul german.
Multi oameni politici si gazetari ai vremii, intre care si Eminescu, reaminteau decizionalilor romani
conditiile in care s-a produs dezintegrarea statului polonez (1795) ca urmare a intelegerilor secrete
intervenite intre Rusia, Austria si Prusia, solicitand masuri in consecinta.
Date istorice indubitabile relevau ca Piemontul si Prusia au sprijinit tarile romane in timpul Tratatului
de la Paris (1856), urmarind ca, prin rezolvarea problemei romanesti, sa-si implineasca si propria lor
aspiratie, invocand precedentul creat.5
Pe marginea ajutorului oferit revolutionarilor bulgari, in preajma declansarii crizei orientale (1875),
Eminescu reproseaza liderilor liberali initiativa negocierilor cu Serbia (1867) si Grecia (1866-1869),
vizand crearea unei aliante impotriva Turciei (cu prima semnandu-se chiar un tratat, la data de 20
ianuarie 1868 la Bucuresti), invocand faptul ca amenintarile adresate Romaniei de catre Marile
puteri, din aceasta cauza, s-au soldat cu demiterea, in noiembrie 1868, a guvernului roman.6
Tactic, Eminescu afirma ca independenta, constituind un proces inevitabil, un rezultat firesc al
evolutiei societatii moderne, nu trebuia obtinuta prin fortarea istoriei. Lua in calcul faptul ca, in
virtutea Tratatului secret, incheiat in 1856 intre Franta, Marea Britanie si Austro-Ungaria, se

mentineau in vigoare angajamentele puterilor privind pastrarea integritatii Imperiului Otoman,

Turcia, aflata in incapacitate de plata, avand de achitat marilor bancheri europeni sume deosebit de
mari: Turcul n-are nici atatia lei vechi in hazna, cate fesuri sunt pe campul de razboi. 7
Pe fond, se pronunta in favoarea unor actiuni diplomatice largi, vizand identificarea oportunitatilor si
a unor spatii de manevra pentru valorificarea inteligenta a intereselor romanesti, cu evitarea, pe cat
posibil, a politicii faptului implinit.
Eminescu a intuit ca intelegerea secreta de la Reichstadt (iulie 1876) dintre Rusia si Austro-Ungaria,
avea ca scop punerea de acord a celor doua imperii cu privire la impartirea zonei balcanice, cu
implicatii negative si pentru Romania, in eventualitatea victoriei Rusiei in razboiul preconizat
impotriva Turciei. Pentru specialisti, medierea de catre Bismarck a intelegerii constituia: rasplatirea
tarului Alexandru al II-lea pentru neutralitatea Rusiei in razboiul cu Austria, dar mai ales in cel
franco-prusian (1870); o preocupare de evitare a unui conflict intre cele doua imperii; incurcarea
Rusiei in probleme balcanice, chiar si cu pretul incalcarii Tratatului de la Paris; amplificarea
disensiunilor ruso-britanice, in avantajul consolidarii pozitiei Germaniei in Europa.8 Intelegerea a
fost finalizata prin Conventia secreta, semnata la Budapesta (15 ianuarie 1877), in legatura cu care
Eminescu s-a pronuntat critic, in mai multe randuri, denuntand preocuparea Imperiului Habsburgic
de a ajunge la Adriatica, sub pretextul stavilirii expansiunii rusesti.
Referindu-se la intelegerile secrete de la Reichstadt si Budapesta privind neutralitatea AustroUngariei in viitoarea confruntare ruso-turca, in schimbul dobandirii controlului politic si militar
asupra Bosniei si Hertegovinei, Eminescu atentioneaza ca prim-ministrul si ministrul de Externe
austro-ungar, contele Gyula Andrassy, a facut propuneri de imparteala (a Romaniei n.n.) si aceste
propuneri prefac intelegerea in complicitate si complicitatea cu Rusia e totdeauna fatala9.
A reprosat, formal, factorilor de putere de la Bucuresti ca nu au cunoscut oportun continutul
negocierilor si ca, ulterior, nu au actionat pentru contracararea efectelor negative asupra Romaniei,
protestand, in realitate, impotriva faptului ca formatiunile statale de la Dunarea de Jos erau tratate de
catre puterile europene ca teritorii de schimb sau de compensatie.
In cuprinsul unui articol publicat la 23 iulie 1876 in Curierul de Iasi, Eminescu a pus in legatura
acordul secret de la Reichstadt cu pregatirile de inarmare efectuate ulterior de Rusia, Turcia si
Austria, anticipand inevitabilitatea confruntarii militare dintre cele doua imperii. In acest sens a
invocat argumente politico-diplomatice, antecedente si preparative, relevand in context ca
apostrofarea ambasadorului turc la Petersburg, Kabuli Pasa, de catre Tarul Alexandru al II-lea
semnifica o declaratie de razboi. Compara faptul cu o situatie asemanatoare care precedase razboiul
franco-prusian.
O atentie cu totul speciala a acordat Conventiei dintre Rusia si Romania (4 aprilie 1877),
sintetizandu-si astfel punctul de vedere: cea mai noua alianta dintre Rusia si noi a inceput a aduna
nouri grei deasupra noastra: Basarabia, manastirile inchinate, mii de oameni pierduti in batalie, zeci
de milioane de lei aruncate in Dunare si, in fine, poate existenta poporului romanesc pusa in joc.10
Pe aceasta tema, Eminescu imputa oficialilor de la Bucuresti faptul ca, desi cunosteau obiectivele
rusesti de politica externa din ultima suta de ani, privind tarile din Balcani, s-au expus prin incheierea
intelegerii, pe care el o considera ca o alianta militara, imperfecta si inoportuna.

Acuza, de pe pozitii radicale scopurile expansioniste ale Rusiei, recurgand la speculatii hazardate,
din perspectiva filosofiei culturii si psihologiei popoarelor, cu punct de plecare in studiile
sociologilor in voga, Herbert Spencer si Henry Thomas Buckle, privind influenta mediului geografic
asupra insusirilor psihice comportamentale si ocupatiilor popoarelor11:
In tendintele de cucerire, in asa-numitele misiuni istorice care-si cauta marginile naturale, nu e
nimic dedesupt, decat pur si simplu nestiinta si gustul de spoliare. Mi se pare ca, din nefericire, rusii
sunt sub dominarea unui desert sufletesc, a unui urat care-i face sa caute in cuceriri ceea ce nu au
inlauntrul lor. Noua ni se pare ca cercurile culte, in loc de-a stavili acest horror vacui, in loc de-a
implea prin munca si cultura, il sumuta contra Europei, pe care o numesc imbatranita si enervata,
coapta pentru a cadea intreaga sub dominatia ruseasca12.
Intr-un plan mai concret, Eminescu avertiza ca optiunea in favoarea Rusiei comporta riscuri care
obligau la prudenta, subliniind ca, in astfel de intelegeri, prevalau interesele celui mai puternic si nu
motivatiile umanitare:
Razboiul a fost declarat Portii pentru a([-i] - n.n.) elibera pe crestini in forma in fond pentru a cuceri
intreg Imperiul Otoman, intr-un mod care sa poata fi inghitit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa.
Dupa Turcia urmeaza Imperiul habsburgic, dupa dansul cine mai stie cine. Scopul fictiv al razboiului
si scopul adevarat sunt diametral opuse. 13
In cuprinsul a numeroase articole, in care abordeaza Conventia cu Rusia, mentioneaza polemic ca
greseli ale decizionalilor romani: neacordarea atentiei cuvenite acuratetii textului final, motivand ca,
astfel, s-a permis partenerului sa interpreteze, in beneficiul propriu, clauza privind garantarea
integritatii teritoriale a Romaniei; introducerea intempestiva de catre aliat a trupelor sale militare in
teritoriul national, inaintea sanctionarii acordului de catre Parlamentul Romaniei; dezinformarea
opiniei publice romanesti in privinta stirilor care circulau in diverse medii politice europene despre
intentia Rusiei de reanexare a judetelor din sudul Basarabiei.
Imputa Rusiei adoptarea unor masuri de intimidare a aliatului roman, intre care: impresurarea cu
trupe a Capitalei; nesanctionarea manifestarilor condamnabile ale militarilor rusi fata de populatia
civila; acte de incalcare grava a suveranitatii nationale prin controlul traficului militar feroviar
(oprirea trenurilor romanesti cu munitii), amenintarea cu ocupatia armata a tarii si cu dezarmarea
ostirii romane; acuze privind violarea repetata a Conventiei de la Paris, prin punerea Puterilor
Garante in fata faptului implinit, cu referire la unirea Principatelor, loviturile de stat din 1864 si
1866, dizolvarea Parlamentului, pentru impunerea Constitutiei de la 1866, instalarea domnului strain,
declararea independentei de stat s.a.
In preajma, dar mai ales dupa Tratatul de la San Stefano (19 februarie 1878), Eminescu i-a atitudine
deosebit de ferma fata de neprimirea delegatiei romane la negocieri si de incalcarea de catre Rusia a
prevederii conventiei privind garantarea integritatii teritoriale a Romaniei. Respinge propunerile
avansate anterior de generalul Ignatiev, in schimbul retrocedarii de catre Romania a celor trei judete
din sudul Basarabiei, inclusa apoi ca hotarari in tratatt, combatandu-le cu argumente de ordin istoric,
juridic si militar. In esenta, afirma ca nu se puteau face nici un fel de tranzactii cu teritorii romanesti,
ca argumentele de mare putere (onoarea si forta militara, populatia imperiului si necesitatea de a avea
granite tari , naturale) invocate de diplomatii rusi nu aveau taria dreptului international:

Statele ca personalitati politice sunt egale de jure si deosebirea de facto sta numai in puterea pe care
o dezvolta intr-o stare nejuridica si anormala de lucruri, adica in razboi si in inraurirea pe care o
exercita prin frica ce-o inspira amenintarea puterii fizice . 14
Accentua ca Turcia se afla in incapacitate juridica de a instraina pamant romanesc si ca recastigare
a teritoriului in disputa s-a hotarat printr-un tratat european, semnat de sapte puteri si obligatoriu
pentru ele . 15
In august 1880, in cateva articole din Timpul, Eminescu anticipeaza riscul unei noi confruntari
militare in Europa, avand ca principali protagonisti Franta si Germania. Pe langa considerentele
invocate anterior, releva accentele provocatoare dintr-un discurs rostit de presedintele Camerei
Deputatilor, Leon Gambetta, cu ocazia unei parade militare desfasurate la Cherbourg, Franta, si
continutul unei scrisori adresate de aceasta consiliilor generale, prin care vorbea despre
asteptarea momentului dreptatii divine si despre integritatea restaurata a teritoriului francez.
Eminescu simtea nevoia sa atraga atentia asupra implicatiilor posibile ale acestei atitudini:
Intemeiate sau nu, cumpanite matur sau pripite, sunt cuvinte care de regula, cand sunt rostite,
repetate si subliniate cu dinadinsul de un barbat ce are intr-un stat pozitia domnului Gambetta, nu pot
preceda cu mult actiunile ce le corespund16.
Urmarea o cunoastem: Germania si Austro-Ungaria, care se considerau vizate, au initiat negocieri
avand ca rezultat final constituirea Triplei Aliante, in care a fost atrasa si Romania.
Preliminariile acordului au fost convenite cu prilejul intilnirii de la Ischl (august 1880), realizata ca
efect al crearii riscului de redeschidere a chestiunii Orientale, la care au participat imparatii Franz
Joseph al Austro-Ungariei si Wilhelm I al Germaniei, principii Carol I, al Romaniei si Milan al
Serbiei. Analizand contextul, Eminescu a intuit ca principala cauza a evenimentului inconvenientele
acuzate de marile puteri in aplicarea Tratatului de la Berlin:
Nu incape indoiala ca solutiunea data de Tratatul de la Berlin cestiunii orientale va fi izvorul multor
incurcari si chiar al unei conflagratiuni generale Ca un semn de discordie ivit intre actorii de
capetenie ai viitoarei conflagratiuni cata sa privim si incidentul foarte semnificativ al cestiunii
dunarene 17.
Eminescu remarca precautiile si masurile initiate in perspectiva unui eventual razboi, de catre seful
cabinetului austro-ungar, pentru consolidarea situatiei interne, intre care numirea unui nou mitropolit
in Bucovina dintre romanii nationalisti, precum si amenintarile la adresa Germaniei din partea
Rusiei.
Insista asupra faptului ca imperiul rus ii propusese Frantei, in vara anului 1880, o alianta ofensiva si
defensiva impotriva Germaniei, despre care ministrul de Externe francez William Waddington il
atentionase pe cancelarul Bismarck, care a fost nevoit sa se deplaseze prompt la Viena in scopul de a
incheia o alianta militara germano-austro-ungara.
Revenind in mai multe randuri asupra tratativelor secrete de la Ischl, Eminescu suspecteaza
posibilitatea de reeditare a unui intelegeri gen Livadia, realizata fara stirea Parlamentului, fara
consultarea tarii.18 In context, preia din publicatia germana Augsburger Allgemeine Zeitung
pasaje din care rezultau suspiciuni privind conditionarea Romaniei de catre Franta, Italia si Anglia,

de a nu admite preponderenta austriaca pe Dunare, in caz contrar, acestea lasand sa se inteleaga ca

tara nu-si indeplinea misiunea de stat neutral la gurile Dunarii si ca puterile apusene, in oarecari
imprejurari, vedeau mai bucuroase gurile Dunarii in mainile rusilor decat in mainile unei Romanii
slabe si cu totul dependente de Austria si Germania 19.
Fata de situatia creata, Eminescu avertizeaza intr-o nota de extrema gravitate:
O conflagratie generala ameninta pacea Europei, ne ameninta pe noi, batand la portile noastre. Sub
cenusa Tractatului de la Berlin focul arde mai rau decat oricand, si fata cu aceasta stare de lucruri,
noi stam cu finantele minate, fara administratie, cu un guvern discreditat inauntru si in afara, razimat
pe voturile functionarilor si ale rudelor lor . 20
In problema reglementarii navigatiei pe Dunare, Le Temps, mergea atat de departe incat considera
ca disputa dintre Romania si Austro-Ungaria nu constituia altceva decat epizoduri ale rivalitatii
dintre Viena si Petersburg , ca statul roman va gravita, inca mult timp, imprejurul Rusiei sau
Austro-Ungariei si ca independenta principatelor n-ar putea fi absoluta si garantata decat prin
neutralitatea lor 21.
Aceste aprecieri cu accente tendentioase si altele asemenea au fost receptate corect de Eminescu si
valorificate in teoria sa despre aliantele militare, precum si in cele subsecvente privind neutralitatea
si echilibrul puterilor.
Abordand echidistant relatiile politico-militare ale Romaniei cu Rusia si Austro-Ungaria, Eminescu
exprima un punct de vedere esential diferit de al majoritatii conservatoare, inclusiv junimiste si
liberale, cu motivatii atent nuantate, prin raportare la contextul international si la oportunitatile de
promovare a atributelor fundamentale ale statului.
Situatia noastra exceptionala ne invata ca una din conditiile, de nu ale existentei, dar ale pacii si
dezvoltarii noastre linistite, e ca sa traim in pace cu amandoi vecinii (Austro-Ungaria si Rusia n.n.) si
sa lasam ca echilibrul intre puterile lor sa fie garantia neutralitatii noastre. E insa asupra oricarei
indoieli ca, aratand prea mare inclinatiune pentru o parte indispunem pe cealalta, ceea ce e cel putin
foarte imprudent, pe langa aceea ca e cu totul nefolositor. Imprudent, pentru ca actuala grupare a
puterilor europene e departe de-a ne da de mai nainte siguranta unui succes oarecare, si pe noi numai
siguranta ne-ar putea determina. De ce numai siguranta? Pentru ca alte puteri risca in asemenea
intreprinderi influenta, gloria sau chiar o mica parte, in genere contestabila, de teritoriu, iara noi
riscam insasi viata statului nostru, insasi existenta nationala.22
Rezulta ca Eminescu nu excludea total solutia aliantelor, ci o admitea numai in caz de necesitate,
conditionand-o strict de apararea securitatii si celorlalte interese legitime ale tarii.
Bun cunoscator al istoriei Europei si situatiei in care se afla Romania, face o demonstratie pertinenta
si subtila asupra optiunii in problema aliantelor, evaluand strategic, castigurile, pe care le considera
iluzorii in raport cu pierderile totdeauna sigure, apreciind ca benefica o neutralitate activa:
Aliati cu o parte, (vom primi - n.n.) Basarabia, se zice. Se intelege ca discutam aci in mod platonic,
rezumand cate se zic, dar punand putin pret pe ele. Sa admitem deci, fara a concede, ca acestea ar fi
fagaduintele ce se pretind ca ni se fac dintr-o parte. O asemenea imprejurare ar presupune o
paralizare a Rusiei in politica ei balcanica, paralizare fata cu cei mari, caci fata cu noi ar ramanea

pururea supraputernica si desigur oricand gata de-a ne rasplati cooperarea in contra ei. O asemenea
paralizare ar ridica si mai mult influenta deja prea mare a Apusului in tara noastra si daca astazi
suntem un teren de colonizare pentru prisosul populatiei austriace si germane, atunci am deveni o
colonie curata.
Aliati cu cealalta parte, ni se promit Bucovina si Ardealul, adeca vorba vine, caci despre posibilitatea
unor asemenea lucruri orice om serios stie de mai nainte ce sa creaza. Dar sa presupunem, fara a
admite, ca asa ar fi. Ei bine, e posibil ca Rusia sa voiasca serios a-si mari si intari, intr-un mod
indestructibil, piedica ce se opune pana azi la unirea slavilor de nord cu cei de sud? E probabil ca,
din mosoroiul din calea ei (Romania, n.n.), ea insasi sa contribuie a face munte de piatra? Asadar,
alternativa aceasta nu e buna nici macar ca poveste23.
Dincolo de buna informare si logica coerenta de securitate si siguranta nationala, remarcam in
evaluarea facuta de Eminescu consecventa ideilor, preocuparea pentru soarta tarii si prudenta
deosebita in afirmatiile referitoare la marile obiective ale politicii externe romanesti. Convingerea sa
era ca Romania trebuia sa exercite in zona atributii de perfecta neutralitate, impuse de interesele
proprii, situatia sa geopolitica si de traditie:
Interesul nostru este ca vecinii sa fie egal de puternici, pentru ca sa-si tina totdeauna cumpana;
incolo, urmarind de sute de ani planurile lor de politica traditionala, ei se cearta, ei se-mpaca, si noi
trebuie sa n-avem nici un amestec in aceasta.24
Dezamagit de cazuistica aliantelor, congreselor si conferintelor de pace, pe care a investigat-o sub
aspectul motivatiilor si finalitatii, Eminescu exprima uneori opinii cantonate exclusiv in sfera
moralitatii politice, ignorand situatiile critice si oportunitatile, pe considerentul ca hartile politicogeografice se modificau frecvent si de fiecare data in detrimentul statelor mici:
Nicicand nu putem nici pastra, nici castiga nimic prin aliante cu vecinii Tara noastra in neutralitate
si in defensiva ar fi neinvinsa, cu toata slabiciunea la care am ajuns 25.
La o prima analiza, o asemenea concluzie surprinde prin caracterul ei transant si aparent utopic.
Atitudinea insa avea substrat polemic, vizand Rusia si celelalte puteri, care isi disputau interesele in
zona, acordand Romaniei un tratament constant discriminator, sub pretext ca, pana la Tratatul de la
Berlin, se afla sub suzeranitatea Turciei. Tinea cont de riscurile de securitate si siguranta nationala,
pe care le-ar fi antrenat initiativele care ar fi ignorat intelegerile secrete dintre imperii, cauzele care
au stat la baza acestora, dinamica si regruparea lor periodica, precum si de faptul ca puterile nu
agreau demersul tarilor din Balcani de a se constitui in aliante, pentru a-si apara si promova
interesele politice, economice si militare.
Publicistica sa reflecta atitudinea ostila adoptata de Austro-Ungaria, Prusia, Marea Britanie si Franta
fata de tatonarile lui Al.I. Cuza avand ca scop incheierea de intelegeri cu Ungaria, Serbia si Grecia
vizand emanciparea nationala, precum si fata de initiativele lui Carol I privind realizarea Conventiei
cu Rusia si fata de preocuparile sale de a determina o atitudine comuna a Romaniei, Bulgariei si
Serbiei, in asa-numita cestiune dunareana.
Pozitia sa rezervata a fost validata ulterior de Conferinta de la Londra (februarie 1883) privind
navigatia pe Dunare, la care Romania, desi tara independenta si riverana, cu o parte din curs si gurile
fluviului in teritoriul national, nu a fost invitata. 26 In preajma si in timpul forumului, marile puteri si

