Sunteți pe pagina 1din 16

Fig. 7-18 Radiografie latero-laterală a vertebrelor cervicale caudale la cal.

1. Procesul articular caudal al vertebrei C5


2. Procesul articular cranial al vertebrei C6
3. Canalul vertebral C6
4. Gaura intervertebrală dintre C6 şi C7
5. Lamina arcului vertebral C7
6. Procesul spinos al vertebrei T1
7. Fosa articulară caudală a vertebrei C6
8. Tuberculul supraglenoid al spetei
9. Spaţiul (discul) intervertebral dintre C6 şi C7
10. Articulaţia umărului
11. Traheea
12. Tuberculul mijlociu(intermediar) al humerusului
13. Procesele transverse ale vertebrei C6
14. Gaura intervertebrală dintre C5 şi C6
15. Spaţiul (discul) intervertebral dintre C5 şi C6

Fig. 7-19 Radiografie latero-laterală a regiunii grebănului la cal


1. Procesul spinos al vertebrei T2
2. Funiculul nucal
3. Procesul spinos al vertebrei T3
4. Localizarea aproximativă a bursei supraspinoase (bursa cuculară)
5. Procesul spinos al vertebrei T4
6. Procesul spinos al vertebrei T5
7. Procesul spinos al vertebrei T6

1
Cavităţile craniene şi nazale la canide şi feline

1. Anatomie

Craniul înglobează creierul şi adăposteşte organele de simţ ale auzului, echilibrului,


văzului, mirosului şi ale gustului. Acesta este de asemenea şi baza de ataşare a dinţilor, limbii,
laringelui şi a unor muşchi.
Varietatea formelor de craniu este foarte pronunţată, în special la rasele canine. Pentru
aceasta se folosesc trei termeni care descriu diferitele forme. Rasele Dolicocefalice, cum sunt
Collie şi Barzoi, au capul lung şi îngust cu o amplă cavitate nazală, extinsă rostro-caudal. Rasele
Mezocefalice, cum sunt Ciobănescul German şi Beagle, au capul proporţionat (fig. 8-1). Rasele
Brahicefalice, cum sunt Boston terrier şi Pekinez, au capul scurt şi lat. Pisicile au craniul mult
mai uniform. Şi totuşi, Siameza tinde să aibă un cap mai lung decât rasele Himalayană şi Persană.

Craniul şi structurile asociate acestuia


Craniul propriu-zis cuprinde oasele cutiei craniene, între care şi osul occipital, care
reprezintă baza craniului. Creasta occipitală reprezintă extremitatea dorso-caudală a craniului
(fig. 8-1), iar condilii occipitali se găsesc ventro-caudal, după cum se observă şi pe radiografiile
laterale. Gaura mare a occipitalului, centrată de cei doi condili, reprezintă un orificiu de trecere al
măduvei spinării.

Cavităţile nazale şi sinusurile paranazale


Cavitatea nazală se extinde caudal, de la nivelul nărilor până la nivelul lamelor ciuruite
ale etmoidului şi nazofarinx. Lama ciuruită a etmoidului reprezintă o sită de separare între bulbii
olfactivi şi cavitatea nazală. Cavitatea nazală este divizată în două de către septul nazal şi este
umplută de corneţi subţiri răsuciţi. Caudal, septul nazal este osos şi se sudează cu lama ciuruită;
devine cartilaginos pe măsură ce avansează în sens rostral. Vomerul este un os impar şi reprezintă
porţiunea osoasă caudo-ventrală a septului nazal; se poate vedea pe radiografie. Porţiunea
cartilaginoasă a septului nazal nu se poate surprinde radiografic, dar se poate distinge pe
imaginile de TC şi RMN. Atât câinii cât şi pisicile au sinusuri frontale (fig. 8-1), recese maxilare
laterale şi sinusuri sfenoidale mici. Acestea sunt denumite după oasele în care sunt localizate.

Bula timpanică şi articulaţia temporo-mandibulară


Bula timpanică (fig. 8-1) constituie porţiunea ventrală a osului temporal. Aceste cavităţi
pline cu aer, ale urechii mijlocii, comunică cu nazofaringele prin tuba auditivă. Osul temporal
este format din porţiunile pietroasă, timpanică şi scvamoasă, care sunt sudate la adult. Porţiunea
pietroasă este plasată medial şi dorsal de bula timpanică şi este formată din ţesut osos dens la
animalele adulte. Porţiunea scvamoasă a temporalului se întinde rostral şi lateral, pentru a
participa la formarea arcadei zigomatice.
Articulaţia temporo-mandibulară este o articulaţie condilară. Porţiunea temporală este
reprezentată de procesul zigomatic al temporalului (porţiunea scvamoasă), care formează fosa
mandibulară şi procesul retroarticular. Procesul retroarticular reprezintă extensia caudo-ventrală a
porţiunii scvamoase a osului temporal. Porţiunea mandibulară a articulaţiei este reprezentată de
procesul condilian, care se articulează cu fosa mandibulară.

Dinţii
Dinţii sunt ancoraţi în alveolele mandibulare şi maxilare. Formulele dentare la câine şi
pisică sunt redate în tabelul 8-1. Dintele este format din rădăcină (încastrată în os) şi coroană
(aflată în cavitatea orală); porţiunea osoasă interdentară este denumită creastă alveolară. Dentina,

2
smalţul şi lamina dura sunt radioopace. Cavitatea pulpară şi ţesutul periodontal sunt mai
radiotransparente (fig. 8-2). Dimensiunea cavităţii pulpare se modifică odată cu vârsta, devenind
mai mică în timp.

Fig. 8-1 Radiografie laterală cap la un Ciobănesc German, o rasă mezocefalică. Observaţi
creasta occipitală (vârful mic de săgeată), sinusurile frontale suprapuse (asterix) şi bula timpanică
(vârful mare de săgeată).

Tabel 8-1 Formulele dentare la câine şi pisică


Formula dentare la pisică
Dinţi caduci:
2 x (I 3/3, C 1/1, P 3/2)=26

Dinţi permanenţi:
2 x (I 3/3, C 1/1, P 3/2, M 1/1)=30

Formula dentară la câine


Dinţi caduci:
2 x (I 3/3, C 1/1, P 3/3)=28

Dinţi permanenţi:
2 x (I 3/3, C 1/1, P 4/4, M 2/3)=42

Fig. 8-2 A. Radiografie laterală mandibulă, la un câine adult. Observaţi lamina dura bine
dezvoltată (săgeţile); cea care delimitează alveola.
B. Radiografie laterală mandibulă, la un câine de 4 luni. Observaţi orificiul apical al
dintelui deschis, cavitatea pulpară mare şi localizarea premolarilor permanenţi ventral de caducii
care îi precedă.

Imagistica secţională
Tehnicile de imagistică secţională a organismului, tomografia computerizată (TC) şi
rezonanţa magnetică nucleară (RMN) sunt din ce în ce mai utilizate pentru vizualizarea
imagistică a capului. CT-ul şi RMN-ul redau imagini fără suprapunerea ţesuturilor şi cu o
evidenţiere mai bună a ţesuturilor moi, comparativ cu radiografia obişnuită (fig. 8-3).

Fig. 8-3 TC transversală la nivelul creierului şi a sinusului frontal caudal la un mascul de


Rottweiler de 5 ani cu un osteosarcom al osului frontal. Săgeţile albe delimitează ţesutul moale
tumoral, care determină necroza osului frontal drept şi compresia creierului. Vârful alb de săgeată
indică ramura normală dreaptă a mandibulei.

