Scrisoarea (44) din 16 Martie 1980 de la Pamfil

Şeicaru

Dragă Vuia

Mă simt dator să-ţi dau o lămurire privitor la Papa,

faţă de acţiunea căruia eşti puţin cam sceptic.

Vaticanul a avut un Papă, Leon XIII care a pus bazele

catolicismului social prin enciclica asupra "Condiţiei
lucrătorilor". Pentru el Evanghelia a păstrat toată
efiecacitatea socială şi poate să fie un ferment de
renovare rămânând un instrument de pace,
Catolicismul social aşa cum l-a desvoltat Leon al
XIII se rezumă pe această acţiune: Echivalenţa
demnităţii oamenilor între ei. Cei puternici şi cei slabi
sunt fraţi, dar lupta economică îi face adesea inamici
în numele fraternităţii, catolicismul social intervine
pentru a preveni excesele luptei.

Nu este întenţia mea de a desvolta doctrina, o vei citi

în cartea la care lucrez. Vreau să-ţi atrag atenţia
asupra unei alte năzuinţi. În scrisoarea din 1894, care
rămâne ca testamentul gândiri lui Leon al XIII,
tratează despre bisericile orientale. Este o calamitate
care a separat Slavii de Roma. "Biserica orientală este
păstrătoarea anticelor liturghii". De aici visul lui de a
uni cele două biserici catolice şi ortodoxe, deci:
formula bisericii unite a Blajului.

Tăria bisericii unite a fost verificată în momentul în

care regimul - să nu uităm - a decis să renege Romei,
Episcopii uniţi şi niciunul nu s'a lepădat de Roma şi
au murit în închisori, precum şi sute de preoţi. Eu în
cartea la care lucrez amintesc pe aceşti martiri ai
bisericii unite, care impune Vaticanului să refacă
această biserică a Blajului. Ori Papa polonez a reluat
politica lui Leon al XIII.

Biserica unită ukrainiană a fost şi este supusă unei

persecuţii sistematice de la Petru cel Mare şi până azi
şi rezistă încă.
O caldă îmbrăţişăre
Pa
mfil Şeicaru

Note şi Comentarii
Marele ziarist revine cu o lămurire privitor la Papa,
faţă de acţiunea căruia mă arătam atât de sceptic. Nu-
mi amintesc să fi susţinut aşa ceva, mi-am arătat în
general neîncredera în acţiunea papilor, care afirmată
cu multă tărie, e destul să vie un urmaş de altă părere
şi totul să fie uitat ca printr'o minune.

Mai mult, sunt convins deşi n'am citit manuscrisul că

prezentarea lui Leon al XIII-lea formează partea
reuşită a lucrării, şi mă bazez pe ceea ce am spus că
face partea forte a lucrărilor lui P. Şeicaru şi anume
este harul său de a construi un ansamblu arhitectonis
slujind ca temelie întregii naraţiuni, caracteristica
totului corespunde unui continu suiş, greu de realizat
în alte formule de alţi autori înzestraţi cu multă
erudiţie dar le lipseşte scânteia facerii celei dintâi.

Deci, atenţia ne este atrasă de un papă cu o activitate

excepţională, el a pus bazele catolicismului social
definit prin enciclica tratând "Condiţia lucrătorilor".
Oricât primeşte accepţia noastră de cetăte a unei
cetăţi, măsura face parte din tendinţa religiei catolice
de a ţine pasul cu vremurile, idee urmărită şi de Sf.
Augustin când a preconizat întemeierea cetăţii divine
pe pământ, simbolul cel mai fidel al Vaticanului ca
putere de stat. Mai târziu, Toma d'Aquino va
recunoaşte capacitatea de cunoaştere a inteligenţei
umane, prin analogie ajunge la cea a lui Dumnezeu şi
astfel circumscrie o credinţă specifică apuseană,
catolică, diferită de protestantismul nordic, german.
În ce priveşte ortodoxismul, el trăieşte cu deosebire
în cer, sau mai precis umanul său e pătruns de divin şi
în acest sens viaţa pe pământ atât de trecătoare nu are
mai mare valoare decât o punte, fiind o trecere dintr'o
stare în alta. Papa Leon al XIII când vorbeşte de
anticele liturghii pe care le păstrează religia orientală
ortodoxă, se referă la tradiţie ca la un lucru
sentimental şi nu adevărat. Pe când pentru
ortodoxism tradiţia transmite alături de Biblie,
Cuvântul lui Dumnezeu, ori prin acest caracter ea se
simte mai apropiată de origini deci mai autentică în
credinţa ei, pe când catolicismul depărtându-se de
originile creştine decine tot mai străin de adevărata
învăţătură.

Adică, vreau să spun, că indiscutabil Papa Leon al

XIII-lea rămâne un Papă mare, a înţeles imperativul
timpului său, care în Apus era mult mai aproape pe
ameninţarea comunistă decât în răsărit, doar acolo e
leagănul ideologiei maexiste şi ale atâtor socialisme
utopice nu puţine creştine. Este marele merit al Papei
Leon al XIII-lea că a căutat să opună luptei de clasă
atee, fratenitatea între cei săraci şi cei bogaţi,
promiţând că de câte ori excesele de clasă se vor
accentua, catolicismul social va interveni pentru a-l
atenua. Este mare acest Leon al XIII-lea şi atunci
când consideră că Evanghelia a păstrat toată
eficacitatea socială şi poate să fie un ferment de
renovare rămând un instrument de pace. Fără îndoială
orice ortodox poate să-l admire pe acest Papă şi nu ar
fi interzisă ca venerarea lui să fie însuşită şi de unii
preoţi români chiar de rang superiori, şi se pare că
monahii retraşi la mănăstiri mai izolate, în cele ce
predică amintese, şi de catolicismul social, pe care-l
vor numi ortodox.

Mai mult, am putea spune că nici un alt scriitor

european nu a abordat un catolicism social aşa cum a
făcut-o Dostoievski în genialele sale romane, să ne
oprim la Demonii de pildă. Deci, sunt percepte
creştine ce nu despart pe oameni dar ele nu sunt
suficiente să caracterizeze pe un adevărat catolic sau
ortodox, că de ei este vorba acuma.

Fără indoială, Papa polonez din foarte multe puncte

de vedere este un demn urmaş al lui Leon al XIII deci
l-am numi în acelaşi timp un mare Papă. Numai că el
a înţeles, că unirea dintre cele două biserici nu se
poate face la comandă, ori dacă eşti un bun
credincios nu poţi să nu te simţi ataşat de religia ta
părintească şi aici ortodocşii stau tari pe poziţii, nu
pot admite infailibilitatea papei, oricât de superior ar
fi, el ca om rămâne tot om, ce nu poate fi asemuit cu
Dumnezeu sau Fiul Lui. Şi aici e vorba de un adânc
principiu de spiritualitate: pentru catolic preotul joacă
un rol de intermediar între om şi Dumnezeu, îi
hotăreşte mântuirea deci această ierarhie are nevoie
să fie şi fizic învestită ca urmaşul Sf. Petru şi deci
infailibilitea este o chezăţie a acestei descendenţe. Pe
când la ortodox preotul primeşte harul divin în timpul
slujirii liturghiei şi a tainelor, el se poate ruga lui
Dumnezeu pentru mântuirea credincioşilor săi, dar nu
este în măsură să-şi însuşească o calitate divină şi să
mântuiască pe om prin propria sa putere. Din această
cauză cei investiţi să conducă biserica sunt oameni
păcătoşi care pot primi sfinţenia dar fără să ajungă în
timpul vieţii, ei înşişi, asemenea divintăţii.

Şi de-acum putem discuta problema uniţilor cu Roma

şi desigur să recunoaştem martirajul episcoplilor
români uniţi cu Roma subcomunişti niciunul nu s'a
lepădat, spre cinstea lor, de legătura cu Papa şi de
catolicismul lor, în parte ca ritual rămas ortodox. Dar
au murit destui preoţi ortodocşi pentru credinţa lor
deci din acest punct de vedere preoţii uniţi nu-i
întrec.

Dar se mai pune încă o problemă: în 1699-1700

unirea cu Roma a avut un caracter politic, românii
vroiau să aibe aceleaşi drepturi ca celelalte trei
naţiuni privilegiate, dorinţă neîmplinită, de unde
episcopul unit Inocenţiu Micu Klein a trebuit să
moară în robia din Roma deci ca prizonier al
papalităţii şi mulţi români au ucişi de armatele
imperiale pe motiv că îndemnau pe fraţii lor să se
întoarcă la religia lor strămoşească. Dar s'a întâmplat
cu religia unită, greco-catolică, un fenomen
asemănător ca şi cu religia anglicană, întemaiată de
regele Henric al VIII-lea al Angliei din motive nu
chiar religioase. Iată însă că după aproape două
secole şi jumătate, în existenţa acestei religii nu se
mai putea susţine exclusiv rolul interesului social şi
istoric, atunci când jertfele episcopilor uniţi rezistenţi
comunismului au spiritualizat unirea cu Roma, deci
ea va trebui să fie considerată ca una cu dreptul de a-
şi exercita funcţia religoasă recunoscută în libertatea
ei de toţi românii , inclusiv de statul român. Consider
judecata mea cât se poate de corectă, indiferent de
religia lor, românii se vor considera fraţi, revenirea
bisericii din Blaj la matca sa e un act bine stabilit, şi
de toţi recunoscut.

Din păcate, bine se observă maestrul depăşeşte acest

raport de bună frăţietate şi îi opune o unire cu sfânta
Roma în condiţii, greu de înţeles. Adică, plecând dela
antiordoxismul lovinescian, religie declarată
obscurantistă şi retrogradă, idee prin care criticul
sincronismului se arată total străin de sufletul
neamului românesc, Pamfil Şeicaru ajunge să
considere unirea dintre catolicism şi ortodoxism
preconizată de Papa Leon XIII-lea realizabilă de Papa
polonez dacă se va lua de model biserica Blajului sau
a celei ucrainiene? Fără echivoc, unirea cu Roma, ca
fenomen pur ardelenesc, se va generaliza la întreaga
ţară ortodoxă, cel puţin aşa reeşea din ultima
scrisoare a maestrului, cu voia sau fără, el se
transforma într'un adept al prozelitismului greco-
catolic, ceea ce pare de necrezut. Oricât am încerca să
înterpretăm rândurile marelui ziarist că el se referă la
desfinţarea bisericii unite, printr'un ucaz al regimului
comunist iscălit de Petre Groza, şi deci propune
revenirea aspra acestui act samavolnic, nu am
cuprinde esenţa concepţiei maestrului care prevede,
cum o scrie, unirea cu Roma a întregii suflări
româneşti având ca model biserica Blajului.

În consecinţă, l-am întrebat în scrisorile mele dacă nu

cumva se lasă influenţat de monseniorul O. Bârlea de
la Muenchen, un preot greco-catolic a cărui cultură
destul de vastă, sfârşea întru a propaga un greco-
catolicism total, ca religia viitorului pentru poporul
nostru. Astfel, în cartea sa România şi Românii,
apărută ca orice lucrare propagandistă în condiţii
optime, ediţie bilingvă română şi germană, cuviosul
prelat, aflat în solda Vaticanului, prin însăşi profesia
sa, ne mutilează în primul rând istoria printre altele
declarându-l pe Ştefan cel mare catolic, iar în cultură
în persoana unui canonic Grama redivivus îl
desfiinţează nu nu numai pe Mihai Eminescu, dar în
acelaşi timp şi pe Lucian Blaga şi Nae Ionescu pentru
vina de a fi descris ortodoxismul ca şi o categorie
specifică a spiritualităţii româneşti, ca de ceilalţi să
nici nu se ocupe, singura ce-i atrage atenţia este
şcoala ardeleană monument al trecutului, dar totatât
şi al renaşterii culturale în viitor, şi înteresant că nu se
referă la cei trei mari corifei ci îi scoate în evidenţă
pe cei de a doua şi a treia generaţie, între aceştia T.
Cipariu şi Treboniu Laurian, criticaţi pentru rătăcirile
lor lingvistice. Maestrul nu mi-a răspuns la această
problemă şi am putea susţine deci că el a ajuns
independent la ideile pe care le propaga şi Oct.
Bârlea, fanatic susţinător al greco-catolicismului
românesc.

Ori cum am citit într'un număr al Curentului, apărut

după înmormântarea maestrului, din care reeşea că
preotul, cel ce-a slujit la groapa mastrului, din
cimitirul din Dachau, a fost O. Bârlea, de unde putem
deduce că cei doi s'au cunoscut destul de bine. Dar
asta nu înseamnă că marele ziarist ar fi scris cartea
despre noul Papă sub influenţa directă a canonicului
Bârlea, ci acesta din urmă poate i-a accentuat
entuziasmul direcţionat spre biserica greco-catolică,
unită reprezentată de O. Bârlea, nu rar, chiar şi
împotriva unor manifestaţii pur catolice. De altfel,
respectivul preot era un autor fecund, sigur, aşa ca
mie îi trimesese şi maestrului lucrările sale puse pe
linia prozelitismului greco-catolic, de unde încă s'au
mai putut întâlni cei doi învăţaţi de de orientare
comună, în domeniul religios. Să reţineam ca E.
Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne este
strict catolicizant, nu dă mare importanţă greco-
catolicismului deoarece ştia că fondul cultural-
spiritual îi este tot ortodox, deci de natură
obscurantistă. Ori tocmai greco-catolicismuli bisericii
de la Blaj, oferau un aspect decisiv ce-l atrăgea pe P.
Şeicaru, pentru el ea constituia veriga de unire între
ortodoxism şi catolicism.

Se ştia că de pildă, Vintilă Horia trecut la catolicism,

lucru ce l-a negat până la moarte, s'a bucurat de
anumite favoruri, datorită acestei treceri a avut uşile
multor redacţii deschise, şi să nu mai vorbim de
relaţia cu G. Papini, despre acesta a scris chiar un
scurt studiu, prin ea primise nenumărate alte
posibilităţi de colaborare.

Mai mult, având o diplomă de advocat şi nimic

altceva, după cum mi-a mărturisit chiar el, vom putea
admite că până şi în numirea sa ca profesor de
literatura modernă la celebra universitate din Alcalá
de Henares, de lângă Madrid, a jucat un rol important
catolicismul său, mai ales că ne aflam într'o ţară ca
Spania, păstrătoarea încă şi astăzi a unei tradiţii
medievale. (Este singura ţară europeană, în care poţi
să ajungi cu o diplomă de avocat, profesor universitae
de literatură). Indirect, tot din surse catolice, V. Horia
a putut ajunje un ziarist de limbă spaniolă, cunoscut
şi de oamenii simplii de pe stradă fiind popularizat
prin diferitele publicaţii de dreapta catolice.
De altfel, V. Horia s'a mutat de la Paris la Madrid
după scandalul iscat tot de un român, romancierul
Gheorgiu, preot de meserie, în legătură cu decernarea
premiului Goncourt pentru Dumnezeu s'a născut în
exil de V. Horia, total pe nedrept fiindcă autorul
nostru nu a fost antonescian, dar pentru a evita alte
neplăceri, V. Horia a renunţat la premiul Goncourt.

L-am vizitat pe V. Horia în apartementul său din

Madrid unde stătea foarte bine ceea ce m'a bucurat
mult de tot; însfârşit dădeam de un român bine situat
şi va trebui sa acceptăm că tot ce-am scris aici despre
V. Horia nu are nimic subversiv sau compromiţător în
activitatea sa, catolicismul, ca instituţie respectată,
anticomunistă îşi plătea colaboratorii ca orice altă
organizaţie lucrativă, ar fi să dăm exemplu şi pe Al.
Gregorian, care după ce a trăit ca ziarist la Roma,
trecând la catolicism a primit un post de profesor de
franceză într'un colegiu catolic din Statele Unite.
Probabil că şi maestrul avea promisiunea lui O.
Bârlea de a-l sprijini material din toate punctele de
vedere dacă îşi va duce până îşi va duce până la capăt
proectul de a scrie o carte de Papa Ioan Paul al
doilea. Dar după cum se ştia nici această scriere nu a
avut succesul scontat, maestrul a conceput-o după
toate convingerile sale, dar până la urmă nu a văzut
lumina tiparului, figurează pe lista manuscriselor
pierdute. Cine e vinovatul, poate O. Bârlea poate
altcineva, paguba a rămas de partea autorului dar şi a
Vaticanului se înţelege!

Ne vine în minte şi cazul marelui poet al desţăraţilor,

Aron Cotruş, trecut şi el la catolicism, îşi doarme
somnul de veci sub o simplă placă fără cruce la
căpătui, de unde se vede că cineva a economist, în
mod nepermis de mult, la făurirea acestui mormânt
care adăposteşte pe un erou al Patriei noastre. Cum se
prezintă locul de veci al poetului, el este oglinda
celor ce au în custodie acest mormânt şi îşi zic
catolici. Lipseşte respectul faţă de memoria aceluia
care s'a convertit la catolicism, întâlnindu-l pe calea
meditaţiilor pe Ramon Lull, ca omagiu sacru adus
religiei sale noi, a lăsat pe limbă de moarte, să fie pus
în pământ îmbrăcat în rasă de călugăr iezuit. De ce-l
ţineţi prizonier în cimitirul Holly Cross din Cleveland
când el are acasă, în fundul grădinii din satul Lupu, la
14 kilometri de Blaj, sus pe colină între pomi
înfloriţi, un mormânt unde îl aşteaptă părinţii şi un
frate să se culce şi el alături de ei. Aşa ca un vrednic
moţ de-al lui Horia, găsindu-şi veşnicia numai în
miresmele de început de veac ale pământului său
natal. Şi toate originile!
Nu vom putea evita nepotrivirile existente între
ţărănismul lui Pamfil Şeicaru, desvoltat pe linia lui
M. Eminescu şi N. Iorga şi urbanismul excesiv al lui
E. Lovinescu, pe care nu ne-amintim, fiindcă nu mai
avem cartea sa la dispoziţie, dacă nu cumva
Lovinescu ar fi fost citat în mod pozitiv şi de
părintele O. Bârlea.

Este izbitor faptul că în timp ce maestrul preconiza

greco-catolicismul nostru, el de fapt îi ura felul de a
fi, dacă l-am da de exemplu pe Iuliu Maniu ca
intelectualul tipic unit, avocatul mitropolitului de la
Blaj, Modovănuţ. Spiritul de independenţă şi
volutarismul maestrului nu se putea familiariza cu
figura ardeleanului cu ecouri latiniste, care l-a servit
lui Caragiale drept model, pentru crearea lui M.
Chicoş Rostoganul.

Se poate să fi jucat un rol principal unele cauze

subiective în acutul antiortodoxism al maestrului. Mă
gândesc la greutăţile ce i le-a făcut ctitorului
mănăstirii Sf. Ana de la Orşova, regimul comunist,
care a scos-o de sub oblăduirea patriarhei şi a trecut-o
în seama episcopiei locale, a Caransebeşului. Prea
familirizat cu problema respectivă nu am fost, ştiu că
în acele zile m'a căutat la telefon, aici în Germania dr.
Ciucă, probabil vroia să stea de vorbă cu mine petru
a-l convinge pe maestru să accepte măsurile luate de
regim că altă soluţie nu are. Atunci mi-am amintit că
acest dr. Ciucă a fost pe vremuri medic-şef al regiunii
Timisoara, funcţie în care nu s'a purtat prea omenos
cu subalternii săi, sigur era trimisul partidului, am
vorbit atât de rece cu el încât a înţeles că nu are
niciun rost să mă mai caute, în continuare. Nu ştiu
dacă nu cumva mănăstirea Sf. Ana n'a trebuit să fie
mutată din loc odată cu construirea barajului de la
Porţile de fer, dar cred că dacă s'ar fi întâmplat un
atare eveniment marele ziarist mi-ar fi vorbit de el.

În al doilea rând, ridicarea duşmanului său de moarte

Nae Ionescu la rangul de Apostol al ortodoxismului,
încă putea contribui la atitudinea sa antiortodoxă.

Unirea cu Roma după modelul bisericii din Blaj, îi

satisfăcea toate cerinţele momentane: păstrarea
neatinsă a spiritualităţii autohtone, renunţându-se la
ierarhia clerului ortodox mult prea pasiv în a apăra
interesele poporului român ajuns în robie comunistă,
din contră supunerea ei la dictatură va rămâne unul
din păcatele de neiertat al respectivei conduceri
ortodoxe. Înteresant că atunci când căuta un
înlocuitor al lui N. Crainic pentru a scrie semi pagina
religiosă pentru Cuvântul l-a refuzat pe Tudor
Arghezi pentru a-l ocupa deoarece îi părea mult prea
critic cu reprezentanţii ierarhiei bisericii ortodoxe,
idee repetată în portretul ce i l-a dedicat marelui poet,
deloc elogios, în 1958, ca după alţi duăzeci de ani să
ajungă şi el un răzvrătit împotriva ei.

Totuşi, fiindcă nu citisem întreg manuscrisul nu

puteam să mă aventurez să enunţ nişte critici
fundamentale, mai ales că maestrul devenea din ce în
ce în ce mai iritat şi riscam să întunec o prietenie aşa
de frumoasă cum era legătura spirituală dintre noi. În
fond, mi-am făcut datoria: în scrisorile mele, pe care
din cauza lipsei de spaţiu nu le mai reproduc i-am
transmis cu toată sinceritatea părerile mele atât
privitor la teoriile lipsite de substanţă ale lui
Lovinescu cât şi ale monseniorului Oct. Bârlea, mai
mult nu puteam face.

De altfel, sub regimul comunist E. Lovinescu prin

urbanismul şi antiţărănismul lui dublat de un
antiortodoxism violent, intransigent, era unul din cei
mai în vogă critici, apreciat pentru ideile sale cu
adevărat marxiste, cel puţin asimilabile teoriei lui
Marx, s'a bucurat de o deosebită apreciere din partea
culturalnicilor comunişti, apogeul acestei preţuiri a
fost realizat de actualul preşedinte al Academiei
române, Eugen Simion, atunci când i-a dedicat un
studiu partinic, într'o carte ce poate fi asimilată unei
apologetice, lipsită de orice măsură. Culmea este însă
că cei de la Paris, Monica Lovinescu şi V. Ierunca se
arătau nemulţumiţi şi semnalau unele omisiuni ale
celor din ţără, profitând de faptul că în acest mod
total nemeritat Lovinescu va fi aşezat pe tronul încă
neurcat de nimeni în cultura românească.

Mihai Sevastos a descris următoarea întâmplare al

cărei erou a fost E. Lovinescu, demonstrând că omul
nu era atât de independent în ideologie sa
antiromânească precum se susţine. La un moment
dat, prins cu acte ce puteau fi înterpretate de spionaj,
un poetastru care nici nu frecventa prea des cenaclul
"Sburătorul" ajunge să fie ameninţat cu surghiunul în
Transnistria, orice fel de intervenţii rămânând fără
rezultatul scontat. În noaptea când condamnatul urma
să fie trimis în lagărul cu care în orice ţară în timp de
război se pedepsesc spionii, se prezintă în dricul
nopţii doi prieteni ai celui ce urma să plece şi îl roagă
pe Lovinescu să intervie pentru a-l salva pe omul lor.
Criticul, fără niciun cuvânt, deşi era bolnav şi de
altfel comod din fire, se îmbracă şi pleacă la gară,
unde ajunge în ultima clipă şi apelând la prestigiul
său cât şi la bunele sale prietenii puse în mişcare
printr'un telefon, astfel că în cele din urmă
condamnatul la lagăr rămâne în Bucureşti. Fapta
desigur e lăudabilă, dar astăzi ne punem întrebarea
dacă nu cumva Lovinescu, aşa ca în acea noapte de
pomină, scriind Istoria civilizaţiei române moderne
n'a stat mai mult în serviciul duşmanilor neamului
românesc, pe care se vede că trebuia să-i servească
fără prea mari discuţii. Sunt gânduri ce ar putea
explica şi marea vogă lovinesciană susţinută de
regimul comunist, mai mult decât a face simplă
plăcere, fiicei sale, Monica.