micii aliati convocati si-au reconfigurat de cateva ori interesele, ajungandu-se in situatia - culmea
ironiei si sanctiunii! - ca sustinator al punctului de vedere romanesc sa fie tocmai Austro-Ungaria,
care avea cele mai mari interese pe Dunare, si de partea sa majoritatea participantilor, inclusiv Rusia.
Pe masura ce isi cristalizeaza teoria despre aliantele militare, argumentele sale castiga in profunzime
si amplitudine, incluzand, pe langa aspecte de ordin politico-diplomatic si militar, considerente de
ordin economic cultural si religios, prin care releva importanta economica si strategica a Romaniei in
zona, sugerand factorilor de putere masuri oportune de valorificare a potentialului si intereselor
romanesti.
Evidentia, in esenta, ca Romania reprezenta nu numai un spatiu de demarcatie al imperiilor otoman,
rus si austro-ungar, dar si de convergenta a unor obiective majore ale acestora, determinate de
situarea tarii pe Dunare si la Marea Neagra, cai vitale de acces si transport spre Orient si Europa, spre
nordul si sudul continentului, baza de operatiuni militare si teritoriu de confruntare intre acestea, cu
deosebire in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea.
Din opera sa politica rezulta ca Eminescu era deosebit de preocupat de problema, urmarind peste 65
de publicatii straine, stirile agentiilor de presa Wolf, Reuter si Havas, consultand numeroase
documente istorice si oameni politici implicati in activitati de politica externa.
Greutatile intampinate de Romania cu deosbire in secolul al XIX-lea, ca efect al confruntarilor
militare, intelegerilor secrete intervenite intre puterile adverse ori al tentativelor romanesti de aliante,
au fost aduse aproape permanent in discutie de catre Eminescu, in pofida moderatiei si orientarii
proaustriece a liderilor conservatori27 care, recunoscandu-i valoarea exceptionala, nu au pus
niciodata in discutie problema renuntarii la serviciile sale, cu toate ca, frecvent, ideile pe care le
sustinea se deosebeau de cele ale grupului politic caruia i se incredintase raspunderea aparitiei
oficiosului Timpul.
Speculatiile care se fac, in ultimii ani, privind o pretinsa scoatere din scena a lui Eminescu in conditii
suspecte, pentru protejarea Triplei Aliante, in curs de constituire, pe care el a denuntat-o si combatuto ferm, sunt putin credibile. Semnele bolii, care avea sa-l indeparteze de tribuna de la care se
adresase opiniei publice independent, imperturbabil si intotdeauna cu buna-credinta, sunt evidente in
scrisorile si insemnarile sale din aceasta perioada, in notele din manuscrise, in marturii ale medicilor
curanti si apropiatilor sai. Ceea ce nu se poate insa nega este faptul ca, prin atitudinea adoptata, a
deranjat cercuri de putere din tara si strainatate, preocupate de integrarea Romaniei in aceasta alianta,
ca permanent a suspectat si dezavuat actiunile acestora, considerand ca, in perspectiva, afectau
interese legitime romanesti. Chiar si nefavorabila Triplei Aliante, atitudinea sa, ca expresie a opiniei
publice, a contribuit la o evaluare atenta a riscurilor si la o fundamentare mai riguroasa a punctului
de vedere exprimat de oficialitatile romane, care au reusit sa inscrie in tratat o prevedere favorabila
solutionarii cauzei romanilor din imperiu si sa evite degenerarea confruntarii cu Austro-Ungaria,
cauzate de neintelegerile in privinta reglementarii navigatiei pe Dunare.
Eminescu si-a pus in evidenta calitatile de analist de exceptie in probleme politico-diplomatice inca
de la varsta de 26 de ani, dovezi peremptorii in acest sens fiind evaluarile si concluziile sale cu
caracter de anticipatie confirmate de cursul evenimentelor din Balcani, culminand cu primul razboi
mondial.
Note bibliografice:

1. M. Eminescu, Opere X, Editur Academiei, p. 70;

2. M. Eminescu, op. cit. IX, p. 241;
3. M. Eminescu, op. cit., ibidem;
4. M. Eminescu, op. cit. IX, p. 241-242;
5. N. Ciachir, Istoria politica a Europei de la Napoleon la Stalin, Editura Oscar Print, Bucuresti,
1998, p. 109;
6. Tratatul de istorie militara a poporului roman, vol. IV, Ed. Militara, Bucuresti, 1987, p. 478-479.
7. M. Eminescu, op. cit. IX, p. 231;
8. N. Ciachir, op. cit, p. 140;
9. M. Eminescu, op. cit. X, p.75;
10. M. Eminescu, op cit. X, p. 70;
11. Z. Ornea, Junimea si Junimismul, 1998, p. 154- 155);
12. M. Eminescu, op. cit. X, p. 74;
13 M. Eminescu, ibidem, p. 74;
14. M. Eminescu, ibidem;
15. M. Eminescu, op. cit. X, p. 70;
16. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 284;
17. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 290;
18. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 291;
19. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 304;
20. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 395;
21. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 403;
22. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 311;
23. M. Eminescu, ibidem;
24. M. Eminescu, ibidem;
25. M. Eminescu, op. cit. XI, p. 291;
26. Gh.N. Cazan, Serban Radulescu-Zoner, Romania si Tripla Alianta, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, p. 91);
27. Gh.N. Cazan, Serban Radulescu-Zoner, op. cit, p. 96.
drd. George ENE

Despre gloria nationala a lui Mihai Eminescu

Postat n 15 Ianuarie 2007

Pe 17 ianuarie 2006 autorul acestui articol a moderat la Biblioteca Nationala din Chisinau un mic
simpozion consacrat aniversarii a 300 de ani de la nasterea lui Benjamin Franklin. Marele inventator,
om politic si diplomat, scriitor si pictor, bibliotecar si tipograf, gazetar si calator, parintele spiritual al
Statelor Unite ale Americii este sarbatorit cu fast in SUA in aceste zile. Si nu doar la Boston, unde sa nascut, sau la Philadelphia, unde a activat mai mult. Si nu doar in SUA. Ci si in Marea Britanie,
Franta, Olanda Chiar si la Chisinau. Dar cum este sarbatorit? Benjamin Franclin, nascut pe 17
ianuarie 1706 intr-o familie cu 17 copii (sic!), mort pe 17 aprilie 1790, este sarbatorit drept glorie

nationala a SUA. Drept unul din cei mai mari oameni pe care i-a avut umanitatea. La moartea lui, in
Academia Franceza se vorbea de Franklin ca de un Solon al timpului in care a trait. Probabil, atunci,
mai mult pentru meritele de a fi daruit Frantei speranta ca ar putea obtine inapoi Canada.
Dar intrebarea pe care am pus-o de capo la simpozionul inchinat acestui om urias al lumii, a fost cea
care viza ziua de 15 ianuarie 2006, cand, mai mult la Chisinau, Mihai Eminescu a fost omagiat ca
poet national.
Manifestarile au inceput la orele 10.00 la bustul lui Eminescu de pe Alea Clasicilor din Chisinau,
apoi au continuat in mai multe biblioteci, teatre, licee, case de cultura si practic peste tot unde s-au
adunat cativa oameni de cultura. S-au citit multe poezii. S-a vorbit foarte putin de omul politic
Eminescu. Sau despre filosoful Eminescu. Sau despre lingvistul Eminescu. Sau despre antropologul
Eminescu. S-au citit si s-au cantat poezii. Mai ales de dragoste, dupa vremea in care traieste
Basarabia si la 15 ianuarie 2006. Poate nu e mult. Dar pentru Basarabia este imens de mult. Fiindca
Eminescu nu este doar poetul national al tuturor romanilor, ci si luminita de la capatul tunelului. Si
nu doar in Basarabia. Ci peste tot unde exista om in Globalizare. Ba chiar si mai departe. Mult mai
departe. Peste tot unde exista om in fiintare.
Or, in aceiasi zi de 15 ianuarie 2006, seara, la televiziunea publica de la Bucuresti, dublat si pe
canalul televiziunii publice internationale, un realizator de programe culturale, superficial si
zambaret, si doi invitati, o domnita profesoare de literatura romana si un profesor batran de istorie, il
desfiintau pe Mihai Eminescu. In primul rand ca poet national. Si apoi ca mare poet roman. Daca e
sa ne luam dupa acei vorbitori este o rusine a culturii romane sa declare ca Eminescu este poet
national. Aceasta sintagma este, adicatelea, o demonstratie a faptului ca Romania este o tara inculta,
o cultura primitiva a Europei.
Sa ne inchipuim, spuneau vorbitorii, ca Franta il declara pe cutare poet national? Ar fi o rusine a
Frantei Spuneau asta amintind ironic despre faptul ca, de fapt, Victor Hugo a fost declarat poet
national al Frantei, fiindca, vorba unui contemporan, nici nu se putea altfel. Profesorul de istorie
chiar se lauda ca in tinerete si el l-a considerat pe Eminescu poet national, dar acum treaba asta nu
mai merge fiindca lui ii place, de pilda, Arghezi. Uitase sa spuna ca si Arghezi, si Blaga, si Bacovia,
si Ion Barbu, si Nichita Stanescu il considerau pe Eminescu poet national. Si chiar om deplin al
culturii europene, asa cum a spus despre Eminescu, trebuie sa spunem si asta, marele Noica, alt om
deplin, in sensul putintelor omenesti, al culturii europene. Ca si Eliade, Cioran, Ionescu, Lupascu,
Coanda (lista, spre bucuria noastra, este foarte mare). De fapt, aprigii distrugatori de la postul public
ai lui Eminescu, ar fi trebuit sa aiba, cel putin pe 15 ianuarie, un comportament stiintific european, si
sa arate mai intai ca problema oamenilor mari a unor orase, state si natiuni a luat nastere in
antichitatea cea mai timpurie si a constituit prilej de mare rivalitate dintre acele orase, state si chiar
natiuni. Sa ne amintim numai de Homer, jinduit practic de toate statele grecilor Cum e sa-i spui
unui grec, dar si oricarui alt cetatean al lumii, ca Homer nu este ce este? Adica gloria nationala a
grecilor si cea universala a oamenilor. Dar cum e sa nu le dai rusilor dreptul de a-l numi pe Puschin
poet national? Sau cum ar fi sa mergi in Ucraina si sa le spui ucrainenilor ca a venit timpul sa-si
scoata din minte faptul ca Taras Sevcenco este poetul lor national? Dar cum ii este georgianului fara
Sota Rustaveli, finlandezului fara Calevala, englezului fara cele 150 de sonete ale lui Shakespeare,
spaniolului fara Cervantes, italianului fara Dante?
Or, ridicarea cuiva in rang de mare personalitate politica, stiintifica, militara, culturala (dupa merite)
a unei natiuni face parte din strategia de securitate nationala inca a primelor state care s-au format pe
Pamant. Ba si mai inaintea statelor, stramosul bun, oamenii batrani si buni, cu brazda pe cap, cum
mai spune inca poporul roman, eroii civilizatori, aparatorii comunitatilor, feti-frumosii si nazdravanii
erau cinstiti si glorificati mute secole, uneori multe milenii dupa disparitia lor fizica. Eroul, fie el

militar sau civilizator, este un adevarat arhetip al oamenilor. Fara el nici nu poate fi inchipuita o
comunitate omeneasca puternica, prospera, organizata. Eroul este nucleul, este farul, este puterea
comunitatii. Toti copilasii unui stat puternic se joaca de-a eroii acelui stat. Fara erou, fie si sub forma
celor jucati in film de un Silvester Stalone, orice comunitate moderna este imposibila. Toate statele,
absolut toate statele lumii, in numele securitatii lor nationale, creeaza si propaga cu insistenta suite
intregi de mituri si mitologii cu eroi nationali pentru a nu se destrama liantul care uneste un grup
politic sau etnic. Aceasta tehnologie de mobilizare a cetatenilor prin glorii nationale este folosita
cu mare succes mai ales in epoca moderna cu filmul, radioul, ziarele si revistele, emisiunile
televizate si internetul. Nu mai dam pilde, ca sunt cu nemiluita. De ce atunci, noi, romanii, nu trebuie
sa avem eroi nationali, poeti nationali, glorii nationale atunci cand toate popoarele si statele lumii le
au? Si le pun monumente. Si le construiesc muzee? Si denumesc cu numele lor orase si strazi in
acele orase. Si universitati, si biblioteci, si mari centre culturale sau industriale?
Si daca Benjamin Franklin (vorbim de el fiindca, repetam, pe 17 ianuarie s-au implinit 300 de ani de
la nasterea lui) este gloria nationala a SUA (pentru descoperirea paratrasnetului, sobei, timbrului
postal, a arhitecturii pragmatice a corabiilor, a primelor biblioteci publice, dar si pentru ca a fost unul
din autorii Declaratiei de Independenta si a Constitutiei SUA), de ce si Mihai Eminescu nu ar ar fi
gloria nationala a tuturor romanilor pentru uriasele merite pe care le are in dezvaluirea rostului
fiintarii omenesti? Raspunsul la intrebare este simplu. Fiindca clasa politica si culturala a romanilor
inca nu le-a aratat romanilor nici a milioana parte din meritele lui Mihai Eminescu, merite care pot fi
si glorie nationala a Romaniei, dar si a intregii lumi. Indraznim sa punem acest accent al intregii
lumi fiindca putem arata chiar aici macar unele din meritele universale ale poetului nostru national.
Dincolo de cel poetic (fiindca, adicatelea, Eminescu nu e traductibil), dupa opinia noastra, cel mai
important este cel stiintific. Eminescu este primul om care a vorbit (in Andrei Muresanu) despre
undele de timp ce viitoru-aduce, spre-a le mana-n trecut si puterea care toarce al vremii fir.
Nu este greu sa punem in formula ce leaga amplitudinea undei de frecventa ei, si, astfel, de energia si
puterea ei, ca sa intelegem cat de tare i-ar fi trebuit lui Einstein acest mic amanunt descris intr-un
poem din 1869. Dar tot pe atunci Eminescu poetiza genial si despre viteza finita a luminii mii de
ani i-au trebuit, luminii sa ne-ajunga. Facea asta mult inaintea lui Einstein. Ba chiar Eminescu
ajunsese mult mai departe decat ar fi putut ajunge oricare om de stiinta, in bifurcarea la care nu a
ajuns nici Einstein (fiindca s-a incalcit in teoria generala a campului). Eminescu vorbeste in
Luceafarul despre starea neintrerupta de fulger prin care Hyperion ajunge acolo unde nu-i hotar,
nici ochi spre a cunoaste, adica acolo unde nici nu poate fi vorba de vreo formula sau lege, de tot ce
este, dar fara timp, dincolo de E=mc2, de principiul lui Pauli sau nederminarea lui Heisenberg. Eroul
nemuritor al lui Eminescu, liber de temporalitate, dar neliber de iubire, zboara purtat de dor
pan piere totul, totul spre misticul ce-l soarbe asemene uitarii celei oarbe, acolo unde
vremea-incearca in zadar din goluri a se naste. Mai poate civilizatia actuala a omului, incalcita si in
bombe atomice, si in Globalizare, si in amoralitate (mai ales in amoralitatile propagate prin
masmedia si Internet) sa nu tina cont de partea mistica a fiintarii sale? Nu, fiindca prea multi oameni
se duc binevol in nemurire aducand suferinte groaznice celor care raman sa traiasca aici (vezi pilda
Iraqului sau a Beslanului).
S-a spus ca in Scrisoarea I sau in Luceafarul Eminescu a versificat idei din Rg-Veda si
Upanisade. Da, pe unele l-a versificat. Dar altele sunt revelatii stiintifice pure. Multe din ele zac inca
nevalorificate in rime si picioare de vers si sunt absolut originale. Si absolut trebuincioase fiintarii
omenesti la hotarul dintre bomba atomica, globalizare si nelamurite cataclisme morale si naturale.
Dar relatia dintre nemuritorii care-si doresc viata temporala si muritorii ce jinduiesc, uneori cu atata
crima, nemurirea? Mai mult, Eminescu vorbeste la zi, si mai ales pentru ziua de azi, despre echilibrul
mistic al fiintarii (asa de parca l-ar fi citit pe Pseudo Dionisie Areopagitul), despre relatia dintre creat

si ne-creat, dintre a fi si a nu fi, dintre lumea fizica si cea spirituala, despre necesitatea imperioasa a
pastrarii echilibrului dintre lumi si ne-lumi. Mai mult, Eminescu pune divinitatea in echilibrul
fiintarii si punerea aceasta nu e simpla nici pentru teologi, nici pentru moralisti, nici pentru oamenii
de stiinta (de cei politici nu mai vorbim, fiindca, iata, George W. Bush se roaga in biserica in fiece an
de 11 septembrie). Dar postulatele lui lingvistice? De pilda, cele din Se bate miezul noptii. Ce
inseamna neclintita limba care mentine in ne-schimbare cumpana gandirii? Ce inseamna faptul ca
putem auzi cum iarba creste , fara foile unse ale cartilor, fara colbul scolii, doar cu experienta unica
a vietii? Dar Memento mori sau panorama desartaciunilor? Eminescu vorbeste in acest poem,
genial sub toate aspectele (Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur), adanc si competent,
bazat pe evenimente istorice si stiintifice concrete, despre nasterea, marirea si caderea civilizatiilor
mult mai larg decat permite segmentul cresterii si descresterii unui imperiu (cum a scris Cantemir
despre Imperiul Otoman sau Miron Costin despre viata lumii). Finalul acestui urias monument al
gandirii contemporane, cu tot pesimismul sau infiorator, este , in acelasi timp, un mesaj
nemaipomenit de curajos de la limitele de fiintare ale omului. Se poate spune: au transmis si alti
poeti epistole cutremuratoare de acolo. Da, dar meritul lui Eminescu este ca nu a pierdut omul cu
dorurile lui, cu patimile lui, cu nesatul lui de afirmare (inlcisv prin scrierea emotiilor si patimilor in
piatra piramidelor). Faraonul lui nu este eroul lui Dante, pornit stiintific in cautarea unei Beatrice
iluzorii, el iubeste cu pasiune vie, erotismul lui este vulcanic si anume el sta la baza decizie de a
parasi aceasta lume Si magul calator prin stele nu se poate lasa de pasiunile si patimile sale
pamantesti. Iar in Dumnezeu si om, inaintea lui Nietzcshe, el pune intrebari cutremuratoare nu
doar modelelor ontologice romanesti. Ci intregii comunitati omenesti. Pune intrebari la care, volensnonlens, a venit timpul sa raspundem macar partial. Cu totii. Si albi, si negri, si galbeni, si rosii. Daca
nu vrem sa se lichideze toata omenirea prin explozia atomica sau biologica a unui oarecare posedat
de nemurire proprie? Unde sa gasim raspunsul la intrebarea fundamentala cu privire la sensul vietii?
In taverna? In Parlament? Intr-un articol de ziar sau la o emisiune neroada, cu fete goale (intr-o tara
crestina) a televiziunii? Orologiile bat, spune Eminescu, bat necrutator, dar nimeni mai nu le
asculta. Si aceasta cercetare poetica a marelui poet roman ar trebui invatata de catre toti cei care
incearca sa se manifeste public in piramida lumii. Fiindca nici o civilizatie sau cultura de pe acest
pamant nu poate fi vesnica. Si nu se poate balaci vesnic intr-un hambar de stele si comedii.
Este imposibil intr-un mic articol sa arati toate meritele stiintifice de rang mondial ale poetului roman
Mihai Eminescu. Ca nu sunt cunoscute la New York sau Paris a cui o fi vina? A francezilor? In Arta
guvernarii, planul pe puncte al unei guvernari civilizate, Eminescu arata ca o elita politica este
obligata sa tina cont si de traditiile culturale ale gintei pe care o conduce, si de starea de acum a
lumii, sa armonizeze hartile culturale si tehnologice (de care a vorbit si Braudel, dar in a doua
jumatate a secolului XX) pentru a o mentine pe linia de plutire a lumii? Dar formidabilele drumuri
economice pe care le deschide in Economia nationala? Dar necesitatea imperioasa a unei clase
politice morale din Mizeria vietii noastre publice? Dar invatamintele din Balcescu si urmasii sai?
Nu cumva americanii sunt cei mai mari si cei mai puternici fiindca au tinut si tin cont de invataturile
lui Benjamin Franklin? Iar marea majoritate a oamenilor politici romani nici nu deschid articolul
despre Balcescu in care Eminescu pune, ca si Franklin de altfel, accentul pe dreptul egal al tuturor
oamenilor la fericire si la prosperitate? Dar Avatarii faraonului Tla? De ce nu am face un congres
la care sa invitam macar pe unii din cei mai mari antropologi ai lumii si sa le aratam ecuatia dintre
piramida egipteana si piramidale politice, economice, sociale, culturale, religioase ale lumii asa cum
a rezolvat-o Eminescu? Dar studiul despre Basarabia, in care Eminescu demonstreaza ca Basarabia
nu este doar cel mai puternic scut al Romaniei, ci unul din cele mai puternice scuturi ale intregii
civilizatii europene? Dar mitologicalele pe care le-ar invidia si Claude Levi-Strauss? Dar anii ce
trec ca lungi nori pe sesuri? Dar zilele de aur ale scripturilor romane (dintre care unele, ca cele ale