2. Anomalii congenitale

Hidrocefalia
Hidrocefalia reprezintă o acumulare excesivă de lichid cefalorahidian în sistemul
ventricular al creierului. Hidrocefalia congenitală poate apărea ca urmare a unor anomalii
structurale care fie împiedică drenarea lichidului cefalorahidian, fie împiedică absorbţia acestuia.
Rasele de câini predispuse la hidrocefalie congenitală sunt: Maltez, Yorkshire terrier, Buldog
Englez, Chihuahua, Lhasa Apso, Pug Chinezesc, Pudel, Pomeranian, Pekinez, Cairn terrier şi
Boston terrier. Hidrocefalia este mai rar întâlnită la pisici.
Semnele radiografice ale hidrocefaliei includ creşterea în volum a cutiei craniene şi
subţierea ţesutului osos cranian, persistenţa fontanelelor(cartilajele interparietale) şi un aspect

3
omogen al creierului, ca rezultat al pierderii imprimării normale a circumvoluţiunilor (fig. 8-4).
Radiografia obişnuită este insensibilă la detecţia hidrocefaliei. În trecut, hidrocefalia era
diagnosticată prin ventriculografie, dar această procedură invazivă a fost înlocuită de TC şi RMN.
În cazul persistenţei fontanelelor se poate recurge şi la ultrasonografie, pentru a aprecia
dimensiunea ventriculilor şi chiar pentru cuantificarea aspectului şi dimensiunii normale la câine.
Avantajul utilizării CT-ului şi a RMN-ului pentru evaluarea dimensiunilor ventriculare este acela
că ne oferă posibilitatea să evaluăm întregul creier pentru a depista cauzele hidrocefaliei (fig. 8-
5). Asimetria ventriculară este deseori normală la câine, iar corelarea dintre dimensiunea
ventriculilor şi semnele clinice este slabă.

Fig. 8-4 Radiografie laterală la un mascul de Chihuahua în vârstă de 1 an, cu hidrocefalie


severă. Observaţi aspectul omogen al craniului, ca rezultat al pierderii imprimării normale a
circumvoluţiunilor.

Fig. 8-5 RMN transversal (A) şi sagital (B) la nivelul creierului, la un câine cu o
formaţiune de dimensiuni mici în ventriculul III (săgeţile). Această formaţiune împiedică
drenarea lichidului cefalorahidian şi hidrocefalie obstructivă secundară. Ventriculii laterali (cu
negru pe RMN) sunt măriţi, cel stâng fiind mai mare decât cel drept.

Displazia occipitalului
Displazia occipitalului reprezintă extinderea dorsală a găurii mari a occipitalului , ca
rezultat al anomaliilor de dezvoltare ale osului occipital; a fost asociată cu semnele clinice ale
unei boli nervoase şi este identificată de obicei la rasele mici. Dimensiunea şi forma găurii mari
pot fi apreciate prin radiografia oblică dorso-rostrală-ventro-caudală a capului. Pacientul
anesteziat este aşezat în decubit dorsal cu gâtul flexat, astfel încât botul să fie orientat spre stern.
Fasciculul de raze X central este poziţionat între ochi, astfel încât să iasă prin gaura mare a
occipitalului. Fasciculul este reglat la 25-40º faţă de axul vertical, în funcţie de forma craniului.
Figura 8-6 redă atât aspectul normal cât şi pe cel anormal al găurii mari. Caracteristicile găurii
mari pot fi evaluate mai precis prin TC decât prin radiografia obişnuită (fig. 8-7). Uneori,
displazia occipitalului poate să nu determine semne neurologice, iar alteori s-a sugerat a fi o
variaţie morfologică la rasele de câini brahicefalice.

Fig. 8-6 Radiografie oblică dorso-rostrală-ventro-caudală cap, la trei câini din rase mici.
Observaţi prezenţa găurii mari; săgeţile indică extinderea dorsală. A. Gaură mare normală, B.
Displazie occipitală medie, C. Displazie occipitală severă.

Fig. 8-7 Vedere caudală a unei imagini tridimensionale obţinută prin TC transversală a
craniului. Gaura mare ar trebui să aibă aproximativ aceeaşi dimensiune cu cea a canalului
vertebrei C1. Observaţi extinderea găurii mari dorsal de C1 (săgeata neagră) şi extinderea unei
crăpături verticale chiar mai departe în sens dorsal (săgeata albă). Două zone displazice extinse
sunt de asemenea vizibile în osul occipital, bilateral de gaura mare.

Malformaţia osului occipital şi siringomielia (malformaţia Chiari I)


Malformaţia osului occipital reprezintă coborârea şi strâmtorarea fosei caudale, ceea ce
împiedică drenarea lichidului cefalorahidian, hidrocefalie şi siringomielie (malformaţia Chiari I)
secundară. Această anomalie ereditară este întâlnită la Cavalier King Charles Spaniel, dar şi la
alte rase brahicefalice. Drenarea lichidului cefalorahidian este împiedicată de către malformaţie,
iar cerebelul poate hernia în gaura mare, însoţit de devierea dorsală a trunchiului cerebral.
Semnele clinice variază ca intensitate şi apar de obicei la câinii cu vârste cuprinse între 6 luni şi 2
ani; totuşi semnele neurologice pot apărea şi mult mai târziu în cursul vieţii. Semnele neurologice
sunt asociate leziunilor măduvei spinării şi câinii se prezintă de obicei cu un prurit persistent în

4
regiunea umărului, fără o cauză dermatologică, ceea ce se crede a fi o parestezie, ca rezultat al
siringomieliei.
Radiografiile obişnuite nu sunt utile în diagnosticul malformaţiei Chiari I. Diagnosticul
definitiv se stabileşte prin RMN, în care înghesuirea cerebelului la nivelul fosei caudale poate fi
detectată. Siringohidromielia cervicală este de asemenea frecvent întâlnită. Poate fi prezentă şi
hernierea unei porţiuni a vermisului cerebelos (fig. 10-28).

Displazia articulaţiei temporo-mandibulare


Blocarea maxilarelor cu gura deschisă este semnul clinic asociat displaziei articulaţiei
temporo-mandibulare. Această anomalie congenitală este neobişnuită; este mai des întâlnită la
Basset hound, dar şi la Seterul irlandez. Blocarea maxilarelor cu gura deschisă apare în urma
hiperextensiei maxilarelor, deplasării laterale excesive a procesului condilian şi ulterior, prinderea
acestuia în arcada zigomatică. “Capcana fizică” apare de obicei pe partea opusă articulaţiei cu
cele mai severe leziuni de displazie (fig. 8-8). Căscatul des agravează anchiloza maxilarelor,
atunci când se realizează deschiderea exagerată a gurii. La Cavalier King Charles Spaniel,
Pekinez şi Teckel, displazia articulaţiei temporo-mandibulare este o anomalie anatomică
asimptomatică.

Fig. 8-8 Radiografii ale articulaţiei temporo-mandibulare la o femelă de Gordon setter în


vârstă de 2 ani, cu anchiloză maxilară intermitentă: A. Radiografie cu gura deschisă, incidenţă
oblică (dorsal/stânga-ventral/dreapta); B. Radiografie cu gura deschisă, incidenţă oblică
(dorsal/dreapta-ventral/stânga); C. Radiografie cu gura închisă, incidenţă ventro-dorsală; D.
Radiografie cu gura deschisă, incidenţă ventro-dorsală. Se observă subluxaţia articulaţiei
temporo-mandibulare drepte (A), comparativ cu aspectul mai normal al articulaţiei temporo-
mandibulare stângi (B). Radiografiile au fost făcute după blocarea maxilarelor. Observaţi
diferenţele dintre raportul procesului coronoid al mandibulei şi arcada zigomatică când gura este
închisă (C) şi atunci când este deschisă (D), după ce maxilarele au fost blocate în poziţie
deschisă. Când gura este blocată, procesul coronoid se deplasează lateral şi vine în contact cu
arcada zigomatică (D-săgeţi).