Cât de serios privea marele critic lucrurile ne-o arată

faptul că era obsedat de pronumele său care silabisit
ar putea să-i definească proporţiile creatoare nu mai
de el recunoscute: Eugen ar putea fi citit Eu-geniu ori
pentru păstrarea respectivului mister nu şi-l scria
decât ca E. niciodată întreg Eugeniu!!!

Aş mai adăoga, lipsa talentului de critic la "marele

literat", de unde de cele mai multe ori refuza să se
pronunţe în legătură cu valoarea unui poet, o lăsa să-
şi dea părerea pe Bebs Delavrancea, adevărata
exponentă a Sburătorului, după care patronul se
ascundea fără nicio reticenţă. G. Călinescu face
remarca în Istoria literaturii române de la origini că în
ultimii ani de viaţă lui Lovinescu i-a slăbit simţul
critic şi teamă ni-este că această deficienţă i-a apărut
odată cu moartea lui Bebs.

Dar în ce-l priveşte pe Pamfil Şeicaru eram hotărţât

să închei mica noastră polemică având ca temă pe
noul Papă polonez şi la asta mă împingea şi păţania
cardinalului ungur Mindszenty cu Papa Paul al VI-
lea. După ce după revoluţia ungară s'a refugiat la
ambasada americană, după 20 de ani reuşeşte să
scape din acest prizonierat fără sfârşit şi să ajungă la
Roma unde Papa i-a făcut o primire cordială, dându-i
cinstea să slujească împreună mai multe sfinte
liturghii în perla Vaticanului, catedrala metropolitană
Sfântul Petru, încununată de cupola, suitoare la cer, a
lui Michelangelo.

Ulterior nu se cunosc motivele, cunoscându-se

timiditatea Papei cât şi teama lui la diferitele posibile
ameninţări politice, relaţiile cu Mindszenty se răcesc,
acesta e trimis într'un al doilea exil mult mai dureros,
unde-şi va încheia zilele pământeşti nu înainte de a fi
scris o carte în care-şi descrie toate pătimirile lui cu
Paul al VI-lea, care pur şi simplu s'a lepădat de el.
Dupa lectura cărţii cardinalului ungur am rămas atât
de impresionat încât am renunţat să trec la catolicism,
aşa cum îmi propusesem, în sinea mea nu am admis
nicio clipă purtarea papei lipsit total de înţelegere
pentru cardinalul său. Dovadă că am avut dreptate
este pelerinajul făcut de Papa Ioan Paul II-lea, Papa
polonez, la mormântul lui Mindszenty cerîndu-i în
genunchi iertare cardinalului, victimă a
comunismului, pentru purtarea antecesorului său.

De-atunci am rămas cu neîncredere faţă de activitatea

papilor care oricât de bună, putea fi anihilată de un
urmaş cu alte păreri, e destul să luăm în seamă că
însuşi Pamfil Şeicaru era obligat să lase o distanţă
apreciabilă de jumătate de secol intre Leon al XIII-lea
şi urmaşul său Papa polonez Ioan Paul II. Cât de grea
este misiunea unui Papă ne-o demonstrează situaţia
lui Giovanni al XXIII-lea, Papa italienilor, care
rămâne autorul scoaterii limbii latine şi înlocuirea ei
cu limbile naţionale, la Roma, italiană, provocatoare
de protestul multor preoţi, aceştia au refuzat aplicarea
unei măsuri atât de arbitrare, lovind în fundamentul
catolicismului, s'au despărţit de Vatican şi au
constituit diferite comunităţi catolice credincioase
ritului vechi, latin, deci au dăunat unităţii bisericii
condusă ca un monolit, de ceilalţi papi.

Reconcilierea definitivă cu maestrul a produs-o

telefonul ce mi l-a dat, cu atât mai de preţuit cu cât
m'a chemat pe ziua de 16 Aprilie, înainte de a fi
împlinit la 18 Aprilie 1980, venerabila vârstă de 86
de ani. O mai clară dovadă că se gândeşte la bunul
său prieten nu putea s'o aducă, de unde reproduc
rândurile mele de răspuns scrise chiar în aceeaşi zi:
"M'a împresionat în mod deosebit telefonul Dvostră,
fiind o bucurie pentru mine să vă pot auzi cel puţin
vocea, dacă datorită unor împrejurări obiective nu am
ajuns încă a ne cunoaşte. Regret, tare mult, că nu pot
participa la aniversarea Dvoastră, dar sunt singur în
institut, profesorul fiind bolnav iar ceilalţi în
concediu. Am să fac însă tot posibilul ca într'un
sfârşit de săptămână să vă vizitez pentru a putea sta
mai pe îndelete de vorbă.

Şi cu această ocazie vă doresc La mulţi ani cu

sănătate şi putere de creaţie, asigurându-vă că voi fi
alături de Dvoastră, cu inima şi dragostea ce v'o port.

Încă m'au mişcat vorbele Dvoastră asupra activităţii

mele, a situaţiei înternaţionale şi bineînţeles cele
rostite în legătură cu Italia cea veşnică".

De-atunci nu am mai purtat discuţii privind pe Papa

polonez şi unirea cu Roma prin modelul oferit de
Biserica Blajului.

Scrisoarea (45 ) din 12 Mai 1980 de la Pamfil

Şeicaru

Dragă Ovid, am primit Cuvântul românesc cu articol

tău, (george Murnu şi neohumanismul românesc
n.n.). Evoci cu atâta cuceritoare căldură pe marele
traducător al lui Homer. L-am cunoscut, era un
autentic cunoscător al clasicismului grec şi roman.
Modest pe cât de învăţat. Eram de comun acord în
neaderenţa la zisa poezie modernistă, culminând cu
idioţenia dadaismului. Cum ţi-am mai scris am primit
"Charles d'Orleans et Ronsard poètes d'avant-garde" de
Mira Simion soţia lui Baciu. O fină analiză. Eu am
cunoscut pe părinţii ei în 1923 la Râmnicu Vâlcea şi
am rămas prieteni. Probabil sub influenţa soţului a
reprodus o poezie (?) de Tristan Tzara. Acesta este un
evreu care prin 1912-1913 a încercat să publice
versuri în maniera lui Ion Minulescu şi n'a izbutit,
cum n'a izbutit să devie gazetar. În 1914, când a
izbucnit războiul a plecat în Elveţia. Şi apoi, târziu,
după ani a reuşit să se lanseze la Paris, cu mişcarea
Dada. St. Baciu - tatăl lui, era profesor de latină la
liceul din Braşov. Nu este lipsit de talent şi are o
ingenioasă artă a versificării. Mama lui era evreică,
de aici ispita a cărei victimă este el adesea, pentru
toate aberaţiile de tip Dada. Aştept cu nerăbdare să-ţi
cunosc părerea privitor la primul număr de reapariţie
a Curentului. Din iniţiativa dr. Iliescu şi a unui
inginer constructor Cristescu s'a realizat un sprijin
pentru susţinerea Curentului printr'un apel lansat de
aceşti doi către prietenii lor. Zilele acestea se pune
sub tipar noul număr, şi astfel va continua regulat, din
nefericire numai cu 4 pagini, dar năzuim să putem
apare în 8. Intenţia noastră este să aducem în
dezbatere toate problemele care ni se vor pune după
prăbuşirea regimului existent. Imensa majoritate a
emigraţiei nu-şi dă seama de marea mutaţie socială,
economică şi spirituală, care s'a produs în ţără la care
corespunde muta tăcere a naţiei care este categoric
ostilă, dictaturii proletariatului cea mai sinistră
batjocoră a existenţei - omului într'un regim
marxisto-leninist. Va fi totul de reconstruit. Este o
iluzie să ne închipuim că după prăbuşirea inevitabilă
a acestui regim ne vom întoarce la situaţia zisei
democraţii. "Nu învie morţii e'n zadar copile". Eu te
rog să ţii minte că eu nu voi mai fi când se va petrece
revoluţia internă în Rusia sovietică cea care va avea
efecte asupra regimurilor instalate la putere de armata
sovietică de ocupaţie. În aprecierea mea acţiunea
Rusiei sovietice în Afganistan este similară cu a
Austro-Ungariei împotriva Serbei după asasinarea
prinţului moştenitor la Sarajevo. O eroare de
apreciere a mobilizat principiile naţionalităţilor
ignorate de Habsburgi de la Metternich până în 1918
când imperiul a sărit în ţăndări.

Eu, dragul meu, sunt sigur că voi trăi un Decembrie

1918 pentru Moscova.

Te îmbrăţiţez, mulţumim pentru medicamente care

îmi dau curs de durată inimii.

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Maestrul se referă la articolul meu "George Murnu şi

neohumanismul românesc" şi apreciază căldura
cuceritoare cu care-l evoc pe marele traducător al
operele lui Homer. L-a cunoscut personal şi mă
asigură că era un autentic cunoscător al clasicismului
grec şi roman.

Personal îl preţuiesc pe G. Murnu şi pentru poezia lui

clasic-hermetică închinată misterelor din Cuvinte,
într'o altă carte întitulată "În grădinile lui Apolo" mă
ocup îndeaproape de ea şi de inegalabila ei
frumuseţe, încât nu pot înţelege uitarea care s'a
aşternut ca un văl al morţii, total nedrept, peste ea.

Aş dori să subliniez că termenul de neohumanism dat

activităţii lui Murnu m'a urmărit îndelung neputând
să fac deosebirea între el şi termenul de neoclasic.
Deci am început să aprofundez problema pentru a-mi
da înainte de toate seama că noţiunile nu se despart
atât de didactic între ele, de cele mai multe ori pot sta
alături fără să se contrazică.

Astfel prin neoclasicism se exprimă înainte de toate o

formă ce aparţine lumii antice, elene, şi desigur face
parte din cultul marilor valori ale artei şi literaturii
Greciei vechi Helada zeilor din Olimp. Pe când prin
humanism, sfera neoclacismului se lărgeşte prin
faptul că respectivul cult al formei clasice se adaogă
unui ideal educativ prin care umanitatea se
înobilează, înălţându-se.

În acest sens de la Renaştere încoace se vorbeşte de

un neohumanism în înţelesul de mai sus, termenul de
neoclacism fiind mult prea strâmt pentru conţinutul
atins. Deci nu e greşit să vorbeşti în legătură cu
activitatea lui Murnu de neohumanism deşi forma
clasică deţine locul cel mai important inclusiv în
hermetismul său poetic.
Dar adâncind problema ne vom lovi de termenul de
neoclasicism foarte întrebuinţat într'o cultură ca cea
germană, parcă pentru a tăia avânturile uneori mult
prea exagerate ale expresionismului tipic german,
apare reacţia neoclasică, pecetluind dorul după ordine
şi armonie la un spirit mereu anarhic şi mai ales
dornic să se autodepăşească.

În acest cadru german a fost adoptat termenul de

neoclasic inaugurat de J.J. Winckelmann, pe urmele
căruia Goethe îşi trăieşte perioada neoclasică vizitând
Italia numai cu interesul de a vedea ruinele şi
templele antice de la Paestum de pildă, trece pe lângă
realizările lui Michelangelo din Capela Sixtină iar lui
Rafael Sanzio îl preferă pe clasicul Rafael Mengs.
Chiar în doua calătorie italiană e pictat de Tischbein
aşezat în mijlocul ruinelor din Campania, tablou aflat
în muzeul din Frankfurt/Main. Fără îndoială acţiunea
sa o considera humanistă dar denunirea curentului a
rămas neoclasică. Tot Goethe avea o mare admiraţie
pentru Joh. Heinrich Voss, traducatorul în limba
germană a Iliadei şi Odiseii, îi dădea titlul de
homerid, ceimai ales din toate, râvnit chiar şi de
magul de la Weimar. La noi, românii, G. Murnu ar fi
meritat să fie cinstit ca un homerid, primul dintre
primii iubiţi de zei şi hrăniţi cu ambrozie cerească.

De semnalat că Schliemann, copil de pastor din

Mecklenburg, în decursul anilor a învătat pe de rost,
în limba greacă, Iliada şi Odiseea, pe baza acestora
cunoscând Iliada a descoperid Troia, pe când Odiseea
l-a dus la Itaca, unde a recitat ţăranilor din penultimul
Cânt, întâlnirea dintre Odiseu şi tatăl său Laerte.

Prin urmare, între noţiunile de neohumanism şi

neoclasicism există un raport direct, rădăcinile
comune poartă la cultura greacă veche şi romană.

Odată cu secolul nostru a fost pus în circulaţie

termenul de humanism, discutat independent de
cultura elenă şi de clasicisim. Ori dacă aşa zisul
humanism comunist bazat pe învăţătura marxist-
leninistă e contestat, o teorie nouă prezintă Th. Mann
căreia va trebui să-i dăm atenţia cuvenită. Pentru
acest autor, porunca timpului este dată de
humanismul colectiv sau comunist, în care individul
nu mai trăieşte pentru el ci pentru comunitate, aşadar
burghezia, pentru a conduce lumea va fi nevoită să-şi
schimbe - perspectiva însuşindu-şi felul de a se
adapta noului humanism colectiv, asta dacă nu vrea
să piară sub călcâiul proletariatului. După cum s'au
desvoltat lucrurile, burghezia capitalistă ca de la sine
a ieşit învingătoare şi pentru a-şi întări poziţia recurge
la humanismul colectiv ca şi globalizarea, făurirea
unei europe unite pe interese financiare, în acest
complex individul a devenit un mijloc şi nu scop,
locul lui fiind luat de colectivul intărit prin maşina
lui.

Ca şi un răspuns dat acestui humanism colectiv, M.

Heidegger bazat pe sistemul său ontologic, cere
eliberarea Fiinţei de sub tutela fiinţării, aceasta din
urmă reprezentată de anonimul lui "das man"
amintindu-ne de Revolta maselor lui Ch. Maurras.
Mai departe filozoful consideră că în faţa dominării
planetare a technicii asupra culturii, se recomandă
apărarea valorilor culturii, de unde Heidegger a
devenit gânditorul preferat al francezilor.

Este de notat că pentru salvarea omului de astăzi

filozoful german se opreşte la sacrul din poezia lui
Hoelderlin, descris a fi al unui eremit din Grecia, deci
firul clasic nu se pierde cu totul de altfel prezent şi
atunci când pentru a ajunge la esenţele originare e
nevoie să cunoşti limba greacă de fapt condiţia
primordială ca să-i pătrunzi sistemul filozofic. În
acest mod ni se atrage atenţia că tehnica a decapitat
omenirea preluându-i domeniul dedicat culturii
greceşti, astfel vom recunoaşte de unde începe
degradarea noastră ca oameni ai spiritului.

În literatura germană, de pildă, clasicismul e atât de

legat de o formă de expresie încât marea epocă a lui
Goethe şi contemporanii săi e pe cât romantică şi
clasică şi chiar barocă, nelipsind nici străfulgerările
expresioniste.

Vom sări pasagiul privind pe Şt. Baciu pentru a ne

ocupa cu el la urmă, aşa că ne vom opri la celelalte
probleme ridicate de marele ziarist, în cele dintâi ar
vrea să-mi cunoască părerea despre reapariţia
Curentului la primul număr, lucru posibil prin
intervenţia unui medic Iliescu şi a unui ingenier
constructor Cristescu, amândoi au rezolvat treburile
încurcate ale Curentului, făcând un apel către pretenii
lor. E greu de crezut că într'un interval atât de scurt,
Vasile Dumitrescu, putuse să scape de datorii atât de
mari cum sigur era suma pusă de el în discuţie, ori
poate trişase şi cum cei din jurul său îl socoteau de o
vanitate bolnăvicioasă, protitase de ocazie să facă pe
marea victimă în faţă unui exil care nu se prea
înteresa de existenţa lui. Sursa banilor putea să fie şi
în altă parte, şi atunci respectivul domn a căutat să
pună în gardă pe marii lui protectori, aceştia doi
nefiind cu siguranţă cei citaţi de maestru, fiindcă ei
puteau fi sesizaţi în fiecare zi, când bine se ştie că
drul Iliescu era unul din apropiaţii săi. Dar de ce să
ne ocupăm cu afacerile nu prea curate ale noului
director al Curentului, care mai mult ca sigur nu îl
minţea pentru prima oară pe marele ziarist. Şi că
sigur nu era el atât de avut precum se prezenta
maestrului care îi vânduse dreptul de a publica ziarul
Curentul dar nu mai în exil nu şi când se vor întoarce
în ţară.

Mai interesante sunt părerile maestrului în legătură cu

prăbuşirea inevitabilă a Rusiei Sovietice considerând
acţiunea din Afganistan similară cu a Austriei şi
Ungariei când au pornit război împotriva Serbiei,
după asasinarea prinţului moştenitor la Saraievo. Îmi
atrage atenţia să ţin minte ce se va întâmpla după
revoluţia internă a naţionalităţilor în Rusia, aceasta va
avea ca efect o cădere a regimurilor instalate la putere
de armata sovietică de ocupaţie. Consideră că el va
mai trăi un Decembrie 1918 pentru Moscova, dar nu
va mai fi atunci când se va schimba sistemul politic
în România, poporul român este categoric ostil
dictaturii proletariatului cea mai sinistrâ bajjocură a
existenţei omului într'un regim marxist-leninist. Din
păcate, istoria a vrut altfel, maestrul nu amai trăit nici
clipa căderii Rusiei sovietice, nici eliberarea
României de sub jugul sovietic, deşi prevederile sale
s'au împlinit dar într'un timp mult mai desfăşurat
decât cum şi-o dorea marele exilat.

În ce priveşte regimul politic pe care îl vor prefera cei

din ţară nu va mai avea legături cu vechea democraţie
românească dar nici nu va provoca o reconstruire
totală cum o vedea maestrul, deoarece statul
comunist nu mai oferea nimica de refăcut, în esenţa
lui era demult falimentat. Problema am dezbătut-o
într'altă parte nu mai revin asupra ei, oricum zestrea
grea a comuniştilor pe care ne-a lăsat-o Ceauşescu, a
atârnat şi atârnă greu în balanţa care a coborât tot mai
mult, asigurându-ne ca popor un trai de pe azi pe
mâine, în mare sărăcie.

De-acum ne-a venit rândul să ne ocupăm de Şt. Baciu

a cărui prezentare a început-o maestrul dar noi o vom
continua lăsându-ne conduşi de cartea acestuia
"Praful de pe tobă" în care destinul autorului se
intrică organic cu social-democraţia românească,
descrisă în aducerile sale aminte uneori ocolind
adevărul căruia în general, Şt. Baciu nu-i obişnuit să-i
dea importanţa cuvenită.

Prin părintele său un om din toate punctele de vedere

respectabil, bună cunoştiinţă a lui N. Crainic, tânărul
Ştefan Baciu intră foarte tânăr în redacţia Gândirii
chiar dacă nu direct cum susţinea el, pe post de
redactor, bucurându-se de aprecierea directorului şi
pentru că era odrasla unui om pe care-l respecta. În
acest context poate să-şi imagineze orişicine mânia
lui Crainic atunci când angajatul său îi aduce la
cunoştiinţă că trece la social-democraţi cu cea mai
nevinovată seninătate. La noi, pe-aceea vreme social-
democraţia lui Titel Petrescu nu se asemăna cu
aceleaşi partide care conduc ţările apusene astăzi ci
era mai mult o filială, ceva mai îndulcită a partidului
comunist, îl vom auzi chiar pe Titel Petrescu de
declarând acest lucru, de unde se vede că tovul
Atanasiu a păstrat tradiţia a social-democraţilor să
facă front comun cu comuniştii fie şi cu numele
schimbat de PDSR.

În cartea sa Ştefan Baciu îl terfeleşte pe Crainic, îl

face un tiran dur neînţelegător faţă de sensibilitatea
unui tânăr, dar cu această ocazie Ştefan Baciu dă
prima lui probă că-i lipseşte măsura trădării, nu-şi dă
seama de gravitatea comiterii ei, indiferent la ce
vârstă.

Rândurile de faţă sunt fragmente dintr'o recenzie a

mea (1985) privind cartea Praful de pe tobă, Memorii
1918-1946, ed Mele Honolului 1980, completată,
acolo unde memoria autorului cu voie sau fără voie
prezintă nepermise lacune, de corectările aduse de dl.
V. Frunză un tovarăş desamăgit de social-democraţia
românească, organizaţie din care a făcut şi dânsul
parte. În lucrarea respectivă, dedicată cu precădere lui
Titel Petrescu şi Ion Pas, socialiştii români după 23
August 1944, la care se adaogă şi Şt. Voitec, scrie şi
Baciu, erau anticomunişti şi ar fi instauraţ în
România o democraţie autentică dacă n'ar fi fost
Vâşinski şi tancurile sovietice. Adevărul însă este că
imediat după 23 August Titel Petrescu a declarat
ziarului francez "La tribune", publicată şi în
Libertatea din 8 September 1944: "Pe plan politic
suntem în colaborare cu PCR. Sperăm că după pace
să se ajungă la o unitate politică prin fuzionarea celor
două mişcări, fuziune care este cu atât mai indicată cu
cât comuniştii au renunţat la Internaţionala a III-a".
De-acum să nu e mire că V. Frunză va aborda cazul
social-democraţiei ca pe o anexă a partidului
comunist român a cărui istorie o publică în Arhus,
Danemarca 1984. În spiritul declaraţiei de mai sus s'a
înfiinţat F.U.M. = Frontul Unic Muncitoresc şi FND
= Frontul Naţional Democrat, organizaţii prin care
PSD-ul întărea poziţia partidului comunist "al celor
1.000 de membrii". La 6 Martie 1945 guvernul Petre
Groza la putere se arăta sprijinit nu numai de
tancurile lui Vâşinski dar în egală măsură şi de
partidul social-democrat şi ziarul Libertatea unde
colabora Şt. Baciu. Şi ne punem întrebarea, cum oare
Titel Petrescu nu ştia ceea ce Pamfil Şeicaru scrise
mult înainte, că Stalin desfiinţase Internaţionala III-a
pentru a face pe placul Aliaţilor săi, dar că ea
funcţiona mai departe cum o demonstrează cazurile
lui Dimitrov şi Tito.

Pentru a se vedea că libertatea social-democraţilor

români nu se deosebea de cea comunistă merită să
cităm componenţii conducerii primului sindicat al
ziariştilor din România, la adunarea din Oct. 1944,
mostră de coaliţie comunisto-social democrată:
"Preşedinte Ion Pas, pe când comitetul era format din,
N.D. Cocea, Emil Socor, Scarlat Calimach şi Eugen
Jebeleanu (ultimii doi buni prieteni ai lui Ştefan
Baciu şi după o despărţire de 40 de ani). Acest nou
sindicat declara libertatea presei democrate patronată
de Scânteia şi Libertatea dlui Şt. Baciu, în acelaşi
timp Scânteia publica pe primii scriitori admişi
oficial, în locul acelora care au luptat pentru o
Românie cu adevărat "liberă şi independentă". Iată-i:
Maria Banuş, Ury Benador, Geo Bogza, George
Călinescu, Ion Călugăru, Al. Mironescu, Miron Radu
Paraschivescu, Ion Pas, Al. Rosetti, T. Teodorescu-
Branişte, toţi rămaşi, până la capăt, slugi fidele ale
PCR-ului. Subliniem că printre aceştia se află înscrişi
G. Călinescu şi Al. Rosetti, a căror Istorie a literaturii
române de la origini o va reedita, peste graniţă
Ignorantul dar veleitarul Iosif Drăgan, în timp ce
Miron Radu Paraschivescu comunist ilegalist era
mentorul lui Ion Caraion şi Virgil Untaru-Iarunca şi
alături de aceştia nu poate lipsi idolul lui Şt. Baciu,
Ion Pas. Să nu-l uităm pe Geo Bogza "marea figura"
a dizidenţei comuniste, prezentă la Europa liberă prin
directorul ei, istoricul Vlad Georgescu.

