Matematica – un tip specific de cunoaştere

de Florin Caragiu

Interesându-se de filosofia matematicii, studiul nostru îşi

propune să se refere la tipul cu totul specific de
cunoaştere pe care îl reprezintă matematica (prin cel
puţin o parte a ei), disciplină care nu poate fi înglobată în
totalitatea ei gândirii ştiinţifice. Opoziţiile care se fac
sunt de obicei între cunoaşterea mitică, comună, artistică,
ştiinţifică şi filosofică. În prezent, nu numai că fizicienii
folosesc modelul matematic în locul celui mecanic,
dominant în secolul al XIX-lea, dar, mai mult decât atât,
se poate vorbi despre o dominaţie a metodei matematice printr-o fascinaţie pe care
o exercită asupra oricărei inteligenţe. Einstein rămâne cel mai bun exemplu de
folosire a matematicii ca model, cu referire la folosirea aparatului matematic
denumit calcul tensorial, în cadrul teoriei relativităţii generalizate. S-a afirmat că
matematica este oglindirea gândirii; obiectul propriu-zis al gândirii matematice îl
constituie produse ale gândirii, creaţii autonome ale spiritului. Constatarea că
metodele matematice se dovedesc utile în studierea fenomenelor fizice şi de
asemenea observaţia că există un progres în acest sens al teoriilor fac plauzibilă, pe
cât de discutabilă, idea unei naturi cvasimatematice a realităţii. De notorietate sunt
cazurile când formule matematice menite iniţial să uşureze calculul au condus, în
procesul căutărilor, la concluzii verificate ulterior pe cale experimentală. Este de
consemnat şi de comentat o opinie venită din partea unor filosofi logicieni, că deşi
s-a încercat să se prezinte ştiinţa actuală ca având nevoie de o epistemologie nouă,
totuşi epoca noastră este, încă, una carteziană. Ea nu respinge de fapt ideile clare şi
distincte, cum ar părea că o face (a se vedea Louis de Broglie), ci lărgeşte cadrul,
admiţând în corpul ştiinţei şi idei numai pentru „compatibilitatea lor” cu cele deja
admise în construcţia unei ştiinţe determinate. Prin aceasta, însă, raţionalismul
lucidităţii carteziene nu este afectat în esenţa lui, ci dimpotrivă amplificat (Anton
Dimitriu). S-a spus că matematica prezintă o imagine ideală a unor fenomene
ascunse. Este ca o hartă ideală pentru o ţară încă neidentificată cu precizie, sau
care, poate, nici nu există în realitate. Omul rescrie lumea din el însuşi, prin
procedee matematice. „La sfârşit, scria Jacques Maritain, gândirea umană va
apărea ca un fel de demiurg, care fabrică lumea cognoscibilă cu conceptele sale, şi
nu realitatea va cere ştiinţei să fie adevărată, ci ştiinţa va cere realităţii de a fi
ştiinţifică”.

Principiul matematic tinde azi să devină şi un criteriu al calităţii de a fi actual şi