Mucopolizaharidoza
Mucopolizaharidozele reprezintă un grup de boli ereditare ale stocării lizozomale,
întâlnite la oameni, câini, vaci şi pisici. Mucopolizaharidoza de tip VI este o boală autosomală
recesivă care determină stocarea lizozomală, descoperită la pisicile din rasa Siameză.
Modificările radiografice ale scheletului la pisicile cu mucopolizaharidoză tip VI includ displazia
epifizei, osteoporoză generalizată, stern înfundat şi modificări ale craniului şi vertebrelor.
Modificările specifice ale cutiei craniene observate pe radiografie includ scurtarea corneţilor
nazali, aplazia şi hipoplazia sinusurilor frontale şi sfenoidale şi micşorarea dimensiunilor oaselor
incisive şi maxilare. O altă formă de mucopolizaharidoză este cea de tip I şi a fost diagnosticată la
pisica domestică cu păr scurt, cu modificări scheletice radiografice similare cu cele din
mucopolizaharidoza de tip VI; totuşi, malformaţiile faciale nu par a fi atât de pronunţate ca la
Siameză. Mucopolizaharidoza la animale are aceleaşi manifestări patologice şi clinice ca la
oameni şi de aceea ea reprezintă un model excelent în studierea abordărilor terapeutice şi a
îngrijirii.

3. Boli metabolice
Hiperparatiroidismul primar şi secundar determină o scădere globală a opacităţii
întregului schelet, uşor de observat la craniu. Un singur adenom sau carcinom paratiroidian, sau
hiperplazia adenomatoasă a uneia sau ambelor paratiroide, determină hiperparatiroidismul primar.
Acesta are ca rezultat sinteza şi secreţia excesivă a hormonului paratiroidian care duce la
hipercalcemie şi ulterior, resorbţie osoasă. Hiperparatiroidismul secundar, care include şi

5
hiperparatiroidismul renal şi nutriţional secundar, rezultă în urma unor dereglări nehormonale în
homeostazia calciului și fosforului, care duc la niveluri crescute de hormon paratiroidian şi în
final, la resorbţie osoasă.
Un semn radiografic timpuriu al hiperparatiroidismului (primar şi secundar) este
pierderea laminei dura. Aceasta va fi urmată de o demineralizare osoasă generalizată a oaselor
capului (Fig. 8-9), pe măsură ce boala evoluează. Defapt, de obicei, pierderea laminei dura nu
apare fără a fi însoţită de o demineralizare generală a oaselor, care o concură. Gradul de subţiere
al corticalei şi gravitatea osteolizei şi osteomalaciei generalizate depind de durata şi severitatea
hiperparatiroidismului. De asemenea, deoarece animalele tinere cresc şi modificările scheletice
sunt rapide, acestea sunt mai grav afectate decât animalele adulte.
În hiperparatiroidismul grav demineralizarea este urmată de hiperplazia ţesutului fibros,
denumită osteodistrofie fibroasă. Această evoluţie neobişnuită conduce la un aspect de plutire al
dinţilor şi la îngroşarea porţiunii afectate de craniu (Fig. 8-10).
Examenul ecografic al regiunii cervicale poate fi utilizat pentru a examina câinii cu
hipercalcemie, în căutarea unei formaţiuni la nivel paratiroidian. Din 210 câini cu
hiperparatiroidism primar la 129, din 130 examinaţi ecografic, au fost identificate formaţiuni
paratiroidiene cu dimensiuni de 3-22 mm în diametru. 31% din câinii studiaţi au avut calculi
vezicali, identificaţi fie prin radiografie abdominală fie prin ecografie abdominală; toţi calculii au
avut în compoziţie fosfat de calciu sau oxalat de calciu (radioopac).

Fig. 8-9 A. Radiografie laterală cap, la un oposum cu hiperparatiroidism nutriţional


secundar. Observaţi opacitatea crescută şi conturarea slabă a craniului. Acest aspect este evident,
în special în regiunea mandibulară caudală, unde este greu de diferenţiat mandibula de ţesutul
moale adiacent. B. Ocluzia dinţilor mandibulari. Observaţi absenţa vizualizării laminei dura.

Fig. 8-10 Radiografie laterală cap, la o femelă de Scottish terrier în vârstă de 12 ani cu
hiperparatiroidism primar şi osteodistrofie fibroasă severă, care determină subţierea maxilarului şi
dislocarea dinţilor. Observaţi absenţa laminei dura din jurul rădăcinii dentare.

4. Afecţiuni neoplazice

Tumorile nazale
Tumorile cavităţii nazale la câini şi pisici reprezintă 1-2% din totalul neoplaziilor. Aceste
tumori apar la pisicile şi câinii mai bătrâni; aproximativ două treimi din tumorile nazale sunt
carcinoame (adenocarcinomul, carcinomul spino-celular, carcinomul nediferenţiat), iar restul de o
treime sunt sarcoame (fibrosarcomul, condrosarcomul, osteosarcomul, sarcomul nediferenţiat).
Mai poate fi prezent şi limfomul intranazal, cu o prevalenţă mai crescută la pisici. Tumorile
cavităţii nazale sunt invadante local dar au un potenţial metastatic relativ scăzut. Radioterapia cu
fascicule externe (teleterapia) este, în mod curent, tratamentul ales. Din nefericire, diagnosticul
acestor tumori se pune târziu în evoluţia bolii, având ca rezultat un prognostic rezervat la mulţi
dintre pacienţi.
Tumorile cavităţii nazale au un aspect agresiv pe radiografie, cu invazie osoasă şi cu
pierderea conturului corneţilor, ca trăsături radiografice obişnuite. Tumorile pot fi unilaterale sau
bilaterale şi pot determina o opacitate crescută a ţesutului moale din cavitatea nazală, care are la
bază degenerarea corneţilor nazali. Necroza oaselor adiacente cavităţii nazale este de asemenea
întâlnită în formele avansate ale tumorilor.
Tumorile nazale pot duce şi la o opacitate crescută a sinusului frontal; determinarea dacă
această opacifiere a sinusului frontal este cauzată de extinderea tumorii sau de ocluzia
comunicării nazo-frontale, cu o acumulare ulterioară a mucusului în sinus, este imposibilă pe
radiografii. Diferenţierea poate fi importantă pentru a vedea opţiunile de planificare ale
tratamentelor. RMN-ul, care este bazat mai degrabă pe compoziţia chimică a ţesutului decât pe