lui Neagoe Basarab, sunt nestemate culturale ale intregii lumi)? Dar rugaciunea unui dac? Dar vreme
trece, vreme vine? Dar cine a mai intrecut poetic, macar in Romania, genele ostenite ale celui care
sufla seara in lumanare? Sau, poate, nu se mai fac cariere prin protectie de fuste? Poate in sfatul tarii
nu se-adun sa se admire cei care se bat cu pumnul in piept, chiar acum, in cabinetul procurorului, ca
viata lor este curata ca cristalul si ca, da! avem cea mai corupta clasa politica din Europa, dar nu
avem corupti?
Ce mi-i vremea cand de veacuri, stele-mi scanteie in lacuri? Ne-nteles ramane gandul ce strabate
canturile. In aceste conditii nu e pacat, oare, sa se lepede clipa cea repede, ci ni s-a dat? Nu e pacat ca
Dumnezeu a dat prin poporul roman una din cele mai mari glorii ale lumii si ca poporul acesta nu are
o clasa politica si intelectuala care sa valorifice aceasta glorie? Nu e pacat ca in plina expansiune a
culturilor acestei lumi prin marile lor personalitati, la Televiziunea publica a romanilor se
desfiinteaza poetul, publicistul, filosoful, omul de stiinta, omul politic, dar si omul Mihai Eminescu,
cel care nu a pretins in viata lui alta glorie decat a-si sluji saracia, si nevoile si neamul? Cu aceasta
ultima intrebare autorul acestui articol pune inca odata in valoare uriasa glorie nationala a lui
Benjamin Franklin, dar si dreptul la glorie nationala si universala a lui Mihai Eminescu, drept fara
de care mai ales poporul roman nu are nici identitate, nici devenire.
Andrei VARTIC

Cui ii e frica de Eminescu?

Nespus de greu este pentru un roman sa vorbeasca despre Eminescu. Fiindca incomparabil
mai lesnicios ii vine omului a grai despre altii decit despre sine, a descrie cit a se descrie.
Aceasta subtila observatie a lui N.Steinhardt mi-a amintit ca Nichita Stanescu, invitat odata de
catre un reporter grabit, sa gloseze la Televiziune despre Eminescu, a raspuns putin iritat ca, de la o
vreme, s-a hotarit sa nu mai vorbeasca despre creatorul Odei, in metru antic spontan, liber, ci
numai dupa o produs meditatie. In treacat fie zis, si o spun ca unul care l-a intervievat nu o data,
Nichita Stanescu era, chiar si spontan, extrem de original, de inspirat atunci cind se referea la
Eminescu si, in general, la clasici. Dar raspunsul sau la provocarea intempestiva a reporterului T.V.
mi s-a parut simptomatic. El tradeaza o superioara sfiala a unui mare poet roman contemporan care
ajunsese la convingerea ca pentru a indrazni sa vorbesti despre Eminescu, despre opera sa, pentru ai invoca si a-i evoca neasemuita figura, trebuie sa o faci cu temeinicie. Eminescu insusi manifesta o
superioara sfiala fata de treburile spiritului si, asa cum observa odata Constantin Noica intr-o
conferinta rostita chiar la Iasi, desi stia atit de multe, desi se documenta riguros (vezi publicistica!),
desi invata mereu, Eminescu se rusina ca nu stie tot.
Reactia lui Nichita Stanescu mi s-a parut insa relevanta (si) in ceea ce priveste posteritatea lui
Eminescu. Titu Maiorescu, N.Iorga si G.Calinescu sint cei care si-au dat seama de adevaratele
proportii ale acestei posteritati, de unicitatea ei, iar Pompiliu Constantinescu este primul care a
formulat o definitie cuprinzatoare si cea mai memorabila, poate, pina in prezent: Eminescu este
astazi o institutie nationala: viata si opera lui alcatuiesc un monument neclintit al culturii
romane; nici intemperiile vremii, nici adversitatile crunte ale istoriei, nici momentele de
decadere si inaltare ale oamenilor, nimic nu-l poate atinge in eternitatea lui spirituala; caci
Eminescu nu mai este un simplu nume, oricit de mare ar fi el, din repertoriul divers al literelor
nationale; el este insasi marturia suprema a existentei noastre ideale, este una din marile
justificari ale existentei de roman intre atitea entitati etnice si spirituale care-si disputa un loc
sub soare.
Sintagmele cele mai definitorii din textul lui Pompiliu Constantinescu sint: institutie nationala si
monument neclintit. Mi-am amintit de ceea ce scria criticul Pompiliu Constantinescu si de replica
lui Nichita Stanescu, vazind la TVR Cultural o emisiune a istoricului Neagu Djuvara. Venerabilul
nonagenar isi exprima opinia ca atentie! publicistica lui Eminescu, opera jurnalistica, dar si literara,
neegalata pina astazi la noi si, pe cit omeneste se poate prevedea, nici de acum inainte, nu ar fi trebuit
sa fie editata. Pentru ca ea ar fi reactionara si neeuropeana. Unde si cind am mai auzit noi ca
Eminescu era taxat reactionar, iar opera sa ziaristica, dar si o mare parte din cea poetica, erau
tinute sub obroc? Si spunem noi lui Neagu Djuvara: in acel deceniu obsedant, stalinist cind valorile
culturii nationale erau trecute la secret sau bagate dupa gratii. Noi stim ca atunci dl. Djuvara nu se
afla pe aici, ci pe undeva prin Africa, unde si-a petrecut, ca functionar, vreo 23 de ani. Ceea ce nu-l
scuza. Mai degraba il acuza. Batrinul istoric liberal are tot dreptul sa nu-i placa ziaristica lui
Eminescu. Dar a spune ca ea nu trebuia editata e o enormitate care readuce in memoria romanilor
fapte terifiante. Or, asta, stimate domnule Neagu Djuvara, nu e frumos!
Constantin Coroiu

Eminescu intre detractori si admiratori

Comentind in saptaminile din urma antologia Detractorii lui Eminescu, alcatuita si prefatata de Al.
Dobrescu, mi-am reamintit de o carte aparuta in anul 2000 Anul Eminescu la a carei lectura am trait
sentimente dintre cele mai contradictorii.
Este vorba de Recurs Eminescu. Suprimarea gazetarului, a lui Calin L. Cernaianu, volum consacrat,
in fond, unei zile nefaste, 28 iunie 1883, ora 18,30, ziua (si ora) cind Eminescu a fost scos de la baia
Mitrasevski, pus in camasa de forta si internat in stabilimentul doctorului Sutu. Interogativa, febrila,
confesiva, cartea lui Calin Cernaianu nu te poate lasa indiferent, chiar daca ea abunda nu doar in
prezumtii si scenarii, unele plauzibile, ci si in rautati intru totul gratuite.
Teza lui Cernaianu nu este noua: anihilarea temutului gazetar de la Timpul, care incepuse sa-i sperie
nu doar pe liberali, ci si pe conservatori, al caror organ era ziarul, Eminescu fiind un spirit
incoruptibil, incomod pina la intolerabil pentru cohorta politicienilor, de orice culoare ar fi fost ei.
Suna poate prea retoric, dar nimic mai firesc decit a spune ca pentru prim-redactorul ziarului Timpul
nu exista decit un singur partid: cel care ii avea ca membri pe toti romanii, indiferent de teritoriile
unde acestia se aflau.
Cernaianu purcede la o laborioasa ancheta pe baza de documente, dar si la o noua interpretare, fie a
marturiilor contemporanilor lui Eminescu, fie a unor articole sau insemnari ale acestuia, fie chiar a
unor biografii, incepind cu Viata lui Mihai Eminescu a lui G.Calinescu si terminind cu cea semnata
de Nicolae Georgescu. Sedus de subiect, autorul-anchetator nu mai are insa ragazul sa ia distanta. Se
adinceste atit de tare in tenebrele istoriei, ca sa reproduc sintagma de pe coperta volumului, incit
nu se poate ca perspectiva sa nu i se intunece uneori. De pilda, in ceea ce priveste biografia scrisa de
Calinescu, Calin Cernaianu cade cam in aceeasi eroare pe care o facea pastrind proportiile Serban
Cioculescu fata de Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent, la aparitia ei, in 1941. Toate
criticile formulate de Cioculescu atunci erau juste, dar, asa cum observa Alexandru Paleologu intr-un
interviu pe i-l luam cu multi ani in urma, ele nu erau in chestie. Viata lui Eminescu pe care o
datoram lui Calinescu nu este doar o biografie, ci si povestea unui mit. Or, biografii miturilor nu
ramin la procese-verbale, protocoale medicale, denunturi la Politie etc, desi, fireste, nu le ignora.
Calinescu nu era un arhivar sau un alcatuitor de dosare.
Calin L. Cernaianu pune in discutie, intre altele, relatiile lui Eminescu cu Titu Maiorescu,
suspectindu-l pe criticul de la Junimea de nesinceritate, de neloialitate si, in ultima instanta, de
sacrilegiu. Semnaleaza, de pilda, neglijenta impardonabila in editarea Poesiilor. Insinueaza ca
politicianul Maiorescu avea o atitudine de la superior la inferior fata de Eminescu, pe criterii de
pozitie sociala, dar era, totodata, si gelos. Mai grava este acuzatia ca Maiorescu nu ar fi fost pentru
Eminescu ocrotitorul dezinteresat de care se tot vorbeste de peste 120 de ani. Nu se poate sa nu te
intrebi, impreuna cu Calin L. Cernaianu, de ce a fost nevoie ca acela in care chiar Maiorescu a vazut
cea mai inalta intruchipare a intelighentiei romanesti sa fie supus umilintei subscrierilor de ajutor.
In timp ce elevele Scolii de Arte Frumoase din Iasi deschideau liste de ajutorare a poetului, la 10

aprilie 1887, Premiul Nasturel-Herascu, al Academiei, in valoare de 4.000 lei suma foarte mare la
acea vreme ii era dat lui Iuliu I. Rosca, pentru doua drame. Cernaianu respinge ca fiind total
neadevarata imaginea unui Eminescu total dezinteresat de bani, de conditiile materiale in care isi
ducea viata.
Constantin Coroiu

Lectia ziaristului Eminescu

Ziaristul Eminescu si astazi a ramas un incomod. El deranjeaza si prin ceea ce a scris, dar si prin
lectia postuma pe care ne-o da zi de zi. De aceea, ori este hulit, ori tamaiat din belsug, dar numai ca
poet, si mai mult la sarbatori. Un adevar insa va ramane vesnic in picioare: publicistica politica a lui
Eminescu ramane a fi cel mai bun manual de jurnalism national.
Astazi suntem in 13 ianuarie 2006. Iata ce scria Eminescu in TIMPUL pe 13 ianuarie 1880, adica
exact cu 126 de ani in urma: Partide care urmaresc cu sinceritate realizarea ideilor lor, partidele
pentru care principiile nu sunt numai pretexte si fraze pentru a amagi lumea vor fi totdeauna
folositoare. Ceea ce se cere insa de la ele in mod absolut e ca sa ramana pururea credincioase lor
insele, sa nu se abata de la calea ce si-au prescris-o, pentru ca alegatorii si poporul in genere sa stie
cu cine are a face Parerea noastra este ca nici un partid onest, oricare ar fi principiile lui, nu e
nefolositor tarii. Principii gresite de ex. Pe mana unor oameni onesti sunt mai folositoare decat
principii foarte bune in mainile unor panglicari. Caci adevarul intr-un stat nu sta pe atata in idei, pe
cat in caracter (subl. lui Eminescu - n. n.) si samburul moral, seriozitatea de caracter si de aspiratiune
formeaza adevarata greutate a unui grup de oameni politici, nu bruma de idei culese de prin carti. Cun om care doreste bine statului si numai pe aceasta cale poti discuta, c-un om insa pentru care binele
statului e numai un pretext, iar binele lui propriu tinta adevarata nu exista discutie, caci cu apetitul nu
se discuta decat punandu-i inainte perspectiva de-a-l indestula si mai bine.
Intr-un singur alineat, Eminescu a diagnosticat, in formule aforistice, boala tuturor partidelor noastre
de ieri, de azi, dar ma tem ca si a celor de maine. Cine ar cuteza astazi sa polemizeze cu Eminescu,
ziaristul de la TIMPUL anului 1880, pe marginea tezelor expuse in articolul citat? Oare nu avem
astazi partide pentru care principiile sunt doar pretexte si fraze pentru a amagi lumea? Oare nu
avem astazi partide care nu au putut sa ramana pururea credincioase lor insele si sa nu se abata de la
calea ce si-au prescris-o? Oare nu este adevarat ca niste principii foarte bune in mainile unor
panglicari sunt mai periculoase decat niste principii gresite in mana unor oameni onesti?
Dar oare nu este adevarat ca avem astazi politicieni carora le lipsesc ideile, caracterul si samburul
moral si ca anume aceste lucruri formeaza adevarata greutate a unui grup de oameni politici, nu
bruma de idei culese de prin carti? Toate aceste teze sunt de o extraordinara actualitate. Completati
aceste teze cu nume concrete de politicieni din R. Moldova de astazi si o sa vedeti cum acestia,
asistati de o haita de argati si derbedei de presa, ii vor sari in cap lui Eminescu, acuzandu-l de lipsa
de echidistanta, de partizanat politic, ii vor imputa vehement ca a fost cumparat de nu stiu care
partid si ca scrie la comanda acestuia.

Ca sa anihileze cumva lectia Eminescu, unii incearca sa-l prezinte pe marele publicist drept ziaristmodel prin faptul ca, chipurile, nu ar fi facut partizanat politic - un subiect care se discuta cu o
deosebita placere in presa noastra. E un mit care denatureaza personalitatea ziaristului Eminescu.
Cititi, domnilor, intreaga publicistica a lui Eminescu si o sa va convingeti ca Eminescu a fost un
ziarist adanc, sincer si patimas angajat, implicat politic, el niciodata nu s-a declarat analist politic
echidistant si in intreaga lui cariera ziaristica nu s-a comportat niciodata precum se comporta astazi
unii analisti independenti, pentru care se poate si asa, se poate si altfel.
Pentru Eminescu totul si toate s-au putut doar intr-un singur fel, in acel fel care convenea intereselor
nationale fundamentale ale neamului romanesc. Si punctum. In numele acestor interese Eminescu a
luptat pana in ultima clipa cu principiile machiavelice ale rosilor (liberalii de atunci). Intreaga lui
opera ziaristica a fost construita pe un sambur moral, el nu a facut negot de principii cu
panglicarii. E un adevar pe care trebuie sa-l insuseasca tinerii care vin astazi in ziaristica, pentru ca
astazi presa noastra nationala are nevoie ca de aer de jurnalisti care si-ar face datoria de caini sanitari
in jungla noastra politica, suprapopulata cu politicieni fara caracter si sambur moral, pentru care
binele statului e numai un pretext, iar binele propriu tinta adevarata.
Recitesc articolul lui Eminescu din 13 ianuarie 1880 si ma intaresc in convingerea ca un ziarist
adevarat trebuie sa fie un lup sanitar, un dulau de rasa, dar nu un maidanez naparlit care da din
coada in fata sefului, nu un catel, pentru ca catelul nu trezeste pe nimeni cand latra. Aceasta este una
din marile lectii pe care ne-a dat-o ziaristul Eminescu
Constantin Tanase

Actualitatea lui Eminescu

Eminescu se bucura de o actualitate mereu reinnoita. Opera lui poetica l-a incununat cu
nimbul nemuririi, facandu-l sa renasca cu fiecare generatie. Dar Eminescu nu este numai poet. Este si
ganditor politic. Sub acest aspect, nu s-a realizat in jurul numelui sau acea unanimitate de simtire
care l-a consacrat definitiv pe poet.
Controversa a izbucnit inca de pe timpul cand isi scria articolele in Timpul. Unii n-au vazut
in campania de presa a lui Eminescu decat pe scribul de partid, platit sa-si improaste cu invective
adversarii ; altii au explicat vehementa de limbaj a articolelor lui cu inceputurile bolii care avea sa-i
intunece mintea cativa ani mai tarziu ; altii, in sfarsit, le-au pus pe seama temperamentului sau
pasional, care nu si-ar fi gasit cea mai buna intrebuintare in acest domeniu. Toti acesti critici ai
activitatii lui ziaristice socotesc ca articolele din Timpul dauneaza geniului sau.
Din fericire pentru memoria lui Eminescu, s-au gasit si multi reprezentanti de frunte ai culturii
romanesti care si-au format alte pareri despre activitatea lui ziaristica. Scurtu, Chendi, Densuseanu,
Iorga, Bogdan, Aurel C. Popovici, Puscariu, Mehedinti, Slavici, Goga si altii - cum ne informeaza D.
Murarasu - se inclina cu aceeasi admiratie si in fata gazetarului Eminescu : O stranie simtire,
umbra geniului te atinge cand observi ca nici una din marile chestiuni ale politicii romanesti
actuale nu a ramas neobservata de Eminescu - scrie Bogdan, - iar Octavian Goga : Prin scrisul
lui Eminescu a cerut cuvant ideea integralitatii nationale cu toate atributele ei logice.
Dupa moartea lui Eminescu, articolele lui au ramas brusc in uitare. Pe cat de sus se ridicase poetul in
pretuirea contemporanilor, pe atat de putin interes mai trezea in suflete activitatea lui ziaristica. Intr-o
anumita masura, era fireasca aceasta reactiune inegala a publicului fata de diferitele sectoare ale
scrisului eminescian. Risipa zilnica a talentului intr-o gazeta este legata de anumite circumstante, de
un anumit decor politic, care, schimbandu-se, scoate din circulatie si productia inchinata cotidianului.
Rar sunt gazetarii care raman in constiinta unei epoci si dupa ce le-a cazut pana din mana. Dar lipsa
de pietate a contemporanilor fata de scrisul lui Eminescu din gazete are si un dedesubt. La disparitia
gazetarului Eminescu din constiinta publica au contribuit toti acei politicieni care au fost atacati cu
inversunare in timpul vietii lui de la tribuna ziarului Timpul. Poetul putea fi ridicat in slava norilor,
si era bine sa fie asa, pentru ca ajuta sa se stearga din amintire nesuferitul polemist ; in schimb
gazetarul, autorul a sute de articole scanteietoare de inteligenta, a fost lasat sa populeze doar arhivele
Academiei si nici aici n-a avut pace deplina. Maini sacrilege au smuls file din colectia Timpului. .
Abia in 1905, din pietate si ingrijirea lui Ion Scurtu, comoara de gandire eminesciana, imprastiata in
studii si articole, se reintegreaza in patrimoniul spiritual al neamului. Scrierile politice si literare
ale lui Eminescu reprezinta o data in istoria spiritului romanesc ; geniul sau complex era menit sa dea
un nou impuls energiei nationale la inceputul secolului al XX-lea. Cum generatia pe care a
stigmatizat-o Eminescu cu o nemaipomenita violenta de limbaj se stinsese intre timp, privirea
cititorului de atunci era mai degajata decat a contemporanilor poetului, castigase distanta necesara
pentru a descoperi dincolo de efemer cheile de bolta ale gandirii lui politice. Eminescu nu era un
gazetar de ocazie si nici nu se lasa surprins de evenimente. El dadea evenimentului interpretarea
cuvenita din centrul existential al unei conceptii bine legate, pe care si-o faurise cu pretul unor
intense cercetari . Generatia premergatoare razboiului de intregire era si mai apta sufleteste sa-i
descopere sensul profund al articolelor lui. Ea traia intr-o perioada care promitea sa traduca in fapt
tezele sustinute de Eminescu cu 40 de ani inainte.