eventual acceptat care i se pretinde unui sistem metafizic. „Metaphysical systems
do contain sufficiently general primitive, intuitive concepts and principles so as to
suggest and even generate, mathematical (and also scientific) concepts and
principles; and conversely” (Joel Friedman). Gândul acesta ne duce la o frază a lui
E. T. Bell: „Teologii medievali erau matematicieni frustraţi”. Acest prestigiu cvasi-
universal al matematicii are o legătură cu constatarea că matematica este, mai mult
decât o ştiinţă, este „partea exactă a gândirii noastre” (Brouwer). Brouwer a
afirmat că la originea acestei gândiri se află sentimentul timpului, adică
„desfacerea unui moment trăit în două părţi distincte, dintre care una lasă loc
celeilalte, dar este reţinută de memorie”. Acest motor al binarităţii este, s-a spus,
impulsul psihologic fundamental al activităţii matematice. În acest context,
comentatorii au ajuns să şi explice o anumită repulsie faţă de matematici, ce-ar fi
de fapt repulsie faţă de desfacerea momentului trăit şi o reacţie a umanităţii omului
faţă de un mecanism proliferativ al ordinii, o ordine însă neconstruită axiologic.
Deşi astăzi depăşită, concepţia logicistă asupra matematicii considera nu cu totul
neîntemeiat matematica drept o extensie a logicii. Examenul logic constă în
cuprinderea posibilului formal, acela care este pus în evidenţă prin separarea
mentală a structurilor de înţelesurile purtate. S-a spus că în matematică lucrul cel
mai important nu îl constituie definiţiile sau demonstraţiile, ci apariţia problemelor,
şi că problemele apar atât din bucuria jocului gândirii, cât şi din meditaţiile asupra
limitelor gândirii noastre. Matematica s-a înnoit când a introdus în raţionalul ei
iraţionalul, cum se vede în aporiile continuumului şi ale infinitului (Constantin
Noica). Dar caracteristic pentru entităţile matematice nu este atât abstracţia cât
exactitatea. De aici, rezultă senzaţia pregnantă a matematicii ca joc superior al
minţii. Într-o anumită privinţă, lumea obiectelor matematice este mai bogată decât
lumea reală. Pentru mulţi, matematica apare ca o ştiinţă a sistemelor formale.
Rucker (Infinity and the Mind) vede sensul ultim al matematicilor în intenţia lor de
a integra infinitul. „Este posibil să se considere istoria fundamentelor matematicii
ca o extindere progresivă a universului matematic pentru a include din ce în ce mai
multe infinităţi”. Cantor introduce noţiunea de transfinit sau suprafinit, care poate
fi determinat, ca şi finitul, prin anumite numere. El vede această imagine
matematică în corespondenţă cu structura intelectului uman care „are o
predispoziţie nemărginită pentru formarea etajată de clase întregi de numere, care
se află faţă de modurile infinite într-o anumită relaţie şi ale căror puteri sunt de o
tărie crescătoare”. Cunoscutul filosof român Constantin Noica a făcut observaţia
că, deşi gândesc paradoxal, matematicile fac astfel spre a simplifica şi opera, nu
spre a pune în lumină complexul. Ele spun: mulţime de un element. Au adus
perspectiva pluralului („altceva decât diversul”), care e omogen şi le îngăduie
suprimarea calitativului”.

Ideea de valoare tulbură ordinea matematică a lucrurilor. Formularea matematică,

în această concepţie, guvernează cu principiul metodologic al cantitativizării, mai
ales în situaţia în care se tinde spre extrapolarea limbajului matematic asupra
marilor domenii spirituale. S-a spus că gândirea matematică este, din punct de
vedere psihologic, un tip de gândire exactă în care îndoiala şi tragicul nu-şi află
loc, în măsura în care aici se pun în mişcare principii şi limbaje convenţionale, nu
adâncimi ale fiinţei.

Şi totuşi matematica este chemată să pună întrebări filosofiei. Aceasta din urmă
este chemată să judece asupra statutului entităţilor matematice sau asupra
diverselor probleme interne ale matematicii care incită gândirea în ansamblul ei,
cum ar fi: relaţia dintre finit şi infinit, dintre local şi global, etc. Economicitatea,
ingeniozitatea, insolitul unor demonstraţii matematice, s-a spus, pot fi considerate
prin analogie cu o operă de artă, mai ales când sunt produsul colaborării spiritului
matematic cu spiritul logic. Matematica dă naştere unor lumi închise, cu regului
imanente, prestabilite, suficiente în sine. S-a afirmat că interacţiunea dintre
invenţie şi descoperire explică de ce matematica n-are nevoie de stimuli din
exterior, pentru că ea inventează entităţi, apoi le descoperă proprietăţile, relaţiile
lor cu alte entităţi preexistente, iar aceste descoperiri îi sugerează inventarea unor
entităţi noi ş.a.m.d. Sunt generate lumi posibile.

Aşa cum le-a caracterizat Lucács György, obiectele matematice sunt, în analogie
cu cele poetice, entităţi fiinţând în sine şi în acelaşi timp „existând numai pentru
om”. Însă, cum s-a remarcat „existenţa pentru om” a conceptelor matematice nu e
atât de evidentă precum aceea a obiectelor estetice. Totuşi, persistă şi în prezent o
credinţă în aprioritatea, în perenitatea conceptelor matematice, în fiinţarea lor
independent de subiectivitatea umană.