După cum se poate constată din partea partidului

comunist era legitim interesul pentru unirea celor
două partide, consfinţită deja de Ştefan Voitec şi Ion
Pas, prin faptele lor.

La 10 Martie 1946 la congresul partidului social-

democrat se produce sciziunea provocată nu de
fuzionarea celor două cum îşi aminteşte greşit Şt.
Baciu ci, cum afirmă, V. Frunză de propunerea
comuniştilor de a participa la alegeri pe liste comune.
La acest Congres, în cursul lucrărilor, Şerban Voinea
prezintă o schimbare radicală, nu-l mai sprijină pe
Titel Petrescu ci acceptă teza comunistă. Preţul a fost
postul de ministru la Berna promis de comunişti, pe
care-l va obţine şi astfel împreună cu Voitec şi Ion
Pas, şi el va trece în tabăra comuniştilor. Drept
urmare, Ştefan Baciu când a primit postul de ataşat
de presă la Berna era omul acestor vânduţi
comuniştilor, îi părăsise pe Titel Petrescu, lucru pe
care acesta nu-l recunoaşte. Dovada o aduce şi faptul
că Ştefan Baciu îşi va publica un volum de poezii,
înainte de a pleca din ţară, prefaţat nu de Titel
Petrescu, aşa cum era prevăzut, ci de Ion Pas. Aşa dar
Ştefan Baciu caută să ne inducă în eroare când scrie
că a plecat în Elveţia ca ataşat de presă al Cuvântului
liber, noul organ al Partidului social-democrat. Ziarul
nu ştim dacă a apărut vreodată şi poate că Ştefan
Baciu nici nu vroia să fie socotit în exil un
colaborator fidel al lui Titel Petrescu, aşa cum se
pretinde astăzi după atâtia ani.
În schimb ca subalternul lui Şerban Voinea, a
reprezentat în acei ani regimul comunist din România
mulţi români îşi amintesc de el, că în calitatea sa de
funcţinoar al ambasadei, atunci când ajungeau la
ambasada română din Berna cu intenţia de a cere azil
politic, Ştefan Baciu le dădea sfatul să se întoarcă în
paradisul bolşevic din România.

Totuşi atât el cât şi şeful său împreună cu toţi

salariaţii Ambasadei au cerut azil politic drept protest
la unirea din primăvara anului 1948, când forţat P.S.
Dul a fost anexat partidului comunist. Şerban Voinea
a încercat în zadar să câştige de partea cauzei sale pe
politicienii din Apus, nu a reuşit, deoarece vedeau în
el un simplu oportunist, omul comuniştilor, cum erau
superiorii lui, Voitec şi Pas, deci îşi denunţa, de fapt,
propria-i operă. Titel Petrescu a înţeles să-şi
revizuiască falsa poziţie dar prea târziu, când
maşinăria putea funcţiona şi fără el. Deci comuniştii
l-au aruncat în închisoare de unde l-a scos, după
multe intervenţii, Internaţională. Este momentul să ne
întrebăm de ce nu s'a găsit nicio organizaţie politică
internaţională să ceară eliberarea şi a celorlalţi
politicieni români ca Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Ion
Mihalache, Gh. Brătianu, morţi cu toţii în
blestematele puşcării comuniste? Oricum Titel
Petrescu a ieşit, cum a şi intrat pe uşa din dos a
istoriei românilor, situaţie ce i-a fost creată de
oportuniştii lui colaboratori.

Trădarea social-democraţilor după cea a regelui şi a

generalilor săi la 23 August, atârnă - greu în balanţa
mârşăviilor care au sprijinit nemijlocit instaurarea
dictaturii comuniste în România. Exemplul
politicenilor socialişti a fost urmat în bună parte de
intelectualitatea oportunistă, scăpată de prigoanele
sălbatece ale comuniştilor. Să pomenesc pe un
profesor universitar, medic, ridicat de la locuinţa sa,
în noaptea unirii celor două partide "surori" şi dus la
securitate unde în faţa unor becuri orbitoare a fost
supus unui interogatoriu necruţător, până dimineaţa i
s'a întins adeziunea de trecere la partidul comunist.
Confruntat cu această cerere, profesorul uşurat a
întrebat de ce nu i s'a pus de la început această
problemă că ar fi semnat-o imediat, "cu amândouă
mâinile". Şi în acest fel s'au manifestat mii de alţi
intelectuali, înscrişi nu din convingere la socialişti
căci pentru ei denumirea în sine le liniştea conştiinţa,
fără să-şi dea seama că se aflau într'o situaţie de
tranziţie, pe toţi îi va înghiţi nesăţiosul Leviatan,
partidul comunist. E de prisos să mai adaog că
respectivul partid fost social-democrat a devenit una
din slugile cele mai fidele stăpânilor săi roşii.

Ştefan Baciu a reuşit să se salveze din iadul comunist

şi nu am avea ce să-i reproşăm, dacă am constata că
după mai bine de 30 de ani ar exprima un singur
cuvânt de regret pentru felul cum tovarăşii lui de
partid au reuşit să abdice de la propriile lor idealuri.
Dar în loc de aşa ceva el le arată pe mai departe o
deosebită admiraţie, de Ion Pas susţine că a trecut la
comunişti fiindu-i frică de închisoare şi iată că
justificând laşitatea unui tovarăş de-al lui nici prin
minte nu-i trece că mânjeşte memoria martirilor
români care au combătut chiar cu preţul vieţii,
comunismul, în care s'au complăcut superiorii săi
îngrăşindu-şi insul în mocirla colaborării ca Şt.
Voitec, Ion Pas şi chiar Şerban Voinea, dacă Titel
Petrescu îi poate privi mai de la distanţă.

La apariţia acestei cărţi, prietenii lui Şt. Baciu, Vintilă

Horia şi Horia Stamatu au elogiat-o, stăpânindu-i
sentimentul amiciţiei şi nu datoria lor de români, în
primul rând nu am putut să mă refer la această carte
până nu aveam un material suficient să-i demasc
întreaga impostură şi el mi-a fost pus la dispoziţie de
lucrarea obiectivă a lui V. Frunză apărută în 1985 din
această cauză recenzia mea, ce se vrea la fel de
obiectivă, poartă data de Dec. 1985.

Dar cum Ştefan Baciu confundă noţiunea de Memorii

cu cea de "dulci amintiri", mai ades retrăite la un
pahar de Maitai havaian, el se opreşte nu numai la
şefii săi social-democraţi dar şi la o serie de prieteni
de altă dată, din care face din punct de vedere
ideologic un ghiveci, bineînţeles menţionând că nu
are nicio legătură nici cu N. Crainic, nici atât cu Radu
Gyr căruia îi face un portret cubist cu pete goale,
văzute din proprie perspectivă mioapă. De altfel,
aplică reţeta lui Dada, îşi scoate pentru fiecare,
cuvintele din pălărie în care adună la, întâmplare
noţiunile tăiate din ziar, de unde rezultatul că
descrierile ne apar bete, de-abinelea, sau nici atât cum
e fiecare vers, lipsit de orice sens, iscălit de Tr. Tzara.
De aici şi semnificaţia lui Mele titlul modestei sale
fiţuici, ar trebui să însemne în greceşte cântec dar
până la urmă i se potriveşte mai bine înţelesul francez
de amestec pestriţ, talmeş-balmeş dadaist.

Deci, din amintirile lui Şt. Baciu, l-aşi cita pe Eugen

Jebeleanu din goghist, devine omul regelui de la
România frontului Renaşterii lui Cezar Petrescu, ca
însfârşit ultima antişambră spre comunism să-i fi
slujit frontul Plugarilor al lui Petre Groza. Sub
comunişti va fi poetul lor de casă, academician şi
membru supleant al Comitelului Central al PCR-ului.
Împreună cu C. Theodorescu şi Radu Boureanu au
format un trio de muşchetari ai regimului, după ce
Arghezi a fost reoficializat, să joace pe lângă el rolul
de politruci, termen îndulcit de bătrânul poet care le
spunea "copiii mei". Nu e dat uitării un alt goghist
Zaharia Stancu, autor în 1946 de poezii dedicate
Maicii Domnului, va deveni cel mai bun păstrător al
principiilor comuniste nu numai în romanul său
Desculţ dar mai ales ca preşedinte al Academiei
române.

Şi să-i dau un loc de onoare bunului prieten al dlui Şt.

Baciu, Nicu Carandino, împreună puteau să-şi depene
amintirile de pe vremea când erau tineri şi devotaţi
aceluiaşi partid socialist dar şi ai Faclăi lui N.D.
Cocea; Nicu va deveni ceL mai îndrăgit colaborator
al Meléului din Havai, iar cu ocazia apariţiei cărtii
acestuia "De pe o zi pe alta", ca să se constate nivelul
politic şi patriotic ai scriitorilor din exil, toţi au
aplaudat recenzia prietenului Şt. Baciu care a declarat
cartea lui Carandino cea mai valoroasă carte de
memorii scrisă în România, în ultimii zeci de ani, şi
nimănui nu i-a trecut prin minte că noul favorit al
editorului V. Râpeanu e una şi acceaşi persoană cu
fostul director al ziarului Dreptatea, organ al PNŢ-
ului, de care socialistul de întotdeauna susţinea că
scria să câştige ceva bani, neluând la socoteală că
mulţi români citindu-i articolele de fond din
Dreptatea au plătit scump uneori cu viaţa, balivernele
veşnicului Carandino. În cartea lui Nicu Carandino
scriitorii din exil erau flataţi că se pomenea numele
lor alături de cei pe care Baciu îi pomenise de mult în
Melèul său dar acuma apăreau într'o carte din ţara
comunistă. Iată nivelul eminenţelor cednuşii ale
exilului care toate aşteptau să o ieie pe drumul de
învidiat al lui Mircea Eliade, adică să se publice în
România lui Ceauşescu.

Fără îndoială, predilecţia lui Ştefan Baciu pentru

trădători este calitatea principală a scrisului său, se
simte bine în bolgiile cu foc, rezervate de Dante
vânzătorilor de ţară.
Personal cred că această categorie specifică pentru
creaţia lui Şt. Baciu i-a influenţat în mod negativ
însăşi evoluţia literară. A început-o frumos, sub
conducerea tatălui său ca şi copilul minune al poeziei
româneşti, - nu altfel ca Horia Stamate, sprijinit de N.
Crainic e primit la Gândirea chiar dacă nu sub
auspiciile megalomanului de astăzi. Dar în loc să
meargă pe calea luminoasă a gândirismului, Şt. Baciu
nu se simte bine pe ea şi începe să participe la
şedinţele social-democraţilor conduşi de tovul Ştefan
Voitec. Desigur că aflând N. Crainic îl dă afară din
redacţia revistei, lucru ce astăzi Şt. Baciu nu vrea să-l
recunoască, face pe naivul, acuzându-l pe şeful său de
totală neînţelegere pentru ideile unui copil de 23 ani,
numai că acest tânăr şi la 70 de ani tot socialista-
comunist a rămas, de unde gestul maestrului a fost
mai mult decât drept. Nu mai că noi suntem siguri, cu
acea ocazie Ştefan Baciu a fost dat afară pentru
totdeauna din literatura română, înclinarea sa spre
dadaism e o probă sigură pentru acest eşec total, în
loc să se adape din nectarul cresc al îngerilor Gândirii
a preferat, cum o scrie chiar el într'un vers, scuipatul
acestora, de origine modernisto-dadaist. Sincer îl
compătimesc pe Ştefan Baciu că din tânărul plin de
speranţe. Nu a mai rămas din talentul său decât un
simplu praf pe tobă, cum singur ni-o mărturiseşte.

Dar după atâtea surprize Ştefan Baciu ne va mai

aduce încă una când după laudele total nemeritate
închinate social-democraţilor şi unor poetaştri ai zilei,
nu-i scapă aluzia versurilor lui M. Beniuc, un fel de
motto bun de a fi pus la capitolul de literară română
de toţi cei ce au vândut prin scrisul lor ţara,
comuniştilor, şi fiindcă sunt atât de mulţi nu-i pot cita
aici, dar i-am dori chiar memoriei lui Şt. Baciu să nu
fie pomenit vreodată printre ei, aşa ca dintr'un
sentiment de prietenie:

Dragostea şi cartea
poate şi politica
mi-au făcut harcea-parcea
Inima.

Vor fi râs cândva Octav Şuluţiu şi Emil Cioran, de

aceste versuri, dar astăzi le-aş găsi humorul cam
negru.

Consider că cel mai mare duşman al pretinsului poet

Ştefan Baciu i-a fost şi îi este neseriozitatea cu care
şi-a tratat talentul şi arta, prin respectivul caracter îi
face concurenţă lui Tristian Tzara, fără să poată
prinde consistenţă - este neserios şi în neseriozitate -
regelui Ubu de Jarry.

Epilogul cărţii Praful de pe tobă cu elogiul dedicat

unui anume Gârcean, poet după el, mare, mi-a
inspirat, împrumutându-i întocmai cuvintele,
următorul Microportret:

Ştefan Baciu din Havai

Ne trimite, vezi, Tai, Tai.
Şi-un post-scriptum, socoteală
Pentru un pahar Maitai:
Neavând la el în City
Călimară şi cerneală
Să-l iertăm de, ca'n Tahiti
Scris-a cu Melé de ... pipi.
1985

Scrisoarea (46) din 8 Iunie 1980 de la Pamfil

Şeicaru

Dragă Ovidiu îţi răspund cu întârziere deoarece am

fost prins să termin un nou articol pentru Curentul.
S'a început expediţia articolului întitulat "Tito", şi ieri
a trebuit să termin un alt articol pentru numărul din
Curentul care se va da la tipar peste câteva zile.
Precum vezi Curentul va apărea regulat. Şi acum
lucrez la alt articol "Impasul tragic al Statelor Unite".
Mă concentrez la aceste articole dat fiind intenţia ca
să le public într'un volum spre a reda această fază a
situaţiei internaţionale în care surprizele se succed
uluitor când nu te-ai concentrat să le identifici
geneza.

In ce priveşte articolul lui Ion Ursu Soricu eu am

decis publicarea. Pe Ion Ursu Soricu l-am cunoscut în
1914 când terminasem liceul şi am început anii
universitari. Ţin să-ţi atrag atenţia că nu şi-a strâns în
volum poeziile pe care le-a publicat în diverse reviste
între care Ramuri unde colabora regulat. Nu odată l-
am auzit pe Făgeţel, directorul revistei care avea şi o
tipografie cerându-i să-i publice în volum, poeziile.
Invariabil spunea le voi publica după ce voi termina
traducerea lui Faust la care lucrez. Cum să-şi
speculeze elevii cerându-le să-i cumpere volumul
când el nu publicase nici un volum. Informaţia este
falsă pe cât de idioată. El era profesor de germană şi
latină la liceul din Câmpulung Muscel. Când a fost
numit la acest liceu bucuria lui, că comandantul
regimentelor de infanterie era coloneul Traian
Moşoiu, camaradul lui de la liceul din Braşov. Şi
acolo a rămas până în 1916 când regimentul era
comandat de Traian Moşoiu. Soricu era tare miop şi
nu nu putea fi soldat, el a plecat cu regimentul pe
care îl comanda Traian Moşoiu. În cursul războiului
el a cules poeziile făcute de soldaţi.

Eram un grup de tineri centraţi în jurul lui D.

Tomescu de la Ramuri şi ne strângeam pe la
restaurantul Presei de pe str. Academiei. Când venea
din Câmpulung la Bucureşti ştia că ne găseşte la acest
modest restaurant unde făceam puţină consumaţie de
vin, dar mare risipă de controverse literare. Soricu
când era prezent tăcea şi asculta atent la discuţiile
noastre. Odată însă venind în discuţie influenţa
romantismului german asupra lui Eminescu, Ion Ursu
Soricu a vorbit mai bine de o oră punând în lumină
diferenţa dintre romantismul francez şi german. El
semna I.U. Soricu. Pe mama lui când era copilă în
familie i se zicea mângăetor Sorica. La fel, Bucuţa
semna cu acel nume ce i se dase când era copil. Încă
amintesc de versurile lui Topârceanu: Cu o strofă de
Bucuţă, mai slăbuţă / când e tare inspirată: Îl chema
Panaitescu şi era profesor de geografie şi proza lui
era frumoasă.

Soricu când mi-a adus articolul mi-a lăsat şi

volumaşul cu poeziile cehului apărute în editura
Reclam de la Leipzig. Am dat la doi traducători din
redacţie care făcură studii la Berlin. Mi-au confirmat
exacitatea traducerilor făcute de Soricu. Nu m'am
mulţumit cu atâta şi am cerut părerea lui Ion
Sângiorgiu, germanist fără egal. După ce a citit mi-a
spus "regret că nu l-am descoperit eu că aş fi fost mai
asupru în comentar". Cum la acea dată Lucian Blaga
nu avea situaţia pe care a avut-o mai târziu, articolul
nu a depăşit comentariile de cafenea. Puteam eu să
refuz publicarea articolului dat de Ion Ursu Soricu,
când mă lega o veche prietenie şi traducerile făcute
de el erau exacte? M'am întâlnit cu Blaga şi m'a
întrebat: "De ce ai publicat articolul?". I-am răspuns
dându-i justificările ce ţi le-am dat. "Îţi rezerv exact
tot atâtea pagini din Curentul ca să-i dai replica oricât
de violentă ar fi". Răspunsul lui Lucian Blaga cu un
accent de dispreţ: "Eu să-i răspund lui Soricu? Cum
îţi poţi închipui?". Am dat din umeri şi ne-am
despărţit. Mărturiesc că nu m'a cucerit lirica lui
Blaga. La Madrid am avut îndelungate controverse cu
Al. Busuioceanu, prieten ca şi Crainic din anii când
studiau la Viena. Le vei găsi în portretul pe care i l-
am făcut lui Busuioceanu "Alchimia exilului" apărut
în almanahul pribegilor. În poezie aprecierile sunt în
funcţie de sensibilitatea fiecăruia ca şi în muzică.
Poate vei fi scandalizat că nu m'a cucerit Richard
Wagner deşi am fost şi sunt sensibil la Berlioz. Voi
căuta între cărţi volumul de poezii ale filozofului
Guyau şi voi fotocopia poezia "Analyse Spectrale"
scrisă în 1883 când omul nu călcase în lună şi vei fi
cucerit şi tu cum am fost şi eu cucerit.

Formaţia sensibilităţii mele este din lectura asiduă a

lui Eminescu. Începută când aveam 15 ani. Şi azi,
după câţi ani socoteşte, mă pomenesc recitând în
singurătate versuri din frânturile ce le mai păstrează
memoria mea.

Lună, tu, stăpâna mării, pe l lumii boltă luneci

Şi gândirilor dând viaţă suferinţele întuneci ...
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate".

Greu să se ajungă la atâta concentrată evocare:

"La ce simţirea crudă a stinsului noroc

Să nu se stingă-asemeni ci'n veci să stea pe loc?
Tot alte unde-şi sună aceluiaşi pârău;
La ce statornica părerilor de rău
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre ca umbra unui vis?"

Regret că nu am volumul lui Eminescu să-l recitesc

ca să mă regăsesc în cel de acum aţâţia ani.

Că am fost înjurat nu mă miră este un mijloc de a se

pune în valoare la controlul partidului. Eu am
publicat un text semnat, text verificat deci eram
obligat să-i refuz publicarea fiindcă era în joc geniul
lui Lucian Blaga? este ridicol pe cât este de idiot.
Cred că sunt mereu prezent în această formă în ţară
dar straniu tocmai aceste insulte au un efect contrar
de cât cel dorit.

Eu continu să exist şi să lucrez.

Vei fi indulgent cu lungimea scriisorii.
Cu dragoste al tău
Pamfil
Şeicaru

Note şi Comentarii

Înainte de toate marele ziarist mă roagă să-i scuz

întârzierea dar a fost prins cu terminarea unui nou
articol pentru Curentul despre Tito, ieri a încheiat un
altul pentru a-l da pentru publicare tot în Curentul,
peste câteva zile. Mă asigură că ziarul va apărea de-
acum înainte regulat şi că se concentrează asupra
unui nou articol întitulat "Impasul tragic al Statelor
Unite".

După cum putem constata maestrul află în plină

activitate publicistică sau cum va scrie chiar el în
finalul scrisorii "Cred că sunt mereu prezent în
această formă în ţară dar straniu tocmai aceste insulte
au un efect contrar decât cel dorit. Eu continu să exist
şi să lucrez".

Privitor la cazul poetului Lucian Blaga, prezentarea

lui Pamfil Şeicaru este a unui maestru ale cărui
argumente sunt fiecare o pledoarie pentru dreptatea
avută.

Începe cu descrierea omului şi prietenului Ion Ursu

Soricu şi nu este greu să constatăm că are dreptul să
se bucure nu numai de admiraţia autorului dar, cu
prisosinţă, şi a noastră. După această introducere de
filipică ciceroniană, intrăm în subiect şi anume într'o
zi acest respectat Soricu se prezintă la el cu un articol
în care demonstrează că poezia blagiană în marea leor
parte este plagiată după un autor ceh, al cărui
volumaş publicat în limba germană în editura
Reclam, îl ataşează contribuţiei sale pentru a nu
exista niciun dubiu asupra obiectivului tratat. Deşi
I.U. Soricu era profesor de germană, maestrul a
consultat pe lângă traducatorii ziarului, cei doi şi-au
făcut studiile la Berlin, dar cere părerea şi a
germanistului Ion Sângiorgiu, cel mai bun specialist
al vremii în problemele de germanistică din România.
(Cum reese dintr'un poem ce i l-am dedicat I.
Sângiorgiu îşi doarme somnul de veci într'un cimitir
orăşelul german Uedem, situat în apropiere de
Xanten, unde se află cetatea eroului Siegfried ca şi
rămăşiţele unei antice Ulpia traiană, ziceam eu, soră
cu Sarmisegetuza romano-dacă, "loc sacru al
poemelor transilvănene").

Toţi cei consultaţi l-au confirmat pe I.U. Soricu încât,

cum Şeicaru nu cunoştea limba germană, era mai
mult decât obligat să publice articolul în care Blaga
era denunţat pentru delictul plagierii: "Eu am publicat
'Îmi scrie maestrul' un text semnat, text verificat, deci
eram obligat să-i refuz publicarea fiindcă era în joc
geniul lui Lucian Blaga? Este ridicol pe cât este de
idiot".

Desigur marele ziarist avea perfectă dreptate. Din

păcate nu aflăm de care volume de poezie era vorba
dar o deducem din observaţia că pe acea vreme Blaga
nu era atât de cunoscut deci articolul lui Soricu nu a
depăşit comentariile de cafenea, dar şi prin cele scrise
de Ov. Cotruş putem deduce că e vorba de poetul
croat Miroslav Krleža cu volumul Pan apărut în 1917
de unde şi admiratorul absolut al poetului de la
Lancrăm admite că nu e lipsită de interes analogia cu
Lucian Blaga, dar se grăbeşte să adaoge că sursa
amândorura a fost expresionismul lui Nietzsche, deci
deducem că probabil plagiatul se referă la primele
volume blagiene Poemele luminii şi Paşii Profetului.
După cum ni se relatează, Blaga a refuzat să răspundă
învinuirii lui Soricu şi astfel a lăsat cazul deschis
până astăzi, când urmaşii lui nu vor să reia chestinuea
de teamă să nu întunece prestigiul celui ridicat pe
tronul nemuritorilor, după unii întrecându-l chiar şi
pe Eminescu.