Studiul lui Murarasu : Nationalismul lui Eminescu, pus la indemana exilului de editura
Carpatii, implineste toate conditiile unei impecabile prezentari a gandirii politice eminesciene.
Daca e ceva sa-i reprosam , este excesul de eruditie, grija de a utiliza toate amanuntele , pentru a nu
savarsi un pacat impotriva obiectivitatii . Dat fiind importanta subiectului si polemicile starnite de el,
D. Murarasu si-a luat toate masurile de aparare, pentru a nu putea fi acuzat ca s-a lasat tarat in
aprecieri de propriul sau nationalism. E o calauza careia ne putem incredinta, pentru ca afirmatiile lui
merg din text in text.
Pentru a intelege un sistem de gandire sau o conceptie de viata, esential este sa-i descoperim pozitia
lui cheie, pentru ca toate celelalte propozitii nu sunt decat implicatii ale ei. Rolul principal in
gandirea politica eminesciana il joaca natiunea. Natiunea e categoria suprema - la Eminescu care insumeaza si practicul si politicul si culturalul constata D. Murarasu in capitolul Privire
sintetica asupra nationalismului eminescian. Totul, de la complicata organizatie de stat pana
la marunta activitate a unui induvid are numai un caracter functional si trebuie sa puna in
relief vitalitatea nationala (pag.347). Dragostea de neam e o data imediata a sufletului. O iubim
sans phrase, cum se exprima Eminescu. Toate gandirile, toate simtirile lui Eminescu converg spre
acest punct central : natiunea.
Odata patruns de acest adevar, Eminescu exploreaza fiinta neamului sau in toate directiile ei de
afirmare. Indreptandu-se spre trecut, admiratia lui se revarsa deopotriva asupra Romanilor cat si
asupra Dacilor. Totusi pe Daci pare sa-i aiba mai aproape de inima, pentru ca, in cateva randuri,
voind sa arate necesitatea unor schimbari radicale in moravurile publice ale Romaniei, intrebuinteaza
expresia ca totul trebuie dacizat. Marile figuri din panteonul istoriei noastre, Dragos, Alexandru
cel Bun, Mircea, {tefan, Horia, Iancu se bucura de dragostea lui nemarginita. Aceste vremi trecute
sunt pentru Eminescu veacul de aur (pag.80). In tovarasia marilor umbre ale trecutului isi cauta
refugiu ori de cate ori vrea sa scape de privelistea umilitoare a prezentului.
Din frageda tinerete a cutreierat toate tinuturile romanesti si si-a dat seama ca acelasi suflet palpita
pretutindeni. Sutele de ani de stapanire straina n-au putut sa altereze caracterele de baza ale
Romanului. In Bucovina, in Ardeal, in Banat, a intalnit aceeasi taranime, cu nimic deosebita de masa
romaneasca din Moldova si Muntenia. Eminescu mai are insa si intelegerea de a distinge problemele
specifice fiecarei provincii, vibratia lor particulara, provenita dintr-un destin istoric deosebit. Vorbind
de Romanii din Transilvania spune ca nu trebuie sa ne miram daca la ei se cultiva cu atata ardoare
patriotismul : Nu trebuie sa radem de frazele lor patriotice, caci pentru ei, nenorocitii care au
vesnic in preajma capcaunii ceia de Unguri , exista intrebari de moarte, la care singuri vor
raspunde , deoarece noi, cei din Romania, ne ocupam prea putin de ei (pag.97). Nu e de mirare
ca produsele literare sunt de mai slaba calitate in Ardeal : lupta pentru pastrarea nationalitatii le
absoarbe ardelenilor si banatenilor o mare parte a energiilor lor. Eminescu nu-i uita nici pe Romanii
din dreapta Dunarii si Macedonia. El aduce aminte guvernelor romanesti de datoria ce o au sa
asigure libertatea religioasa si scolastica acestor Romani. Ei trebuie scapati de aviditatea grecosarbo-bulgara. Sa ne aratam demni de increderea lor (pag.102).
Concentrandu-si interesul asupra statului roman infiintat in anul 1859, descopera grave deficiente in
structura lui politico-sociala : aristocratia istorica a disparut, o clasa de mijloc nu exista si nu a ramas
decat taranimea. Clasa taraneasca este natiunea insasi (pag.203). Clasa conducatoare e o
patura superpusa, o plebe politica, formata din reprezentantii unor rase degenerate. {i pe
cand aceasta plebe se inmulteste pe zi ce merge, neamul nobil si drept care cutremura
odinioara pamantul la un semn al lui Mircea Basarab, saraceste, scade si moare (pag.131). El

vedea in partidul liberal, partidul rosilor, albia politica in care s-a scurs tot acest val de straini venit
de peste Dunare si din Orient. Partidul conservator avea o alta formatie : el cauta sa ocroteasca si sa
salveze de la distrugere vechile traditii romanesti , dar actiunea lui conservatoare e innecata pe zi ce
trece de patura suprapusa. Caracteristica acestei paturi este absoluta ei improductivitate (pag.
134). Privindu-i, Eminescu se intreaba : ce sunt acesti oameni ? [arani ? Nu sunt. Proprietari,
nu ; invatati , nici cat negrul sub unghie ; fabricanti, numai de palavre ; meseriasi nu, breasla
cinstita n-au, ce sunt dar ? Uzurpatori, demagogi, capete desarte, lenesi care traiesc din
sudoarea poporului fara a o compensa prin nimic, ciocoi boierosi si fudui, mult mai infumurati
decat coboratorii din neamurile cele mai vechi ale tarii (pag.134). [aranimea e singura clasa
pozitiva in statul roman. Ea munceste ca sa intretina un aparat de stat care-o exploateaza mult mai
crancen decat vechea administratie. Statul paturii superpuse nu are nici o intelegere pentru starea ei
nenorocita. Desi situatia economica a taranimii nu a evoluat, i s-au pus sarcini noi, pentru a intretine
o armata de lefegii care nu-i ofera nici o compensatie si care n-au alta preocupare decat sa-si taie o
parte cat mai avantajoasa din bugetul tarii.
Eminescu da alarma si asupra primejdiei ce-o reprezinta pentru natiunea romana cei 600.000 de evrei
- cati se aflau pe vremea lui in Romania. Noua aristocratie, formata din ciocoi, din lene a recurs
la Evrei pentru exploatarea muncii taranului (p.159). Dar Eminescu nu e un antisemit de
principii. Nu vede in Evrei un rau in sine. El se opune ca Evreii sa capete drepturi egale cu Romanii
din cauza subredei structuri sociale a noului stat roman. Primejdia revizuirii art.7 nu sta atat in
chestiunea evreiasca insasi , cat in starea in care ne aflam in momentul in care chestiunea se
punea (pag.191. El cere ca o conditie prealabila rezolvarii chestiunii evreiesti imbunatatirea starii
taranului, formarea unei clase taranesti puternice. Dupa ce prin sporirea suficienta a populatiei,
cultura pamantului, din extensiva cum este, ar avea brate destule pentru a deveni intensiva, am
avea timp de a ne gandi si la regularea pozitiei noilor cetateni de rit mozaic (p.193). Eminescu
crede ca elementul evreiesc poate deveni chiar un grup etnic productiv, folositor patriei lui
adoptive (p.194), dar numai daca societatea romaneasca va intra pe fagasul civilizatiei adevarate si
al neatarnarii economice.
Eminescu are o atitudine critica fata de orice influenta straina . El se ridica cu indignare contra
introducerii la noi a formelor de viata apuseana si atrage luarea aminte ca viata rasariteana e
condusa de idealuri istorice si religioase demne de atentie (p.196). Nu cruta nici pe Carol I. El
ajunge la concluzia ca menirea epocii lui Carol Ingaduitorul e trecerea tarii in mana strainilor , e
instrainarea treptata si sigura a tot ce-i romanesc (p.201). Eminescu nu e contra convietuirii
poporului roman cu alte rase si nationalitati, dar reclama intaietate pentru elementul istoric : Nu
zicem ca sub cerul acestei tari sa nu traiasca si sa nu infloreasca oricati oameni de alta origine.
Dar ceea ce credem, intemeiata pe vorbele batranului Matei Basarab, e ca tara este, in linia
intaia, elementul national si ca e scris in cartea veacurilor ca acest element sa determine soarta
si caracterul acestui stat(p.140-141).
Nationalismul lui Eminescu nu are caracter sovinist, cu toata pasiunea ce o pune in apararea
poporului roman. El arata acelasi respect fiintei si drepturilor altor popoare. El intrevedea
posibilitatea ca natiunea romana sa fie salvata printr-o confederatie de popoare in care egalitatea
nationalitatilor si a limbilor pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi un lucru principal, iar
formatiunile de state secundar (p.111), o idee pe care nu o intalnim nici in cele mai indraznete
proiecte de federalizare europeana.

Studiul lui D. Murarasu demonstreaza ca nationalismul romanesc nu e o ideologie de data recenta,

importata de peste hotare. Nu incepe nici cu generatia de la 1922 si nici cu Miscarea Legionara. Cea
mai cuprinzatoare minte a neamului nostru i-a stabilit fundamentele. Spiritelor progresiste le va
veni ceva mai greu sa-l faca chiar pe Eminescu huligan. Exista o linie eminesciana, care actioneaza
infailibil in interiorul neamului nostru. Cine nu se impaca cu scrierile politice ale lui Eminescu, cu
certitudine ca ii lipseste dimensiunea integrala a sufletului romanesc.
Astazi, cand comunismul ameninta sa ne smulga neamul din radacini, Eminescu - ganditorul politic trece inaintea poetului. Astazi lupta se da pentru insasi supravietuirea subiectului creator de cultura
romaneasca : natiunea noastra. Fara de aceasta natiune nu am fi cunoscut nici magia versului sau .
Adevarurile politice descoperite de Eminescu ne ajuta sa ne fixam coordonatele luptei. Poporul
roman a ajuns in robia comunismului, pentru ca n-a izbutit sa dea expresie fiintei sale proprii.
Am lasat destinul sa ni-l faureasca altii. Dar tot Eminescu ne invata ca lupta in care e angajat poporul
roman astazi nu poate sfarsi decat cu biruinta lui : Legile tainice ale universului lucreaza pentru
triumful natiunii.
Vestitorii, februarie 1956.
Horia Sima

Preferinte
Am stat la indoiala daca sa aduc sau nu in atentia d-voastra un subiect a carui dezbateri par a nu mai
conteni de o buna bucata de timp: poetul national.
Este vorba evident despre Mihai Eminescu. Nu-mi propun, pentru ca nu e nevoie si chiar de ar fi n-as
fi in stare sa devin aparatorul ideii de poet national. Ceea ce fac e doar sa va instiintez, daca nu
cumva stiati deja, ca demersurile prost disimulate de erodare a poetului si operei sale continua pe
diferite tonalitati.
Ultimul a fost gazduit de TVR si imprumutat si TVR-ului International - post prins si de noi in
America de Nord - , care l-a difuzat acum citeva zile. Gazda, un tinar din zilele noastre, avea ca
invitati pe istoricul Neagu Djuvara si pe o doamna profesoara de la Universitatea Bucuresti, careia
din pacate sau din fericire nu i-am retinut numele.
Cum nu am prea des fericirea de a-l vedea si asculta pe ilustrul istoric, m-am abtinut de la gestul de a
inchide televizorul cind am realizat cum se punea problema: a fost, mai este ideea de poet national
utila? este ea in fond o idee buna? Parerea d-lui Djuvara, cumpatata si retinuta fata de fierbinteala
colegilor, era ca Eminescu, desi depasit in preferintele dinsului din ultima vreme de Arghezi, este
piscul literaturii noastre care va dainui cit vom dainui noi ca natiune. Nefericirea, nesansa, ne e data
de imposibilitatea obiectiva de a traduce poezia, poezia lui Eminescu, poezia romana, franceza sau
oricare alta, spunea d-l Djuvara.
Doamna profesoara, in schimb, a deschis tirul artileriei grele chiar de la inceputul ostilitatilor: ideea
de poet national este contraproductiva, iscata din motive subiective, dintr-o gresita intelegere sau
apreciere a valorilor literaturii. Eu l-am citit, il citesc si il pretuiesc pe Eminescu, spunea dinsa, dar
nu sunt de acord cu clasamentele pe acest tarim. Clasamentele, clasificarile nedreptatesc,
obstructioneaza, etc. Sunt constienta pe de alta parte, a tinut sa mentioneze dinsa, ca multi

telespectatori vor fi nemultumiti de vorbele mele, chiar daca opinia mea este impartasita si de alti
specialisti sau cunoscatori ai subiectului.
In final, gazda emisiunii i-a rugat pe cei doi invitati sa-si numeasca poetul preferat. D-l Djuvara a
reafirmat ca dupa o dragoste de o viata pentru Eminescu, il gaseste acum fermecator pe Arghezi, din
ale carui versuri ne-a si recitat ceva. D-nei profesoare i s-a parut ca o astfel de intrebare e fara rost,
dar neavind incotro a acceptat pina la urma sa numeasca cel putin trei dintre poetii dinsei preferati:
Gelu Naom, al carui nume l-am recunoscut si retinut, si inca doua nume pe care nemaiauzindu-le
pina atunci, n-am avut ce face decit sa le uit.
Nu mai insist asupra celor discutate pentru ca dupa cum se vede nici nu sint prea tare la memorie si
nici spatiul nu mi-ar mai ajunge. Pe de alta parte dau navala in mintea mea cel putin o duzina de
intrebari si raspunsuri care mai de care mai nimerite sa se fi indreptat spre mintea doamnei
profesoare. Ca sa le fac totusi fata, am sa incerc sa le asez pe fiecare la locul ei ca sa concorde poate
cu motivul care le-a iscat. Prima: crede sincer d-na profesoara ca Eminescu nu e geniul poeziei
noastre si ca nu e nimic nefiresc ca dinsa, un profesionist, sa-l prefere pe Gelu Naom, pe Costica
Lepadatu sau pe Grigore Geambasu, sa zicem?
In cazul asta intrebarea adiacenta este daca un secol de istorie literara care a cinstit opera lui
Eminescu si i-a recunoscut geniul s-a pacalit de-a binelea si se simte astazi rusinat in fata parerii dnei profesoare? Sau: sa se fi intimplat sa apara asemenea mutatii genetice care sa-i faca pe unii din
ziua de azi sa o tina sus si tare ca floarea cozii soricelului miroase mai frumos decit trandafirul?
A doua: d-na profesoara si prietenii dinsei sunt nonconformisti. Dinsa si dinsii nu accepta regula,
sunt iritati de implacabilul opiniei celorlalti, vor altceva. Chiar si daca in discutie este Eminescu. Il
vrem mai bine pe Costica. Ce e asta, ma abtin sa spun.
A treia: exista un interes sau mai multe care cer ca statura lui Eminescu sa fie imputinata, zgiltiita,
daca nu chiar demolata. Apar intrebari insolente, amanunte socante, comentarii obraznice,
argumentari ofuscate si un intreg roi de diversiuni. Devalorizind autorul, devalorizam si opera sau le
facem concomitent, isi spun cei carora nu Seara pe Deal nu le place, ci publicistica lui Eminescu. Nu
le place discursul lui indreptat impotriva hulpavilor care navaleau in tara lui, in satele ei, sa
prosteasca norodul si sa-l lase cu buzele umflate, nu le place of-ul romanului de la Nistru pin la
Tisa, nu le place nationalismul lui Eminescu. Le place globalizarea, le plac apele libere in care
rechinii pot inota unde vor, chiar pina in chiuveta de la bucatarie. Eminescu? Eminescu ca spirit al
romanilor le incurca socotelile. Fara poetul national, fara Eminescu, fara Doina lui, fara valori, cu
Costica, suntem cam ce se vrea: un grup mai mare de bezmetici.
A patra sau a saptea: in preajma valorii, non-valorile se simt iritate, n-au astimpar, nu pot accepta
realitatea, incearca s-o intoarca cu sus-ul in jos.
Cam astea ar fi. Vreau sa mai adaug doar ca si mie mi se intimpla de foarte multe ori sa spun lucruri
care nu sunt tocmai bine alese. Sansa mea este insa ca nu m-am vazut si nu ma vad chemat sa
vorbesc la un post national de televiziune si mai ales sa ma adresez de la inaltimea unei catedre
universitare tinerilor care vor sa invete ceva de la cel din fata lor.
Viorel Neacsu 2/11/2006

Eminescu si modernizarea Romaniei

De la I.H. Radulescu si Titu Maiorescu pana la M. Eliade si M. Vulcanescu, precum si de la
iluministi si pasoptisti, pana la cele mai recente proiecte politice, problematica sensului si
mijloacelor evolutiei societatii romanesti pe cale moderna domina discursul nostru politic si cultural.
Crearea sistemului institutional, dar si a deprinderilor moderne, reclama insa mentalitati capitaliste,
agonale, menite sa forjeze conduite de tip occidental, precum cultul lucrului bine facut, al datoriei
fata de comunitate, al rigorii si preciziei. Pasoptismul propusese proiectul modernizarii cu un elan si
optimism benefice pe durata scurta, prin resurectia trecutului glorios si credinta sincera in virtutile
neamului. Spiritul acelei epoci a marcat in bine dar si in rau evolutia noastra; in bine, prin acea
credinta tonica in puterea noastra mesianica de renastere; in rau, prin inducerea mitului revolutionar
drept solutie atotizbavitoare si a credintei superficiale ca totul atarna de ideile generoase. A fost
timpul in care s-au edificat propileele templului nostru national. Vederea de aproape i-a impiedicat pe
cei mai multi sa perceapa ca mai ramasese mult de cizelat pana la finalizarea cornisei si a cheii de
bolta. E suficient sa voiesti, par a ne spune personajele ce populeaza scena acelui timp. Dar
modernizarea va fi dura nu numai in planul ideilor, cat mai ales in cel politic si economic, romanii,
inclusiv sau mai ales intelighentia, dovedindu-se mai putin pregatiti sa-si asume nu doar binefacerile
modernizarii, cat mai ales exigentele ingrozitoare si consecintele funeste ale acesteia.1)
Generoasa fratietate a pasoptistilor, ce a fundamentat unul dintre miturile noastre moderne solidaritatea dezinteresata, ideala, patriotica -, trebuia, mai devreme sau mai tarziu, sa se clatine sub
presiunea vantului recei realitati. Geografia socio-economica romaneasca se va dovedi infinit mai
complexa decat se vedea prin ochii avizi de cunoastere ai tinerilor nostri scoliti la Paris. Ei,
pasoptistii, concretizau dorinta de a fi a natiunii; ramanea sa edificam insa esentialul, anume
capacitatea, putinta, perseverenta intru noua fiinta, esential deosebita de cea anterioara, si anume
modernitatea institutionala si aptitudinile industrioase.
Generatia critica, formata la Junimea, incepand cu 1863, a cenzurat entuziasmul pasoptist, prin
identificarea fracturii dintre formele noi si fondul preponderent arhaic, formuland critica impactului
abrupt al modernitatii intr-o societate fatalmente intarziata, precum era cea romaneasca. Institutiile
moderne adoptate in devalmasie, fara grija si fara pricepere pentru adaptare, nu aveau cum sa prinda
lesne radacini la noi. Proiectul occidental trebuia romanizat si umanizat, altfel riscand sa genereze fie
o utopie, fie un hibrid nefericit. Xenopol prefatase aceasta viziune in articolul Reforma asezamintelor
noastre, iar Principele Carol isi punea legitim intrebari cu privire la consistenta regimului nostru
constitutional, in cunoscuta scrisoare din 1871, publicata in Augsburger Allgemeine Zeitung.
Dimensiunile morala si juridica ale lumii romanesti intrau in obiectivul cunoasterii, iar diagnosticul
cadea implacabil: lipsa virtutilor cetatenesti la toate palierele, de la tara tacuta incepand si pana la
noile elite politice. Posteritatea va relua si dezvolta in varii forme acest rationament. Solutiile insa
vor fi mereu altele. Deprinse din veacul al XIX-la sa caute modele in afara, elitele romanesti vor
traversa ciclic crize de adaptare: solutiile din afara sunt gata facute si nu ramane decat sa le studiezi
si cultivi, pe cand cele dinlauntru presupun schimbarea fondului, proba de foc, titanica si mai ales fatalitate! - de durata lunga. De aici dedublarea discursului despre modernizare si inevitabila cenzura
a simtului realitatii la cei mai multi. Dar nici cei putini, criticistii, nu erau intr-o postura mai comoda,
ei neintarziind sa alunece in nostalgii paseiste si primind eticheta - atat de rezistenta in timp -, de
reactionari.
Critic neimpacat al traditionalismului, E. Lovinescu eticheta drept fatala formarea de sus in jos - de
la forma la fond adica - a civilizatiei noastre moderne, datorita conditiilor istorice ale dezvoltarii
noastre2). Cu alte cuvinte anormalitatea, adica arderea etapelor, devenea normala. Atunci cum mai