6
densitatea electronilor din ţesut, este eficace în distingerea tumorii de mucusul acumulat în
sinusul frontal (Fig. 8-11).
Cele mai utile imagini radiografice pentru evaluarea afecţiunilor nazale sunt cea
intraorală, incidenţă dorso-ventrală și cea cu gura deschisă, incidenţă ventro-dorsală, pentru că se
realizează evidenţierea detaliată a cavităţii nazale, fără suprapunerea mandibulei (Fig. 8-12).
Incidenţa ventro-dorsală cu gura deschisă este mai bună pentru evaluarea lamei ciuruite, deoarece
filmul radiografic nu poate fi poziţionat astfel încât să cuprindă şi lama ciuruită, în cazul
incidenţei intraorale. Lama ciuruită este redată pe radiografii ca şi opacitatea osoasă, în formă de
V sau C, variind cu forma capului (dolicocefalic, mezocefalic sau brahicefalic). Evaluarea lamei
ciuruite este importantă deoarece tumorile nazale îşi au originea adesea în corneţii etmoidali şi
lama ciuruită, iar liza osoasă observată pe radiografii indică posibilitatea extinderii tumorii la
creier (Fig. 8-12). Proiecţia sinusului frontal rostro-caudal este necesară pentru examinarea
fiecărui sinus frontal în parte (Fig. 8-13) şi este o imagine radiografică utilă mai ales în cazul în
care tehnicile de imagistică transversală nu sunt disponibile. Totuşi, după cum s-a arătat anterior,
RMN-ul este mult mai sensibil la diferenţierea tumorilor faţă de colecţiile lichidiene sinusale.
Anestezia generală este absolut necesară pentru obţinerea unei poziţii radiografice corecte
şi uşurează evaluarea şi compararea cavităţilor nazale complexe.
Imaginea radiografică a tumorilor nazale variază cu tipul histologic şi cu durata.
Tumorile grave şi cele cu evoluţie lungă sunt mai mult distructive şi mai puţin limitate
radiografic, deseori expunându-se o masă externă de ţesut moale, care reprezintă extinderea
tumorii pe suprafaţa osului.
Degenerarea şi deviaţia corneţilor şi distrugerea septului nazal osos sunt evidente pe
radiografii. Dovada radiografică a necrozei osoase reprezintă un semn important pentru
aprecierea diagnosticului; osteoliza gravă este asociată cu un prognostic rezervat.
Tumorile mai puţin grave şi cele sunt detectate precoce sunt greu de diferenţiat faţă de
rinite, pe radiografii. Depistarea osteolizei lamei ciuruite şi a peretelui nazo-orbital este dificilă
prin radiografie, dar există tehnicile de imagistică secţională, care sunt mai bine adaptate.
TC a cavităţilor nazale este superioară radiografiei obişnuite, pentru stadializarea exactă a
tumorii (Fig. 8-14 şi Fig. 8-15) şi este utilă în încercarea de diferenţiere a rinitei infecţioase de
procesele neoplazice. Stabilirea adecvată a stadiului unei tumori nazale este imposibilă pe
radiografii; TC, dacă este disponibilă, este modalitatea preferată de depistare a afecţiunilor
nazale. Prezenţa unui efect de masă (ţesutul moale crescut în cavitatea nazală) împreună cu
necroza osoasă reprezintă un semn patognomonic al neoplaziei nazale (Fig. 8-15). Un model
necrozant fără un marcant efect de masă este mai degrabă tipic aspergilozei, în timp ce un efect
de masă fără o necroză a turbinalelor, este, de asemenea, tipic unei infecţii deşi, de obicei, nu cu
Aspergillus. TC ale unor pacienţi cu cancer nazal sunt de asemenea utilizate în sistemele de
planificare computerizată a terapiei cu radiaţii. Folosirea acestei informaţii anatomice sofisticate
permite optimizarea distribuţiei dozei în masa tumorii şi, probabil o supravieţuire îmbunătăţită.

Fig. 8-11 Imagini: transversală (A) şi parasagitală (B), preluate prin RMN spin-echo (cu
semnal hiperintens) cu secvenţe ponderate în T2, la un câine cu o tumoră nazală malignă. La B
formaţiunea tumorală amorfă poate fi observată în porţiunea caudală a cavităţii nazale. Tumora a
invadat sinusul frontal (săgeata albă), determinând obstrucţia comunicării nazo-frontale şi având
ca rezultat colecţia de mucus în sinusul dorsal tumorii. În aceste imagini secvenţiale ponderate în
T2 mucusul emite un semnal de intensitate mare (apare alb), iar tumora un semnal de intensitate
mai mică. Pe radiografii, sinusul frontal, tumora şi mucusul ar avea aceeaşi opacitate,
diferenţierea lor fiind imposibilă. Această tumoră a invadat de asemenea şi cavitatea craniană
(săgeţile negre), ducând la un edem extins al substanţei albe (asterisc), caudal de tumoră în
imaginea sagitală.

7
Fig. 8-12 Radiografie cu gura deschisă, din incidenţă ventro-dorsală, a cavităţii nazale, la
o femelă de Chow Chow în vârstă de 7 ani,

Fig. 8-13 Radiografie rostro-caudală a sinusului frontal, la un Ciobănesc German în


vârstă de 7 ani cu antecedente de epistaxis. Observaţi opacitatea crescută a sinusului frontal drept,
comparativ cu cel stâng. Opacitatea crescută este compatibilă cu sinuzita obstructivă, neoplazică,
micotică sau infecţioasă.

Fig. 8-14 TC transversală a cavităţii nazale la o pisică cu limfom nazal la nivelul ochilor.
Tumora este vizibilă în interiorul nazo-faringelui (săgeata albă scurtă) şi în cavitatea nazală
stângă (săgeata albă lungă).

Fig. 8-15 Trei TC transversale de la un câine cu o tumoră nazală malignă. A. Eroziunea


vomerului cu extinderea tumorii în cavitatea nazală dreaptă. B. Extinderea tumorii în fosa
pterigopalatină stângă, peste linia mediană spre cavitatea nazală dreaptă şi în nazo-faringe. C.
Necrozarea cutiei craniene, cu extindere intracraniană (săgeata). Formaţiunea hiperatenuantă (cu
radiodensitate crescută) este, de asemenea, prezentă şi în sinusul frontal stâng. Imaginile din TC
nu pot face distincţie între extinderea tumorii şi colecţiile de fluid/mucus determinate de
obstrucţia comunicării nazo-frontale. Această combinaţie de modificări anormale observate prin
TC este caracteristică unei tumori nazale maligne. Extinderea tumorii, vizibilă pe aceste
tomografii, nu ar fi putut fi detectată pe radiografii.

Tumorile mandibulare şi maxilare


Tumorile cavităţii orale reprezintă aproximativ 6% din totalul tipurilor de cancer la câine
şi 3% din cele de la pisică. Carcinomul spino-celular afectează de obicei mandibula şi maxilarul,
atât la câine cât şi la pisică. Fibrosarcomul, melanomul malign şi tumorile ligamentului
periodontal (epulis) sunt obişnuit întâlnite la câine, dar apar mai rar la pisici.
La câine, porţiunea rostrală mandibulară reprezintă o regiune obişnuită în care se
dezvoltă carcinomul spino-celular bucal. Această tumoră determină o liză osoasă variabilă, iar
metastazele regionale şi la distanţă sunt rare. Fibrosarcomul bucal la câini poate afecta maxilarul
şi mandibula, cu predilecţie asupra palatului dur.
Într-un raport realizat în cadrul tumorilor maxilare şi incisive la câini, 82% dintre
carcinoamele spino-celulare şi 78% dintre fibrosarcoame au fost au fost caracterizate radiologic
prin dezvoltarea oaselor. Adesea, fibrosarcomul bucal este benign din punct de vedere histologic
dar activitatea sa biologică este intensă. Aceste tumori, întâlnite de obicei pe maxilarul şi
mandibula raselor mari de câini şi la Golden retriever sunt tumori cu activitate histologică
moderată şi activitate biologică înaltă. Osteoliza este o caracteristică comună. Câinii cu
fibrosarcom bucal au o medie de viaţă mai mică comparativ cu aceia care au sarcoame ale
ţesutului moale în alte regiuni (Fig. 8-16). În contrast cu acestea, melanomul malign tinde să
apară la câinii din rase mai mici, cu metastazare frecventă la nivelul limfonodurilor regionale şi a
plămânilor, iar radiografic se observă o veritabilă osteoliză. La pisici carcinomul spino-celular
afectează mandibula sau maxilarul, determinând modificări litice şi sclerotice ale osului (Fig. 8-
17). Produsele folosite pentru controlul puricilor şi dieta pot avea un rol în dezvoltarea
carcinomului spino-celular la pisici. Spre deosebire de carcinomului spino-celular de la câine,
aceste tumori au un pronostic rezervat la speciile feline.
Epulidele cu origine periodontală au fost împărţite în trei categorii: epulisul fibromatos,
epulisul osificant şi epulisul acantomatos. Epulisul fibromatos şi osificant au aceeaşi creştere
benignă care poate fi stopată prin excizie chirurgicală; caracteristica distinctă a epulisului
osificant este reprezentată de segmentele histologice mari de matrice osteoidă afectată.
Caracteristica predominantă a epulisului acantomatos este reprezentată de straturile de ţesut
epitelial acantomatos observate histologic şi invazia locală, care deseori determină distrucţii