Este locul să o scriem că totuşi Blaga era preocupat

de învinuirea ce i s'a fost adus, dovadă că aşa cum
reese din Corespondenţa lui B. Munteanu, Blaga i-a
rugat pe prietenii săi P. Chinezu, N. Băncilă şi chiar
Bazil Munteanu să se ocupe cu această problemă,
deci să-l apere dar a fost refuzat deoarece niciunul nu
poseda limba germană într'aşa măsură ca să poată da
un verdict într'o problemă atât de spinoasă cum era
un plagiat.

Sub comunişti, în Manuscriptum a apărut o notă

privitor la asemănarea ce poate fi pusă în evidenţă
între poeziile traduse în germană de croatul Miroslav
Krleža şi cele ale lui Blaga, dar ea se datorează unei
surse comune în expresionismul german.

Cu afirmaţii de acest gen, chestiunea rămâne, în

continuare deschisă şi asta în detrimentul creaţiei
blagiene. Se cuvine, pentru clasarea definitivă a
dosarului Blaga-Soricu publicarea poeziilor din limba
germană ale lui Miroslav Krleža cu o traducere fidelă
a textelor pentru ca orice om cinstit să se poată
convinge cu propria sa inţelegere şi să rămâie lămurit
că Lucian Blaga a fost doar influenţat şi n'a trecut
limita imitării până la înfăptuirea plagiatului, e vorba
de începuturile sale, marea lui poezie îi rămâne
intactă, mai ales că poetul român şi-a menţinut
puterea de creaţie până la moarte, nu i se pot
evidenţia niciun fel de slăbiciuni, Lucian Blaga
rămâne unul din marii poeţi ai literaturii române şi nu
numai al ei. Şi scriu toate acestea cunoscând bine
formele adoptate de marele poet pentru a-şi schimba
zodia trecând de partea cealaltă, a comuniştilor. Deci
divorţul cu Gândirea a fost pricinuit de spectrul
pierderii războiului, incontestabil Blaga se pregătea
pentru această societate nouă mai potrivită
sensibilităţii şi gândirii sale. În acest sens, a dus o
polemică total nelalocul ei cu părintele Stăniloaie şi
la Saeculum avea ca primi colaboratori pe comuniştii
Mihai Beniuc şi Barbu Zevedei pe care i-a salvat de
la condamnarea pentru spionaj, fapte pe care L. Blaga
le mărturiseşte în raportul său trimis Comitetului
Central Comunist când Beniuc îl denunţa ca pe un
duşman al regimului pe Marele Anonim în cartea sa
Pe muche de cuţit. Dovadă că marele poet şi-a găsit
drumul îl aduce fenomenul că el şi-a putut continua
nestingherit creaţia, nu a trecut prin neîmplinirile
unui Sadoveanu, Cezar Petrescu şi în parte şi Tudor
Arghezi. Partidul şi-a ţinut promisiunea şi l-a publicat
pe poetul său favorit, mort chiar pe când se pregătea
să încheie şi oficial aderarea la idealurile comuniste,
de unde fiica sa în a sociaţie cu G. Ivaşcu au putut
publica totul, eventual poezii pe care autorul poate nu
le-ar fi publicat dar în mare putem afirma că Lucian
Blaga a murit în plină glorie încununat cu laurii lui
Petrarca de mâini comuniste. Avea şi are dreptate
profesorul Liviu Rusu când vorbeşte de aventura
faustică a lui Lucian Blaga şi aceasta exprimă
metaforic tribulaţiile omului pentru a fi primit de noii
stăpâni aşa cum a fost cultivat el mereu. Şi această
transfigurare, de fapt un Nostos la vatra spiritului de
totdeauna va mai scandaliza tot mai puţin, încât ca
icoană a viitorului va fi tot mai real marele poet
Lucian Blaga şi oamenii vor uita înclinaţiile sale
marxiste (declarate în Aspecte antropoligice cursul
său universitar din 1946-1947, republicat) căci oare
pe cine mai înteresează admirând un tablou de
Courbet că pictorul a fost unul din conducătorii
Comunei din Paris, ulterior, imputându-i-se
dărâmarea celebrei coloane din Place Vendôme pe
care ne fiind în stare s'o finanţeze a murit în exil, în
Elveţia.

Cu opera filosofică, la care ţinea foarte mult, Lucian

Blaga va rămâne ca un iconoclast, orgoliul său a fost
ca ideile sale să înlocuiască dogmele creştinismului,
mai precis ale religiei neamului său, ortodoxismul.
Influenţat de teologia dialectică a protestantismului
reprezentată printre alţii de Karl Barth, bine
cunoscută din timpul studenţiei de la Viena, va lansa
teoria Marelui Anonim în care zisul Dumnezeu are
puncte de contact cu învăţătura misticului Dionisie
Areopagitul şi el îl numeşte pe Dumnezeu cel fără
nume, dar imediat filozoful subliniază că teoria lui nu
are nimic în comun cu învăţătura misticului. Marele
Anonim prin cenzura transcendentă impiedecă pe om,
care trăieşte în orizontul misterului, să deslege taina
absolută a vieţii sale, şi asta o face pentru a păstra în
echilibru legile universului. Deci, Marele Anonim
trăieşte ascuns de ochii oamenilor, de unde nu se
arată niciodată împiedecând omul de la orice
revelaţie pe care ar putea-o săvârşi prin forţele
proprii. Pe această cale, părintele Stăniloaie are
dreptate, neagă existenţa lui Dumnezeu cel creştin şi
pe Isus Cristos, deci ne miră acţiunea unor preoţi
ortodocşi din Sebeş conduşi de călugărul Nicolae şi
încă vreo câţiva intelectuali, de a împăca pe filosoful
Blaga cu biserica ortodoxă. În continuare, cenzura
transcendentă are rostul să împingă omul la o
continuă creaţie deşi nu poate atinge absolutul.
Filozoful îl exprimă în gândirea sa pe poet, acesta îşi
simte destinul ca existent în orizontul misterului,
metafora sa nu îl dezleagă ci chiar din contră îi
măreşte taina, se înţelege, poetică.
Deci, cultura se naşte datorită unei situaţii metafizice
de unde se observă că rolul Marelui anonim e redus
la un accesor al omului, şi nu cum vede raportul chiar
invers, Biserica, în primul rând, ortodoxă.

În acest cadru Blaga are meritul de a fi descris două

coordonate ale spiritualităţii româneşti, spaţiul
mioritic şi sofianismul ortodox, şi introduce în
filozofia noastră, noţiunea de apriorismul românesc.
Despre sofianismul ortodox, din nou Blaga ţine să
sublinieze că descrierea acestui specific mai mult
popular decât bisericesc, nu înseamnă că el ar admite
multe dintre dogmele ortodoxismului, întărindu-şi
poziţia de-adreptul atee. Definirea acelui
"transcendent care coboară" îi apare sărac lui N.
Crainic şi acesta îl completează cu frumuseţea divină
pe care o are acest fenomen când el coboară pe
pământ. Din această cauză când vorbim de
sofianismul ortodox, el este în descrierea lui Blaga
schematic, pentru înţelegerea fenomenului va trebui
să recurgem la completările lui Nichifor Crainic, de
oarece transcendentul nu poate coborâ fără să nu-şi
arate desăvârşirile frumuseţii sale divine.

În ce privşte Spaţiul mioritic, plecând de la versurile,

Pe-un picior de plai / pe-o gură de rai", defineşte
plaiul ca spaţiul matrice, înalt şi inlefinit ondulat şi
înzestrat cu specifice accente ale unui sentiment al
destinului.

Deci, ar avea elementele de a declara spaţiul mioritic

ca unul specific al spiritualităţii româneşti dar ţine
neapărat să complice lucrurile. Astfel, dacă
intervenţia respectivilor factori este inconştienţă,
totul se poate rezolva prin prezentarea unei aşa zise
memorii ereditare de care se ocupă Jung, fără să fie
vorba de acţiunea unui inconştient situat în afara
conştiinţei umane. Dar, marele filozof fiind convins
că imaginaţia cu plăsmuirile ei e instrumentul cel mai
eficare al gândirii, complică lucrurile introducând
noţiuni total nepotrivite. Astfel, inconştientul ca şi
conştientul inteligenţei e înzestrat cu categorii numite
abisale, pentru a le defini adâncimea la care pot
pătrunde. Ori analogia nu se poate face. Categoriile
cunoaşterii sunt apriorice, nu sunt date de experienţă
şi formează aşa zisa conştiinţă în genere, la fel la toţi
oamenii, de unde ei se pot înţelege şi organiza
fenomenele, ştiinţific. Ori categoriile inconştientului
constituind matricea stilistică a fiecărui popor,
specifică în esenţa ei, e variabilă, diferenţiază
oamenii, nu-i duc la numitor comun. Dar decisiv este
că deşi pot influenţa genomul unui colectiv, ele sunt
supuse modificărilor, în acest sens un român emigrat
în Statele Unite, dar situaţia e valabilă şi pentru alte
etnii, în câteva generaţii caracterele spiritualităţii sale
se vor modifica, aşa zise le categorii abisale mai
păstreaza amintirile spaţiului mioritic, dar acestuia i
se adaugă elemente care încetul cu incetul vor înlocui
caracterele de de bază cu altele noi, deci respectivul
inconştient nu are rolul de a fixa caracterele unui
colectiv pentru totdeauna ci de a le forma şi adapta la
noi condiţii. Fixitatea acordată de L. Blaga
categoriilor inconştientului nu se verifică în practică.

La fel, noţiunea de matrice stilistică e improprie

odată ce pe lângă caracterele sale specifice spirituale
creaţia trebuie pusă în legatură cu geniul artistului,
acesta îi dă operei sale un anumit stil, ce iese mai
mult sau mai puţin din cadrul creatorului, inconştient,
ca şi spirit individual. Şi se mai ridică o problemă: se
ştie că specificul spiritual etnic, se pune în evidenţă
numai la anumiţi creatori adică la cei ce produc
cultura, uneori fiind o deosebită diferenţă între Fiinţă
marelui gânditor, aparţinând elitei şi de fiinţarea
"dusmanulului" anonim, fără nicio personalitate. La
noi se poate susţine, pe drept, că Eminescu este omul
cel mai specific român, de unde afirmaţia lui M.
Eliade că dacă ar pieri neamul românesc de pe
suprafaţa pământului, cei ce ar avea la dispoziţie
operele sale ar putea reconstitui întocmai sufletul
acestui popor.

Desigur, consider că filosoful nostru, cu toate

complectările sale pur speculative a dus o reală
contribuţie la cunoaşterea "Spaţilui mioritic" adică o
minunată introducere ce urmează, cum mărturiseşte
chiar el, să mai fie aprofundată. De pildă, i-aş imputa
filozofului că a trecut uşor pe lângă moartea ca taină
a nunţii, ceea ce duce la un ritual, în primul rând
religios. Plaiul luminat e locul unde românul îl
întâlneşte pe Dumnezeu şi pe el se construiesc
lăcaşele sfinte. Consider că dacă L. Blaga l-ar fi
cunoscut mai bine pe Eminescu şi ar fi văzut că tipul
Voevodului e tot atât de des întrebuinţat ca cel al
călugărului, ar fi ieşit una din încurcăturile pe care el
singur şi le-a provocat.

Desigur, spaţiul mioritic e un orizont sufletesc,

specific, prin care, tot bine o scrie, Eminescu e în
stare să treacă pe tărâmul de dincolo, stare când
vizualizarea naturii este absolut necesară, opera de
artă pe lângă altele exprimă concret sentimentul din
suflet deci însuşi peisajul în creaţia unui artist are
specificitatea lui, la păstorul mioritic el arată cu tot
ceea ce îl confundă pe acesta de aic, cu cel de
dincolo. Şi astfel ne lămurim faptul, că plaiul este un
element important dar nu exclusiv mai ales când se
caută trecerea către un alt tărâm, marea devine un
mijloc mult mai potrivit decât plaiul, care oricum e
un capăt de drum. Să ne gândim la Cezara şi la felul
cum e constuită Insula lui Euthanasius ca un adevărat
paradis terestru. Oare stelele nu erau pentru
Eminescu tot atâtea căi, pentru a-şi găsi sufletele
umane împlinirea lor cea de pe urmă?

Filozoful nu ştie cum să explice prezenţa mării şi apei

în cosmosul eminescian şi recurge la un motiv ce l-ar
fi ridiculizat ca şi pe Călinescu, dar a ştiut să se
oprească la timp chiar şi dacă atât cât a spus îl pune
într'o postură nu prea fericită: adică Eminescu căuta
marea pentru valurile prin care îşi satisfăcea
chemarea sa mioritică, legănarea lor era vraja
supremă înlocuind ondularea de deal-vale a plaiului
ipoteză, inacceptabilă, prefăcând pe marele filozof
într'un copil care nu mai înţelege jocul tainelor.

La fel de puerilă, e şi notaţia prin care ajunge la

concluzia că dacă ţăranul român preferă ritmul
iambului şi troheului în locul dactilului e semn ca îi
aminteşte legănarea cea primitivă a plaiului. Dar cum
s'ar înterpreta, la întrebunţarea în literatura italiană,
aproape exclusiv, a iambului endecasilabiel şi asta de
la primii poeţi, prin Dante şi Petrarca până la
Carducci, aproape şase secole, deci ne determină să
nu nu mai gândim la sindromul legănării.

Dezlegarea ne-o dă poezia Mai am un singur dor de

Eminescu: în ea marele poet adună la un loc toate
elementele ce i-au fost dragi pe pământ, din
perspectiva de a le avea lângă sufletul său pe acea
margine de mare asezată cu siguranţă pe tărâmul de
dincolo. În liniştea de început de veac, ar fi vrut să le
ridice, pe toate, la cer.

În Geneza Metaforei şi sensul culturii la pagina 332

L. Blaga dă o schemă prin care ne descrie
reprezentarea sa în legătură cu existenţă categoriilor
conştiinţei şi categoriile abisale în relaţie primele, cu
conştientul, celelalte abisale cu inconştientul:

Într'un cerc mai mic reprezentat de Spiritul uman (s)

în interiorul său se află două patrăţele unul notat cu A
= conştiinţă şi al doilea B = inconştientul. De la
pătrăţelul A pleacă săgeţi notate cu (C) şi se opresc
într'un arc de cerc corespondent al lumii date, concret
(C). Din pătrăţelul B, pleacă alte săgeţi mai lungi (D)
care se opresc intr'un arc de cerc aşezat, mai înafară
notat cu M. Explicaţia legendei: în spiritul uman se
oberservă două sectoare, patrăţelele A şi B, conştiinţa
şi inconştientul. De la A pleacă săgeţile până la lumea
dată, concret (L) iar de la inconştient, B săgeţile ce
depăşesc pe L şi prin categoriilei D, ating cel mai
depărtat mister.

Noi contestăm valabilitatea acestei reprezentări

fundamentale pentru filozofia culturii blagiene pein
faptul că în spiritul uman nu există până astăzi un loc
anume anatomic în care sa fie localizat inconştientul,
să nu se confunde cu partea din hipotalamus unde
sunt localizaţi centrii vegetativi fără nicio legătură cu
teoria inconştientului. Fără îndoială însă observaţiile
lui Freud sau Jung nu pot fi contestate şi nici nu o
vom face, numai că mai ales primul a dat impresia că
acest inconştient ar urma schema filozofului L.
Blaga, şi s'ar afla în doua regiuni anatomice diferite,
cu atât mai mult cu cât Freud a fost anatomist,
specialitate în care şi-a luat doctoratul, aceasta era
mutual acceptată dar ea de fapt, nu există separat de
conştiinţa dată de creerul mare cu preponderenţă. Mă
bazez şi pe o observaţie a lui Jung care la un moment
dat susţine că arhetipurile se nasc în memoria depusă
a creerului. Deci, avem explicarea de ce zisul
inconştient nu are o structură specială în creer ci el se
află tot ca o facultate a conştiinţei inactive, doar în
aparenţă. E uşor să ne explicăm acest fenomen dacă
ne gândim că de multe ori amintirile noastre se pierd
sau revin în cunoştiinţă, doar în ocazii foarte rare. În
acest mod se pot întâmpla refulările freudine şi apoi
sublimarea unei trăiri cu efecte fatale. Toate aceste
stări se desfăşoară în zisul inconştient care de fapt stă
la subsolul conştiinţei, cum zice L. Blaga dar nu
într'un alt organ.

Deci în viziunea noastră A, conştiinţa are o

circonferinţă mai mare şi înglobează în interiorul ei,
inconştientul, în fond silenţios ca o mare de totdeauna
liniştită.

Mai departe categoriile conştiinţei care se întind până

la marginea Lumii date (L), concrete, acoperă pe cele
abisale, în lumea fenomenală prin spontaneitatea
plăsmuirilor noastre nu se pot naşte categorii noi prin
simplul fapt că noi nu suntem înzestraţi cu alte
facultăţi de cunoaştere decât cele pentru a percepe
lumea dată şi niciodată pe cea numenală, în sine,
distanţă nu poate varia după închipuiriile noastre, ea
este mereu aceiaşi. (Kant)

Tânărul Eminescu era convins că depăşind timpul va

reuşi să treacă dincolo pe care-l descrie ca pe o lume
pământească, doar în Archaeus îşi pune problema
dăcă poezia şi toate basmele nu oferă omului
posibilităţi mai optime de cunoaştere decât întreaga
filozofie a lui Kant? Ori la rândul său, L. Blaga
trebuia să ştie că omului nu-i stă la dispoziţie alte
categorii de cunoaştere decât cele ale intelectului său,
pe când plăsmuirile umane oricât de spontane ar fi nu
sunt decât producţii ale eului, şi nu pot fi alcătuite
decât de obiectele cunoaşterii noastre, nu există un
animal oricât de fantastic ar arăta să nu fie rezultatul
unor combinaţii de aspecte fizice existente. Drept
urmare, conştiinţa îşi produce categoriile cât zisul
inconştient iar în ce priveşte caracterele specifice
spirituale ale unui popor sau ale unei colectivităţi sau
a unei mari personalităţi, se cer studiate în alte
domenii mult mai accesibile decât cele ale ziselor
categorii abisale, inexistente de-altfel.

Faptul că unui artist îi rămân inconştiente caracterele

specifice ale apartenenţei sale la o etnie, e un
fenomen obişnuit ceeace nu înseamnă că
inconştientul e un factor genetic al operei de artă,
care se regăseşte în alte elemente ale matricei sale
creatoare.

Este interesantă încercarea filozofului de a sparge

lanţurile lumii fenomenale din jurul său, puse de
lumea dată concretă, acest caracter îl leagă de
specificul gândirii româneşti, aşa cum l-am văzut la
Mihai Eminescu, în primul rând, dar prin el putem
ajunge la Nae Ionescu şi elevul tău Mircea
Vulcănescu.

Faptul că schema ce ne-o dă L. Blaga esta a unui

ateu, ne închide strict în lumea timpului şi spaţiului
Kantian, în timp ce pentru Luceafărul culturii noastre
există un drum care poate duce la Dumnezeu, de
unde Roza del Conte se revoltă împotriva lui
Schopenhauer când neagă extazului poetic sau
religios orice rol pozitiv, fiind un simplu capriciu al
plăsmuirilor imaginaţiei. Ci în spiritualitatea italiană
ca şi în cea românească mai există o posibilitate de a
ajunge la Dumnezeu, pe calea iubirii pe care ne-am
însuşit-o împreună cu Michelangelo de la Sf. Pavel,
cum că acolo unde nu e dragoste nimica nu e. (Marin
Preda în Cel mai iubit dintre pamânteni, şi nu departe
îl putem întâlni dpe Sfântul Sfinţilor Francisc zis şi Il
Poverello). Regretăm că marele poet şi filozof Lucian
Blaga nu s'a simţit atras spre aceea pe care o
preaslăveşte, tot Michelangelo, într'un Sonet compus
în anul 1554: "Nici pictura, nici sculptura nu pot să-
mi aline mai mult / Înima, înclinată spre această
iubire divină / Care pentru a ne primi, îşi deschide, în
cruce, braţele sale".

Scrisoarea (47) din 25 Iulie 1980 de la Pamfil

Şeicaru

Dragă Vuia, am citit "Vacanţele Destinului", este un

act de pietate faţă de tatăl tău. Evocarea lui Avram
Iancu mi-a amintit de o evocare similară făcută de
Constanţa Hodoş. Tot tragismul sfârşitului acestui
erou al munţilor îl evocă în legătură cu mârşava
purtare a "drăguţului de împărat" şi în spiritul lui de
dreptate credeau românii. Dacă intervenţia armatei
ruseşti a izbutit se datoreşte rezistenţii lui Avram
Iancu în munţii Apuseni. Aşa o recunoaşte
comandantul forţelor ruseşti în raportul făcut ţarului
Nicolaie I. Decoraţiile destinate lui Iancu şi
prefecţilor lui au fost socotite prea mari şi le atribuia
titluri de nobleţe. Drăguţul de împărat le-a diminuat.

Aflu că la întâi septembrie ungurii pregătesc o

manifestare revendicând Transilvania sub conducerea
lui Bethlen. Otto de Habsburg a devenit cetăţean
german şi a fost ales în parlamentul de la Strassburg.
O abilă manevră, Bethlen este amicul lui. Emigraţia
română îşi descoperă în eroul capitulării fără condiţii
din 23 August portdrapelul spiritual. Este dezoronant.

Cartea ne-a făcut o frumoasă şi dreaptă evocare a

preoteselor şi preoţilor transilvăneni. Cele două
capitole "Sfârşit de război" şi "1918-1919" constituie
un preţios document istoric.
Cu o caldă îmbrăţişăre
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Medalionul închinat de Pamfil Şeicaru cărţii tatălui

meu Tiberiu, "Vacanţele destinului" mi-a produs o vie
emoţie şi mi-a răscolit unele dulci altele mai puţin
dulci, amintiri. De multe ori în zilele mele de vacanţă
împreună cu tatăl meu am vizitat satul Semlac, odată
am călătorit singur până la Secusigiu şi de-acolo
peste câmp până la Semlac. Mureşul l-am trecut cu
un pod plutitor, şi în acea zi de vară călduroasă, aşa
cum nu mai la şes o poţi trăi, l-am cunoscut pe moş
Pavel, un ţăran sfătos, mustea de înţelepciune, îmi
părea coborât de lângă Unchieşii din celebrul pentru
mine, tablou, al lui Şt. Dimitrescu. Figura lui o port şi
astăzi în inimă, ca pe simbolul cel mai curat al
neamului, sânge din sângele bunului Dumnezeu.

În jurul bisericii ortodoxe pe un câmp de-acum liber,

în ceeace cândva a trebuit să fie o grădină în liniştile
căreia puteai să retrăieşti un Noli me tangere mistic,
se afla un colţ de cimitir, pe crucile de lemn şi câteva
de piatră se citeau numele celor morţi, pentru noi
sfinte deoarece erau ale neamurilor noastre, în bună
parte cunoscute de tata, de unde rezonanţele mai
profunde avute asupra lui. Şi cum locul arăta părăsit,
înecat în bălării, ades păşteau animalele pe el, tatăl
meu se hotărâse să ridice un mic mausoleu, îl numea
Osuarul de pe Mureş, în care pe un frumos
monument funerar urma să se înscrise numele celor
ce se odihneau în acest pământ, proect de care tata
îmi vorbise nu odată, cu multă emoţie în glas, hotărât
să-l şi realizeze. Dar oamenii răi, în frunte cu văduva
unchiului meu, odinioară preot în Semlac, având de
partea ei pe actualul paroh, au respins cu violenţă un
asemenea plan, pe motiv ca după datina nescrisă a
ortodoxiei, se interzice deshumarea morţilor ceea ce
nici nu s'ar fi întâmplat dar reaua voinţă întrecea orice
măsură.
Trecuseră anii, tatăl meu mutat la Bucureşti murise şi
imediat după revoluţia din Dec. 1989, când am putut
să călătoresc în România, primul meu gând a fost să
vizitez morminţii din jurul Bisericii din Semlac. Dar
surpriză, acolo s'a făcut o curăţenie generală, locul de
veci al lor mei şi crucile au dispărut, dovadă că au
stat în calea cuiva, terenul a fost îngrijit şi înconjurat
cu un gard înalt de piatră. Durerea mi-a fost mare şi
numai după insistenţele mele mi s'a dat sfatul să caut
mormintele în cimitir, unde probabil că au fost
mutate. După lungi căutări am dat peste crucea de
piatră a preotului Petre Ionescu şi al soţiei sale, unii
din îndepărtaţii mei strâmoşi, pe când celelalte nu
mai erau niciunde, făptaşii, susţinuţi de organele de
partid locale, "respectaseră legea" ortodoxă, nu au
mutat morţii din locul lor, dar, în mod barbar, le-au
distrus crucile şi le-au desfiinţat mormintele, ori asta
ar fi conform cu ortodoxismul nostru cel de toate
zilele. Scârbit de cele văzute nu am facut nicio
plângere, gândindu-mă că alături de mormintele fără
cruce, lăsate în urma tăvălugului comunist trecut
peste ţară, la loc de cinste se vor afla şi înaintaşii mei,
batjocoriţi de nişte indivizi lipsiţi de cea mai
elementară omenie.