arata normalitatea? Sau exista un rezervor de normalitate - instrumente si tehnici de adaptare la un

anumit regim de temporalitate, din care noi, romanii, le-am ales pe cele care ni se potriveau! Sigur,
trebuia sa ne desprindem de trecut. Toti actorii acestei aprige dispute cu privire la caile modernizarii
cazusera de acord in aceasta materie. Cu atat mai mult in cazul nostru, al romanilor, pentru care
recuperarea sensurilor varstei eroice - illo tempore -, urma sa traverseze interregnul fanariot, care nu
indeplinea nici macar functia de ancien regime. Dar ce arunci si ce pastrezi in acest timp baroc al
metamorfozelor pripite? Legitima, intrebarea si-o pusese cu mult temei si Tocqueville. Iat-o intr-o
formulare emblematica: Noi insa cand ne-am desprins de starea sociala a stramosilor nostri si am
azvarlit de-a valma in urma noastra institutiile, ideile si moravurile lor, noi ce am luat in schimb?3)
Dar cine avea la noi ragazul, priceperea si perseverenta sa vada si reversul parodic al medaliei
miscarii istorice de modernizare rapida?
In perioada constitutionala, pragmatici se vor dovedi atat liberalii directiei Cuza-Kogalniceanu-Negri
ori Rosetti-Bratianu, cat si corifeii directiei conservator - junimiste Barbu si Lascar Catargi-Titu
Maiorescu-P.P. Carp. Viciile modernizarii vor fi sesizate mai intai de scriitori (Negruzzi, Russo,
Alecsandri, Maiorescu, Caragiale, Eminescu), apoi de economisti (I. Ghica, D. P. Martian, Th.
Rosetti) 4) si in cele din urma de politicienii din intreg spectrul (liberali, conservatori, junimisti si
socialisti). Dintre toti, mai liberi in optiuni dar si mai putin eficienti, cel putin in durata scurta, se vor
dovedi scriitorii. Chiar daca apropiati, nu insa si infeudati zonei de interes a conservatorilor,
Eminescu si Caragiale se detaseaza in peisajul cultural al epocii drept vocile cele mai autentice ale
spiritului critic aplicat unei societati aflate in cumpana vremii.
Liberalismul, tradus direct din surse frantuzesti, a propulsat o fauna diversa si spectaculoasa, numai
buna de tintuit in insectarul sau de catre Caragiale. La intersectia dintre lumea romaneasca, dinamica,
cel putin la nivelul elitelor, si oferta ideologica occidentala, versatilitatea a devenit o trasatura a
modului romanesc al fiintei. Ideile noi sunt primite fara rezerve, in vreme ce trecutul este lesne
aruncat peste bord ori imbracat in camasa lui Nessus. Ambitia europenismului (care Europa sa fie
atintita cu ochii asupra noastra - Farfuridi) intra in competitie apriga cu nationalismul parodic (Eu
nu voi sa stiu de Europa dumitale - Catavencu).
Dilemelor lumii romanesti, pusa in situatia de a adopta brusc structuri de civilizatie straina, lume
profund schizoida, intrata in modernitate sucit si incomplet, si-a propus Eminescu sa le raspunda
stringent si chinuitor 5). Aceasta lume, ciudata si pestrita, la noi ca si in intreaga Europa rasariteana,
nu avea o structura a realitatii fundamental deosebita fata de Occident, ambele iscandu-se, e drept la
distanta de secole, tot din Renastere. Diferentele structurale vizeaza insa palierul social-economic si
mai ales cel etic. Si aceasta intrucat in aria de civilizatie rasariteana sau ortodoxa, dupa criteriile lui
Arnold Toynbee, este mult mai greu sa se creeze un act de infrastructura civilizatorica, de pilda, un
sef de gara onest, decat un exemplar magnific de sipritualitate 6). Schimbarea semnelor timpului,
simulacrul de ordine de la inceputul erei constitutionale, invazia superficialitatii si a imposturii,
amestecul straniu de tragic si comic, genial surprinse de contemporanul sau Caragiale, i-au provocat
lui Eminescu o imensa suferinta. Poetul a cautat sa descifreze semnele timpului dincolo de luxul
existentei istorice, lux ce se traducea in paradarea principiilor, demagogia fara frontiere, alinierea
pripita si parodica la mode. Romania traversa in epoca lui Eminescu procesul tragic de asimilare
capitalista a comunitatilor taranesti. Capitalismul antrena inexorabil statele din Europa rurala prin
intermediul vehiculului sau ideologic liberal. Romania se angajase intr-un proces ambiguu cu
modernitatea, pentru a descoperi rapid ca mijloacele necesare erau insuficiente. Decalajul avea sa fie
acoperit cu entuziasm si demagogie. Paradoxul oriental, sau capacitatea unei societati de a etala un
proiect generos si chiar o clasa politica capabila sa asimileze rapid idei inovatoare, insa pe reversul
careia se afla popoare ducand o existenta arhaica, superficial si brutal integrata cadrului modern, este
cu evidenta exemplificat de societatea romaneasca.

Eminescu a crezut, deopotriva cu alti reprezentanti ai culturii critice, ca pasoptismul, fascinat de

modelul occidental, dar incapabil sa potenteze fondul intern, a ratat simbioza dintre modernitatea
occidentala si fondul cultural autohton. Miza societatii romanesti este nu doar aceea a adaptarii
valorilor culturale occidentale, a produselor si ratelor sale de schimb, cat mai ales impunerea
monadei noastre culturale, ca instrument de autoprotectie a fondului intern fata cu inovatiile
importate. Eminescu era convins ca natiunea nu se afla in imposibilitate de a se adapta rigorilor lumii
moderne, insa cu conditia de a-si conserva fondul existentei sale particulare. Balzac ori Tolstoi au
promovat aceeasi filosofie.
Fermi pentru ca isi insusisera idei fara sa le aprofundeze, dibaci pana si, sau mai ales in patriotism,
liberalii se faceau vinovati, in opinia lui Eminescu, pentru faptul de a fi promovat fara discernamant
forme noi, ce au provocat dezechilibre adanci in societatea romaneasca. Inflatia gestului patriotic,
carnavalul peroratiilor despre Europa, despre tara si stramosi, sunt expresii ale crizei de crestere pe
care o traversa societatea romaneasca. Caragiale le-a vestejit in registru comic si tragi-comic, in
vreme ce Eminescu in cel tragic. Tusa discursului sau este cert ingrosata, nedreapta adesea, dar
niciodata simplificatoare, iar marturia sa este cea mai complexa, profunda si tulburatoare din cate sau rostit vreodata despre fiinta romaneasca in cumpana vremii. La fel ca si C. Radulescu-Motru peste
ani, Eminescu nu a respins directia in care se orienta societatea romaneasca, ci excesele gestuale si
pripeala, fatal superficiala, cautand mereu sa identifice necesarul pandant, si anume punerea in
valoare a vocatiilor autentice. Asadar, nu o utopie, cum se crede adesea, a opus Eminescu acestei
orientari, ci solutii temporizatoare, selectate din zona gandirii conservatoare, menite sa ne protejeze
de capcana proiectelor imposibile.
In societatea romaneasca liberalismul a traversat cateva etape de adaptare complexe si contradictorii,
ce i-au pus eficienta sub semnul intrebarii. Lumea taraneasca de la noi, preponderenta ca in intreaga
arie rasariteana, separata de societatea burgheza in curs de edificare printr-un veritabil abis cultural, a
fost principalul teren de experimentare a solutiilor liberale, burgheze si urbane. Liberalii, al caror
devotament pentru binele public este in afara oricarei banuieli, manifestau cele mai bune intentii in a
combate saracia si ignoranta, dar se blocau in fata cauzelor reale ale mizeriei: insuficienta
pamantului si sarcinile excesive al taranimii. ~n mod fatal in societatile intarziate, antrenarea in
modernitate a clasei taranesti a fost preluata de un alt grup social - burghezia si o ideologie straina
intereselor sale - liberalismul. Reglarea acestei probleme, fara de care nu se putea imagina
modernitatea, nu atarna insa de bunavointa cuiva, fie ei liberali, conservatori ori constiinte tragice de
tipul lui Eminescu, ci de capacitatea unui alt grup - burghezia - de a se substitui acesteia si a se
exprima in numele ei. Or, reforma agrara mai intai si legislatia promulgata in anii marii guvernari
liberale (1876-1888) nu au reusit decat partial in aceasta materie. Angajand o schimbare de directie
in istorie, liberalismul a transformat modul de viata traditional, a dizolvat vechi comunitati si
solidaritati constituite, propunand, nu fara aroganta si superficialitate, modelul burghez. Eminescu a
fost martorul acestei schimbari, dar si analistul ei necrutator. Ca ganditor de formatie organicista, el a
respins solutia progresului prin salt. Poetul avea convingerea ca politicienii isi justifica menirea in
masura in care propun idealuri si solutii autentice, nu jumatati de masura, condamnate sa provoace
imprevizibile ruperi de ritm. ~ntr-o viziune istorica optimista, faptul ca societatea romaneasca a
cunoscut un proces de innoire si modernizare in sens liberal, ca nu a fost aruncata peste bord de
valurile istoriei este, desigur, mai important decat critica ce s-a adus acestui proces. Realismul politic
in versiunea sa liberala a reusit partial sa inarmeze statul si natiunea cu instrumente de adaptare
relativ eficiente. Esentele tari insa, propuse de Eminescu si extrase din zona morala, vizand pierderile
colaterale, cum am spune astazi, nu au reprezentat preocuparea predilecta a liberalilor, grabiti sa
creeze institutii moderne, sa forjeze burghezia moderna, sa lanseze formele in care urma sa intre,
treptat, fondul. Dincolo de palierul epidermic al asimilarii noului, botezat de Eminescu luxul

existentei istorice, se afla substanta, arheul, inaparentele ce definesc durata lunga a istoriei. Din
acestea iti extrage Eminescu sistemul de referinte, convins ca din ele se nutresc implinirile autentice.
Membru al aceleiasi familii spirituale, Lucian Blaga avea sa exprime, intr-o formulare concentrata,
un crez asemanator: Secretul tuturor triumfurilor zace in organizarea inaparentelor .7)
Eminescu era convins ca pentru popoarele mici alternativele sunt in mod fatal limitate si nu pot fi
risipite cu usurinta. De aici imensa responsabilitate a angajarii unui popor intr-o directie anume. ~n
entuziasmul lor, liberalii afisau convingerea ca singura libertatea este suficienta spre a-i ridica pe
romani pe treapta civilizatiei. Ideea era clar exprimata de I.C. Bratianu in articolul Ce am voit si ce
voim, publicat in 1864 in Romanul. Descoperind spectacolul sublim al libertatii - soarele
civilizatiunii moderne, liberalii si-au propus sa rupa lantul nesfarsit ce tinea inclestate madularele
natiei 8). Nu fara insolenta, ei se vor autoproclama campionii civilizatiei moderne si singurii in stare
sa o articuleze. Restul era reactiune. Acestei viziuni maniheiste Eminescu i s-a opus cu toata fiinta.
Analistii ce s-au grabit sa diagnosticheze ferocele antiliberalism eminescian, ignora faptul esential
ca in epoca sa liberalismul era in stare fluida si nu realizase fuziunea dintre opinii si convingeri.
Concordanta dintre acestea nu putea fi apanajul claselor sociale tinere ci, de regula, al aristocratiei.
Nu e mai putin adevarat insa ca retorica gaunoasa a tribunilor liberali, dintre care se detasa
gongoricul C.A. Rosetti, i-a intarit poetului convingerea ca un liberalism ce propunea edificarea
institutiilor libertatii fara domnia moralei este o contradictie in termeni. Analizand efectele
liberalismului asupra civilizatiei romanesti in genere, a celei politice in speta, Eminescu demonstra
contradictia dintre tipul de regim ce se edifica la noi si structura sociala si ocupationala a populatiei,
dintre ideologia liberala, urbana si capitalista si societatea rurala romaneasca.
Temelia adevaratului liberalism este existenta unei clase de mijloc care sa produca ceva. La noi insa
ea consista din dascali si din ceva mai rau, din advocati. Eterogena, neproductiva si in buna masura
straina de neam, aceasta a introdus drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea
ministeriala, suveranitatea poporului, adica fraze invatate intr-un sfert de ceas si care-l ridica pe om
la noi in tara, facand de prisos orice munca intelectuala. Clasa aceasta traieste din munca taranului,
care ca dorobant moare pe campul de lupta, ca muncitor se speteste platind dari. Ea face politica pe
baza legilor frantuzesti, in vreme ce poporul de jos saraceste si se stinge de multimea greutatilor.
Aparatul administrativ creat este supradimensionat, scump si nu se potriveste cu trebuintele simple
ale poporului 9). Profetii noului timp sunt fabricantii de palavre, uzurpatorii, demagogii, toti traind
din munca taranilor, fara a compensa prin nimic 10). Statul creator de functii este instrumentul ce a
propulsat aceasta clasa, care, sufland in goarna libertatii, a ajuns repede la concluzia ca acesta trebuie
sa le dea si de mancare si incaltaminte de lux. Acesta era dupa Eminescu, liberalismul in varianta
romaneasca, adica o societate pe actii, dispunand de listele exacte a domeniilor statului si a
functiilor existente, si facand pe cei multi sa creada ca ei sunt mantuirea. Grabiti sa propuna noi
libertati, ei uita ca viata unui popor e supusa la legi fizice pe cari nu le poate clinti nimeni din loc,
apoi la legi economice, a caror urmari nu se abat prin fraze, ci numai prin munca; ca orice fenomen
social este infinit mai complex, iar inlaturarea raului nu atarna de la bunavointa, ci in cele mai multe
cazuri de la adanca intelegere a problemei 11). Raul organic al filosofiei sociale liberale de la noi
este inmultirea claselor consumatoare si scaderea claselor pozitive, dar cu deosebire demagogia ce a
deprins oamenii de-a spera totul de la schimbarile politice, demoralizandu-i sistematic, facandu-i
lingusitori si servili catre marimile zilei, prefacandu-i adesea in denuntatori si calomniatori 12).
Efectele perverse ale aplicarii modelului liberal occidental la noi nu se regasesc decat arareori in
discursul liberal din epoca. Eminescu s-a dedicat analizei acestuia nu pentru ca si-ar fi propus iesirea
din istoric si intoarcerea in illo tempore, precum mai cred unii cercetatori, care nu au staruit prea
mult pe textele eminesciene, ci fiindca, ganditor organicist si spirit tragic, poetul nu s-a lasat amagit
de aparente. Nimeni nu va nega efortul in directia modernizarii, articulat in principal, dar nu numai,

de catre liberali. Dar la fel de corecta trebuie sa fie si dezvaluirea saraciei endemice a taranimii, intro tara in care tocmai se edifica micul Paris. Intrati in Romania pe unde doriti, ii invita poetul pe
corifeii imensului progres, spre a va convinge unde veti mai gasi atata boala, atata mizerie, atata rau
trai si atata gol sufletesc ca la populatiunile din tara noastra 13). Invitatia la responsabilitate fata de
soarta taranimii - singura care n-a desperat de soarta noastra in Orient - nu este nici populism, nici
taranism, nici opacitate fata cu sensul progresului, ci pur si simplu expresia spiritului sau tragic, al
patosului veracitatii.
Cultura si experienta de viata iar nu accidentele biografice l-au apropiat pe Eminescu de
conservatorism. Poetul nu a devenit conservator doar fiindca era antiliberal 14), cum nu a fost nici
mai conservator decat conservatorii insisi 15). Privit din interior, adica dinspre datele personalitatii
sale, conservatorismul eminescian nu sufera de ambiguitati si nu reclama nuantari ingaduitoare.
Acesta este rezultatul firesc al simbiozei dintre personalitatea sa si spiritul epocii in care s-a format.
Atasati cu sinceritate marilor idealuri nationale, precum si celor de reforma sociala si institutionala,
principiilor moderne ale legalitatii, proprietatii si ordinii, conservatorii aveau propriul lor proiect, al
modernizarii pe etape, gradual, fara salturi, in acord cu filosofia evolutionsita. Delimitantu-se de
demagogia liberala, pe care o facea vinovata de erodarea spiritului public, P.P. Carp credea ca
Partidul Conservator nu poate si nu trebuie sa se rezeme pe mase, intrucat carmuirea maselor prin
mase este o utopie care vesnic duce la o dureroasa dezamagire16). Aroganta aristocratica si
infatuare, ignorand ca in epoca liberalismul si socialismul produceau si la noi efecte in planul
mentalitatilor, prefatand viitoarea era a multimilor? Evident, elitismul conservatorilor nu este un
secret, dar nici demagogia nu merita aplauze, mai ales atunci cand ignora acumularile organice si
striveste personalitatile de alta opinie, personalitati care, prin munca, averea ori cultura lor au
misiunea de a administra si de a face sa creasca rezultatele productiunii unei societati intregi 17).
Deoarece liberalismul a deprins oamenii a spera totul de la schimbarile politice si a instaurat o
nepermisa extensie a politicului in dauna cultului valorilor morale si a eticii aspre a muncii, oricine
doreste vindecarea raului care bantuie tara noastra - credea Eminescu - va deveni mai mult sau mai
putin conservator18). ~n plus, conservatorismul este reclamat si de pesudocivilizatia moderna de la
noi, creatie a rationalismului frazelor, gol, insipid si inexact. Acestei orientari Eminescu i-a opus
realismul naturii innascute a statului19) si progresul libertatii in cuprinsul ei real.
Ordinea sociala, statornicia dreptului si a adevarului, preeminenta statului sunt optiuni conservatoare
curente in discursul eminescian. Fara garantii de stiinta si integritate, fara a sprijini meritul si
intrucat numai votul cetatenilor nu-l face pe om nici mai cuminte, nici mai onest, nici mai muncitor
de cum a fost, un guvernamant rateaza legitimitatea autentica 20). Conservatorismul cugetarii
politice eminesciene are temeiul in conceptia sa organicista cu privire la evolutia civilizatiei. Dar
cum fenomenul arderii etapelor a devenit o fatalitate pentru societatile intarziate din Rasarit, aruncate
in postura de a alege intre imitarea modelului capitalist occidental si o noua marginalizare istorica,
nici Eminescu nu s-a sustras logicii istoriei, propunand solutii conservatoare. Rezistenta la eroziunea
timpului a operei sale politice are temeiul in diagnosticul lucid al efectelor perverse ale
capitalismului in Romania. Iar cum acesta nu s-a finalizat integral niciodata la noi, ca intr-o poveste
fara sfarsit, Eminescu ramane contemporanul nostru.
Mihai Dorin Note:
1. Cl. Karnoouh, Romanii. Tipologie si mentalitati, Bucuresti, 1994, p. 44
2. E. Lovinescu, Istoria civilizatiei romane moderne, Bucuresti, 1972, p. 146
3. A. de Tocqueville, Despre democratie in America, Vol. I, p. 49
4. Al. Zub, Eminescu. Glose istorico-literare, Chisinau, 1994, p. 32
5. V. Nemoianu, Despartirea de eminescianism, Astra, 7/1990, p. 8