Definiţia doctrinei matematice dată de vestitul Program de la Erlangen l-a inspirat

pe matematicianul şi poetul Dan Barbilian să schiţeze „un interval al principiilor
spirituale constructive, unde poezia se uneşte cu matematica”. Concepută de
matematicianul Felix Klein, geometria ca teorie a invarianţilor unui anumit grup de
transformări este o fundamentare grupală care pune în lumină o proprietate latentă
a doctrinelor matematice: închiderea lor. Faptul nu înseamnă limitarea numerică a
teoremelor, ci doar că nici o teoremă nu poate ieşi niciodată dintr-un cadru dat,
previzibil. Metoda erlangiană permite, după matematicianul roman, stabilirea unor
analogii între domenii ale spiritului vorbind limbaje total diferite, prin apartenenţa
lor la aceeaşi structură abstractă a invariantului de profunzime. Astfel, specializării
strâmte ori tehnicităţii opace i se substituie un pluralism luminat. Au existat diverse
luări de poziţie despre influenţa teologiei creştine, a Ortodoxiei în poezia lui Dan
Barbilian (Ion Barbu). Marin Mincu, de pildă, în teza sa de doctorat, a arătat că
parte din poemele ciclului „Joc secund” au un lirism ascuns „deductibil prin
descrifrarea gnomicului biblic conţinut”, cu invocarea elementelor de ritual creştin.
Poezia antimimetică a lui Barbu are ca denotat semnificaţia simbolică, o axiomă
fundamentală exprimată printr-o formă eliptică, asemănătoare „frumuseţii canonice
a enunţului matematic”, după cum declară autorul ei. Această „celebritate sumară”,
această „artă mai general concepută” este, cum arăta criticul Mincu, aparent
paradoxal „deschisă prin univocitate”. „Emoţia e mai profundă şi mai agravată
parcă de densitatea pe care i-o conferă o formă avară” (Ion Barbu). În amplul
studiu al lui Mandics György, dedicat poeziei lui Barbu, se recunoaşte că
elementele universului creştin, „momentele lui binecunoscute le-a folosit, în
schimb, din plin la forjarea unor sensuri surprinzătoare, la scurtări de drumuri cu
speranţa univocităţii codului biblic, element necesar pentru a elimina schelăria
construcţiei ideatice, pentru a scădea redundanţa exprimării”. Tendinţa către o
unitate ce închide în sine o maximă deschidere semnificativă Barbu a descris-o ca
pe o ridicare în înaltul unui „univers de curăţii şi semne”. Paradoxului „finitului
mai mare decât infinitul”, al deschiderii în închidere, descrie starea de a fi sub
ochiul lui Dumnezeu. Aici totul converge diferenţiindu-se şi grupându-se liber în
unităţi, în „grupuri”. În această calitate a sa, grupul devine ca o axă a consistenţei
şi categoricităţii unui sistem de meditaţie poetică. Această viziune i-a fost evocată
lui Barbu de modalitatea în care matematicianul Hilbert şi-a edificat sistemul de
axiome consistent (liber de contradicţii) şi de asemenea caracterizat prin
categoricitate (sau completitudine). Aceste trăsături sunt proprii prin excelenţă
unui univers de completitudine metafizică. Sunt comentatori (d. ex. Mandics
György) ce au remarcat că sentimentul de bucurie cognitivă dobândeşte în
confesiunile lui Ion Barbu o tonalitate cunoscută din operele lui Dionisie
Areopagitul, o coloratură înrudită cu trăirea mistică. Nu vorbeşte despre cunoaştere
pur şi simplu, ci despre cunoaştere mântuitoare: „să alegi între graţie şi Graţie,
între încântare şi Mântuire, iată canonul întrebării”.