8
osoase, observate pe radiografii. Deşi rare, epulidele multiple la pisici au fost observate şi acestea
tind să recidiveze după excizia chirurgicală deşi nu au încă un caracter metastatic.
Epulidele câinilor sunt radiosensibile, cu câteva complicaţii.
Tumorile cu originea în epiteliul laminar dentar la câini şi pisici sunt ameloblastomul,
odontomul (Fig. 8-18) şi fibroameloblastomul indus. Deşi rar, ameloblastomul este cea mai
frecventă tumoră cu origine dentară la câine şi prezintă o creştere şi extindere lentă a formaţiunii.
Fibroameloblastomul indus este o tumoră rară a regiunii rostrale maxilare, identificată la pisicile
tinere.
Determinarea tipului histologic al tumorii pe radiografii este imposibilă. Modificările
radiografice nu variază cu tipul tumorii; unele tumori vor fi litice, unele osteo-proliferative şi
altele caracterizate printr-o combinaţie a acestor modificări. O apreciere a agresivităţii biologice
poate fi obţinută pe baza schimbărilor radiografice, dar este necesară şi o biopsie pentru
diagnosticul definitiv. Determinarea extinderii ţesutului sănătos inclus într-o tumoră pe
radiografii este, de asemenea, imposibilă. Dacă terapia poate fi luată în calcul, fie RMN-ul fie TC
ar trebui utilizate pentru a determina extinderea tumorii cu mai multă acurateţe.
Opţiunile de tratament ale tumorilor orale constau în excizia chirurgicală singură,
radioterapia singură sau o combinaţie între chirurgie şi radioterapie. Într-un studiu realizat pe 100
de câini cu tumori orale tratate prin mandibulectomie sau maxilectomie s-au obţinut rezultate
excelente ale ratei de supravieţuire în cazul carcinomului, epulidelor acantomatoase şi
carcinoamelor spino-celulare şi rezultatele mai slabe pentru sarcoame (fibrosarcomul,
osteosarcomul şi melanomul malign). Chimioterapia adjuvantă, pe lângă chirurgie şi/sau
radioterapie, ar trebui utilizată în tratamentul tumorilor orale cu tendinţă de metastazare.

Fig. 8-16 Radiografie intraorală, incidenţă dorso-ventrală, a maxilarelor la un câine cu o


formaţiune gingivală pe maxilarul stâng. Pe radiografie, formaţiunea este vizibilă şi conţine
focare de mineralizare. Deformarea incisivilor de pe partea stângă şi osteoliza marcantă sunt de
asemenea observate în această regiune. Liza se extinde caudal şi se întreţese cu aspectul normal al
corneţilor. Determinarea cu exactitate a extinderii caudale a acestei tumori este imposibilă pe
radiografii; dacă tratamentul este luat în calcul, ar trebui obţinută o TC a maxilarului, pentru a
stabili cu exactitate extinderea implicării acestei tumori. Determinarea tipului de tumoră pe
radiografii este, de asemenea, imposibilă şi este necesară o biopsie; oricum, aspectul acestei
leziuni este cel mai compatibil cu o tumoră gingivală malignă. Diagnosticul histologic a fost de
fibrosarcom.

Fig. 8-17 Radiografie intraorală, incidenţă ventro-dorsală, la o pisică de casă cu păr


mediu în vârstă de 12 ani care prezenta o umflătură pe mandibula stângă. Observaţi aspectul
marmorat agresiv al mandibulei stângi, rostral. Diagnosticul de carcinom spino-celular a fost
făcut histologic.

Fig. 8-18 Radiografie intraorală, incidenţă ventro-dorsală, la un mascul din rasa Collie în
vârstă de 3 luni, cu un odontom complex. Formaţiunea mărginită neregulat şi heterogen
mineralizată a determinat necroza porţiunii rostrale a mandibulei şi dislocarea dinţilor.
Componenta de ţesut moale a formaţiunii se extinde peste linia mediană (simfiză).

Osteocondrosarcomul multilobular
Osteocondrosarcomul multilobular (MLO) este o tumoră rară a craniului la câini. Alte
denumiri ale acestei tumori sunt: boala Ollier (encondromatoza multiplă) şi osteomul
multilobular. Aceste tumori apar adesea în regiunea temporo-occipitală a craniului, deşi a fost
semnalată şi implicarea orbitei, maxilarului, bulei timpanice şi a arcadei zigomatice. Aceste tipuri
de tumori au caracteristici radiografice patognomonice. Marginile tumorii sunt bine delimitate, iar
liza osului adiacent este redusă. Centrul tumorii este format, în întregime, din granule grosiere cu

9
opacitate minerală (Fig. 8-19). Câinii cu MLO sunt de obicei mai bătrâni şi fac parte din rasele
mari de câini. Aproximativ 50% din câini prezintă o recidivă locală după tratament (excizia
chirurgicală singură sau chirurgie şi radioterapie), iar la aproximativ jumătate se dezvoltă o boală
metastatică.
TC este superioară în cazul detectării invaziei cutiei craniene, caracteristică comună la
cinci din şapte pacienţi, descrişi recent. Caracteristicile RMN ale MLO au fost descrise la trei
câini, la care s-a constat un aspect similar al heterogenităţii intensităţii semnalului, cu zone întinse
de creştere a contrastului; invazia tumorală a creierului şi a ţesuturilor moi a fost bine delimitată.

Fig. 8-19 Radiografie laterală (A), oblică (incidenţă ventral/dreaptă-dorsal/stângă) (B) şi


TC (C) la cap, la un Boxer în vârstă de 9 ani cu osteocondrosarcom multilobular (MLO) la
nivelul porţiunii drepte a osului occipital. Observaţi opacitatea formaţiunii granulare minerale pe
radiografii (B), şi estimarea dimensiunii superioare a tumorii şi gradul de compresiune al
creierului (minim), evidente pe imaginea din TC (C).

Alte tumori ale regiunii capului


Alte tumori primare ale regiunii capului sunt osteosarcomul, osteomul şi osteocondromul.
Osteosarcomul este cea mai comună tumoră osoasă primară, 10-15% dintre cazuri fiind de
origine craniană (Fig. 8-3). Într-un studiu făcut asupra distribuţiei osteosarcomului cranian canin
la 37% dintre pacienţi a fost în cutia craniană, 36% pe oasele feţei şi 27% pe mandibulă.
Osteosarcoamele din cutia craniană nu se aseamănă cu cele din alte regiuni ale craniului sau cu
scheletul apendicular, deoarece ele tind să fie osteoblastice, au margini bine definite şi conţin
zone granulare de calcificare. Osteomul este o tumoră benignă cu creştere lentă care are o
delimitare fină, bine conturată pe radiografii (Fig. 8-20). Aceste tumori se pot dezvolta la nivelul
mandibulei, cutiei craniene sau a sinusurilor.
Cele mai multe tumori craniene nu au sondaje asociate constatărilor radiografice şi sunt
descoperite cel mai bine prin RMN.
Ocazional se poate observa scleroza porţiunii craniene adiacente, pe radiografiile
obişnuite la pisicile cu meningiom (Fig. 8-21). Aceste tumori se pot calcifica şi pot cauza scleroza
şi/sau liza oaselor craniene adiacente.