Cum am moştenit de la tata, ca pe un act sacru,

necrologul părintelui Petre Ionescu, repausat la 23
Februarie 1871, în anul 64 al vieţii şi al 35-lea al
preoţiei sale, ţinut de părintele Ioan Rusu din Arad, -
cumnatul repausatului - sub titlul de Cuvântare
funerală, din care în cele următoare am să redau
câteva fragmente pentru bună înţelegere şi tot atâta
cunoaştere. Se mai menţionează că timpul a fost
favorabil, căci era o zi caldă şi senină iar la
înmormântare au au funcţionat 5 preoţi.

Se insistă înainte de toate asupra zadărniciei vieţii

omului, ceea ce a determinat-o pe distinsa Rosa del
Conte, să susţie, pe drept, că zisul pesimism al lui
Eminescu îşi are izvorul înainte de orice în învăţătura
religiei sale ortodoxe, cu care fiul credincioasei
Raluca a venit mult mai de vreme în contact, decât cu
lectura filozofiei lui Schopenhauer sau a altui autor
apusean. Iată o mostră de jelanie la căpătâiul
mortului, făcând parte din ritualul de înmormântare
ortodox: "O! Cât de nestatornică este viaţa omului
pre pământ! Trece ca fumul, piere ca ceaţa, se stinge
ca lumina; astăzi este om şi mâine se coboară în
mormânt; astăzi înfloreşte şi mâine e palid şi veşted.
La această tristă nestatomicie a vieţii omeneşti pre
pământ cugetând oarecând prorocul - împăratul
David - astfel cânta: "Omul, ca iarba sunt zilele lui,
înfloreşte ca floarea din câmpie; când vântul trece
peste ea nu mai este, nici o mai cunoaşte locul ei".
(Psalm 102, v. 15.) Iar în Psalmul 89, v. 4, aşa cânta
"... ei sunt un vis, dimineaţa sunt ca iarba ce creşte, ce
înfloreşte dimineaţa şi creşte dar seara se veştejesc şi
seacă."

Şi o dureroasă presimţire, traită chiar cu urmaşii

repausatului Petre Ionescu: "Aşa pierim şi noi iubiţi
ascultători de pe pământul acesta fără urmă ca floarea
din câmpie. O cruce singuratecă plantană la fruntea
mormântului, arată trecătorilor, că în mormântul
acela odihnesc osemintele unui creştin. Dar zilele
trec, anii vin şi anii trec; crucea a pierit de la
mormântul acela. Încetul, încet se şterge şi pomenirea
repauzatului dintre oameni. Căci o generaţie urmează
după altă generaţie, întocmai ca unda apei, care curge
una după alta; şi cei care vin mai târziu, nici nu-şi
mai aduc aminte de cei ce-au fost mai înainte de ei."

Cu atât mai mult ne interesează pomelnicul Bisericii

înălţat de strămoşii noştri care stă ctitorit de o sută de
ani: "Între numele scrise în pomelnicul Bisericii se
află şi numele preotului Simeon, strămoşul
repauzatului confrate al nostru, care a fost cel dintâi
preot din familia Ioneştilor în satul Semlac. Venise ca
prunc micuţel cu mama sa văduvă din Ardeal, şi un
locuitor de aici, de o stare mai bună, din viţa
Grozienilor, îuând pe văduvă de soţie, a aflat multă
plăcere în pruncul Simeon şi l-a dat să înveţe carte.
Învăţând tânărul cu propăşire şi având purtare bună,
s'a învrednicit la timpul său a fi hirotonisit de preot
pe una din parohiile comunei acesteia. După trecerea
din viaţă a preotului Simeon a stat paroh în locul lui,
fiul său Petru, moşul repauzatului, al cărui nume şi l-
a dobândit când a primit sfântul botez. Mutându-se la
anul 1812, preotul Petru la locaşurile cele de sus a
urmat de paroh în parohia lui, preotul Teodor fiul lui,
tatăl repauzatului confrate şi socrul meu, care după o
călătorie de 75 ani pe pământ a trecut la o viaţă mai
ferice în anul 1854, lăsând pe cei doi fii ai săi, preoţi
în comuna aceasta, pe Petru la a cărui înmormântare
ne-am adunat şi pe părintele Nicolau.

Fericitul preot Teodor a avut mai mulţi fii şi fiice,

între care în domnul adormit Petru a fost cel mai în
vârstă. Şi fiindcă preotul Teodor, tatăl repausatului, se
hirotonisise numai cu ştiinţă cărţii româneşti, i-a
părut rău că tatăl său nu l-a trimis la şcoale mai
înalte, ca să-şi câştige mai multe cunoştiinţe şi în
învaţătură şi în limbile străine. Căci - zicea adeseori -
este de trebuinţă pentru preot ca să fie luminat şi cu
învăţătură şi cu cunoştiinţa limbilor străine; cu
învăţătură pentru ca să poată lumina turma cea
încredinţată păstoriei lui; cu cunoştiinţa limbilor
străine pentru că devenind în coatingere cu patrioţi de
diterite naţionalităţi şi ne cade cu greu când nu ne
putem înţelege; şi pentru aceea mi-am fost propus, pe
cei doi fii ai mei pe Petru şi pe Mitru a-i trimite la
invaţătură cu orice preţ."Şi precum şi-a propus aşa a
făcut, şi deşi era greu a ţine în acelaşi timp doi fii la
şcoliile din Berlin, Arad şi Pesta totuşi n'a slăbit ci ca
un părinte bun, care voieşte luminarea fiilor săi s'a
trudit şi i-a luminat încât numai l-a iertat
împrejurările stării sale celei înguste. Şi după ce
repauzatul confrate a finit gimnaziul şi cursurile
clericale, căsătorindu-se sa hirotonisit la anul 1835 de
preot pe lângă tatăl său, curând însă a mers ca şi
capelan în Nădlac, pe parohia repauzatului de acolo
Petru Varga, care era totodată şi profesor la institutul
clerical din Arad. După trei ani a capelăniei din
Nadlac unde şi-a câştigat complăcerea tuturor
creştinilor, s'a reîntors iarăşi aicia şi a fost aşezat de
paroh în care slujbă slujind lui Dumnezeu şi
oamenilor într'un răstimp de 32 de ani a repauzat în
anul 64-lea al vieţii sale".

Petre Ionescu şi-a împlinit cu credinţă "datorinţele

chemării" la care a fost ales de Dzeu, astfel că pentru
însuşirile sale preoţeşti a fost distint de sfântul părinte
episcop Procopiu Ivaşcoviciu fiind numit asesor
consistorial şi condecorat cu brâu roşu.

"... a fost soţ credincios, căci dânsul a petrecut 40 de

ani cu soţia sa Iulia din nobila familie a Caracionilor
din Pecica, în dragoste şi în deplină coînţelegere: a
chivernisit cu ea bine şi s'a silit a da pruncilor pe care
i-a primit de la bunul Dumnezeu, o creştere, încât nu
se poate mai bună, şi încât nu mai se poate cere de la
un preot românesc, ale cărui mijloace sunt foarte
subţiri. Căci pe cei doi fii ai săi, pe Lazăr şi pe
Teodor după ce au finit gimnaziul i-a trimis la
studierea ştiinţelor juridice şi astfel cel mai bătrân
este avocat în Arad şi ablegat la dieta Ungariei, iar cel
mai tânăr se află ca jurasor al comitatului Arad, cu
locuinţă în Boroş-Sebeş; despre fiicele sale încă a
purtat grijă, ca părintele cel mai bun căsătorind 4
dintre dânsele cu oameni onoraţi, însă cea mai tânără
dintre cele căsătorite a fost de slabă norocire, căci
repausându-i bârbatul, s'a reîntors iarăşi la casa
părintească...".

Ne oprim aici, menţionând că în timpul datinei la

îngropăciune, când preotul cere iertăciune la cei
rămaşi în urma mortului, alături de Lazăr şi Teodor,
sunt pomenite şi cele trei fete nemăritate, Cristina,
Elena şi Persida, nu şi cele patru căsătorite.

Mai adaogăm faptul că fata întoară la casa

părintească era Marta, bunica tatălui meu, care fusese
căsătorită cu notarul Chevereşan, din Baia de Criş,
ocazie cu care l-a cunoscut pe Crăişorul Munţilor,
avram Iancum, ades oprit în curtea ei, refuzând să
intre în casa omului. Era liniştit, din când în când se
mai auzea fluierul său executând o melodie de doină
tristă, pe care tradiţia populară i-o atribuia, compusă
de el. Odată l-au dus la molărit adică l-au fotografiat,
eveniment cinstit cu o haina nouă, dar seara apăru iar
în veşmintele lui ponosite, pe cele primite le împărţea
moţilor săi. eroul neamului nostru, Avram Iancu, a
murit cu fluierul la piept, cum povestea maica Marta
tatălui meu, în vecini de ei, culcat afară, pe o laviţă.
Cum bunicul lui tata, soţul Martei a murit nu peste
mult, probabil de o raceală la plămâni, Marta s'a
întors la Semlac, însoţită de fetiţa ei Georgina. A adus
cu ea şi fotografia Iancului, păstrată mai târziu de
bunica mea, în lădiţa cu amintiri, astfel că am văzut-o
şi eu, o revăd şi acuma înaintea mea "eroul nostru"
era îmbrăcat îngrijit, de circumstanţă, părul îi era uşor
ravăşit, nu s'a supus întreg piaptănului dar ceea ce
cutremura la el erau privirile scăldate de o tristeţe
fară margini. Citeam în ei toată jalea neamului său
robit, pe care el o închidea în inima lui cu o luciditate
atât de clară încât îi înconjura fruntea un nevăzut
nimb al martirajului, exprimat celor ce erau capabili
să descifreze tăcerile lui interioare. Plecând de la
acele priviri netulburate de ratăcirile nebuniei cu
aspectul ei de absenteism, la care am adăogat şi
studiul acrib al documentelor, am putut să
demonstrez că Avram Iancu, purta cu toată luciditatea
unei minţi normale chinul urcării crucii destinului
său, până la capătul cel mai de sus al Golgothei.
În ce priveşte pe Lazăr Ionescu fiul repeusatului Petre
Ionescu în calitatea sa de avocat a fost numit
jurisconsultul judeţului Arad, post pe care l-a urmat
peste ani, tatăl meu Tiberiu Vuia, lucru semnalat de
istoricul şi prietenul lui, Oct. Lupaş, atunci când a
trecut în revistă pe foştii avocaţi jurisconsulţi ai
Aradului, apărându-i această punte aruncată peste
vremuri de la un avocat la urmaşul său, ultimul însă
îşi exercita meseria în România mare, ideal pentru
care şi el luptase ca şi ablegat al dietei maghiare.

Tot unchiul Lazăr Ionescu o înzestrase şi o căsători

pe mama Georgina cu preotul ortodox Filip Vuia,
datorită săraciei nu putuse obţine decât dreptul de a
primi o parohie de gradul al treilea, cum sigur era
Brestovăţul, un sat pierdut undeva prin codrii
Banatului, iar în caz de schimbare nu putea căpăta
decât tot o atare aşezare omenească, din care există
destule în bogata regiune. "Mezalianţa" putuse avea
loc deoarece bunica Georgina era infirmă, suferea de
o luxaţie congenitală coxo-femurală, şi o purtase ca
pe o nenorocire o viaţă întreagă, atunci când astăzi
printr'o operaţie chirurgicală, făcută la timp, boala se
vindecă, fără nicio problemă.

Din toate punctele de vedere căsnicia lor nu era

potrivită dar fiecare se trudea să o suporte, în aşa fel
încât copiii să nu o simtă. Bunica mea Georgina, cred
că nu numai datorită infirmităţii sale era
personificarea demnităţii umane, doar câte-un oftat
mai adânc, scos din nebăgare de seamă, îi trăda
suferinţa ce-i îndolia sufletul. De multe ori îmi arăta
mândria de a fi prin mamă-sa Iulia o nobilă de
Caracioni, înălţarea respectivă pentru un moment îi
alina ca un balsam toate umilinţele. Pe patul de
moarte a făcut o gravă hemoragie cerebrală cu
paralizia dreaptă însoţită de o comă profundă.
Doctorul renunţase la orice ajutor, pentru el pacienta
era ca şi moartă. Şi atunci s'a întâmplat un lucru
extraordinar. Bunica mea, în comă profundă şi cu
paralizia vorbirii, începe să rostească un clar Tatăl
nostru, fără nicio tresărire de la început până la
sfârşit. Desigur, nu avea nimic teatral în ea, cum îşi
rostea rugăciunea Ştefan cel Mare la sfârşitul unui act
din Apus de soare de mare efect public. Ceea ce
auzeam corespundea unui Tatăl nostru pe care-l spui
atunci când îl simţi pe undeva, aproape de tine, pe
Dumnezeu. Era profund şi evlavios ca şi când ştii că
a doua oară nu-l mai poţi repeta. Puţin după
încheierea rugăciunii bunica mea murise.

Ca specialist în bolile creerului am ajuns la concluzia

că pentru bunica mea ca preoteasă, nu numai că Tatăl
nostru îl zicea în fiecare Duminecă, dar tot de atâtea
ori şi în timpul zilei şi seara la culcare. Ori prin acest
exerciţiu repetat zilnic, rostirea rugăciunii se poate
automatiza şi deci funcţia vorbirii, nu numai în acest
caz, să fie preluată de nucleii de la bază, nealteraţi.
Argumentaţia mea era susţinută şi de faptul că în
momentul în care căzuse în comă, bunica era
preocupată să-şi acopere piciorul infirm cu fusta deci
reuşea să se slujească de anumite acte automate ce le
avea de mult săpate în conştiinţă. Se putea răspunde
că în primele minute coma nu era atât de profundă,
probabil că se manifesta doar prezenţa unui mare
hamatom intracerebral care nu peste mult, prin
inundaţie ventriculară, dădea tabloului clinic o tragică
ireversibilitate.

Cum aş fi fost eu în stare, ca şi convins om de ştiinţă,

să susţin că bunica mea văzând lumina de la capătul
tunelului a ţinut să ne dea un semn de dincolo?

Tata îşi admira părintele, acesta ca preot nu credea în

existenţa diavolului şi refuza pe cei ce îi cereau
exorcizarea lui. Popa Vuia Filip, deşi nu prea instruit,
era un înţelept, îşi iubea menirea de credincios al lui
Isus, din aceasta cauză cartea lui preferată era Quo
Vadis de Sinkiewici şi avea o repulsie pentru Voltaire.
Cu timpul, copiii s'au despărţit, Cornel cel mai mare
era copilul mamei şi aşa va rămâne şi faţă de nepoţii
ce acesta i i-a dăruit, pe când Tiberiu cel mai mic
avea manifeste înclinaţii spre tatăl său, pe care îl
diviniza, aproape. Nu l-a dezamăgit nici atunci când
i-a explicat că nu mai poate să-l dea, în plin război, la
teologie, căci după ce a făcut asta cu băiatul cel mai
mare, nu i s'ar admite acest lucru, i-ar fi interpretat ca
un act de sabotaj al statului austro-ungar şi ar putea
avea mari neplăceri, nu numai el.

Prima mare durere i-a pricinuit-o lui Tiberiu moartea

tatălui său Filip Vuia în anul 1918, venită tocmai
când tânărul avea mai mare nevoie de ajutorul său.
Mult timp după respectivul eveniment, cel mic s'a
simţit aruncat în viaţă total fără rost, ratăcit pe
drumurile destinului, nimeni nu avea nevoie de el,
nimeni nu-i întindea o mână caldă de prieten, poate
de atunci şi-a pierdut încrederea în el, şi dacă n'a
devenit un ratat l-a ajutat dragostea lui pentru lectura
lui Epiclet, Marc Aureliu, Pascal şi Hegel, în ea şi-a
descoperit nişte false rădăcini livreşti, prin care, cu
siguranţă, nu s'a împlinit.

Pentru a încheia acest capitol aş mai da informaţia că

Necrologul de faţă a fost publicat în Revista:
Speranţă, Arad, Anul II, nr. 7, 26 Martie 1871, p. 50-
53

Dintre prietenii lui tata, m'aş referi în primul rând la

Aron Cotruş, pe care deşi nu l-am cunoscut, l-am
pomenit între noi de-atâtea ori, încât mi-a devenit mai
apropiat inimi mele decât oricare altul, prin prezenţa
sa fizică.

Îmi amintesc din frageda mea copilărie că se ţinea

cenaclu în casa lui Popescu-Negură, acesta ca
funcţionar la Căile ferate române avea un apartement
în clădirea etajată cam solitară din piaţă gării, pe
latura opusă intrării principale. Pe acea vreme Aradul
era un oraş liniştit, pitorescul său îl constituiau
birjele, zgomotul uşor ritmat pe care îl provocau
copitele cailor din cale afară de obosiţi, mai scotea
din amorţeală toropeala citadină, dar care după ce-şi
da seama că nu există niciun pericol din nici o parte
îşi continua siesta, ca un bătrân ce visează că bea vin
de Porto şi trage dintr'o pipă umplută cu tutun
parfumat, de Java. De fapt, nu se poate susţine că e
vorba de un oraş în care nu se întâmplă nimica,
numai că oamenii erau atât de indiferenţi, încât nu
s'ar fi tulburat nici dacă într'o noapte, le-ar fi căzut
luna, în braţe. Deci, arătau mulţumiţi în mediocritatea
lor, nu aveau alt scop decât a o satisface pe ea, în
primul rând printr'o înactiviate totală, din care nici
musca tse-tse dacă s'ar fi abătut pe la ei, n'ar fi reuşit
să-i, pună în mişcare.

Curiosul de astăzi, întrun Arad devenit de o agitaţie

nemaipomenită dar lipsită de sens, nebună ca
inactivitatea indiferentă de ieri, constată că oraşul a
luat alte forme dar esenţa totuşi durează neschimbată.
Şi dacă pe trecătorul contemporan nu-l înteresează
decât cursul valutei americane, o să-mi continui
drumul de unul singur, eu fiindu-mi călauză mie
însumi. Înainte de toate voi avertizea pe insul din
mine că n'are rost să caute clădirea în care stătea
Popescu-Negură, ea s'a spulberat la primul
bombardement anglo-american din 3 Julie 1944. De
altfel, nu am multe de povestit. Pe mine mă ducea
tata dar nu la cenaclu ci să mă joc în camera vecină
cu Simina, până îşi vor termina lucrul. Eu nu îmi mai
aduc aminte de ei dar se cuvine să-l ascult pe tata
când îmi spune ca la cenaclu nu lipseau Ladea, el,
amfitrionul şi însfârşit Aron Cotruş întâmpinat de
mucalitul Ladea cu "Arune, Arune / Fă versuri mai
bune /."

Pe Aron Cotruş tata l-a cunoscut după ce terminase

facultatea şi se întoarse pentru prima oară acasă,
învins la Arad. De fapt, îl căutase pe Vasile Goldiş,
căruia cei apropiaţi îi spuneau tot Laczi Baci, cu
deosebita rugăminte să-i publice un articol în
Românul. Marele politician îi aduse la cunoştiinţă,
foarte aferat, ca el nu mai are nicio legătură cu ziarul
Românul, să-i caute pe băieţii care se ocupau cu
respectiva publicare. Aşa printere băeţii ziarişti îl
cunoscuse şi pe Aron Cotruş care nici nu mai era aşa
de "băet" trecuse de 30 de ani şi războiul la care
participase îl maturizase deşi fizic nu-i purta deloc
urmele. Între ei se injghebă o sinceră prietenie, timp
în care Arune observase că amicului său îi plăcea să
scrie şi avea, în materie, o uşurinţă de invidiat, astfel
îl degreva pe el de o misiune ce nu-i făcea deloc
plăcere, de unde puţinătatea scrisului în proză la
Cotruş, cu mici excepţii poate în scrisori, dar şi ele în
general nu depăşesc materialul bun de a fi expus în
muzee, pentru alţi scriitori mult mai prolifici.

Se mai ştie că în acei ani în România mare, Cotruş o

ducea foarte greu, la un moment dat, stătea într'o
cameră - pivniţă împărţită cu Romul Ladea,
sculptorul.

Dar, fără îndoială, Cotruş nu-l amăgea pe tata, căruia

îi lăuda talentul dar îi imputa că nu-l ştie administra,
astăzi se spune că nu-i un bun manager al scrisului
său.

În acea perioadă, dovada preţuirii prieteneşti pe care

i-o purta, Arune întrerupse o călătorie la Arad, pentru
a discuta o noapte întreagă (restaurantul gării Mohor
era deschis toată noaptea) dar tata îşi aminteşte de
cerul înstelat al acelei nopţi de unică întâlnire, în care
Arune vroia să afle părerea prietenului său în legătură
cu proectata sa căsătorie cu pianista Szanto Erszebet-
Elisabeta, şi concluziile nu puteau arăta decât
încururajatoare tata nu putea să fie decât de partea
dragostei, mărturisită de cel în cauză, obstacolele
veneau de la o serie de cunoscuţi de-ai săi care
prevedeau, catastrofa finală. Fără îndoială după
discuţia cu tata, hotărârea era luată, în scurt timp dna
Szanto devenea dna Cotruş.

Fac o parantează oarecum, - pusă de acord cu ideea

lui Arune că Tiberiu nu-i bun administrator al
talentului său -, se întâmplă ca tata în calitatea sa de
director al Teatrului din Arad că lege prietenie cu
marele artist G. Calboreanu, de care se zicea ca acolo
unde el calcă se scutură pamântul. Odată vizitându-l
la Bucureşti marele artist îşi arată îngrijorarea că tatăl
meu se va rata în Arad, lipsit de orice perspectivă de
afirmare. Şi atunci din prietenie îi propune următorul
târg. Tata să-i dee o sumă destul de respectabilă, dar
nu pentru el ci pentru a-i veni în ajutor şi să-l scoată
din cloaca Aradului; şi anume cu ea, şi îi garantează
că va mai pune de la sine, va aranja o întrunire
literară la el acasă, unde va urma să cunoască pe toate
somităţile literare cu un oarecare nume în cultura
românească iar el prin intermediul lor va pătrunde
între cei ce altfel sunt mai mult decât inaccesibili. De
la început cinstea lui Caloboreanu nici nu intra în
discuţie, de asta şi tatăl meu era convins. În ce
priveşte suma nu era chiar devastatoare, putea sa facă
faţă cheltuielilor cerute, dar pe tata îl muncea un alt
gând: cum adică, el să câştige lumea literară nu prin
talentul său ci prin a plăti, adică să-i cumpere în
ultimă analiză pe cel ce ar trebui sa o facă
dezinteresat, slujind un ideal artistic? Şi tata refuzase
propunerea binevoitoare a lui G. Calboreanu.
Convins că avea dreptate nu mi-a vorbit de ea decât
mult mai târziu, sub comunişti, când cel puţin formal
lucrurile se schimbaseră, scriitorii cu talent sau fără,
se îmbulzeau la masa cu aur împarţită de partidul cel
iubit. În acest iureş dement tata îmi mărturisea că a
greşit odinioară când a refuzat tranzacţia lui
Calboreanu deoarece el nu pierdea nimica, era un
prilej de a cunoaşte unele eminenţe cenuşii la care,
altfel nu putea să ajungă. Era, desigur, prea târziu dar
tatăl meu poate abea acum îşi dădea seama că avea
dreptate Arune, că nu a fost un manager bun al
talentului său.