6. St. Teodorescu, Eminescu si noul umanism, Miscarea, anul II, ian. 1993, nr. 1
7. L. Blaga, Vederi si istorie, Galati, 1992, p. 42
8. Din scrierile lui I.C. Bratianu, I, p. 358
9. M. Eminescu, Opere, vol. X, Bucuresti 1989, p. 18
10. Ibidem, p. 19
11. Ibidem, p. 126
12. Ibidem, p. 323
13. M. Eminescu, Opere, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 201
14. I. Ungureanu, Idealuri sociale si realitati nationale, Bucuresti 1974, p. 104
15. Al. Oprea, ~n cautarea lui Eminescu gazetarul, Bucuresti 1983, p. 121
16. G. Gane, P P. Carp si rolul sau, Bucuresti 1936, vol. II, p. 8
17. P.P. Carp, Discursuri, vol. I, Bucuresti 1888, p. 266
18. M. Eminescu, Opere, vol. X, Bucuresti 1989, p. 333
19. Idem, Opere, vol. XI, Bucuresti 1984, p. 30
20. Idem, Opere, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 551. Cl. Karnoouh, Bucuresti, 1994, p. 44 2. E.
Lovinescu, Bucuresti, 1972, p. 146 3. A. de Tocqueville, Vol. I, p. 49 4. Al. Zub, Chisinau, 1994,
p. 32 5. V. Nemoianu, Astra, 7/1990, p. 8 6. St. Teodorescu, anul II, ian. 1993, nr. 1 7. L. Blaga,
Galati, 1992, p. 42 8. Din scrierile lui I.C. Bratianu, I, p. 358 9. M. Eminescu, vol. X, Bucuresti
1989, p. 18 10. Ibidem, p. 19 11. Ibidem, p. 126 12. Ibidem, p. 323 13. M. Eminescu, vol. XII,
Bucuresti 1985, p. 201 14. I. Ungureanu, Bucuresti 1974, p. 104 15. Al. Oprea, Bucuresti 1983,
p. 121 16. G. Gane, Bucuresti 1936, vol. II, p. 8 17. P.P. Carp, vol. I, Bucuresti 1888, p. 266 18.
M. Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p. 333 19. Idem, vol. XI, Bucuresti 1984, p. 30 20. Idem,
vol. XII, Bucuresti 1985, p. 551. Cl. Karnoouh, Bucuresti, 1994, p. 44 2. E. Lovinescu,
Bucuresti, 1972, p. 146 3. A. de Tocqueville, Vol. I, p. 49 4. Al. Zub, Chisinau, 1994, p. 32 5. V.
Nemoianu, Astra, 7/1990, p. 8 6. St. Teodorescu, anul II, ian. 1993, nr. 1 7. L. Blaga, Galati,
1992, p. 42 8. Din scrierile lui I.C. Bratianu, I, p. 358 9. M. Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p.
18 10. Ibidem, p. 19 11. Ibidem, p. 126 12. Ibidem, p. 323 13. M. Eminescu, vol. XII, Bucuresti
1985, p. 201 14. I. Ungureanu, Bucuresti 1974, p. 104 15. Al. Oprea, Bucuresti 1983, p. 121 16.
G. Gane, Bucuresti 1936, vol. II, p. 8 17. P.P. Carp, vol. I, Bucuresti 1888, p. 266 18. M.
Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p. 333 19. Idem, vol. XI, Bucuresti 1984, p. 30 20. Idem, vol.
XII, Bucuresti 1985, p. 55
1. Cl. Karnoouh, Bucuresti, 1994, p. 44 2. E. Lovinescu, Bucuresti, 1972, p. 146 3. A. de
Tocqueville, Vol. I, p. 49 4. Al. Zub, Chisinau, 1994, p. 32 5. V. Nemoianu, Astra, 7/1990, p. 8 6. St.
Teodorescu, anul II, ian. 1993, nr. 1 7. L. Blaga, Galati, 1992, p. 42 8. Din scrierile lui I.C. Bratianu,
I, p. 358 9. M. Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p. 18 10. Ibidem, p. 19 11. Ibidem, p. 126 12.
Ibidem, p. 323 13. M. Eminescu, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 201 14. I. Ungureanu, Bucuresti 1974,
p. 104 15. Al. Oprea, Bucuresti 1983, p. 121 16. G. Gane, Bucuresti 1936, vol. II, p. 8 17. P.P. Carp,
vol. I, Bucuresti 1888, p. 266 18. M. Eminescu, vol. X, Bucuresti 1989, p. 333 19. Idem, vol. XI,
Bucuresti 1984, p. 30 20. Idem, vol. XII, Bucuresti 1985, p. 55

Gandirea politica a lui Eminescu

Sunt cunoscute si numeroase cazurile creatiilor culturale neintelese de contemporanii lor, intrucat ele
depaseau nivelul si orizontul acestora. Ramanea astfel ca posteritatea sa le descopere, pentru a le
investi cu reala lor valoare.
Gandirea politica a lui Eminescu are o soarta opusa. Ea a fost gravata in matricea ideilor socialpolitice proprii vremii sale. Or, acestea sunt supuse schimbarilor obiective de pe scena istoriei si cele
mai multe isi pierd pe rand actualitatea. Sunt inlocuite cu noi conceptii, de care oamenii se lasa
condusi prin labirintul existentei lor colective.
Una din modalitatile ce se ofera emitentului de judecati de valoare este de a incerca sa patrunda in
mediul, in intimitatea faptelor asupra carora are sa se pronunte, sa identifice diferentele de convingeri
si de trairi intre trecut si prezent, acceptandu-le ca pe o realitate incontestabila. Este perspectiva
istorista, a explicarii trecutului prin intelegerea sa, adica prin intelegerea ratiunilor specifice care iau condus pe oamenii unor altor epoci decat a noastra. In aceasta ipostaza, judecatile de valoare isi
interzic sa masoare cu unitati de masura inexistente in epoca luata sub lupa.
Pe asemenea coordonate e necesar a se inscrie analiza nuantata a gandirii politice eminesciene, spre a
nu o lasa sa apara contrarianta unora din contemporanii nostri.
Contrarianta poate sa apara si numai pentru faptul ca poetul, preocupat de marile probleme ale
existentei, de sensul vietii si al mortii, sau vibrand de sentimentul iubirii, vadeste si o viguroasa fibra
de filosof realist, capabil sa dezbata, cu o bogatie de informatie si cu o competenta situate deasupra
nivelului comun, problemele practice pe care epoca sa le ridica, incepand de la planul economic pana
la cel moral. Avand ca taram predilect cugetarea filosofica la un nivel cuprinzator si elevat, sau
lumea sentimentelor ideale. Eminescu n-a fost insa un visator rupt de realitate. Pesimismul sau nu-i
diminua dragostea de oameni si nu-i dezarma convingerea in posibilitatea si in datoria de a le
propune carari ducatoare spre ameliorarea conditiei lor.
A fost aceasta, desigur, o expresie spontana a spiritului sau complex, cu disponibilitati multiple, peste
care s-a grefat o atitudine de viata descinsa si de pe o filiera intelectuala, poate de pe a filosofiei lui
Eduard von Hartmann, recenta si apreciata in anii studiilor lui Eminescu la Berlin[1].
Contrariant poate aparea si faptul ca acest creator de o neegalata limba poetica si muzica a
cuvintelor, se vadeste in acelasi timp un virtuoz al asprei proze politice, al polemicii clar si logic
articulate, incisive, nu rareori patimase, desi pastrandu-se aproape totdeauna intre limitele decentei
expresiei marca a culturii sale superioare.
S-a observat, cu retinuta surpriza, ca Eminescu a pus in relief conceptele de societate, stat, natiune, in
sensul de a le considera prioritare fata de indivizi, de cetateni, carora ele le-ar constitui singurul
cadru posibil, chiar necesar, de manifestare. S-a putut astfel vorbi, e drept ca oarecum dubitativ, de
un determinism sociologic ce ar fi fost impartasit de Eminescu. Or, in fapt, primatul cadrului socialpolitic institutionalizat asupra individului-cetatean e o componenta a doctrinei conservatoare, a carei
asociere cu gandirea lui Eminescu nu e o noutate pentru nimeni. Ea nu confera relatiei respective o
rigoare determinista.

Eminescu a putut fi influentat, in aceeasi directie, de scoala istorica a dreptului si de scoala istorica
zisa national-liberala germana. In pofida titulaturii, aceasta din urma s-a deosebit de liberalismul
clasic fiind, in fond, mai apropiata de spiritul conservator. Ea a dezvoltat, cu certe implicatii politice,
contextuale procesului unificarii Germaniei, acea idee hegeliana care, fara a institui la randu-i un
determinism propriu-zis, definea statul drept implinire finala a evolutiei dialectice a spiritului
universal, cadru unic al posibilitatii realizarii progresului, al libertatii, al desavarsirii individuluicetatean. La Berlin, Eminescu ar fi avut ocazia de a audia pe Heinrich von Treitschke, un
reprezentant de seama al acestei scoli istorice, chemat in 1873 la catedra ce fusese ilustrata timp de
decenii de Leopold von Ranke.
Gandirea politica a lui Eminescu e exprimata cel mai deplin prin sintagma autohtonism romanesc.
La fel ca si conceptele care-i constituie articulatiile, autohtonismul e una din viziunile romantice,
derivate din ideile lui Herder privitoare la sediul si la specificul spiritului creator si al etosului
colectiv.
Ideile principale prin care Eminescu a detaliat conceptia sa autohtonista au fost: traditionalismul,
nationalismul, locul si rolul fundamental al taranimii si credinta in dezvoltarea fortelor proprii ale
poporului sau.
Unii le califica astazi desuete si se nevoiesc a le persifla si pune la index. Eminescu a crezut insa in
ele, laolalta cu o mare parte a spiritualitatii europene si romanesti a vremii. Au fost idei curente in
epoca.
Numai sub putine aspecte Eminescu a fost un antemergator, si atunci nu la mare distanta, pe calea
spre viitorul epocii sale.
Dar valoarea unei conceptii nu e data numai de elementele anticipative pe care le contine, ci si de
forta ei in a exprima realitatile si imperativele epocii peste care se suprapune. Cel ce si-a trait din plin
timpul sau a spus un alt mare poet acela a trait pentru toate timpurile.
Traditionalismul eminescian n-a fost paseismul unui solitar. Descindea din acelasi romantism stare
de spirit comuna sensibilitatii europene, cel putin o jumatate de secol. Inca si mai direct din corolarul
romantismului istorismul, conceptia dupa care omul nu poate fi inteles si explicat decat in si prin
istorie. Trecutul istoric insemnase pentru romanitate fundamentul desteptarii nationale, cheia
deschiderii unei epoci noi, traite constient, intens, in primul rand la nivelul intelectualitatii. Eminescu
a admirat trecutul national dintr-o aderenta sufleteasca la momentele si la valorile acestuia, sustinuta
insa si de o pregatire istorica exceptionala. Pe acesti factori, comuni de altfel doctrinei conservatoare
din secolul al XIX-lea, si-a sprijinit opinia ca societatea se dezvolta organic si ca orice pas nou in
inaintarea ei trebuie savarsit in acord cu cei de pe treptele anterioare.
Anglia, cu soliditatea institutiilor sale vechi de sute de ani, aflata, cu ele impreuna, in fruntea tarilor
inaintate, era un argument frecvent invocat in favoarea modelului organicist al dezvoltarii istorice.
Doctrina conservatoare britanica nu era, in fapt, reactionara, ci doar un alt model, cu ritmuri mai
lente, de concepere si aplicare in practica a ideii de progres.
Ca asa a vazut Eminescu lucrurile, rezulta din cele scrise de el insusi, dovedind o profunda intuitie a
dialecticii evolutiei sociale: Nu este in lumea asta nici o stare de lucruri si nici un adevar social

vesnic. Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea
in miscare. Ceea ce azi e adevarat, maine e indoielnic si pe roate acestei lumi se coboara nu numai
sortile omenesti, ci si ideile[2].
Traditionalismul eminescian nu a fost, prin urmare, o anchilozare in trecut, ci o modalitate de
integrare a acestuia in prezent.
Eminescu le apare unora demodat pentru ca a idealizat figura si rolul taranului. Se omite ca pe
vremea lui taranimea era, la noi, clasa sociala cea mai numeroasa, furnizand cel mai larg suport
economic societatii si statului.
Partial idealizata, era intalnita in istorie in toate ipostazele: de lupta, de revolta, de suferinta, de
pastratoare a limbii, credintei si obiceiurilor, intr-un cuvant a fiintei neamului. In intreg perimetrul
geopolitic est si sud-est european era perceputa in aceleasi culori, si-i erau cinstite virtuti ancestrale.
In chiar anii activitatii jurnalistice a lui Eminescu, un curent cu adanci ecouri in filosofia si in
literatura rusa spera in transformarea societatii rusesti pe temelia taranimii si a unor institutii
traditionale ale acesteia.
Prin majoritatea constituita de ea, taranimea era identificabila cu intregul popor roman. Iar in popor o
afirmasera Herder si romanticii se afla sursa geniului creator, specific fiecarui neam.
Din nou, in atasamentul sau pentru taran, Eminescu nu apare nici ca un izolat, nici ca un retardat
politic. El a impartasit o conceptie emergenta din realitatea sociala a vremii, o conceptie generoasa
cu un netagaduit substrat democratic.
Horribile dictu Eminescu a fost nationalist. A fost nationalist in veacul desteptarii nationalitatilor, in
care se auzeau la tot pasul cuvintele patrie si natiune, clamate de revolutia franceza. A fost nationalist
in veacul luptelor pentru formarea statului national, a acestui tip de structura politico-sociala care,
oricat incepe a fi contestat in prezent, pe fondul unor conditii istorice mult schimbate, a constituit
vreme de peste un secol un model viabil, convingator si chiar entuziasmant, iar nu o utopie sau o
aberatie.
Eminescu, atat de atasat ideii nationale, e capabil a o privi cu detasare, intelegandu-i relativitatea
imanenta: Nationalitatea scria el este doar un moment in viata si evolutia omenirii, insa unul peste
care nu se poate trece, caci ar insemna sa se treaca peste actuala varsta a omenirii. Dar, asa cum
individul nu poate sari peste a sa proprie, inca mai putin se poate sari peste a unei intregi epoci[3]
In nationalismul lui Eminescu apar, ca puncte discutabile, xenofobia si antisemitismul. Aceste doua
atitudini, apropiate intre ele, nu apartin obligatoriu nationalismului in genere, ca doctrina. In acest
segment al opiniilor sale, Eminescu a fost marcat de prejudecati. Indiferent cum se numeste, si cat de
mult se apropie de cota genialitatii, orice om poate gresi, fara ca prin aceasta ansamblul operei sale
sa fie infirmat.
Nu voim sa cadem in monotonia unui gen de argumentare care sa poata fi acuzat ca este o
necontenita si neconditionata pledoarie pentru un Eminescu mai presus de orice scadere omeneasca.
Intelegand insa ca nimeni nu se poate sustrage deplin impactului conditiilor vremii sale, criticul
obiectiv nu se va putea impiedica de a nota faptul ca poporul roman se afla pe la 18701880 la capatul
a secole de dominatie politica straina. Si ca in acest interval indelungat in patura lui suprapusa se

infiltrasera elemente alogene numeroase, care, impartind fara indoiala asemenea pacate cu
autohtonii, se manifestau arogant fata de restul societatii, socau prin bogatie, parvenitism, coruptie,
prin ostentatia pseudoculturii.
De altminteri, in anii in care Eminescu incepea activitatea jurnalistica la Timpul, se declansase in
sfera vietii politice si constitutionale o aprinsa polemica, tangenta la problemele strainilor, afectand
pana si relatiile tarii cu alte state.
Combatand ca pe un fenomen social, conditionat istoric, aceasta cucerire din afara prin furisare cum
ii spune intr-un loc atitudinea lui Eminescu s-a situat pe o pozitie predominant generala, nu cu adresa
individuala si nici cu apel la violenta. El a completat-o prin ceea ce ar putea fi numit un nationalism
constructiv: n-a obosit in a preconiza ridicarea materiala si spirituala a poporului, ca remediu final
pentru situatiile ce starneau, in prima instanta, acele reactii xenofobe, din partea lui si a multor altora.
Eminescu a spus insa si lucruri pe care criticii sai, parca oarecum derutati, nu le scot in evidenta asa
de bucuros ca pe altele. A sustinut ca substanta vietii de stat este munca, iar scopul ei este asigurarea
bunului trai, prin munca. A condamnat cu vehementa coruptia si parazitismul social-politic si
cultural. A afirmat ca raul cel mai mare in societate e saracia, izvorul aproape al tuturor relelor din
lume Omul are atata libertate si egalitate, pe cata avere are. Iar cel sarac e totdeauna un sclav si
totdeauna neegal cu cel ce sta deasupra lui Deci conchidea el conditia civilizatiei statului este
civilizatia <>[4]. Intrebat mai indeaproape, Eminescu n-ar fi ezitat sa ataseze acestui ultim termen si
dimensiunea sa etica.
Explicabila prin conditiile timpului in care a fost creata, gandirea politica a lui Eminescu e supusa
exigentelor schimbatoare ale inaintarii istoriei.
Nu poate aspira la o perenitate egala cu a creatiei sale poetice. Nu mai putin insa, poarta si ea o
anume marca a geniului, in febrila vrere si capacitate de a cuprinde si pricepe cat mai multe din
semnele acestei lumi.
A trait, cu dureroasa sinceritate, credinta in cresterea puterilor proprii ale natiei, in implinirea sa intrun mare destin. Mesajul ei, tot mai neinteles de sceptici epigoni, s-ar putea traduce in stihurile unui
alt poet: O tara, s-o zidim prin veac, indrazneti// Ca pentru mii si mii de vieti (Aron Cotrus).
Staturii lui solitare, dominatoare, i-am inchina cuvintele rostite de Grillparzer, la veghea de pe urma
a titanului de la Bonn:
A simtit totul, pana la infricosata margine unde cultura se pierde in haosul tumultuos al puterilor
Firii. Cel ce va veni dupa el, nu-l va continua: va trebui sa inceapa, caci acest precursor a incheiat
acolo unde se opresc hotarele artei. S-a retras dintre oameni, dupa ce le-a dat totul. A ramas singur,
fiindca nu si-a gasit egalul.
[1] Ion Petrovici, Din cronica filosofiei romanesti, Bucuresti, [1935], p.4748 (Biblioteca pentru toti,
nr.12991300).
[2] Eminescu, Opere, vol. III, Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 24. Idee prezenta si
in poezii: Ce-un secol ne zice, ceilalti o deszic, sau Cand unul trece, altul vine in asta lume a-l urma.
[3] Eminescu, Opere, III, p. 924925.

[4] Eminescu, Opere, III, p. 4548.

Camil Muresanu
Institutul de Istorie George Barit din Cluj-Napoca

Recenzii

Theodor Codreanu: Eminescu martor al Adevarului

Volumul, aparut la Editura Scara in acest an, este o versiune substantial modificata a primei parti din
Dubla sacrificare a lui Eminescu (1997, 1999). Demersul autorului este indreptat nu doar asupra
faptului biografic, ci vizeaza mai ales sensul ontologic al jertfei si jertfirii lui Eminescu. Potrivit lui
Theodor Codreanu, Cartea se vrea o sinteza cvasidefintiva asupra destinului eminescian marcat de
geniul publicistului care implica existenta de model exemplar, fara de care cultura si civilizatia unui
popor s-ar narui. Dupa atatea decenii de comunism si dupa prabusirea morala si economica de dupa
1989, Eminescu ramane steaua calauzitoare in regasirea drumului salvator. Acesta este sensul jertfei
si jertfirii lui, de care poetul a fost constient pana la intoxicarea cu mercur, care i-a pricinuit nu
numai o infernala suferinta psihica si morala, dar si moartea fizica.