Fig. 8-20 A. Radiografie ventro-dorsală, la o femelă Metis în vârstă de 9 ani cu un


osteom localizat pe arcada zigomatică stângă. B. Radiografie ventro-dorsală la o pisică bătrână
(cu un osteom localizat în porţiunea rostrală a arcadei zigomatice drepte). Observaţi marginile
fine, bine conturate ale acestor tumori şi absenţa distrucţiei osoase, ceea ce sugerează existenţa
unui proces relativ neagresiv.

Fig. 8-21 Radiografie oblică, din incidenţă rostrodorsală-caudoventrală a capului, la o


pisică de casă cu păr scurt în vârstă de 12 ani cu un meningiom cerebral stâng. Observaţi
îngroşarea osoasă (hiperostoza) pe partea stângă a craniului.

5. Boli infecţioase

Aspergiloza nazală
Aspergiloza nazală este o rinită distructivă, care afectează cavitatea nazală şi sinusurile
paranazale la câine; apare la tineret (sub 4 ani), la rasele nonbrahicefalice mai frecvent decât la
alte rase. Aspergillus sp. (în primul rând A. fumigatus) sunt organisme fungice saprofite comune,
întâlnite în mediu. Rinita necrozantă produse de alţi agenţi fungici, cum ar fi Penicillium sp., este
mai puţin obişnuită. Blastomicoza nazală poate apărea în zone endemice. Cel mai comun aspect
radiografic al aspergilozei nazale este liza corneţilor nazali, cu străluciri punctiforme ale osului
(Fig. 8-22). Opacitatea locală crescută a ţesutului moale din cavitatea nazală, este de asemenea

10
observată, dar implicarea sinusului frontal este variabilă şi constă într-o opacitate a sinusului, cu
sau fără îngroşarea osoasă marmorată. Eroziunea sau devierea septului nazal osos este întâlnită
doar în boala avansată. Cryptococcus neoformans – cripotococoza- o infecţie fungică, mai adesea
întâlnită la pisici, poate infecta cavităţile nazale dar, în general, determină o rinită hiperplazică
non-distructivă (Fig. 8-23).
Rinita necrozantă, ca şi rezultat al bolii fungice, este dificil de diferenţiat radiografic, faţă
de neoplazii. Ambele boli determină pierderea conturului corneţilor, dar efectul unei formaţiuni
asupra cavităţii nazale şi invazia oaselor înconjurătoare cavităţii nazale sunt aspecte mult mai
comune unei neoplazii ale cavităţii nazale. TC şi RMN-ul au fost utilizate în studiul aspergilozei
nazale, cu tehnici de imagistică secţională superioare radiografiei, datorită unei mai mari rezoluţii
de contrast şi a caracterului secţional (Fig. 8-24). Indiferent de prezentarea pe imagini a bolii
nazale agresive, este necesară o probă biopsică pentru evaluarea histopatologică, în vederea
stabilirii diagnosticului.

Fig. 8-22 Radiografii cu gura deschisă, din incidenţă ventro-dorsală (A) şi rostro-caudală
(B) a sinusului frontal, la o femelă de Labrador retriever în vârstă de 9 ani cu secreţie nazală pe o
perioadă de 3 luni. Observaţi necroza corneţilor nazali în porţiunea mijlocie a cavităţii nazale
stângi (A) şi opacitatea crescută a sinusului frontal stâng (B). Este prezentă, de asemenea, şi
dovada neregularităţii osului frontal, indicând sinuzita necrozantă (B). Rinita necrozantă,
secundară infecţiei cu Aspergillus fumigatus a fost diagnosticată prin cultivare.

Fig. 8-23 Radiografie intraorală, din incidenţă dorso-ventrală, la o pisică de casă cu păr
scurt în vârstă de 4 ani cu antecedente de secreţii nazale. Observaţi opacitatea crescută a cavităţii
nazale drepte, fără pierderea conturului corneţilor. Cryptococcus neoformans a fost evidenţiat
prin cultivare.

Fig. 8-24 TC ale cavităţii nazale, la un câine cu aspergiloză nazală. A şi B. Necroza


corneţilor pe partea dreaptă. Observaţi aspectul normal al corneţilor de pe partea stângă. Corneţii
rămaşi de pe partea dreaptă apar îngroşaţi şi neregulaţi. B. O mică cantitate de lichid (observaţi
efectul de menisc, săgeata) în partea ventrală a cavităţii nazale. C. Formaţiuni neregulate în
sinusul frontal drept, fără acumulare de lichid, hiperostoza laterală a sinusului frontal drept şi
necroza dorso-medială a sinusului frontal drept. Identificarea necrozei corneţilor şi aspectul
neregulat al sinusului frontal, ca efect al formaţiunii, sunt mult mai compatibile cu aspergiloza
nazală decât cu o tumoră.

Rinitele şi corpii străini


Rinita, ca şi rezultat al infecţiei bacteriene sau rinita cu răspuns corticosteroidian
(alergică) cu infiltrate limfoplasmocitare, pot avea aspecte radiografice variabile la câini şi pisici.
În funcţie de gradul de cronicizare şi de severitatea rinitelor, pot fi prezente semne ale necrozei
corneţilor şi a eroziunii osoase. Rinitele cronice şi sinuzitele la pisici sunt sechele comune bolilor
virale ale tractusului respirator superior (Fig. 8-25). Modificările radiografice pot varia de la nici
unul, în infecţiile uşoare, la o opacitate crescută a cavităţii nazale şi a sinusurilor frontale, cu
necroza corneţilor şi a osului vomer, în infecţiile severe (Fig. 8-26).
La 5 câini cu rinită limfoplasmocitară aspectele radiografice au variat de la o opacitate
crescută, fără necroză osoasă, până la necroza corneţilor nazali şi a osului vomer. Necroza
corneţilor este mai frecvent observată în rinita necrozantă, determinată de aspergiloză sau de
procesele neoplazice, dar poate apărea, de asemenea, şi în alte forme de rinită.
Corpii străini intranazali pot fi întâlniţi la câini şi chiar inhalarea de materii străine
vegetale este frecventă în anumite zone, cum ar fi inhalarea firelor de iarbă în California. Câinii
afectaţi au un debut acut, în care strănută şi îşi freacă nasul cu labele şi deseori prezintă scurgeri
nazale unilaterale. Corpii străini radioopaci sunt evidenţi pe radiografii (Fig. 8-27). Localizarea

11
corpilor străini radiotransparenţi poate fi suspectată pe radiografii, pe baza prezenţei inflamaţiei şi
a secreţiei mucopurulente, care au o radiotransparenţă crescută. TC este mai sensibilă la
identificarea corpilor străini decât radiografia, dar din păcate nu toate obiectele străine sunt
hiperatenuante (cu radiodensitate crescută) pe imaginilie TC.

Fig. 8-25 TC ale cavităţii nazale, la o pisică cu o secreţie nazală cronică şi o posibilă infecţie a
tractusului respirator inferior. Se observă opacitatea amorfă, crescută, în cavitatea nazală, cu un
contur neclar ale corneţilor (A şi B), probabil cauzate de edem. Aceste modificări, fără un aspect
definit al formaţiunii şi lipsa necrozei turbinalelor (B) sunt mult mai tipice unui proces inflamator
decât unei tumori. Pe radiografii, aceste modificări pot să nu fie identificate, datorită aspectului
minor.

Fig. 8-26 Radiografie cu gura deschisă, din incidenţă ventro-dorsală, la un mascul, de


pisică de casă cu păr scurt, castrat, în vârstă de 13 ani cu un istoric de 4 săptămâni cu secreţii
nazale primare pe partea stânga şi anorexie. Observaţi creşterea difuză a opacităţii cavităţii
nazale stângi, cu pierderea conturului corneţilor. Rinita piogranulomatoasă subacută gravă, ca
urmare a infecţiei cu Pasteurella multocida, a fost diagnosticată în urma chiuretajului nazal şi a
cultivării. Pe baza acestui aspect radiografic trebuie, de asemenea, luată în calcul şi o tumoră.