Îmi este în minte întâmplarea unui bun poet care în

adolescenţa sa l-a căutat pe marele Lovinescu şi i-a
întins caetul său de poezii rugându-l să-şi dea părerea
critică asupra lui. Din întâmplare Lovinescu pusese
caetul într'un sertar al mesei sale şi cu un semn a
cărei poziţie i-a rămas în minte. A revenit peste o
saptămână, Lovinescu uitase de el, dar deschide
sertarul cu pricina, în care caetul era neatins în acelaşi
echilibru instabil cu acelaşi semn pus de el. Deci
dovadă sigură că "marele critic" nici nu deschise
caetul său deşi îşi permitea să-i caracterizeze poezia
ca pe un amestec violent din Bacovia, Minulescu şi
L. Blaga, autori pe care însă tânărul poet nici nu-i
citise.

Dar să ne întoarcem la Aron Cotruş cu care mai am o

amintire indirectă, din anii lui '50 la sfârşit, foarte
importantă. Mă aflam pe strada principală a Aradului,
nu pe Corso ci ne pregăteam să trecem pe celălalt
trotuar, dar când ajungem la jumătatea drumului pe
linia tramvaiului aproape, îl opreşte pe tata un domn
şi eu îmi continui drumul. După ce se despart îl văd
pe tata foarte tulburat încât fără să-l solicit îmi spune:
"Acesta a fost fratele lui Arunică. Mi-a spus că i-a
scris Cotruş, că se afla în Canada unde se simte foarte
bine, într'o vilă a scriitorilor. (Dacă a scris aşa ceva
Cotruş căuta să exegereze lucrurile pentru a atenua,
nu chiar zvonurile că nu îi merge prea bine în Statele
Unite). Dar ceea ce-i zguduitor e faptul că el e
bolnav, are diabet, şi îl chinuie dorul de ţară, încât
tare ar vrea să se întoarcă în România. Ca orice
români aflaţi sub jugul cel mai greu al comunismului,
când viaţa noastră ne era ameninţată, nu ştiai dacă te
culci în patul tău seara, nu cumva te scoli dimineaţa
la închisoare sau în cămările de schinjuit ale
securităţii, o atare nostalgie cum o exprima Aron
Cotruş ne apărea o adevărată nebunie, cutremurătoare
pentru cei ce o aud.
Dar înţelesul acestui dor simţit şi de marele poet Aron
Cotruş era cu totul altul în exil unde puteam să-l
pronunţăm de nenumărate ori pe zi, însoţit de
platonica dorinţă de a ne întoarce în ţara noastră
natală, se pierdea într'un ideal virtual ce nu se realiza
niciodată şi eram conştienţi de acest lucru. Deci
afirmarea celor din ţară, când iau foarte în serios
intenţia exprimată într'o scrisoare adresată fratelui lui,
nu are niciun substrat real, doar dovedeşte că cei din
ţară şi când au gânduri din cele mai bune, nu sunt în
stare să-l pătrundă pe poet şi poezia sa, pur şi simplu
fiindcă nu au trăit fenomenul exilului şi Aron Cotruş
aparţinea întreg lui.

Dar sigur, cel mai bun prieten al lui tata, de-alungul

unei vieţi a fost sculptorul Romul Ladea. S'au
cunoscut de pe vremea studenţei, locatari ai
căminului de pe Sfinţii Voievozi şi ceva mai târziu
s'au raîntâlnit la Arad tata avocat, Ladea nu vroia să
ajungă nimic altceva decât sculptor. În acei ani, îmi
povestea tata că prietenul său primise comanda
pentru un bust al lui Avram Iancu, urmând să fie
inaugurat la Baia de Criş, înaintea regelui însoţit de
câţiva miniştri iar Ladea pe lângă toţi prietenii săi
inclusiv tata, o adusese şi pe bătrâna sa mamă, Eva.
Dar ceea ce urma să fie o sărbătoare cu o consacrare
a tânărului sculptor a fost un eşec lamentabil,
deoarece la desvelirea monumentului era o lipsă de
armonie între statuia eroului naţional şi coloana
prelungă pe care ea stătea cocoţată încât aproape că
nu se distingea, ce vrea să reprezinte. Oficialităţile în
frunte cu regele au părăsit imediat adunarea şi după el
mai toţi invitaţii fără ca unul să se fi adresat artistului.
Acesta nu s'a simţit prin nimic vizat, oricare altul ar fi
înregistrat ca pe o catastrofă insuccesul dar nu şi
Ladea ferm de a merge înainte pe drumul artei sale.
Tatăl meu întotdeauna îmi dădea ca exemplu atitdinea
sculptorului hotarât de a nu ceda unor eşecuri de care
nu era el vinovat ci acei care au sabotat această
lucrare şi au aşezat-o într'un mod anume, disgraţios.
Întresant ca unii critici de artă ai Aradului, încurajaţi
şi de I. Frunzetti au reluat studiul acestei statui a lui
Avram Iancu şi i-au găsit multe calităţi de unde în
mare sculptorul avusese dreptate, erau în culpă acei
ce nu s'au priceput să-i prezinte opera.

Peste ani, i se dădea dreptate şi sculptorului numit

profesor la institutul de arte de la Timişoara şi Cluj,
făcea naveta între aceste două oraşe, pe când la Arad
îl aştepta Tiberică - aşa-i spunea lui tata - cu multă
caldură prietenească, neuitând kilul de vin pe care de-
acum maestrul îl consuma între două trenuri.

Într'o zi venirea lui a fost mai viforoasă şi a început

cu o trântire dispuată pe canapeaua nosastră,
asigurându-l pe tata că se va sinucide dacă Luţ nu-l
va lua de soţ şi tot aşa până tata se arătă dispus sa
facă orice pentru a-şi salva prietenul de la aşa o
situaţie. Rolul fiind jucat în actul întâi, urmează cel
de al doilea, trimiţându-l pe dată la Bucureşti de unde
să se întoarcă, dacă vrea să-l mai ţie în viaţă, doar cu
un răspuns pozitiv. Actul trei se va petrece în expresul
de la Arad la Bucureşti unde tata îşi făcea diferite
planuri de stratagemă, ca să o convigă pe soara Luţ să
spună cuvântul fatific de "da". După o noapte de
nesomn primul drum la Bucureşti a fost la căminul de
fete unde a chemat-o la vorbitor pe Lucia Piso. Şi
spre marea surprindere a lui tata, actul a decurs în
cele mai optime condiţii, fata fără nicio altă
introducere l-a liniştit că şi-a dat deja cuvântul
profesorului ei Ladea, deci totul era aranjat încât
Tiberică îşi punea întrebarea de ce a fost nevoie să-l
coste atâţi nervi şi o noapte albă, nedormită? Era
vorba de lăudăroşenio bănăţeanului, care era foarte
mândru de meseria prietenului, pe care-l preţuia
pentru seriozitatea lui, că pe colegii de breaslă, după
părerea lui nu te poţi baza, ei nu-s buni decât la beţie
şi la intrigi. Deşi tatăl meu nu a fost lămurit ceu ce
rost a trebuit să se călătorească până la Bucureşti a
acceptat din partea amândurora distincţia că datorită
intervenţiei lui, ei s'au căsătorit, până la urmă. Ori
poate că femeia s'a hotărât chiar în momentul sosirii
lui tata, deci necazurile lui Ladea nu erau chiar
prefăcătorii. De altfel, Luţ întotdeauna l-a făcut pe
soţul ei mult prea bătrân pentru ea, şi am rămas
surprins când am aflat că obiectiv între ei era o
diferenţă de numai 14 ani, vârstă pe care eu am
considerat-o încă acceptabilă pentru doi partneri care
se iubesc.

În orice caz, prima vară am fost invitaţi la Zărneşti

unde s'au instalat tinerii căsătoriţi şi deşi bătrânului
Piso nu-i plăceau artiştii le-a făcut un atelier, nu de
toate zilele. Atunci am cunoscut, în două excursii de
neuitat, Bucegii şi Piatra Craiului, munţi ce mi-au
vorbit sufletului, i-am purtat în mine o viaţă întreagă
şi nu ştiam ce ar fi trebuit să iubesc mai mult, altarele
albe ale Pietrei Craiului sau înălţările Bucegilor spre
cer. Cred că am rămas cucerit de amândoi munţii, în
egală măsură.

Apoi a urmat războiul şi odată cu instalarea

comuniştilor la putere a început calvarul familiei, tata
socrul închis, iar sculptorul pus pe liber dacă Luţ
arătase o putere de rezistenţă excepţională, se
transformase în femeia ce ducea totul în spatele ei, o
a doua Mară de Slavici. Îmi amintesc de scrisoarea ce
i-a scris-o lui tata, în care Ladea îşi simţea apropiata
moarte, şi exprimată atât de sincer încât ne-a smuls
lacrimi, atât mie cât şi lui Tiberică. Îi cerea lui tata pe
Mommsen pe care pentru a nu muri de foame avea
intenţia să-l vândă. Ca întoteauna Ladea exagera
situaţia dar nu era prea departe de adevăr. Prietenii de
chefuri deci de pahar, l-au readus între ei deci şi la
muncă, dar partidul îi ceruse să divorţeze de
chiaburoaică, adică de mme Luţ Piso. Au făcut-o
formal deşi locuiau sub acelaşi acoperiş. Dar de pe
acum pot să afirm că toată ascensiunea lui Ladea se
datora minunatei femei, prin care se manifesta
spiritul practic al tatălui bătrânul, Piso. Pusese la
punct casa şi grădina de la Suciag, reşedinţa mai nouă
a familiei, căci din casa de pe Calea Turzii din Cluj
nu aveau decât o cameră şi aceea destul de
neîncăpătoare. Şi în mod paradoxal, deşi cultiva
fiecare cunoştiinţă cu gândul la afirmarea soţului ei,
Romică, se îngrijea de desăvârşirea lui spirituală, în
timp ce căminul lor nu mai era tocmai în regulă. De
altfel ca mod de a fi cei doi nu se potriveau deloc, pe
când Ladea era gălăgios şi predispus la glume,
îndeosebi dacă era băut, Luţ era o fiinîţă gingaşă,
sentimentală, în orice caz ştia sa-şi ascundă
eventualele înclinaţii nelalocul lor.

Cu timpul în arta lui nea Romică avusese loc o

schimbare evidentă, or aceste note atât de neobişnuite
în creaţia sa, noi ca şi apropiaţii lui, o puneam pe
seama unei influenţe asupra lui a soţiei, pictorită de
real talent. Desigur, atunci când amândoi soţii erau
artişti între ei se da de obicei un război crâncen,
sfârşit cu dominaţia unuia, cel de-acum cunoscându-i
caracterul, tare în fond, al femeii, noi ă consideram
pe ea învingătoare. Şi totuş uitam că de la început
eleva îşi admirase profesorul, că altfel nu s'ar fi
căsătorit cu el, şi în continuare se declara covârşită de
talentul său, de unde propriu zis trăia în umbra lui,
picta toţi spuneau în maniera lui Tonitza, şi treceau
peste profundul ei dar pictural. Când am fost la
Zărneşti în noul atelier, dna Luţ m'a chinuit ore
întregi stându-i model pentru a-mi realiza portretul în
cărbune, pe care îl am şi azi la mine. Artista a ştiut
să-mi citească profund în inimă, unde mi-a descoperit
exprimată în ochi o dulce tristeţe cu împăcări
melancolice, simţită de mine o viaţa întreagă, o
purtam ca pe cel mai neaoş caracter al fiinţei mele ori
să ajungi la el îţi trebuie ţie însuţi ca artist o unică
profunzime sufletească. Marele pictor Tonitza,
colorist de seamă se opera la ochii punctaţi în negru
ai copilului cu intenţia să-l redea gingăşia, ca pe un
caracter general al subiectului său, deci privit
dinafară, nu-l înteresa destinul individual înscris în
apele adânci ale sufletului său. Cu toate acestea Luţ,
ca o vrednică Ana lui Manole, şi-a sacriticat drumul
propriu pentru a-l asigura pe cel al sculptorului, astfel
că influenţa de care vorbesc, dacă a existat nu a putut
să se exercite decât prin intermediul inconştientului
mut pentru graiul zilnic al omului.
În prima perioadă, pe care o consideram autentică,
Ladea crease pe Iorgu Iorgovan şi alte fiinţe ca plante
ale pământului banăţean, în stilul propriu al unui
expresionism apropiat de al germanului Barlach, dar
prins mai în lumina lui Apolo, meşterul asistând la
prima zi a Facerii divine, a surprins momentul când
Dumnezeu a început să pună la o laltă bucăţile de
piatră şi să-l conceapă pe om. Deci expresionismul
lui Ladea te impresiona prin formele lui originare, de
dinainte de creaţie, era religie şi meşteşug în acelaşi
timp, ritual şi canon primar. Ca timp eroii lui coborau
din vechea mitologie iar ca spaţiu determinau
autohtonismul moţului descins pe meleaguri bănăţene
din altarele roşii ale bazaltului de Detunata:
Sarmisegetuză fără moarte. Când eram copil, aveam
la picioarele patului meu un tondo în gips de Ladea
reprezentând chipul din profil al lui Cloşca, numele şi
data revoluţiei îi inconjura capul, ca un adevărat nimb
alb. Am avut ocazia să privesc aproape în fiecare
seară la această lucrare şi să-i ghicesc permanenţele,
astfel noi îl vedeam pe Ladea ca pe un artist al
pământului nostru, un Aron Cotruş cioplind pietrele
munţilor în loc de cuvinte, fraţi cu Blajinii din
legendă, cântecele lor ropotele turmelor de zimbrii
urcând la ceruri:

de jos
te-ai ridicat drept, pietros,
viforos
pentru moţi,
pentru cei săraci, şi goi,
pentru toţi ....
şi-ai despicat în două istoria,
ţăran de cremene
cum n'a fost altul să-ţi
semene,
Horia! ...

Să fim drepţi, transformarea lui Ladea a fost

determinată şi de puternicii zilei, care vroiau să-l
vadă portretistul epocii, gen pentru care nu avea o
înclinare specială, mă refer la cel cu tentă realistă.

Instalat în vila de vânătoare a regelui Carol al doilea

de la Arcuda cu maşină şi şofer la scară, înafară de
Petre Groza nu a mai lăsat nemuritori alţi boşi
comunişti, totuşi, cele trecătoare nu l-au putut amăgi,
încât înainte cu căteva săptămâni de moarte ne
spunea: "În curând mă voi pensiona, şi-atunci voi
putea sculpta aşa cum vreau eu".

Vis desigur nerealizat, Ladea va muri, răpus la 69 de

ani de diabetul de care suferea de ani de zile, dar de-
acum am putea susţine că durerea blândă din
înfăţişarea unor portrete-statui de-ale sale, aparţin
desrădăcinatului care a fost Romul Ladea, lumea sa
adevărată se afla la Ţicvanii mari, satul natal şi al
copilăriei sale din ţara Banatului.

Sculptorul nostru avea încă o mare durere, fiul său

Ion, Boţâcu, precum îl alinta, făcuse de copil mic,
stagiu în temniţele comuniste ca după eliberare la
scurt timp să intre iar la răcoare de-acum om aproape
în toată firea. Cu siguranţă, de vină era şi falsa
educaţie a părintelui care nu putea să aibe decât un
copil minune, în devenire geniu, în acest sens ni-l
prezenta la o vârstă când s'ar fi cerut să se ocupe de
jucăriile sale şi îi pretindea mândru să ne recite, de la
un capăt la altul, lunga poezie a lui Rimbaud, Bateau
ivre. În atare condiţii Ion intrase total nepregătit în
viaţă, de unde păţaniile sale aproape de necrezut ca
un copil de nici zece ani să fie pedepsit cu ani grei de
închisoare, dar asta poate fi considerată o măsură
total în acord cu morala proletariatului.

Într'o zi îl întâlnesc pe Ladea ieşind din clinica lui

Danielopolu şi văzându-l cam tras la faţă îl întreb
dacă nu cumva e bolnav. Dar amăraciunea lui venea
din altă parte: pentru a-l putea vizita pe copilul său în
inchisoare - în timp ce el era distins cu titlul de artist
emerit - se gândise să se adreseze profesorului Gr.
Benedato, căruia îi făcuse de-altfel portretul în piatră,
să-l roage pe ambasadorul sovietic la Bucureşti cu
care ştia că este prieten - şi cu care adăoga pentru
mine, trage chefuri aproape zilnice cu votkă a întâia -
să intervină, pe lângă autorităţile române să-l lase să-
şi vadă fiul, dar din păcate nu putea da de marele
academician român, care pur şi simplu se ascundea
de el şi refuza să-l primească.

Eu ţineam mult la Ladea deşi el mă mustra că nu l-am

vizitat prea des la Suciag şi o fac acuma când era un
artist ajuns cu atelier în cartierul Grigorescu al
Clujului. Mai ales când era bine dispus, sub influenţa
licorii lui Bachus, mult înainte de a behăi pur şi
simplu cum îl descriau prietenii lui de beţie
timişoreană, când bagau în sperieţi pe cetăţenii
paşnici mai ales pe cei cu brâu roşu peste pântecul
mult prea rotunjit, dar eu mă refer la faza când
maestrul se afla sub efectul magic al băuturii, trecând
peste unele obscenităţi mult prea pe şleauă spuse,
limbajul său avea deodată prospeţimea în replici şi
savoarea unui Rabelais ieşit dintr'o bortă cu vinuri de
Chinon, tradus pe româneşte de un Creangă bănăţean.
Cuvintele curgeau din el, parcă ar fi fost ale unui
inspirat al zeului Dionisos, şi am curajul s'o spun că
dacă unul din belferii săi ascultători, printre care mă
înscriu şi eu, le-ar fi pus pe hârtie, redate fără nici un
retuş, ar fi îmbogăţit literatura română cu incă o
capodoperă pe care specialiştii s'ar fi grăbit să
constate cât e influenţă rabelaisiană, câtă din alţi
autori români, dar teamă mi-este că în acest caz
oralitatea discursurilor ne o platonice (în sensul că
n'au nicio legătură cu marele filozof elen) şi-ar pierde
pe loc mirosul de iasomie de câmp tocmai înverzit şi
s'ar fi transformat în lugere uscate de seră care puteau
înflori frumos dar niciodată nu vor împrăştia esenţa
plantei şi a florii, adică parfumul ei originar. Altfel
zis, personal am considerat întotdeauna ca nea
Romică aşa ca Oscar Wilde - dar în cu totul alte
coordonate - şi-a consumat geniul în viaţă pe când în
artă şi-a exprimat numai talentul. Asta desigur, va
trebui să o menţionăm necondiţionat în imprejurările
nefaste ale regimului comunist care vroia să cumpere
cu bani ceea ce nu are valoare decât spirituală, e
vorba de libertatea de creaţie, de care se vede că
astfel de specimene nu au auzit.

Şi aş mai adăoga faptul că beţiile lui Ladea ca tot ce i

se întâmpla în viaţă, avea un anume tâlc.

Se ştie ca la puţin timp după plecarea sculptorului

spre alte meleaguri mai bune, Luţ a organizat o
retrospectivă la Bucureşti, închinată lui Romulus
Ladea. A fost o mare reuşită laudată în cor atât de
specialiştii în artele plastice cât şi de prietenii de
inimă ai decedatului, toţi au fost mulţumiţi ceea ce la
noi se întâmplă destul de rar. Maestrul de-acolo de
unde se afla, putea să mulţumească tuturor dar în
primul rând ca întotdeauna lui Luţ, eterna lui soţie.
Dar după întoarcerea femeii la Cluj are loc o tragedie
greu de descris. Luţ e ucisă prin loviturie de cuţit, se
spune că mai mult de o sută, pe care i le-a administrat
pietrarul lui Ladea, distrus că iubita lui urma să-l
părăsească, i-a pus în vedere că ea se mută la
Bucureşti deci despărţirea lor era iminentă. Bătrânul
Piso aproape orb, a încercat s'o apere, dar a fost prea
slab să reuşească în acţiunea lui, s'a ales cu câteva
tăieturi de cuţit la mâini, fără urmări grave.

Comentatorii acestei crime au fost de părere că în loc

să accepte compromisul, cei doi ar fi trebuit să se
despartă, fiindcă divorţaţi erau de mult.

Dar e cazul să ne reamintim de piesa lui August

Strindberg "Dansul morţii" în care aniversându-şi
nunta de argint, doi soţi trecuţi de vârsta mijlocie, îşi
deapănă amintirile cu atâta ură în sufletul lor încât
recunosc că au toate motivele să se despartă, ceea ce
şi hotărăsc, până la urmă, să o şi facă. Dar când sunt
gata să-şi ducă la împlinire fapta, ajung la concluzia
că nu pot trăi fără să-şi exprime zilnic ura faţă de
celălalt, aşa că nu au altă şanşă decât să-şi continue
danţul împreună, acesta va fi al celor doi morţi, robi
ai unei legături pe care nu sunt în stare să o rupă.

Desigur, cuplul respectiv putea corespunde, în bună

parte soţilor Ladea, numai că ei nu erau doi morţi ca
eroii lui Strindberg ci oameni activi în plină putere,
dar legaţi de o ură indiferentă, ce nu putea fi
exteriorizată decât cu marele risc de a-şi renega
idealurile, ele, pentru a nu-şi pierde sensul vieţii, îi
impiedecau să se despartă.

Altfel zis, femeia fizic era mereu a altuia, pe când

spiritual es rămânea credincioasă artistului, de fapt
soţul ei morganatic. Şi după cum bine se ştia, nea
Romică recunoştea deschis deficienţele sale casnice.
În acest sens îmi apare o amintire pe care s'o relatez
aici, am nevoie de tot curjul meu. Mă aflam în
apropierea bisericii foste greco-catolice, în centrul
Clujului, când îmi apare în faţă ca ieşit din pământ,
nea Romică, după un popas făcut la Pelişor, se
îndrepta spre casă, locuia pe Calea Turzii, afumat dar
nu beat.