Ovidiu Vuia: Misterul mortii lui Eminescu

De-a lungul anilor, exegeti literari, dintre care unii - cum ar fi George Calinescu
- de mare prestigiu, au acreditat ideea ca Mihai Eminescu, ajuns pana in pragul
nebuniei, ar fi murit de sifilis. Nimic mai fals, mai
neadevarat!
Autorul acestei carti, Ovidiu Vuia, medic neuropatolog,
spune care este
ADEVARUL DESPRE MOARTEA LUI EMINESCU. Ce
importanta mai are
astazi - s-ar putea intreba unii neaveniti - sa cunoastem
cauza mortii poetului
? Le-am raspunde tuturor acestora ca este vorba despre o
importanta uriasa,
covarsitoare. Eminescu este sufletul neamului nostru, pe
care el l-a inaltat spre
culmile nemuritoare ale desavarsirii, astfel incat pe niciun
roman n-ar trebui sal lase indiferent afirmatia ca cel mai mare poet al poporului
sau a fost un sifilitic
si un alcoolic. In acelasi timp, cunoasterea cauzei reale a
mortii lui Eminescu impune si o reinterpretare a creatiei sale, mai ales a celei din ultima perioada a
vietii lui, pusa, pana acum, sub stigmatul nebuniei determinata de un sifilis pe care, de fapt, el nu l-a
avut.
Aflat, prin vicisitudinile timpului, in exil, departe de patrie, autorul, ramas cu sufletul alaturi de
neamul sau, si-a propus, in primul rand, sa afle si sa demonstreze, cu mijloacele medicului
specializat in afectiunile creierului, ADEVARUL despre cauzele mortii celui care intruchipeaza pana
la contopire esenta spiritualitatii romanesti. Nu este vorba despre o simpla disputa medicala - sterila
acum - ci de a stabili, pe baza de argumente stiintifice, daca romanii au fost inaltati spre culmile
nemuririi spirituale de un geniu sifilitic si alcoolic sau de un geniu cu viata curmata de un diagnostic
gresit, care l-a otravit. S-ar putea spune ca o astfel de carte era mai mult decat necesara. Va rasturna
multe teorii considerate pana acum adevarate tabu-uri. Va pune intrebari, pentru unii jenante, de
genul: a fost ignoranta, superficialitate sau rea-credinta? Va spune adevaruri zguduitoare despre
modul in care a fost tratat Eminescu in ultima perioada a vietii sale si imediat dupa aceea, inclusiv
faptul ca pe actul de deces al poetului, unde trebuia sa se afle iscalitura unui al doilea medic,
figureaza amprenta degetului unui om de serviciu de la Morga, analfabet Si era vorba despre cel mal
mare poet al neamului nostru! Nu sunt trecute cu vederea nici aprecierile eronate - in marea lor
majoritate perpetuate pana in zilele noastre - despre asa-zisele cauze ale bolii si mortii lui Eminescu,
nici valul de tacere asezat peste ultima perioada de creatie a sifiliticului nebun.

Aceasta carte era necesara pentru ca Eminescu are dreptul la ADEVAR. Poporul roman insusi are
dreptul la ADEVAR in ceea ce-l priveste pe cel mai de seama reprezentant al spiritualitatii sale!
Sunt popoare, spune autorul, ce au avut curajul de a revizui vechi teorii asupra maladiilor de care au
suferit o seama dintre exponentii lor ilustri, stabilindu-se adevarul stiintific in ceea ce-i priveste. Este
un indemn pe care aceasta carte ni-l adreseaza noua, tuturor romanilor. Eminescu este MARE si este
AL NOSTRU, oricum ar fi fost el. Dar Luceafarul trebuie redat neamului sau fara stigmatul
sifilisului si alcoolismului, de care n-a suferit, moartea lui datorandu-se cu totul altor cauze. Caci
viata si opera sa trebuie revazute cu curaj, prin prisma rece dar purificatoare a ADEVARULUI,
indiferent ca pentru aceasta e necesar sa fie date la o parte tabu-uri si interpretari considerate pana
acum sacre.
Eminescu are dreptul, macar acum, la ADEVAR. Neamul romanesc, de asemenea, macar acum, are
dreptul la ADEVAR. Aceasta carte spune ADEVARUL. Nu din ambitii desarte ale autorului ei ci din
dorinta lui de roman de a demonstra ca cea mai inalta culme a spiritualitatii noastre nu a fost atinsa
de un sifilitic nebun si din convingerea ca opera eminesciana este nepieritoare iar, atata vreme cat
o va purta in suflet, intregul nostru neam va fi la fel.
De aceea creatia Luceafarului trebuie purificata de erorile sau ignoranta ce intineaza memoria
autorului ei, pentru ca avem nu numai dreptul ci si datoria de a purta in suflet doar ADEVARUL.

Ovidiu Vuia: Mihai Eminescu (1889 - 1989)

Adoratorii comunismului, din ara si din exil, in sufletul carora nu se poate cuibari adevarul,
frumosul si dragostea, recurg la o seama de neadevaruri si deformari, sustinand ca marele nostru poet
Mihail Eminescu a murit sifilitic.
Autorul acestei lucrari, Ovidiu Vuia, medic specializat in afectiunile creierului,
poet si critic literar, la comemorarea a 100 de ani de la moartea lui M.
Eminescu, ii face omagiu doua adevaruri:
1. Mihai Eminescu nu a suferit de sifilis. A murit joi, 15 iunie 1889 in sanatoriul
dr-ului Sutu din Bucuresti. Moartea a survenit printr-o sincopa cardiaca
provocata de o intoxicatie mercuriala, consecinta tratamentului gresit cu injectii
de mercur. Daca poetului nostru nu i s-ar fi aplicat terapia unei boli pe care nu a
avut-o, sifilisul, viata i-ar fi putut fi salvata.
2. 0 analiza atenta si competenta a poeziei lui M. Eminescu si o comparatie cu cei mai geniali poeti
romani si straini conclude ca Eminescu este un poet universal.
Evolutia poeziei lui Eminescu si inovatia versificatiei sale pe calea formei perfecte a poeziei il aseaza
in varful literaturii romane. Opera lui Eminescu este cea mai fidela expresie a spiritualitatii
romanesti.
Mihai Eminescu, poetul Absolut si al Absolutului ne duce in lumea ce gandea in basme si vorbea in
poezii. La comanda unui tiran napadit de moriile nebuniei pot sa treaca cu buldozerele peste satele
romanesti, dar nu exista masina infernala care sa distruga poezia eminesciana, caci ea este eterna;
prin ea traieste si nu va pieri nici Neamul romanesc.

In acest volum veti gasi si Doina prin care Mihail Eminescu implora pe Stefan cel Mare, atletul
crestinatatii, sa-si mantuie Neamul de paganism si sa rupa lanturile robiei. Aceasta Doina a fost
stearsa de comunisti din poeziile lui Eminescu. S-ar cuveni ca in fiecare seara sa rostim aceasta
Doina impreuna cu celelalte rugaciuni.

Ovidiu Vuia: Despre boala si moartea lui Eminescu

Cum a purtat Eminescu in sufletul sau durerea romanilor din toate timpurile si din toate tarile
romanesti n-a mai purtat-o nimeni. Numai urmand invataturile lui mai pot afla urmasii calea
mantuirii din prapastia in care am cazut. Cine va calca alaturi, va rataci Se nenoroceste pe sine si va
nenoroci si pe altii, facand sa creasca ruina tarii, in loc de a o scadea.

Asasinarea lui Eminescu

Traind in cercul vostru stramt, Norocul va petrece, Caci eu in lumea mea ma simt, Nemuritor si
rece.
Nu a fost surprinzator pentru mine, atunci cand, la intrebarea, ce cunosc tinerii despre activitatea
culturala, politico-sociala si istorica a lui Eminescu?, tinerii au vorbit tot timpul despre poezia si
despre mondenitatile lui. De restul activitatii nu stiau mai nimic.
Inainte de a ma grabi sa-i discreditez, m-am gandit la modul cum este predat Eminescu in scoala.
Poetul nepereche, Cel mai mare poet, Personalitatea completa a culturii romanesti etc. Daca
adaugam la zecile de epitete pe care le rosteste la ora un profesor si interminabilele comentarii pe
care bietul elev trebuie sa le inghita cu toptanul fara prea multe intrebari, avem o imagine a modului
defectuos in care va fi perceput Eminescu de copii.
Nici un profesor nu mi-a argumentat vreodata de ce Eminescu este un poet atat de mare. Nici unul nu
mi-a spus ca jurnalistul Eminescu era cel putin la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu
stiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de asa natura stiu exact care este adevarul si
actioneaza in consecinta.
Dar membrii Academiei Romane stiu si mai bine ce inseamna sa scoti tone de carti despre poezia
lui Eminescu, evitand pe cat se poate de dibaci texte la fel de importante in care se pune degetul pe
rana societatii romanesti si se dau solutii de vindecare.
Un atentat cultural
Modul defectuos sau intentionat defectuos in care se preda Eminescu echivaleaza cu un atentat
asupra culturii si istoriei romanesti. Atentat, care este tot mai minutios elaborat in laboratoare
obscure si a carui fata incepem sa o intrezarim in manualele alternative pe care le cunoastem cu totii.
Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai in scoala primara, gimnaziu sau liceu, ci si in
universitati. Otrava imprastiata ajunge cu mare usurinta in toate revistele literare si culturale. Marii
oameni de cultura cad in capcana acestor denigrari marsave.
Eminescu trebuie prezentat copiilor in cu totul alt mod. Nu de poetul genial are atata nevoie copilul
cat mai ales de luptatorul neostenit pentru neam si tara. M-as bucura ca in loc de recitarile
papagalicesti ale poeziilor lui Eminescu, lumea sa reproduca tot mai mult textele sale politice, sa ia
aminte la lupta si la jertfa sa.
Atunci cand vom intelege cu adevarat destinul celor mai mari fii ai acestui neam, si vom urma
exemplul lor, Romania va deveni o tara puternica.
Prezenta ziaristului si omului politic Mihai Eminescu in climatul socio-politic al anilor 1880
incomoda teribil cercurile politice romanesti.
Ne aflam in apropierea semnarii unor tratate politice mult negociate de statul roman, care pur si
simplu nu mai avea loc pentru un Mihai Eminescu. Distrugerea sa nu se putea infaptui insa printr-un
procedeu rapid si direct.

Fabricarea nebuniei sale reprezenta singura optiune intrucat se putea invoca ori de cate ori ar fi venit
vorba de scrierile marelui ziarist. Eminescu era nebun asa ca nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat
in considerare.
Procesul de asasinare fizica si morala a lui Mihai Eminescu explodeaza in ziua de 28 iunie 1883.
Ziarul Romanul care se afla in polemica cu Eminescu scrie pe 1 iulie: Aflam cu sincera parere de
rau ca d. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tanar plin de talent si inzestrat cu un deosebit
geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decat trecatoare si ca in curand vom
putea anunta deplina sa insanatosire.
Semnale in presa vremii
Acesta era semnalul scoaterii din viata publica a marelui ziarist. Timpul vine cu o declaratie abia pe 2
iulie 1883 in care spunea: Cu incepere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului
Timpul este incredintata d-lui Mihail Paleologu.
Opinia publica intelege astfel ca Eminescu este scos din presa romaneasca. Nicaieri nimeni nu dadea
insa nici un motiv, nici o explicatie asupra imbolnavirii sale subite.
Timpul revine cu un comunicat a doua zi pe 3 iulie: Unul dintre colaboratorii acestei foi, d. Mihai
Eminescu, a incetat de a mai lua parte in redactie, atins fiind in mod subit de o grava boala. Ne place
insa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi de cat de scurta durata si ca ne va fi
data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pana acum.
Trebuie sa observam faptul ca in textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar daca
este evident faptul ca functia pe care o indeplinea in cadrul Timpului era cea de ziarist.
Ziua decisiva este 28 iunie 1883, cand se petrec o suma de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a
fabrica nebunia eminesciana. Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu
urmatoarea rugaminte: Domnul Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e
foarte rau. Maiorescu gaseste in acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul in aplicare.
Un plan pentru Eminescu
Pe de alta parte insa se stie ca Eminescu era in aceea zi la baia Mitrasewschi, langa strada Stirbei
Voda, nu departe de sediul Societatii Carpatii, societate interzisa de oficialitati in aceeasi zi.
Eminescu fusese dus acolo de catre Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce ii si reuseste.
Eminescu isi iese din minti, Ventura il paraseste. Anunta apoi imediat politia ca trebuie sa ridice un
nebun de la baia Mitrasewschi. Anunta in acelasi timp pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui
Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutandu-l pe Eminescu sa isi revina in fire.
Ventura era redactorul ziarului LIndependence roumaine, ziar al carui director Emille Galli, fusese
expulzat din Romania in aceeasi zi fatidica de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat in acea zi,
aceeasi soarta a avut-o si ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului si cu siguranta multi altii.
Datorita faptului ca articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri si apoi preluate de alte
reviste si site-uri, fara a specifica originea lor, va informam ca adresa acestui articol este
http://aim.pro.tc/?a=232 si este publicat la Active Information Media.

Sacrificat pe altarul politicii

Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnarii iminente de catre Romania a tratatului cu
Tripla Alianta (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre
Junimisti, condusi de Carp, tratat sustinut in totalitate de Titu Maiorescu.
Sarbatorile nationaliste de la Iasi, de la inceputul lui iunie 1883, cand s-a dezvelit statuia lui Stefan
cel Mare si cand Eminescu, perfect sanatos, a citit la Junimea poemul sau, Doina, au iritat puterile
centrale. Alaturi de Eminescu s-a aflat si Petre Gradisteanu, care a avut un discurs la fel de inflacarat.
Se cere umilinta
Von Bismarck este gata sa declare razboi Romaniei, daca nu se fac urgent retractari si nu se dau
asigurari ferme ca se va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei. Se cere
ferm desfiintarea Societatii Carpatii, un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri,
care milita pe fata si in ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la
Tara. Rolul central in acesta Societate il avea Eminescu.
Iata ca Romania se supune exigentelor straine, interzice Societatea Carpatii, elimina din scena pe
multi simpatizanti francofoni, Petre Gradisteanu impreuna cu D.A. Sturdza pleaca la Viena sa ii ceara
personal scuze imparatului pentru discursul de la Iasi. Toate astea se intamplau pe 28 iunie 1883,
ziua caderii lui Eminescu.
Manipularea opiniei publice
Nimeni nu lamureste insa opinia publica asupra bolii lui Eminescu, despre care se afirma numai ca
este o boala grava. In luna iulie, Titu Maiorescu initiaza o lista de subscriptie pentru a strange banii
necesari internarii lui Eminescu la Viena, lista pe care o publica in facsimil.
In numarul din luna august al revistei Literatorul, Alexandru Macedonski publica o epigrama prin
care va arunca in aer linistea asternuta asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este urmatorul:
Un X pretins poet - acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum
L-as plange daca-n balamuc
Destinul sau n-ar fi mai bun
Caci pana ieri a fost nauc
Si azi nu e decat nebun.
Este momentul mult asteptat de Ventura care incercase inca din 28 iunie sa convinga publicul asupra
nebuniei eminesciene, atunci insa cei doi prieteni sositi in graba la baia Mitrasewschi reusisera sa-l
salveze pe Eminescu.
Ventura nu voia sa fie el cel care declara deschis nebunia lui Eminescu intrucat fusese deja implicat
in evenimentul mai sus mentionat. Asadar epigrama a fost pretextul perfect, imediat dupa aparitia ei
Ventura il ataca grav pe Macedonski.

Nu este nici o indoiala, prin aceasta epigrama este vizat nefericitul nostru coleg si prieten,
Eminescu. Iata ca Ventura cel care anuntase politia de existenta nebunului, se retrage acum in
ipostaza prietenului indignat aratand spre Macedonski: Iata cine il face nebun pe bietul Eminescu.
Macedonski la randul sau incearca sa se apere spunand ca este o epigrama veche care a fost publicata
fara stirea sa, epigrama care in plus nici nu il vizeaza pe Eminescu. Exista o logica in argumentatia
lui, daca cercetam putin mentalitatea epocii, mai ales dupa presa vom vedea ca innebuneau foarte
multi oameni prin anii 80 ai secolului trecut, multi se sinucideau.
Au urmat manifestatii publice cu torte si geamuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin
cafenele pe biata lui spinare (oprobiul public a atras multa lume in aceste evenimente) a fost un
spectacol bucurestean pe cinste. Ventura si Macedonski intra intr-o polemica puternica, insa raul era
deja facut, Eminescu era in ochii tuturor un nebun tolerat de societate.
In codul de moravuri publice si politice ale epocii, boala grava a nebuniei il indeparta definitiv de
la viata publica pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva insemna, implicit, si destituirea lui din
functie. Iata, asadar, ce realizeaza Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de
temut, din sistemul unui ziar de opozitie.
Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa incepe sa discute deschis problema nebuniei lui
Eminescu. Telegraful este primul care anunta ca Mai multi prieteni din capitala, amici ai
nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru intretinerea amicului lor in casa de
sanatate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare in aceasta frumoasa si nobila actiune.
Maiorescu reuseste sa dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfarsitul anului 1883, cand publica un
volum de 64 de poezii eminesciene, intre care Mai am un singur dor, Se bate miezul noptii etc.
Abilitatea sa a fost extrema, aceste poezii erau menite sa distruga imaginea unui Eminescu
nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician al problemelor societatii romanesti.
Ascunderea operei incomode
Astfel, Maiorescu reuseste sa scindeze opera eminesciana, limitand-o la poezie. Din acel moment si
pana in zilele noastre Eminescu este cunoscut de toata lumea drept marele poet, poetul national al
Romaniei, stergandu-se aproape complet opera sa ziaristico-politica, opera cu mult mai valoroasa si
mai bogata decat opera sa poetica.
Una din primele persoane care a sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibraileanu, care
scria: Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al paturilor superpuse, apostolul nationalismului,
dusmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale rasei, sa publice: Mi te da cu
totul mie, Nu zi ba de te-o cuprinde () Or, chiar si acestea, nepotrivite pentru un luptator politic,
cum era el atunci: Mai am un singur dor/ In linistea serii/ Sa ma lasati sa mor. Or, ideea de
sinucidere din Se bate miezul noptii () Nu cumva acum, la maturitate, si cand avea un stagiu de
om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale si nationale - nu cumva credea ca nu i-ar fi
sezut frumos sa publice si elegii amoroase ori invitatii la dragoste si alte poezii usoare - si unele
traduse?
Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romante ieftine, cantate in
cafenele si saloane, pierzandu-si profunzimea.

Eminescu este internat intr-o serie de sanatorii din tara si strainatate, insa starea sanatatii sale era
foarte buna, dupa cum marturiseste Ioan Slavici: Repausul medicamentos sustinut cu indarjire de
Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus in tara sanatos.
Eminescu insusi, viu si dornic sa reintre in presa, isi va asculta prohodul in aceasta paranteza a
anilor interzisi, 1884-1888. Cateodata se va revolta, va sparge vitrinele librariilor, isi va lua volumul
de poezii din raft si-l va arunca in noroi, calcandu-si-l in picioare: atunci fortele de ordine vor
interveni prompt si-l vor duce pe insurgent la politie.
Asa s-a intamplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la Iasi: poetul a
fost impachetat pe loc si dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Manastirea Neamt.
Pe langa aruncarea in noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus
acuzatia ca se lua de femei pe strazile Iasilor, le apuca de turnura rochiilor, le atingea in mers
etc.
Ajuns la Neamt, Eminescu isi gaseste linistea. Continua sa scrie in ciuda tuturor.
Acolo, la Manastirea Neamt, poetul va definitiva, zic editorii, poezia De ce nu-mi vii?, pe care o va
trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la Convorbiri literare, cu acest biletel: Iti trimit deodata cu
aceasta mai multe versuri carora, de ti se par acceptabile, le vei face loc in Convorbiri.
Indealtminterelea, ma aflu bine si sanatos in mijlocul acestor munti si-ti doresc asemenea.
Eminescu era perfect sanatos in perioada in care a locuit la Manastirea Neamt, 1886-1887. Gala
Galaction vorbeste despre un Eminescu intreg la minte in momentele respective, marturie stau si
actele de bucatarie ale stabilimentului, intocmite de mana poetului.
Intors in casa Henriettei de la Botosani in 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care
reiese ca era sanatos psihic: In urma unei subscrieri, initiata de elevii scoalei artelor frumoase din
Botosani, s-au strans 400 lei. De mare ajutor au fost acesti bani, caci au permis sa i se aplice un
tratament special multumita caruia starea sanatatii poetului s-a imbunatatit in modul cel mai vadit,
caci astazi Eminescu este tot atat de senin cum a fost inainte de boala cea grea de acum patru ani in
urma. In 13 Iulie Eminescu, insotit de sora sa si de dl. Grigore Focsa, doctoral de aice, a sosit in
orasul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora 11 a.m. a avut loc, in casa dlui. St. Emilian un
consult, la care au luat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, Col. Dr.
Otremba, medic sef al Corpului IV armata, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez si Dr. Negel, profesori la
Facultatea de Medicina. Desi mai multi din acesti d-ni. medici aveau sa plece din Iasi inca in 13
Iulie, totusi si-au amanat plecarea pentru a-l putea asista pe poetul nostru. In urma unei cercetari
minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia ca sanatatea lui nu e deloc
alterata si ca trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ce priveste boala lui cea neglijata,
care se manifestase la picioare.
Datorita faptului ca articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri si apoi preluate de alte
reviste si site-uri, fara a specifica originea lor, va informam ca adresa acestui articol este
http://active.info.ms/?a=233 si este publicat la Active Information Media.
Eminescu era deci sanatos psihic si perfect capabil de a crea.