Fig. 8-27 Radiografii cu gura deschisă, din incidenţă laterală (A) şi ventro-dorsală (B), la
o femelă de Puddel în vârstă de 9 ani cu un istoric de 3 săptămâni cu secreţii nazale unilaterale şi
strănut. Un corp străin radioopac (săgeţile) este observat în nara stângă. Observaţi pierderea
ventilaţiei nării stângi.

Otitele
Radiografiile sunt parte integrată din stabilirea diagnosticului unei otite medii la o pisică
sau câine cu o afecţiune otică. Diagnosticarea otitei interne se face pe baza semnelor clinice,
deoarece aceasta nu determină modificări radiografice exacte. Cu toate acestea, stenoza şi
mineralizarea canalului urechii externe pot fi adesea identificate în radiografiile ventro-dorsale.
Otita medie este frecvent cauzată de o otită externă cronică. Examinarea bulei timpanice,
pentru a evidenţia opacitatea crescută sau îngroşarea bulei osoase, care pot indica otita medie, se
realizează cel mai bine pe proiecţiile radiografice lateral-oblice, cu gura deschisă (Fig. 8-28).
Otita medie poate fi unilaterală; când se întâmplă acest lucru, diagnosticul este simplificat prin
compararea celor două bule timpanice (Fig. 8-28). În boala avansată, proliferarea osoasă
exuberantă poate afecta porţiunea pietroasă a osului temporal sau articulaţia temporo-
mandibulară. Poziţionarea este extrem de importantă atunci când se face radiografia bulei
timpanice; anestezia generală facilitează poziţionarea corectă şi permite personalului să
părăsească încăperea pe perioada expunerii radiografice.
Când descoperirile radiografice şi chirurgicale ale otitei medii au fost comparate, toate
cazurile cu descoperiri radiografice anormale au fost confirmate chirurgical. Totuşi, 25% din
pacienţii cu radiografii normale ale urechii medii au fost anormali la deschiderea chirurgicală. TC
este mai sensibilă la evaluarea otitei medii, dar este necesară o tehnică imagistică adecvată pentru
evitarea obţinerii unei imagini cu îngroşare falsă a peretelui bulei (Fig. 8-29). Modificările urechii
medii pe imaginile RMN ale câinilor cu boli neurologice au fost evaluate şi nu s-a observat nici o
corelaţie între intensitatea semnalului transmis de conţinutul din urechea medie şi diagnosticul
final. În urma imaginilor RMN, ca dovezi adiţionale ale prezenţei unui conţinut în urechea medie
la câinii fără semne clinice ale otitei medii, s-a crezut că acesta reprezintă o otită medie subclinică
sau o acumulare de lichid, fără inflamaţie.
Polipii nazofaringieni ai pisicilor reprezintă excrescenţe non-neoplazice ale mucoasei ale
tubei auditive (urechea medie). Polipii nazofaringieni apar, în general, la pisicile mai tinere şi se
pot extinde în canalul urechii externe, bula timpanică şi nazofaringe. Pisicile pot prezenta semne

12
ale unei afecţiuni ale urechii medii, rinite sau ale unei afecţiuni ale căilor respiratorii superioare,
determinate de polipii obstruanţi. Semne ale otitei medii (radiotransparenţa crescută a bulei
timpanice afectate) sau ale obstrucţiei nazofaringiene (Fig. 8-30) pot fi observate pe radiografii.
Într-un studiu efectuat pe 31 pisici cu polipi nazofaringieni, 26 au fost diagnosticate radiografic
cu otită medie şi 30 cu formaţiuni nazofaringiene. TC şi RMN-ul pot fi de asemenea utilizate
pentru identificarea polipilor inflamatorii la pisici (Fig. 8-31). Pot fi prezente şi tumorile canalului
auricular la câini şi pisici. Cel mai des, aceste neoplasme ale ţesutului moale sunt carcinoame
spino-celulare sau adenocarcinoame mucinoase. Aceste formaţiuni obliterează canalul urechii
externe şi pot determina osteoliza gravă a oaselor craniene adiacente şi a bulei osoase (Fig. 8-32).

Fig. 8-28 Radiografii ale bulei timpanice, la o femelă de pisică de casă cu păr scurt în
vârstă de 6 ani cu otită medie şi externă, cronică. Comparaţi bula stângă normală (umplută cu aer,
subţire, chenarul osos), evidenţiată pe radiografia oblică (dreapta-dorsal/stânga-ventral) (A), cu
bula dreaptă îngroşată evidenţiată pe radiografia oblică (stânga -dorsal/ dreapta -ventral) (B),
ventro-dorsală (C) şi pe cea cu gura deschisă, din incidenţă rostro-caudală (D).

Fig. 8-29 CT transversală (A) la nivelul urechilor, folosind o fereastră de ţesut moale (W
350, L 90), la un câine în vârstă de 6 ani cu o înclinare uşoară a capului spre partea dreaptă.
Observaţi canalul îngroşat al urechii externe (vârfurile albe de săgeată) şi radiodensitatea scăzută
(hipoatenuantă) a conţinutului din bula timpanică dreaptă. Cu o fereastră osoasă (W 2500, L 480),
pentru aceeaşi imagine (B), îngroşarea osoasă este mai evidentă. Observaţi că bulele timpanice
sunt la fel de îngroşate (săgeţile albe).

Fig. 8-30 Radiografii: laterală (A), oblică (dreapta-dorsal/stânga-ventral) (B), oblică


(stânga-dorsal/ dreapta-ventral) (C) şi ventro-dorsală, la zece grade (D), la o pisică de casă cu păr
scurt în vârstă de 1 an cu dispnee inspiratorie. Observaţi radiotransparenţa crescută din regiunea
faringiană, pe proiecţia laterală (A, săgeţile). Comparaţi bula stângă cu cea dreaptă, pe
radiografiile oblice (B,C) şi pe cea ventro-dorsală (D) şi observaţi opacitatea crescută şi
îngroşarea osoasă a bulei drepte. Polipii nazofaringieni care afectau bula dreaptă şi nazofaringele
au fost îndepărtaţi chirurgical.

Fig. 8-31 TC ale regiunii faringiene, la o pisică cu un polip nazofaringian (asterisc). În


bula timpanică stângă este prezent lichidul, ca urmare a efectului produs de formaţiunea
nazofaringiană. Acest aspect este tipic polipilor nazofaringieni la pisică.

Fig. 8-32 A. Radiografie ventro-dorsală la cap, la o pisică de casă cu păr scurt în vârstă de
12 ani cu un carcinom spino-celular al canalului urechii stângi. Observaţi liza craniului (săgeţile)
şi aspectul lateral al bulei timpanice stângi. B. TC a regiunii bulei timpanice, la o pisică cu
tumoră malignă la nivelul urechii medii stângi. Se observă creşterea ţesutului sau a cantităţii de
lichid în bula timpanică stângă şi necroza şi mărirea aspectului lateral al bulei timpanice stângi.
Acest aspect agresiv este tipic unui proces malign şi nu ar trebui să rezulte în urma unei infecţii.

Abcesele periapicale
Infecţia periapicală are un aspect radiografic caracteristic, ca un halou radiotransparent în
jurul rădăcinii dintelui afectat, cu necroza osului alveolar (Fig. 8-33). Alte semne radiografice
observate în cazul abceselor periapicale sunt: lărgirea spaţiului periodontal care înconjoară
apexul, liza sau scleroza osoasă adiacentă a apexului, pierderea laminei dura şi resorbţia rădăcinii
dintelui. Infecţiile periapicale sunt comune animalelor mai bătrâne şi pot fi rezultatul unei boli
periodontale sau unei fracturi a dintelui afectat. La câini, infecţiile celui de-al patrulea premolar
de pe maxilar (măseaua carnasieră) au adesea ca rezultat, apariţia unei fistule sub ochiul de pe
partea afectată.