Din vorbă în vorbă începuse să mă mustre că nu-i

vizitez la Suciag şi fiindcă eu abuzam de scuzele
mele, tam-nesam îmi propune, nici mai mult nici mai
puţin, să mă culc cu nevastă-sa Luţ, pentru care
personal aveam un deosebit respect, vedeam în ea pe
soţia prietenului bun al tatălui meu. Luasem totul ca
pe o glumă şi cum tocmai începusem să mă
îndepărtez de el, m'am întors aruncându-i o privire
plină de reproş, dar el stăruia pe aceeaşi linie, în
râspunsul său: "Nu glumesc, măgarule", (asta era
vorba lui de alint) şi în ochii săi putusem să citesc
mirarea sinceră a omului ce spune un adevăr şi nu e
crezut. Cam aşa erau raporturile dintre Ladea şi soţia
sa, nici el nu putea fi absolvit de vina de a-şi fi oferit
nevasta ca pe un dar, nu prea valoros şi nu-şi dădea
seama că totul conducea spre catastrofa finală,
întâmplată însă după decesul lui. Cu toate păcatele
sale, Romul Ladea, pentru noi nea Romică, poseda o
anumită inocenţă, dulcea mirare naivă a omului
înaintea unor lucruri considerate de el extraordinare.
Astfel îi povestea lui tata că la un ceas de amiază
intrând la Pelişor, să-şi sporească pofta de mâncare cu
un pahar de palincă luat la botul calului, nu mai că
mă vede pe mine la o masă cu câţiva colegi şi în timp
ce aceştia făceau gălăgie şi râdeau zgomotos, în faţa
unei halbe de bere, eu citeam liniştit dintr'o carte
groasă, deschisă pe masă. Ori asta pentru nea Romică
era ceva fantastic: auzi, dle, într'un loc de petrecere,
fiul lui Tiberică studia nestingherit, parcă s'ar fi aflat
în cine ştie ce altar al cărţii. Era de reţinut
sentimentul de admiraţie iscat la nea Romică, atunci
când se ştie ca pentru beţivi cea mai mare jignire era
să te aşezi la masa lor şi să refuzi să bei cot la cot cu
ei, dar să ajungi să citeşti o carte, ar fi provocat
înlăturarea violentă a impricinatului care nu putea fi
decât un înfumurat scârbos. Ci, pe nea Romică, ceea
ce a văzut l-a încântat, pur şi simplu, de altfel cum
am mai spus-o şi pe tata îl respecta în mod special
pentru diploma sa de advocat şi, în consecinţă îl ţinea
departe de tagma chefliilor, adică de prietenii săi
artiştii; doar când Tiberică protesta vehement pentru
un atare tratament discriminatoriu, îi mai dădea câte
un bilet de trecere, aşa cum s'a întâmplat destul de
des la Timişoara, unde a participat şi el la libaţiile
încununate de behăitul celebru al lui Ladea,
scandalizând pe unii cetăţeni onorabili ai urbei.

În ce mă priveşte căutam, în zadar, să-i mai potolesc

entuziasmul destul de puţin justificat, atunci când îl
asiguram că în acea zi fatidică avusesem o fereastră
adică a oră liberă între două de curs şi fiindcă
locuiam departe şi afară era o iarnă frigurioasă, m'am
refugiat la Pelişor, unde am cerut permisunea unor
domni să iau loc la masa lor încăpătoare şi după ce
m'am instalat mi-am amintit de cartea de literatură
franceză tocmai împrumutată de la bibliotecă şi astfel
nu am rezistat ispitei de a o răsfoi şi, mai mult ca
sigur, nea Romică m'a surprins atunci când mă
adâncisem în lectura unui capitol înteresant.

Ce vedea Ladea fenomenal în toată întâmplarea asta,

eu nu am izbutit să înţelege niciodată, dar pe el nu l-
am putut convinge de dreptatea mea. În continuare
mă considera un caz de excepţie având parte de un
mare viitor, mare şi astăzi îmi pare tare rău că nu i-
am putut împlini previziunile.
Prin toate amintirile şi descrierile mele, nu am dorit
să diminuiez din valoarea actuală a operei
sculptorului Romulus Ladea, din contra consider că
ea merită cu prisosinţă aşa cum şi cât este, să-şi
primească locul printre marele creaţii ale neamului
românesc. Nu mai că sunt sigur dacă nu ar fi trecut
peste noi tăvălugul comunismului, creaţia lui ar fi
fost cu totul alta şi poate mai sinceră, mai conformă
cu ceea ce artistul purta ca scânteie divină în spiritul
său creator.

Pentru mine lui Romului Ladea astăzi i se potrivesc

cele două versuri finale din poezia lui Oct. Goga,
Cântă moartea: "Nu câte-au fost îmi vin în minte, / Ci
câte-ar fi putut să fie."

Ridicat în iureşul său expresionist, aşa cum lui

Barlach este unul nordic german, la lui Ladea se
prezintă ca sigur bănăţean - s'a revoltat împotriva lui
Brâncuşi, când venit la Paris, cu multe sacrificii, în
atelierul acestuia, în loc să-l înveţe sculptură, îl
trimitea să-i cumpere ţigări sau îl punea să măture pe
jos, astfel că în cele din urmă îl părăseşte, preferându-
l pe marele sculptor A. Bourdelle, mai potrivit
matricei sale creatoare. Păţania cu Brâncuşi e bine
cunoscută, Ladea a povestit-o, în timp, tuturor
cunoştiinţelor sale înteresate în problemă, dar a
susţinut-o şi la postul de televiziune naţional
românesc, deci ofizializarea, a fost oricum făcută, şi
nimeni nu a îndrăznit să-l combată.

Mai pe urmă instalarea comunismului i-a frânt

activitatea în două, căci oricine poate percepe distanţă
stilistică dintre Iovan Iorgovan şi portretele dulcege
ale lui Benedato sau Agârbiceanu şi nu sunt
singurele.

Câderea maestrului în mocirla comunistă, pentru

mine, a constituit-o lucrarea reprezentându-l pe Petre
Groza, ulterior aşezată în faţa prefecturii din Deva. L-
am atacat pe sculptor cu ocazia primei noastre
întâlniri, dar el mi-a răspuns cu o seninătate de
invidiat. Am vorbit cu altă ocazie despre părerea
artistului asupra principiilor, nu mă mai repet, acum
insă aşi dori sa descriu câteva scene avându-l ca
protagonist, pe impostorul impostorilor Petre Groza,
eroul sulptorului nostru, Romul Ladea.

Am asistat la o şedinţă cu scop electoral ţinută în

Cluj, la tribună vorbea Petre Groza în felul lui de un
comic penibil, de pseodobulbar sufocat de un râs
spasmodic, iar la un moment dat lângă el Romulus
Zăroni, începuse parcă să prindă muştele adunate în
jurul şefului său politic cel ce l-a făcut ministrul
agriculturii, şi la un moment dat evident agasat s'a
răstit la colegul său de alegeri: Ce faci mă Zăroni? Şi-
apoi câtre public: "Bietul, prinde muşte. A fost
lăptarul meu". A venit şi un răspuns pe care nu l-am
mai reţinut, dar în comparaţie cu cei doi oameni
importanţi ai noului regim comunist, sunt sigur că şi
celebrii Stan şi Bran ar fi bătut în retragere.

Sărim, în epoca interbelică, pe când Petrică al nostru,

dacă nu umbla cu racheta subsuoară deci nu juca
tenis, vorbea ţăranilor amintindu-şi că partidul pe
care-l conduce poartă numele de Frontul plugarilor.
La un moment dat, Petrică demagogul, arată spre
ultra sa casă modernă, şi le spune: "Vedeţi oameni
buni, ce sărac am fost, nici bani să-mi pun ţigle la
casă nu am avut". De fapt, pe aciperişul realizat în
cele mai luxoase condiţii avea un bazin de înot şi alte
ustensile de acest gen.

Eram tot la Cluj, P. Groza era aşteptat cu ocazia

întroducerii gazului metan, şi era evident că în
vitrinele oraşului erau expuse doar portretele lui Ana
Pauker şi Vasile Luca, lipseau chiar ale lui Groza şi
Gh. Gheorghiu-Dej. Eu am ajuns, ca simplu trecător
în momentul când Groza să fie aplaudat, dar cum au
fost instruiţi majoritatea strigau, total nepotrivit,
trăiască Ana Pauker şi Vasile Luca, ceea ce devenise
penibil şi pretindea intervenţia celui ostracizat. Astfel
că Groza a adus la cunoştiinţa mulţimii ca cei ce
striga "Trăiasca Ana Pauker şi Vasile Luca" strigau şi
trăiască Petre Groza, astfel că demagogul câştigase
partida, majoritatea oamenilor au început să-l aclame
pe el, toate dispoziţiile de la centru se spulberaseră ca
frunzele în vânt.

Ce se întâmplase? Aripa Ana Pauker, Vasile Luca

deveniseră oamenii zilei gata să pună mâna pe putere,
dar în ultimă clipă Stalin a hotărât să menţie aripa
românească avându-l în frunte pe Dej şi Petre Groza.
Se spune că ultimul îl distra pe marele dictator cu
bancurile sale şi îi plăcea că nu manifesta teama atât
de proprie majorităţii colaboratorilor săi.

Acesta era Petru Groza căruia Romulus Ladea i-a

ridicat o statuie impozantă, pe care revoluţionarii din
1989, au dat-o jos de pe soclul ei şi i-au zdrobit nasul
de bronz aşa cum o merita, acest clovn al României
comuniste.

Probabil că în noile condiţii de văduvă stimată Luţ

vroia să-l scoată din joc şi e cel ce se afla în relaţiile
ei pe locul al treilea dar marea ei eroare a fost aceea
că l-a considerat tot timpul ca pe o figură pe care o
poţi înlătura oricând. Nu i-a luat în considerare
propriul sentiment atât de puternic încât a fost în stare
să comită o crimă pasională, şi să recunoaştem că
atunci când pe scenă îl vedem pe don José ucigând-o
pe Carmen, îi trăim cu toată înţelegerea sublimul act,
de ce să ne îndepărtăm de nenorocitul făptaş atunci
când a schimbat scena cu realitatea cea de toate
zilele?

Pentru a nu o considera pe Ea ca singura vinovată, aş

mărturisi că l-am auzit pe Ladea în după amiaza zilei
când seara urma să se căsătorească, spunând tatălui
meu că tocmai se întorcea de la bordel unde a iubit o
prostituată. Lucrul, la prima vedere pare îngrozitor, le
nejustificat din punct de vedere moral, chiar dacă ar
fi recunoscut că tot teatrul făcut cu tata trimis la
Bucureşti, nu era din iubire ci din interesul de a pune
mâna pe averea popii Piso. Dar şi atunci exista o
pudoare şi un respect din partea unui om ce urma să
participe la taina cununiei, cum o consideră, Biserica.

Dar să presupunem că Ladea minţea, se grozăvea,

mai precis ca orice bărbat avea şi el emotiile sale
pentru noaptea nunţii.

Dar şi într'un caz şi în altul reeşea ceva ce nu poate fi

tăgăduit. Pentru ţăranul bănăţean din firea lui Ladea,
femeia în timpul dragostei sexuale, constituia un
simplu obiect de plăcere de care te foloseşti numai tu
ca bărbat şi nimic mai mult. O atare dragoste putea să
o cumpere şi să o trateze în modul cel mai dur
posibil, ori acum acest procedeu nu mai putea fi
aplicat lui Luţ, es urma să fie mângăiată aşa cum îi
impunea barbatului gingăşia unei femei ori asta
ajunses e să-l plictisescă, în curând pe artist, din
această cauză a preferat să se întorcă la femeile lui de
stradă mai puţin pretenţioase iar lui Luţ să-i dee
deplină libertate, atunci când tot ea încă din primele
zile l-a socotit prea bătrân, pentru dânsa.

Să-mi fie iertată digresiunea, în care mi-am permis să

lansez o ipoteză, poate valabilă pentru Romică, mult
mai apropiat de mine decât Luţ care oricât de
prietenoasă tot ascunsă îmi rămânea, eu ziceam că-i
cam prefacută.

Dar pentru a întări acest capitol îmi amintesc cum

într'o zi Ladea îi spune lui tata: "... Şi i-am spus Evei
să-şi mai ţină gura dar ea vorbea înainte. Şi când i-am
dat, mă Tiberică, o palmă, Eva deodată a tăcut ...". Şi
fiindcă Eva era mama lui, îşi poate închipui oricine
cât ne-a infiorat gândul că am putea da mamei, pe
care, Românul o asemuieşte cu Icoana Maicii
Domnului, o palmă. Dar aşa ceva nu-şi tulbura
gândurile lui Ladea rămas - şi o spun cu mare
admiraţie - la concepţia sa de-acasă, a ţăranului
bănăţean.

Şi ar mai fi să-mi aduc aminte de unchiul Milu,

descendent al familiei Veliciu, tatăl său a fost numit
ca luptător pentru drepturile românilor în Ardeal, leul
de la Chişineu-Criş, pe care l-a vizitat în 1913 C.
Stere, venit la Arad să împace pe Vasile Goldiş şi
Maniu de la Românul cu oţeliţii de la tribuna lui
Octavian Goga, pe atunci M. Veliciu era bolnav îşi
trăia ultimii ani de viaţă.

Fiul său era ceea ce s'ar putea chema un om al păcii,

oponent oricărei lupte ce l-ar putea scoate din ritmul
obişnuit al vieţii sale, în monotonia căreia nu se
întâmpla nimic deosebit. Cu toate că fratele său,
Romul Veliciu, a fost primul prefect al României
mari, în timp ce mai cunoscutul Justin Mărşeu ocupa
postul de primar, pe Milu nu îl ispiteau asemenea
funcţii "stresante" cum le spunem noi astăzi. Cum
descrierile mele sunt ale unui copil abea de zece ani,
îmi revine în minte ca un om scund, destul de gras, cu
un chip luminat de o chelie pe lături cu o coroană
rarefiată de păr mai mult sur. Ochii negri, vioi
aparţineau unui suflet care nu părea chiar mort,
sprinteneala la mers îl arăta mult mai tânăr decât
vârsta ce i-o dădeau oamenii.

Fiind avocat, pe tata l-a cunoscut la Tribunal, şi au

legat un fel de prietenie deşi între ei exista o diferenţă
de vârstă respectabilă, tata se apropia de 40 de ani,
când şi-a luat o carte scrisă de un american cu titlul
sugestiv "Viaţa de la 40 de ani începe", ori cum mă
încurc în ani, dacă tata abea trecuse de 30 de ani eu
nu-l puteam cunoaşte pe unchiul Milu, înseamnă că-l
ştiu din ce mi-a povestit despre el tata şi îl vedeam
din fotografiile tatalui meu. Dar mare importanţă nu
ar trebui să aibe, şi aş mai adăoga faptul sigur că tata
cumpărase cartea respectivă la 46 de ani, deci după ce
depăşise vârsta pe care se mândrea că a trecut-o cu
succes, de parcă ar fi fost vorba cel putin de 100 de
ani.

Se plimbau rar pe Corso, sub salcâmii înfloriţi

primăvara dar cel mai adeseori se mutau pe Malul
Mureşului unde era mai multă linişte şi bănci pe care
se puteau aşeza.

Deşi, astăzi, unchiu Milu era cumpătat şi la gestul de

a-şi mişca braţele, bujorii din obraji stăteau mărturia
unei vieţie mai agitate, şi rareori mai vorbea de ea ca
de păcatele tinereţii sale, când ca student îşi petrecea
nopţile prin Montmartre pe urmele lui Toulouse-
Lautrec şi ale altora mai puţin cunoscuţi.

Discuţiile între tat şi unchiul Milu decurgeau ca un

adagio armonic executat de un subiect plăcut,
niciodată de ordin politic fie şi internaţional.
Partnerul său de discuţie de cele mai multe ori îl
asculta povestind nişte întâmplări neînsemnate, mai
palpitantă a fost vizita lui Coco porumbelui cu aripi
arginţii, care însă l-a părăsit peste câteva zile după ce
se întremase luând forţe pentru un nou zbor. Dar de
cele mai adeseori stăteau unul lângă altul privind la
undele râului încărcate de albastrul unui cer de
August senin, şi când îl întrebaie răspundea întocmai
ca şi păstorul lui Vasile Părvan. "La ce te gândeşti? -
Absolut la nimic", răspundea unchiul Milu, parcă
zgârcit şi cu visările sale.

Legături cu literatura nu prea avea, deşi părea că ţine

ascunse bine multe taine, ar fi corespuns unui
Silvestre Bonnard al lui Anatole France, retras la
pensie, nu-l mai ispitea furtul cărţilor, nici cititul lor
la lupă, cum preţindeau documentele cele de totului
vechi. După plimbare se mai opreau la canefeaua
Dacia pentru un şchwarz, timp în care tata mai citea
câte un jurnal din Bucureşti unde mai afla câte o
veste înteresantă şi aştepta să mai descopere un mare,
poet cum i s'a întâmplat cu câţiva ani, mai devreme
cu poetul Bacovia a cărui Havuz antic i-a stors
sincere lacrimi de admiraţie.

Şi apoi se despărţeau dându-şi întâlnire pentru a doua

zi la tribunal. Acasă la el nu-l prea chema că trebuia
sa-şi pună în ordine lucrurile şi asta nu-i era deloc pe
plac.

De multe ori tata se întreba ce găseşte la acest bătrân

anost, care parcă se află în posesia unui Peau de
Chagrin balzacian şi numărându-i zilele până îşi
încheie traseul, are grijă sa-şi reducă batăile inimii ca
nu cumva să-l prindă finalul, ce nu poate fi evitat, dar
cu siguranţă amânat.

Nu l-a impresionat nici când i-a vorbit de un

funcţionar la primăria Aradului, care petrecuse cu
Ady Endre sub podurile Budapestei, picând în
nesimţire de atâta băutură. Atacase un subiect de
literatură cu intenţia de a-i face pe voie tatălui meu,
dar el îi răspunse că el caută poezia lui A. Endre şi
nu-l opresc din drumul lui bachanalele acestui mare
poet.

Simţind că-l pierde, scăpându-l ca un pumn de nisip

printre degete, unchiul Milu îi propuse ca peste luni
să facă o excursie în Retezat ceea ce pe tata, amator
de aventuri turistice, îl mai învioră, socotind că din
timp vor trebui să o pregătească.

Iată cum o fotografie îi arată pe cei doi, în costume

de baie, în mijlocul unui pârâu, de munte, tare rece.
Acolo, într'un mediu total nou pentru el, unchiul Milu
se simţea în largul său, mult mai volubil parcă şi-ar fi
găsit patria sa ancestrală. Eliberat de toate
complexele sale, s'a hotărât ca tot urcând pe bolovanii
albi ai Retezatului să-şi desvăluie şi unul din
secretele vieţii sale şi când au coborât l-a dus la
cabana lui Brătescu-Voineşti unde gazda, vechea lui
cunoştiinţă i-a servit cu păstrăvii prinşi chiar în
dimineaţa respetivă de marele scriitor, iscusit
pescuitor, în apele unui rău de munte din apropiere.

Deci am aflat şi taina unchiului Milu, era nu prietenul

lui Brătescu-Voineşti ci unul din eroii săi preferaţi,
din persoana căruia îi învia pe toţi ceilalţi.

Nu peste mult unchiul Milu murise la tribunal, în

timp ce scria o petiţie la pupitrul înalt al unei mese
aşezate pe coridor.

Gurile rele ale oraşului susţineau că a fost sifilitic,

boala i-ar fi atacat aorta, care a pleznit şi i-a provocat
moartea fulgerătoare. Tot necazul i s'ar fi tras din
vremea studenţiei petrecută la Paris. Nici nu
împlinise 50 de ani.

Pentru tatăl meu oraşul de pe Mureş cu atâtea clădiri

clasice nu mai era cel de pe vremea anonimului său
locuitor, Unchiu Milu, Emil Veliciu, îşi pierduse ceva
din strălucirea sa, el o purta, în toată existenţa lui,
printre oameni, învăţându-i rostul a ceea ce ei vor
uita curând că ar putea să-şi trăiască propria lor
clasicitate.
Şi mărturisesc deschis ca unu ştiu nici astăzi dacă l-
am cunoscut personal pe unchiu Milu sau l-am
reconstituit din fotografiile tatălui meu, totul fiind
însă adevărat, mai ales întâlnirea cu Brătescu-
Voineşti şi păstrăvii lui.

Scrisoarea (48) din 29 Iulie 1980 de la Pamfil

Şeicaru

Dragă Ovidiu îţi datorez o replică şi o informaţie. Ai

pomenit de Tristan şi Isolda de Wagner.Ţi-am răspuns
grăbit uitând să-ţi spun că aveam o placă de patefon
cu actul 2 din această operă, un imn iubirii de un
lirism care te cucereşte.

Informaţia privind Ideia Europeană: s'ar putea să fie

Beldie cel care o scotea. Ştiu că era un laborant al
încercărilor lui Radulescu-Motru de a face unele
lucrări timide, încercări de psihologie experimentală.
Categoric C.R. Motru nu a fost directorul acestei
publicaţii care a avut un moment de atenţie în lumea
presei. În 1920 la guvern generalul Averescu,
ministru de interne C. Argetoianu a arestat congresul
comunist şi Ideia Europeană a protestat. Straniu, între
cei care au semnat protestul figurează şi Nae Ionescu
asistent al lui C.R. Motru care în 1912 când şi-a dat
licenţa a avut o bursă în Germania unde a rămas pâna
în 1918 când s'a întors după zisa pace din mai. Era
ofiţer de rezervă şi în Aprilie 1916 toţi studenţii aflaţi
în străinătate au primit ordin să se întoarcă. Nae a
rămas. Straniu, n'a fost pus într'un lagăr ci a avut un
post la editura Reclam din Leipzig. A fost protejat de
catolicii germani. Nu mă miră că a semnat manifestul
protest din Ideia Europeană dat fiind că atunci când
Gusti a organizat seria de conferinţe aupra doctrinelor
politice, Nae a ales doctrina anarhiei.

Voi căuta să-ţi procur numărul din Curentul în care

am publicat articolul lui Ion Vinea "Geneza unei
gazete: Curentul". Legionarii au fost supăraţi dat
fiindcă ideologul apărea într'o postură prea puţin
măgulitoare. Eu împreună cu inginerul Enacovici am
înfiinţat ziarul Cuvântul ziar de reacţiune împotriva
comunismului. Când Crainic a izbutit să fie secretar
general la Culte şi Arte am socotit să caut un teolog
să scrie rubrica. Crainic mi-a recomandat pe Nae
Ionescu ca să înţelegi situaţia, Nae a trecut licenţa în
1912 şi eu am venit la universitate în 1916 când
împlinisem 20 de ani. Erau în 1916 câteva nume din
generaţiile anterioare între care Speranţă şi Dem.
Theodorescu. Acesta din urmă în 1912 îşi trecuse
licenţa cu o lucrare asupra lui Spinoza elogiată de C.
Răduleascu Motru. În aceeaşi promoţie cu Nae. În loc
să accepte şi el o bursă în Germania, Dem.
Theodorescu a acceptat să conducă ziarul Dreptatea
retribuit cu 800 de mii pe lună. Un salariu exepţional
dat fiind că în 1912 leul era egal francului elveţian.
Era îndrăgostit de o colegă pe cât de frumoasă pe atât
de remarcabilă ca inteligenţă şi serioasă pregătire.
Când în 1918 Al. Marghiloman a format guvernul,
Dem. Theodorescu a fost numit şeful cenzurii. Cu
această ocazie l-am cunoscut când a venit la Iaşi.
Bineînţeles am avut un conflict cum era firesc. M'a
impresionat eleganta lui ironie în faţa vijelioasei şi
impetuoasei mele atitudini. Dar am rămas prieteni
până la plecarea mea din ţară, la 10 August 1944. Pe
Nae l-am cunoscut întâmplător la Centrala Cărţii, o
societate care avea ca preşedinte pe Vasile Pârvan şi
ca administratori delegaţi, Gusti şi Simionescu-
Râmniceanu, prieteni de la Berlin ai lui Aristide
Blank care finanţa afacerea. Eu eram cititor al
ziarului monarhic "L'action francaise".

Sub pseudonimul Orion se menţionau cărţile care se

cuveneau citite. Aşa am descoperit o lucrare
consacrată discursului asupra metodei lui Descartes
când m'am dus să comand şi alte cărţi a venit
directorul de la centrala cărţii şi mi s'a recomandat:
"Numele meu este Nae Ionescu". Eu i-am replicat
"Mein Name ist Nae Ionescu". El a râs "Nu ştiam că
dv. aţi făcut filozofia, căci aşa mi-aţi reţinut atenţia
asupra remarcabilului studiu asupra lui Descartes".
"Nu am făcut filozofia, am audiat doar prelegerile lui
P.P. Negulescu, mă pasionează istoria şi în deosebi
istoria Europei de la Revoluţia franceză până la Lenin
şi după. Cum sunt şi voi continua să fiu gazetar,
Istoria Europei este absolut necesară profesiei. Abia
am terminat pe Albert Sorel cu "Europe et la
Revolution francaise", bineînţeles nu ignor pe Taine".
Pe urmă nu ne-am mai văzut. El n'a mai fost director
la centrala cărţii. Mai târziu am aflat penibila cauză.
Recomandarea lui Nae de câtre Crainic am acceptat-
o. Ion Vinea descrie procedeele lui Nae Ionescu de a
cuceri încrederea lui Enacovici în aşa măsură încât să
mă elimine. Pentru un filozof, Dinu Păturică nu se
putea lua model. De nu venea Nae la Cuvântul eu nu
aş fi creiat Curentul. Deci ar trebui să-i fiu
recunoscător. Dar citind pe Ion Vinea îţi vei da seama
ce strident a fost cuvântul "Patron" în climatul
camaraderesc al Cuvântului. Eu nu i-am spus lui
Enacovici niciodată "patroane".