In 1888, Veronica Micle reuseste sa il scoata pe Eminescu din casa surorii sale si il va duce de mana
pe poet la Bucuresti, unde el isi va regasi pana de ziarist.
Urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text
ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul facandu-l, pentru o clipa, pe Guna
Vernescu sa demisioneze rupand o coalitie destul de fragila de altfel a conservatorilor (care luasera,
in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este bietul
Eminescu si repede acesta este cautat, gasit, internat la sanatoriul doctorului Sutu, in martie 1889.
La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei
cure pacientului Mihai Eminescu, aflat in casa de sanatate a doctorului Sutu din strada Plantelor.
Se constituie un consiliu compus din Titu Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale,
I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civila
(jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces verbal in care sunt de parere ca
Boala fiind in recidiva, reclama interdictia pacientului si randuirea unui tutor care sa poata primi de
la stat pensia lui viagera si sa poata ingriji de intretinerea interzisului.
Procesul verbal al consiliului este scris in intregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat.
Dupa semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscalit de
doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului.
In conditii normale, in care incidentul cu Poenaru ar fi real, Parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu si
ar fi trebuit interogat si autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu exista un asemenea
interogatoriu.
Trei zile mai tarziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de fata in acel moment, avea
sa povesteasca in 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: Eminescu se aseaza pe pat si peste cateva
minute cade intro sincopa si moare imediat. Varianta oficiala asupra mortii lui Eminescu este insa
dementa paralitica.
Manipularea operei Eminesciene
Inainte de a analiza putin moartea lui Eminescu, sa luam in discutie perioada 1884-1889, perioada
numita de mare intunecime, a creatiei eminesciene. Marturiile din epoca atesta insa contrariul.
Cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botosani vorbesc de o puzderie de hartii scrise de catre poet,
unele luate de A.C. Cuza si descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar in strada Plantelor, in
mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu bolnav, vorbesc de maldare de hartii scrise de catre el,
aruncate la cos ori maturate de femeia de serviciu.
Argumentul creativitatii cade dintr-un condei in fata abundentei de marturii documentare si, cu el,
diagnosticul medical. Intr-adevar, un paralitic general, un abulic in ultimul grad, acesta este un
pacient care nu mai creeza, nu mai face diferenta intre viata si vis etc.
Alexandru Vlahuta, vizitandu-l in spital, il gaseste comunicabil, pregatit sa scrie poezii.
Ilarie Chendi, care a stat in gazda pe strada Stirbei Voda, nr.72, pe langa Cismigiu, la aceeasi adresa
pe care o avusese si Eminescu in anii 80 ai secolului XIX, va povesti cum batranele gazde, niste

nemti, incep a-si aduce aminte: Si mi-au spus, intre altele, ca dupa moartea lui Eminescu, care a
avut loc in 1889, au venit la dansii doi domni care erau prietenii lui Eminescu si, impachetand toata
saracia ramasa in urma lui, au umplut doua cufere cu carti si cu manuscrise si au plecat.
Legendele eminesciene vorbesc, insa, pana astazi de caiete cu poezii ale poetului, pierdute,
furate, ascunse in aceasta perioada. Biografii sai trec sub tacere pana si faptul ca in buzunarul de la
haina in care si-a dat duhul, in 15 iunie 1889, se aflau scrise de mana lui poeziile Viata si Stelele
in cer.
Prima criza a lui Eminescu, din 1883-1884, cand a fost internat la Dr. Sutu, apoi la Ober Doebing,
langa Viena, cat si recidiva din 1886-1887, cand a fost internat la Manastirea Neamt, institutul pentru
alienati, corespund unei psihoze maniaco-depresive, in amandoua cazurile a parasit spitalul aproape
complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale.
In 1887 medicii din Iasi, Dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorul
Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienatii mintale provocata de gome sifilitice pe creier si la
picioare, incepand un intempestiv tratament antisfilitic, cum se facea pe atunci, cu frictiuni de
mercur, in doze enorme cu efecte nule in sifilisul nervos (oare de ce nu stia acest lucru doctorul
Izsac?), dar cu urmari catastrofale toxice.
Eliminarea prin otravire
Inca din Renastere se stia, insa cum povesteste Benvenutto Cellini ca si-a tratat cu fumigatii de
mercur boala galica, dar ca efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai putin pe cel tertiar si
deloc sifilisul localizat cerebral.
Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast in evolutia bolii poetului. De altfel, interesarea
sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mercur explica modificarile de comportament,
depresiune mentala, insomnie si cateodata halucinatii, care dupa cum stim au dominat tabloul
simptomatic dupa 1887.
Cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat in clinica, astfel ca i-a aparut
o stare deliranta cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare,
normale), tulburari grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate)
toate simptome explicate dupa noi prin injectiile de mercur ce le primeste in clinica, fara rezultat
asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.
Dupa cum se stie, lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 Iunie 1889, existand un raport
depus la Academie. Acesta este nesemnat.
Autopsia evidentiaza o degenerescenta grasa a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si
prezenta unor placi intinse si proeminente atat la baza valvulelor aortice, cat si pe fata interioara a
aortei anterioare. In fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescenta
granulo-grasoasa considerabila. Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze
incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi cat si modificarile ficatului sunt caracteristice pentru o
grava intoxicatie mercuriala.
Ascunderea dovezilor

Creierul lui Eminescu este uitat pe fereastra, in soare si, dupa cateva zile de nefixare, este trimis lui
Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul ca, in 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind
incepator, asistentul lui Babes. Daca prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute in vedere doua
posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tanarului asistent, ori si aceasta este
ipoteza spre care inchinam pe undeva, anumiti oameni, sa nu spun o intreaga protipendada, se
temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes.
Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, multi ani mai tarziu: Creierul mi s-a adus dela
Institutul Sutu intr-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii
circumvolutiunilor. Putrefactia era datorata faptului caldurii celei mari, probabil ca sa scos prea
tarziu dupa moarte Creierul era in adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si
prezenta ca leziuni macroscopice o meningita localizata la lobulii anteriori Din nenorocire
creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna
Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis in treacat, nu stiu
daca s-a facut in bune conditiuni altor literati distinsi cari, ca si dansul, au murit de paralizie
generala.
Eminescu nu a murit insa de paralizie generala, Gheorghe Marinescu se inselase. Punand cap la cap
toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru,
cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate
de clare.
Datorita faptului ca articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri si apoi preluate de alte
reviste si site-uri, fara a specifica originea lor, va informam ca adresa acestui articol este
http://aim.pro.tc/?a=234 si este publicat la Active Information Media.
Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica. In ceea ce priveste alcoolismul,
acesta nici nu intra in discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din maneca imposturii si
botezat ad-hoc congenital.
Asadar, Eminescu a fost scos din viata publica si declarat nebun pentru ca atitudinea lui pentru unirea
tarii-mama cu Ardealul nu era bine vazuta de conducerea de atunci a Romaniei, de junimistii P.P.
Carp si Titu Maiorescu, care incercau din rasputeri incheierea unei aliante militare cu Germania si
Austro-Ungaria.
De remarcat in acest sens este o scrisoare a lui P.P. Carp catre Titu Maiorescu in care ii atrage atentia:
Si mai potoliti-l pe Eminescu. Iar Maiorescu l-a potolit, fabricandu-i nebunia si scapand astfel de
o voce periculoasa, care il contrazicea tot mai des.
Astfel, Eminescu a fost scos din viata publica intre 1883 si 1889, anul asasinarii sale, fiind declarat
nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Ori, marturiile din acea perioada ne arata un
Eminescu in plina creatie, lucru care nu ar fi fost posibil daca era nebun, caci un nebun e rupt de
contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie.
Concluzii

Asadar, creatia artistica din acea perioada, insotita de numeroasele dovezi (ale medicilor si
prietenilor) ale sanatatii sale mentale ne arata faptul ca Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent
de otravire.
Asasinarea lui Eminescu a continuat si continua si in prezent prin trecerea sub tacere a activitatii sale
de jurnalism politic, a atitudinilor sale nationaliste. Continua prin prezentarea sa in scoli in mod voit
deformat.
Dar, cel mai mult continua prin lipsa noastra de cinstire a marelui roman Mihai Eminescu, prin lipsa
de informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul romanesc.
de Diana Stefan

Mihai Eminescu
Nu exista un stat in Europa orientala, nu exista o tara de la Adriatica pana la Marea Neagra care sa
nu cuprinda bucati din nationalitatea noastra. Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din
Bosnia si Hertegovina, gasim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice in Muntii Albaniei, in
Macedonia si Tesalia, in Pind ca in Balcani, in Serbia, in Bulgaria, in Grecia pana dincolo de Nistru,
pana aproape de Odesa si de Kiev.(Mihai Eminescu)
15 ianuarie reprezinta o sarbatoare a Neamului romanesc de pretutindeni, Mihai Eminescu marcand
in istoria romanilor cel mai important moment de afirmare a identitatii nationale, culturale si
spirituale.Ne dorim cu totii sa ramanem demni de mostenirea spirituala lasata de Poet intru unitatea
natiunii.
Publicistica
(Cateva consideratii)
Orice apropiere de Eminescu implica reverenta ordinarului in fata exceptiei. Pastrarea distantei
stabilita de respect si veneratie s-ar putea sa fie cheia traducerii textului eminescian care, poetic sau
nu , chestioneaza capacitatea noastra de intelegere si, de ce n-am recunoaste-o , ne tine-n frau, ne
hartuieste cu intrebari subtile, ne infasoara intr-un web de cai nestiute si bineinteles ne domina.
E un tur de forta. A sta in fata textului eminescian cu intentii analitice implica oarecare indrasneala,
relativa la mine de vreme ce ocolesc poezia si ma avant in zona ceva mai terestra a pubicisticii.
Fateta surprinzatoare ? Zice Murarasu In volumul M.Eminescu Scrieri Politice: Istoricii literari si
esteticienii vor stabili intr-o buna zi cat de unitara a fost existenta materiala si sufleteasca a poetului,
cata prezenta artistica si ideologica este in articolul sau de ziar ca si in poema cea mai hieratica..
Exista deci interferare fireasca intre pasirea terestra si zborurile astrale , subtilitatea geniului dizolva
eventualele bariere si ne ofera imaginea complexa a unui univers pe care poate ni-l imaginam, ni-l
dorim dar ramanem in afara lui.
Ca publicist, Eminescu este un subiect controversat. Pentru unii ..asa cum poezia romana ar fi aratat
altfel azi daca n-ar fi existat Eminescu, tot astfel si publicistica romaneasca- marcata esential de
stralucirea si de forta exploziva a verbului sau gazetaresc (Al. Oprea-Eminescu-Opere vol.IX) ,
pentru altii: Eminescu a fost inainte de toate lterat si nu articolele politice, cu caracterul lor efemer,
au facut si fac glorie lui Eminescu, posteritatea nici nu va voi sa le cunoasca( Ziarul Viitorul22
iunie 1914)
Polarizare interpretativa care desminte orice idee de bloc de granit cum zice Goga, nu ca
impenetrabil ci ca structura unitara in care varietatea de idei ar impieta perfectiunea eminesciana,
complexitate de gandire in care trairea directa se sau ne se metamorfozeaza in profunzime, sta in fata
noastra cu forme si fond, superficiala si adanca si ca de obicei ne da probleme.
Fie ca scrie la Albina, la Familia, la Convorbiri literare sau Timpul Eminescu survoleaza lumea
romaneasca a epocii cu virulenta observatorului inrait dar si cu sensibilitatea ganditorului provocat
de intamplari si de ecouri istorice pe care le iubeste dar le diseca si mai ales le interpreteaza cu
autoritate uneori profetica.
Cam intre 1870 si 1883 Eminescu cerceteazaspiritul secolului in care framantari majore implica
natiunea noastra in formare pentru care lupta de afirmare spirituala de desfasoara in atmosfera
beligeranta de eliberare a popoarelor din rasaritul Europei, analizeaza realitatea imediata in lumina
ecoului istoric pe care-l admira dar profeseaza superioritatea viitorului care nu trebuie sa fieo simpla
continuare ci rectificarea trecutului {Notita asupra proiectatei intruniri la mormantul lui Stefan cel
Mare).

Filozofia lui asupra istoriei cere deplina acceptare a ideii de NATIUNE si PROGRES, excluderea
uneia dauneaza celeilalte. In Studii asupra situatiei(Timpuil) este subliniata ideea ca acele sisteme
politice care nu suntconforme cu sentimentele si aspiratiunile tarii nu sunt decatproductul unei
imaginatii fecunde Progresul ramane astfel in afara preocuparilor reale si evolutia istorica
stagneaza. Adevaratul progres este olegatura naturala intre trecut si viitor, se inspira din
traditiunile trecutului, inlaturand inovatiunile improvizate si aventurile hazardoase(Curierul din Iasi)
Atitudinea conservatoare il implica in interpretarea prezentului ca o necesitate istorica minora, o
treapta numai care sa asigure conectia dintre trecutulMARE si viitorul cel putin pe masura
acestuia.
Este intr-un fel explicabila aceasta atitudine xenofobica , prezentul romanesc al anilor 70-80 fiind
acela al stradaniei de afirmare in contextul dominatiei straine, fie ea turceasca, in Principate sau
austriaca in Transilvania si Bucovina.
Necesitatea afirmarii romanismului este consideranta majora a publicisticii economico-politice a
poetului. Nu la stat se gandea Eminescu zice Murarasu ci la natiune. Afirmatie oarecum
superficiala ca formulare dar in esenta la subiect, pentru ca existenta si evolutia statului este
conditionata de afirmarea si consolidarea natiunii, configuratia nationala ca unitate de limba, teritoriu
si cultura justificand in ultima instanta necesitatea statului.
A fost, nu, gresesc, este Eminescu nationalist? Sigur ca este!
Chiar daca recapitularea operei eminesciene s-a desfasurat in climatul absurd al secolului trecut
( greu de crezut ca a trecut!), ,indiferent de seismografica interpretare a ceea ce ESTE Eminescu
produsa de comentatorii lui, de critici mai mult sau mai putin remarcabili ( la Hasdeu, la Xenopol, la
Ibraileanu, la Lovinescu,la Calinescu ,Murarasu, Al Oprea si ,sigur Maiorescu si altii) stim ca el
este un nationalist pentru ca dincolo de ideatica romantico-filozofica a poeziei sale apare
personalitatea tumultoasa a omului framantat de problemele realului.
Articolele de la Timpul par a fi cele mai virulente cu privire la interpretarea momentului 77 si
urmarile lui, batalia de afirmare a romanismului adresandu-se strainismului cu virulenta respingerii
totale uneori. Cosmopolitismul politic si cultural ii repugna , este osimulatiune. Poate ca ar exista
cosmopolitism daca el ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are intr-adevar dorinta de a
lucra pentru societate nu poate lucra pentru o omenire care nu exista decat in partile ei concrete-in
nationalitati(Ubi patria, ibi bene)
Turcia, Rusia , Austro-Ungaria, Occidentul european sunt elementele de referinta cu care poetul
survoleaza atmosfera politica a vremii, locul romanilor intr-un conglomerat de forte ,care actioneaza
facand abstractie de necesitatile unui popor tolerant:ni se pare ca nici un neam de pe fata
pamantului nu are mai mult drept sa ceara respectarea sa dacat tocmai romanul pentru ca nimene nu
este mai tolerant decat dansul(Se vorbeste ca in Consiliul)
Dincolo de atitudinea adversa fata de orice element strain, fie ungur, rus, polonez, turc, evreu,
austriac, neamt se configureaza in articolele poetului formidabila siguranta a prezentei romanului in
istorie, in lume si implicit in viitorul care il preocupa mai presus de orice : Daci sau romani, romani
sau daci: e indiferent, suntem romani si punctum.
Problematica istorico-politica a vremii este latura majora a jurnalisticii poetului, nu si singura, notele
informative, epistolele memorative, stirile senzationale sunt obligatiile profesionale pe care poetul le
accepta ca trebuie.
Cronici teatrale, consideratiuni asupra literaturii vremii, probleme pedagogice,informatii mai mult
sau mai putin interesante pentru noi ca evenimente dar sigur retinandu-ne atentia pentru ca au fost
scrise de mana lui Eminescu formeaza o opera imensa si zic eu ciudat apendice a unuia dintre cei mai
mari poeti pe care i-a dat lumea.
Tea Nicolescu,Tor.Ian.2002

NENEA IANCU
Nu exista decat un nenea Iancu pe lumea asta!
Si ce? Crezi ca am intentia sa vorbesc despre acltul?
Nu. Dar ma gandeam.
Nu te mai gandi!
Atunci de ce nenea Iancu?
Asa. Stii cum e ! Cea mai mare problema a lui Proust a fost sa urmeze cursul memoriei, Amazonul
e un fleac, flux si reflux, o joaca, salturile, subtilitatile si mai ales surprizele memoriei sunt ..ca sa
zic asa surprinzatoare.
Te joci cu cuvintele. Ce-are-a-face memoria cu nenea Iancu
Habar n-am. Despre ce vorbeam? De fapt n-are nici o importanata, nenea Iancu mi-a rasarit in
minte ca o chemare ciudata a timpului, cred, poate o subconstienta asociere cu Ianuarie si, apropos,
se scrie dupa noua ortografie cu I mare sau mic, Ianuarie, vreau sa zic? Divaghez ca de obicei. Ce
spuneam? A, da! Ianuarie zic, e ziua lui , pe 29, cu doi ani mai tarziu ca Eminescu cu care am invatat,
a fost prieten etc. etc. etc. Nu tocmai!
Ii leaga totusi epoca de la Junimea
Sigur. Ii leaga multe, dincolo de realul sau irealul prieteniei personale. Ii putem aseza chiar fata-n
fata, daca ma gandesc bine, chiar daca semnul egal ar fi un pic fortat, nu?
Nimic nu sta langa Eminescu, vrei sa zici?
Tu nu? Citeam undeva, nu-mi mai aduc aminte unde, poate la Lovinescu despre contrastanta
structura a celor doi : Eminescu , romantic al trecutului si vizionar al viitorului, Caragiale, virulent
observator al propriului mediu de origine si formatie, parca-mi aduc aminte!
Si?
Si nimic. Imi place uneori sa recapitulez, ma cufund ca intr-o mare
Ce faci cu visarile dulci si senine la Caragiale?
Nu pot sa fac nimic cu ele. Dar nici nu-mi trebuie totdeauna.
Mita a ajuns la Titu! ?
Exact!
Caldura teribila , monser!
Si toate celelalte. Mi-ar place tousi sa recitesc proza lui dramatica , In vreme de razboi mai ales,
poate si Kir Ianulea si Calul dracului . De fapt elementele de absurd care l-au format pe Ionescu
nu sunt numai in Momente si Schite, nu?
Probabil. El e totusi nenea Iancu si atunci, Mitica si Lefter si Rica si nenea Dumitrache si Mita si
conu Leonida mi-ar fi mai aproape.
Tie.

Maria Cecilia Nicu