13
Radiografiile dentare pot fi obţinute cu ajutorul echipamentelor convenţionale cu raze X
şi a combinaţiilor film-ecran şi constau în imagini oblice, cu gura deschisă, ale arcadelor dentare.
Un aparat cu raze X oferă o flexibilitate sporită în reglarea distanţei focale a filmului, angulaţiei şi
colimării şi permite utilizarea, cu o acurateţe îmbunătăţită, a...
De la recunoaşterea Colegiului Stomatologilor Veterinari Americani de către Asociaţia
Medicilor Veterinari Americani, în 1988, numărul specialiştilor în stomatologie a crescut. Aceşti
stomatologi recurg, de obicei,la proceduri endodontale şi periodontale, pentru a trata afecţiunile
dentare la câini şi pisici.

Fig. 8-33 Radiografie dentară laterală (făcută de aproape) a unui abces periapical al
rădăcinii rostrale a primului molar de pe mandibulă. Observaţi liza osului alveolar, pierderea
laminei dura şi necroza rădăcinii dintelui.

6. Afecţiuni traumatice
Luxaţia articulaţiei temporo-mandibulare poate fi întâlnită la câini şi la pisici, în urma
unui traumatism extern. La pisică, luxaţia articulaţiei temporo-mandibulare apare frecvent în
urma unei căzături de la înălţime; atât la câini cât şi la pisici, dislocarea poate rezulta şi în urma
unui accident de maşină. Articulaţia temporo-mandibulară se poate luxa fără a se fractura,
deoarece are o mişcare de alunecare laterală considerabilă, iar sincondroza simfizei mandibulare
permite mişcările independente ale ramurilor mandibulare. Dislocarea articulaţiei temporo-
mandibulare se orientează într-o direcţie rostro-dorsală (Fig. 8-34), deoarece luxaţia ventro-
caudală este împiedicată de prezenţa procesului retroarticular al osului temporal. Câinii şi pisicile
cu luxaţie a articulaţiei temporo-mandibulare sunt incapabili să închidă complet gura, apare
malocluzia dentară, cu mandibula deplasată pe o parte şi prezintă hipersalivaţie. Luxaţia este, cel
mai adesea, unilaterală; poate apărea singură sau concomitent cu fracturile procesului
retroarticular, ale fosei mandibulare şi ale procesului zigomatic al osului temporal (porţiunea
scvamoasă) sau cu luxaţia procesului condilian al mandibulei.
Imaginile radiografice necesare evaluării articulaţiei temporo-mandibulare la pisică sunt
cele făcute în incidenţa ventro-dorsală şi cea oblică, deplasată lateral la 20 de grade. Aceste
imagini sunt utile şi la câine, dar unghiul şi rotaţia variază în funcţie de conformaţia capului. O
radiografie oblică sagitală, în care nasul este ridicat cu un înălţător din spumă, astfel încât capul
să fie poziţionat la un unghi de 20 de grade faţă de casetă, dintr-o poziţie laterală, se consideră a fi
utilă la câini, ca o alternativă a imaginilor oblice laterale. TC oferă imagini superioare ale
articulaţiei temporo-mandibulare.

Fig. 8-34 Radiografie ventro-dorsală (A) şi oblică (dreapta-dorsal/stânga-ventral) (B), la


o pisică de casă cu păr scurt în vârstă de 1 an cu o luxaţie a articulaţiei temporo-mandibulare
stângi. Observaţi poziţionarea rostrală a procesului condilar mandibular (vârful de săgeată), pe
radiografia ventro-dorsală (A). Pe radiografia oblică (B) observaţi luxaţia rostrală şi dorsală a
procesului condilar mandibular (vârful de săgeată).

7. Alte boli

Osteopatia cranio-mandibulară (OCM)


Osteopatia cranio-mandibulară este o afecţiune proliferativă a osului, întâlnită în special
la câinii tineri din rasele West Highland, Scottish, Cairn, Boston terrier şi la alţi terrieri; este
observată ocazional şi la alte rase, cum ar fi Labrador retriever, Pinscher şi Bull Mastiff. La West
Highland terrier este cauzată de o genă autosomală recesivă cunoscută. Osteopatia cranio-
mandibulară apare de obicei la câinii tineri, cu vârste cuprinse între 3 şi 8 luni; câinii afectaţi au

14
mandibula edemaţiată, prezintă dificultăţi în prehensiune, durere la deschiderea gurii sau în
timpul masticaţiei şi febră.
La examenul radiografic al capului se observă o radioopacitate crescută a zonelor
afectate, în principal a mandibulei, bulei timpanice şi a porţiunii pietroase a temporalului (Fig. 8-
35). Proliferarea osoasă este oarecum neuniformă. Ea este adesea bilaterală şi asimetrică, deşi
poate fi şi unilaterală. Proliferarea poate cuprinde articulaţia temporo-mandibulară, afectând
mişcarea maxilarelor. Diagnosticul se face pe baza semnelor clinice şi a aspectelor radiologice.
Biopsia osoasă este utilă la Pinscher, Bull Mastiff şi Labrador, cu osteopatie cranio-mandibulară
unilaterală. Modificări ale metafizelor oaselor lungi, similare osteodistrofiei hipertrofice, au fost
identificate la câinii cu OCM, dar acest aspect nefiind obişnuit. Osteopatia cranio-mandibulară
este o boală cu etiologie necunoscută. Proliferarea osoasă încetează, în general, odată cu
maturarea scheletului.

Boala periodontală
Structurile care susţin dinţii sunt: cimentul, ligamentul periodontal, osul alveolar şi
gingia. Boala periodontală afectează atât ţesutul dur (cimentul, osul alveolar) cât şi ţesutul moale
(ligamentul periodontal, gingia), care înconjoară dinţii; este întâlnită de obicei la câini şi pisici.
Retracţia sau hiperplazia gingiei şi resorbţia osoasă, din boala periodontală, duc în final la
pierderea suportului dentar. Deşi radiografia oferă puţine informaţii despre ţesuturile gingivale,
este o etapă importantă în evaluarea structurilor osoase, în boala periodontală.
Semnele radiografice timpurii ale bolii periodontale includ: o suprafaţă neregulată şi
pierderea osului de la nivelul crestei alveolare. Lamina dura poate fi afectată local sau poate lipsi
în continuitate. Pe măsură ce boala progresează, se produce pierderea osoasă orizontală a unui
grup de dinţi, astfel încât resorbţia osului alveolar se produce la distanţă de coroana dintelui,
expunându-se rădăcinile dentare. Lărgirea spaţiului periodontal este de asemenea observată.
Retracţia osului alveolar expune suprafeţele dentare, ceea ce poate conduce la carii radiculare şi
la resorbţia rădăcinilor, evidenţiate radiografic ca defecte radiotransparente (Fig. 8-36).

Fig. 8-35 Radiografii laterale la cap, la doi câini din rasa West Highland terrier cu
osteopatie cranio-mandibulară. A. Primar, apare proliferarea pe ramurile mandibulare (săgeţile
albe). B. Proliferarea osoasă a bulei timpanice şi a articulaţiei temporo-mandibulare, la fel ca şi
pe ramurile mandibulare (săgeţile transparente).

Fig. 8-36 Radiografie oblică a porţiunii mandibulare rostrale, la un câine Metis în vârstă
de 14 ani cu o afecţiune dentară gravă. Observaţi neregularitatea crestei alveolare dintre al doilea
şi al treilea premolar. De asemenea, se poate observa liza rădăcinii caudale a primului premolar şi
a rădăcinii rostrale a celui de-al treilea premolar, modificări compatibile cu acele carii ale
rădăcinilor dentare.

15
16