Noul spirit în care e condusă speculaţia axiomatică fixează cercetătorului un punct

înalt de comandă, din care diferenţele accidentale între lucrurile matematice se
şterg, pentru a nu rămâne decât unele aspecte foarte generale, aspectele
funcţionale. „Disciplinele matematice, în coordonarea lor axiomatică, îmbracă
frumuseţe platoniciană. Graniţele lor sunt mutate mai departe, în anume cercuri ale
ideilor, şi cea mai de seamă ispravă axiomatică revine tocmai la a trage punţi între
aceste regiuni înalte, aparent incomunicabile (Dan Barbilian). Viziunea poetică a
lui Dan Barbilian decurge din conceperea matematicii drept axiomatică în spiritul
Programului de la Erlangen. Însuşi fondul Programului de la Erlangen constă
tocmai în a face ordine în tabloul lumii format din imagini izolate, în a include în
familii izomorfe concepţiile identice în esenţă. „Este locul oricărei frumuseţi
inteligibile: înţelegerea pură, onoarea geometriilor”. Aşezată sub metafora unui
ideal transcendent, geometria încifrează un mesaj fundamental, menit să formuleze
în sens hilbertian „obiectul” sau, cu cuvintele lui Dan Barbilian, „existenţele
substanţial indefinite”. Indefinite ca şi punctul, dreapta, planul sunt şi omul,
existenţa, cunoaşterea... Conţinutul acestor „cupole” poate fi doar parafrazat, dar
nu şi epuizat, deoarece ele sunt „punctele critice ale unei naturi” sau sunt
„existenţele ideale” (Dan Barbilian). „Teoremele de închidere ne invită să
reflectăm îndelung asupra caracterului fascinator, religios aproape, al anumitor
adevăruri matematice” (Dan Barbilian). Poezia trebuie să păstreze invariaţie faţă de
anumite grupuri de transformări verbale. Invariantul, permanenţa, e „subtila
disociere intelectuală”. În cursul universitar de axiomatică ţinut de Dan Barbilian,
acesta distinge între axiomatica ca ştiinţă şi axiomatica ca metodă. Metoda
axiomatică este un stil opus stilului algoritmic. În prima, instrumentul de cercetare
sau de exprimare este dialectica, adică jocul logic al noţiunilor, a doua are ca
metodă de lucru calculul. Despre axiomatică se arată că ea este apropiată de critica
literară, prin preocuparea de a constitui sinteze valabile între unităţi compozite
puse la îndemână de o activitate anterioară. Astfel, axiomatica gândeşte prin
doctrine, nu prin teoreme, este ca o matematică la puterea a doua. Transpus în
poezie, acestui sistem cvasiaxiomatic îi este specific faptul că obiectele şi
conexiunile din cuprinsul lui nu sunt formalizate, ci conceptuale, în descrierea lor
putând fi folosit limbajul natural. Geometria poate fi gândită ca poezie atunci când
se autocontemplă şi când devine meditaţie asupra gândirii înseşi. În acest moment,
este depăşit principiul logicii discursive, care este în esenţă: un obiect nu poate fi
numit decât cu un singur nume. Filosoful român Camil Petrescu a vorbit de
apogeticul logic acolo unde avem realizarea maximă a acestui principiu, şi anume
în aritmetică. Numărul „trei” nu are în nici o limbă două nume. Matematica
modernă a ajuns chiar la unicitatea numelui internaţional, la simbolul cifră. Acesta
revine la o teoremă fundamentală: apogeticul logic corespunde cu apogeticul
determinării, univocitatea numirii ca maximă determinare. Dar, atenţionează
filosoful citat, determinarea maximă pe o dimensiune nu e la fel pe toate
dimensiunile. Ce câştigă anume pe o dimensiune pierde pe alta.

Fizicianul englez G. Thomson, referindu-se la consecinţele indeterminării în fizică,

afirma despre această limitare fundamentală a cunoştinţelor noastre că este o
noutate. Noutatea nu constă în faptul că experienţele sunt imprecise (de când lumea
au fost aşa), ci din faptul că pentru prima oară se vorbeşte despre ceva ce nu poate
fi cunoscut, că există o limită a cunoaşterii experimentale în sine. Referindu-se la
veacul din care tocmai am ieşit, filosoful Constantin Noica nota, citându-l pe
Wittgenstein: „Veacul nu are decât câteva mari rezultate negative: matematica nu
poate fi redusă la logică (Gödel), deci nu e perfect raţională; fiinţa nu poate fi
rostită (Heidegger), deci filosofia discursivă trebuie să tacă asupra ei; societatea şi
istoria nu pot fi controlate (eşecul socialismului!)”.

9 Martie 2010
Blogul lui Florin Caragiu