Intenţionez să public o carte "Pamfil Şeicaru şi

contemporanii" în care voi reproduce tot ce-au scris
cei care m'au cunoscut din liceu, din armată, din
profesie ca să înţelegi oroarea mea de cuvântul
"patroane". Voi publica un articol întitulat "O falsă
istorie a literaturii române de Călinescu".

Atât Arghezi cât şi N.D. Cocea vor fi mai bine

cunoscuţi când voi izbuti să am răfuiala dintre ei din
1916. Au lucrat împreună la Facla, revistă
săptămânală care avea drept obiectiv atacul
concentric al lui Iorga şi A.C. Cuza care creiau
climatul antievreiesc. Arghezi semna exieromonalul
Teodorescu specializat în atacul episcopilor, a
mitropoliţilor etc., N.D. Cocea sarja personagiile
politice. A apărut acuzaţia de plagiat a lui A.C. Cuza
"Despre poporaţie" teza lui de doctorat în care
demonstra creşterea populaţiei evreieşti. Cel care
semna acuzaţia era Emanuel Socor căsătorit cu sora
lui C. Graur. Acuzaţia era lucrată de Graur şi alţi
evrei care stăpâneau limba germană şi nu erau străini
de problemele economice. S'a propus ca expert
Dobrogeanu Gherea care publicase "Neoiobăgia" o
serioasă lucrare de economist. A.C. Cuza l-a contestat
neacceptând pe Solomon Solomonov Katz = care ar
fi numele adevărat al cunoscutului "critic literar".
Înainte de contestarea lui A.C. Cuza, Dobrogeanu
Gherea refuzase. Între alte acuzaţii aduse în ce
priveşte originalitatea lucrării lui A.C. Cuza era şi
aceasta: a luat argumentele de la un autor şi forma de
la alţii. Calm, A.C. Cuza a dat textul german să-l
traducă Socor. Era în mare încurcătură să traducă
textul. Atunci Cuza a întrebat cina a ajutat traducerii
din germană? "Soţia mea: este specialistă în
problemele social economice?". Tăcere. Şi deodată
A.C. Cuza a lovit în plin, spui că fondul l-am luat de
la acest autor şi forma de la altul? Bine, fond şi
formă: când zic perciuni înseamnă un smoc de păr in
formă de tirbuşon. Mă rog, când trag de formă, nu
trag şi de fond?

Obiectivul era ca A.C. Cuza să fie scos de la catedra

de economie politică de la Universitatea din Iaşi.

În tot acest timp binomul Theodorescu-Cocea a

rămas intact când în 1916 a izbucnit primul război
mondial unitatea s'a rupt. Theodorescu-Arghezi a
scos "Cronica" şi Cocea a continuat Facla, prima era
integrată propagandei progermane şi N.D. Cocea era
pentru Franţa. Legaţia franceză i-a pus la dispoziţie
suma necesară să cumpere o tipografie. Au apărut
traduceri din Anatole France. O lucrare a lui
Vandervelde, şeful socialiştilor belgieni în care
denunţa violarea neutralităţii acestui stat. Cel căruia
Cocea i-a încredinţat traducerea era Nichifor Crainic
care a realizat o frumoasă traducere. Tudor Arghezi
lucra şi la ziarul Seara al lui Bogdan Piteşti, agent
german. Cum a izbucnit conflictul nu ştiu, fapt este
că a fost cel mai penibil spectacol de denunţuri
dezonorante. Nu mai era o polemică, ci o
dezgustătoare spălare de rufe murdare şi căldări de
lături asvârlite cu o violenţă ce îi clasa pe combatanţi.
Când voi izbuti să am fotocopia acestei dezonorante
răfueli o, voi publica cu comentarul cuvenit.

"Curentul" este cules şi urmează sa fie în zece zile

tras la maşină când lucrătorii îşi termină vacanţa.
Ghinion. Noul număr se va pune imediat la tipar, ca
pentru 23 August să fie cules şi tipărit. Voi da replica
manifestului lansat la 1 Ianuarie acest an de exregele
capitulării fără condiţii, pentru care Moscova i-a dat
decoraţia "Victoria": aceeaşi ca şi aceea dată lui
Churchill. Şi acest cretin şi-a amintit de România,
vaca de muls. La ce corespunde această operaţie?
Chiar aşa de jos nu a căzut poporul român, să uite
actul trădării de la 23 August.

Chiar azi am primit un volum de C. Dobrogeanu

Gherea în care am găsit articolul "Poetul ţărănimii, G.
Coşbuc". Am să caut să fac o fotocopie a acestui
studiu care îţi va aminti de acest poet al Transilvaniei
care a adus un suflu nou în climatul de după
Eminescu. Nu mă pot stăpâni ca să nu-ţi trimit înainte
de a fotocopia întregul studiu "Noi vrem pământ":

Voi ce-aveţi îngropat aici?

Voi grâu! Dar noi strămoşi şi taţi!
Noi mame şi surori şi fraţi
În lături venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt:
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
 Noi vrem pământ! ...

Aţi pus cu toţii jurământ

Să n'avem drepturi şi cuvânt;
Batăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ, când ne mişcăm,
Şi plumb, când istoviţi strigăm
Că vrem pământ! ...
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

Comentează Gherea: "E energia sălbatecă, suflul

puternic care dă acestei poezii un adevărat caracter
epic. Poezia aceasta nu e socialistă dar e una din cele
mai revoluţionare din toate timpurile."

Voi grăbi să-ţi trimit întreg studiul consacrat lui

Coşbuc, ca să vezi de ce nu accept pe Arghezi, ca
mare poet. Eu i-am publicat în Hiena: "Flori de
mucigai" care nu-mi plăceau dar nu mă împăcam cu
gândul că nu le publica nimeni.

Îmbrăţişări
Pamfil
Şeicaru

p.s. În viitorea scrisoare îţi voi vorbi de metafizica

fabricii de bere de la Băneasa a lui Nae Ionescu. Vei
rămâne uimit.

Note şi Comentarii

La începutul scrisorii de faţă, maestrul revine asupra

unei afirmaţii făcută în epistola sa anterioară că îl
preferă mai mult pe Berlioz decât pe R. Wagner
(desigur se referea la muzica lor.) Îşi da seama că a
greşit, atunci când nu s'a gândit la Tristan şi Isolda -
de care i-am vorbit ulterior eu - grăbindu-se să-mi
răspundă a uitat să-mi scrie că avea o placă de
patefon cu actul al doilea din această operă, de fapt
un imn iubirii de un lirism care te cucereşte.

Rândurile respective m'au bucurat deoarece ele

înseamnă că marele ziarist întradevăr dădea o atenţie
deosebită corespondenţei noastre, şi după cum se
vede se corectează atunci când în răspunsul său a
uitat ceva esenţial, nu se sfieşte sa revină asupra lui.

Cum se ştie opera i-a fost inspirată lui R. Wagner de

dragostea lui pentru Matilda Wesendonck, trecută
prin lectura lui Schopenhauer şi a dramelor lui
Calderon de la Barca, l-a ridicat până la crearea unei
muzici închinatea iubirii cereşti, bazată pe finele
arcorduri şi tonuri de trecere ce ar putea concura
muzica ştiută şi dusă la perfectă desăvârşire doar de
îngerii din paradis. Într'o scrisoare adresată mamei
sale, tânărul Schopenhauer descrie întocmai existenţa
unei atari muzici îngereşti, de parcă l-ar fi presimţit
cu mulţi ani înainte pe R. Wagner compunând pe
Tristan şi Isolda.

Afinitatea lui P. Şeicaru pentru trăirea unei nobile

iubiri de origine cerească, a surprins-o Liviu
Rebreanu la Pahonţu din Gorila, alterego-ul marelui
ziarist, pentru Christina Tomşa, de altfel o simte cum
îl stăpâneşte tot mai puternic, umplându-l de o
beatitudine, niciodată până atunci percepută de fiinţa
sa. În realitate, această dragoste fiind de natură, omul
Şeicaru a împărţit-o între soţia lui, o jertfitoare Ana
lui Manole, şi iubirea lui pentru scris şi majora
creaţie. Aşa se manifestă lupta pentru un ideal pe
care-l va sluji o viaţă întreagă, fără să-l trădeze, nici
chiar în somn. Ascultând muzica lui Wagner din
Tristan şi Isolda, iubirea se identifică integral cu o
înălţare la cer, aşa cum în final compozitorul îi ridică
pe cei doi, imbrăţişaţi spre zenit, indicaţie pe care
regizorii, şi cei mai buni, nu o respectă socotind că
viziunea lui R. Wagner nu mai e la modă, o
înlocuiesc cu un drum ce trece pe sub o poartă
triumfală dar să recunoaştem că nu e acelaşi lucru,
rămâne mărturisirea din inima autorului la inima
ascultătorului, în acest raport urcarea înseamnă
trecerea de la starea pământească, profană la cea
cerească divină, de unde şi armoniile îşi schimbă
natura, din trecătoare devin eterne.

Mai e de amintit că ceea ce la Dante, ca în întreaga

filozofie italiană se realizează prin credinţa
îndrăgostiţilor, femeia Beatrice reprezintă iubirea
cerească pe când la Wagner să ajungi la dragostea
cerească ai nevoie de ajutorul unui filtru, noi îi
spunem drog, pentru a simţi efectele noii stări de
iubire. Deci, e nevoie de intervenţia unui factor
extern ca şi vinul lui Dionisos în declanşarea orgiilor
la care asistă Bacantele lui Euripide una Agaue, îşi
omoară fiul Pentheu, pe când toate pe vestitul Orfeu,
fiindcă le refuză se plăcerile vrăjii.

La neamţ e vorba de neîncrederea lui în tăria

sentimentelor, acestea mai devreme sau mai târziu se
schimbă, se pot transforma în ură, deci în opusul
primului. Din această cauză marii filozofi germani nu
se sprijină niciodată pe efectul simţirii din om, prin
ea se produc efecte magice pe care niciodată nu poţi
să clădeşti sisteme filotofice de durată.

Total contrar, pentru italian iubirea celestă e

modalitatea cea mai pură de cunoaştere a divinităţii şi
a lumii, pentru a o realiza nu-i nevoie decât de o
strângere de mână cum şi-au pecetluit dragostea alţi
eroi ai lui Dante, ajunşi însă în infern, Paolo
Malatesta şi Francesca da Rimini, tocmai fiindcă
iubirea lor nu s'a curăţit total de ispitele amorului
profan.

În continuare, maestrul vorbind despre Ideea

Europeană a cărui director probabil a fost C. Beldie,
în niciun caz nu C. Rădulescu Motru, abordeată iar
cazul Nae Ionescu de care ne vom ocupa în
comentariile scrisorii viitorare publicând în cadrul lor
articolul lui Ion Vinea, Geneza unei Gazete
"Curentul", apărut în 1943 în Curentul, la care marele
ziarist se referă în mod stăruitor când tratează
problema conflictului de la Cuvântul, rolul principal
deţinându-l mult discutatul Nae Ionescu.

Surprinde redarea discuţiei duse cu directorul

Centralei cărţii, de unde se vede că atât acest conflict
cât şi Falsa istorie a literaturii române de G.
Călinescu, l-au urmărit o viaţă întreagă, odată ce
peste câteva luni iubitul maestru se va stinge din
viaţă, şi tot nu i-a uitat, îi lasă testamentar pentru
definitiva rezolvare, urmaşilor lui.

Revenirea aproape obsesivă la acelaşi subiect, mă

face să fiu astăzi sigur că maestrul reacţiona la
articolele mele pozitive încchinate filozofiei lui Nae
Ionescu, astfel că nu putea admite ca după atâtea
fapte necinstite comise de Nae Ionescu, eu aşi mai
putea să-i arăt aşa o consideraţie.

În continuare, maestrul schimbă subiectul, şi se ocupă

de binomul Arghezi - N.D. Cocea, amândoi lucrau la
revista săptămânală Facla care avea drept obiectiv să
atace concentric pe N. Iorga şi A.C. Cuza care creiau,
la noi, climatul antievreiesc. Cum e vorba de un
personaj căruia P. Şeicaru i-a dedicat un studiu,
credem noi demn de reţinut, întitulat "Un junimist
antisemit A.C. Cuza" vom zăbovi, în continuare
asupra lui. De la început tinde la lămurirea
fenomenolui care a contribuit la fixarea lui A.C. Cuza
ca promotorul şi doctrinarul antisemitismului în
România şi în acet sens cercetându-se ideile social-
politice din gândirea românească face o
surprinzătoare constatare, de fapt A.C. Cuza e doar
un reprezentant al unei concepţii politice apărute în
jurul anului 1858 când antisemitismul s'a conturat ca
urmare a unor studii economice, primul care a
denunţat pericolul evreiesc a fost ardeleanul Dionisie
Pop Marţian. Acest cercetător, de care am mai vorbit,
a adunat un bogat material privind structura societăţii
româneşti şi ajunge la o concluzie politică de apărare
naţională. Căci, în ce priveşte viitorul de vom scăpa
de dependenţa politică vom cădea în alta economică.
Să înlăturăm aservirea economică faţă de străinătate,
acapararea bogăţiilor ţarii de către străini şi
exploatarea prin negoţ şi cămătărie, consecinţe ale
liberalismului economic în forma lui clasică. Pe lângă
un protecţionism economic, se propune interzicerea
dreptului străinilor de a cumpăra pământuri în
România şi să se lupte pe orice cale împotriva
Evreilor negustori, bancheri exploatatori ai claselor
producătoare.

COLECTIA * CARPATII *
Nr. 4

PAMFIL SEICARU

UN JUNIMIST
ANTISEMIT A.C. CUZA

EDITURA "CARPAŢII"
MADRID
1956
În ce-l priveşte pe A.C. Cuza el merge pe aceeaşi
direcţie strict economică şi statistică în spiritul căreia
concepuse lucrarea sa de bază, "Despre poporaţie".
Semnalează o creştere a populaţiei evreeşti în
Moldova şi o descreştere în acelaşi timp a populaţei
româneşti, demonstrată statistic. Critică statul liberal
şi formulează temele naţionalismului antisemit. În
1902 anul apariţiei cărţii, ea a trecut neobservată.

Activitatea politică antisemită a lui A.C. Cuza a

început după 1907 când a început colaborarea la
"Neamul românesc" întemeiat de N. Iorga, iar în
1909 tot cu marele istoric pun bazele partidului
naţionalist democrat, primul partid politic având un
program antisemit. Totuşi ţinta lui A.C. Cuza, ca a
tuturor junimiştiior era partidul conservator-democrat
condus de Take Ionescu.

Fără îndoială, cum nici Cuza nici Iorga nu erau

propriuzis oameni politici, curentul antisemit n'a
crescut în popularitate, dovadă că partidul naţionalist-
democrat nu a avut decât doi deputaţi în persoana
conducătorilor partidului. Agitaţia antisemită i-a
ingrijorat pe evrei şi au început prin revista Facla să
denunţe lucrarea "Despre poporaţie" drept un plagiat
acuzaţie azvârlită de Em. Socor, pe care A.C. Cuza îl
dă în judecaţă, deoarece cele susţinute îi periclitau
poziţia sa de profesor universitar la Iaşi, numit tocmai
pe baza respectivei teze de doctorat. De altfel, deşi
broşura era opera lui Graur cumnatul lui E. Socor şi
probabil şi alţi specialişti, ca şi Graur stăpânind limba
germană au muncit la ea, denunţul nu avea şansă de a
convinge pe judecători, lucru de care şi-a dat seama
în primul rând Dobrogeanu-Gherea care s'a retras din
afacere unde figura ca expert în economie politică,
după ce publicase "Neoiobăgia" o lucrare de prim
oridin.

Confuzia lui Socor era manifestă când confunda lipsa

de originalitate a lucrării lui Cuza cu un plagiat ceea
ce nu-i acelaşi lucru. Pentru a fixa existenţa celui de-
al doilea procedeu nu ai nevoie de niciun specialist,
identitatea conceptelor apare la simpla alăturare a
textelor, care nu au nevoie de un studiu mai aparte. În
cazul dat era nevoie de cunoaşterea limbii germane,
ori şi în acest domeniu Socor era deficitar, deoarece
întrebat de A.C. Cuza a trebuit să recunoască faptul
că el nu cunoaşte limba lui Goethe, traducerea i-a fost
făcută de nevastă-sa care ştie germana dar nu era
specialistă în ştiinţele economice.

Din aceste deficienţe copilăreşti se poate trage

concluzia ca Em. Socor a fost atras în cursă de cei doi
polemişti, Arghezi şi N.D. Cocea, dornici de senzaţii
tari, important era sa arunce cu venin în cei doi
naţionalişti, la urmări nu se mai gândeau, pe primul
plan stătea bomba ce urma să fie lansată, spre
chiverniseala buzunarului lor propriu. În caz că evreii
ar fi plănuit să-l atace pe A.C. Cuza, totul ar fi fost
pus la punct în mod impecabil, încât profesorului
antisemit i-ar fi trecut pofta să mai facă glume
galante.

În ce priveşte, originalitatea unei lucrări ea poate fi

un subiect de discuţii înterminabile, în cazul lui Cuza
s'ar fi înterpretat adaptarea statistică la situaţia
României, o contribuţie originală. Mai departe, evreii
din România nu puteau fi prea înspăimântaţi de
activitatea lui A.C. Cuza, atâta timp cât partidul său,
indiferent cum se chema, ducea o politică la vederea
tuturor, mai mult, funcţia de deputat le garanta că
antisemiţii respectivi nu vor întreprinde nimic
împotriva legilor statului lor.

Pamfil Şeicaru critică tendinţa lui A.C. Cuza de

simplificare a doctrinei sale naţionaliste, nu s'a abătut
de la ea, demonstrând o lipsă de nerv şi de
inventivitate, impresiona prin tenacitatea cu care
repeta aceeaşi temă. Consecvent cu el însuşi
articolele sale de ziar nu erau decât zeci de variante
pe aceeaşi temă. Indiferent de valabilitatea ideilor
sale, comparat de pildă cu scriitorul antisemit
Edouard Drumond, agitatorul antisemit român apare
în evidentă inferioritate.

Şi continua marele ziarist: "I-a lipsit voinţa de a

adânci problemele sociale, i-a lipsit seriozitatea, acel
dramatism interior cu care un scriitor stăpânit de o
convingere ataca problemele sociale. Vioiciunea
spiritului, acel spirit zeflemist spcific cercului
"Junimea" îl determina să bagatelizeze totul ... . A.C.
Cuza a scris şi versuri, unele romanţe realemente
frumoase, de o delicată factură, dar ceea ce este
surprinzător, în nici una din scrierile lui nu vom găsi
o frază în care să vibreze o emoţie autentică ... .
Vioiciunea spiritului de factură epigramiatică îl
înclina să dea o exagerată atenţie amănuntului, să
folosească actul ironiei, mulţumindu-se cu succesul
imediat al unei răsuciri caricaturale a unei probleme,
fără să o adâncească, aşa cum ar fi fost firesc să ne
aşteptăm de la cineva care îşi concentrase toata
puterea de investigaţie asupra unei probleme. Un
critic social nu poate rezuma complexul sociologic la
fenomenul evreesc, judecându-l izolat. A.C. Cuza nu
a avut nici talentul şi nici seriozitatea, în sensul
ştiinţific, de a face inventarul societăţii româneşti,
fără îndoială din punct de vedere antisemit, dar cu
simţul sociologic al unui Drumond din "La fin d'un
monde". S'a risipit în nimicuri, şi-a cheltuit
inteligenţa, spiritul, fără să fi fecundat o operă care să
sintetizeze gândirea lui politică."

În aceste câteva rânduri Pamfil Şeicaru ne dă

portretul complet, şi interior şi cel exterior al lui A.C.
Cuza, intuiţia autorului îi inspiră pana genială cu care
zugrăveşte în cuvinte, săpate în munţii de Carrara ai
Veşniciei, de unde l-am numit, în altă parte, un
Plutarh în versiune românească.

De-acum vom percepe deficienţele lucrărilor sale

după "Despre poporaţie" lipsite de adâncirea
problemelor sociale, de acel dramatism interior cu
care un scriitor ca stăpânit de foc sacru atacă
probleme de care e sigur că le va demonstra
valabilitatea.

O editură din Iaşi, prin 1912, îi dă sarcina să editeze

opera completă a lui Eminescu. Pentru strângerea
materialului l-a avut la dispoziţie pe Octav Minar,
care s'a achitat conştiincios de misiunea primită.
Acum urma contribuţia critică a lui A.C. Cuza, să
claseze materialul, să dea notele explicative asupra
ambianţei momentului istoric în care s'a publicat un
articol, înlesnind înţelegerea filiaţiei ideilor. Dar A.C.
Cuza s'a mulţumit să scrie o prefaţă anunţând un
studiu, ce nu va mai apare niciodată. Orânduirea
materialului făcută de Octav Minar a fost aranjat la
întâmplare.
Personal, am găsit aceste Opere complete de M.
Eminescu, în biblioteca unui cunoscut român din
Frankfurt, în această ediţie am dat de piesa Le joueur
de flûte de E. Augier tradusă în germană de K. Saar,
în româneşte într'o formă prozodică nouă de M.
Eminescu. Traducerea realizată în cursul anului 1888,
demonstrează păstrarea puterii creatoare, poetice la
marele poet român, în al 6-lea an de boală, ceea ce
exclude o paralizie gen, progresivă (G. Călinescu)
sau zisa mare întunecime (Perpessicius).

Cât despre A.C. Cauza, dreptate are Pamfil Şeicaru,

nu a avut o asemenea concentrare intelectuală care
să-i permită o analiză ştiinţifică a Operei zise
complete a lui M. Eminescu.

În schimb, i-au mai rămas anumite calităţi, fie şi

minore, le-am citat mai sus nu le mai repet, prin care
A.C. Cuza s'a remarcat în Parlament, unde încurând
va fi pe cât de temut pe atât de respectat de ceilalţi
colegi.

Prin darul sau de a-şi păstra calmul în orice situaţii,

oricând fiind gata să dea o replică ironică pe limbajul
cel mai civilizat posibil, a reuşit să contribuie la
nivelul mai ridicat al membrilor Camerei din punctul
de vedere al demnităţii celor ce reprezentau poporul
de acasă într'un cuvânt, A.C. Cuza ajunsese să
imprumute ceva din personalitatea sa parlamentului
şi mai ales parlamentarilor.

N'am să mai insist asupra schimburilor de focuri între

oamenii puterii dar e destul să spun că mai
întotdeauna ieşea la suprafaţă vioiciunea spiritului şi
inteligenţa epigramatică a lui Cuza, asta fie că se
chema liberalul Ferekide, fie Ion Mihalache sau dr.
Lupu. În ce-l priveşte pe N. Iorga el mai întotdeauna
după ce ţinea o cuvântare de nimeni înţeleasă, îşi lua
geanta şi părăsea Parlamentul, fără să mai privească
înapoi.

Prin 1921 A.C. Cuza făcea o curte asiduă dnei

Cosma, fosta soţie a lui Octavian Goga: "O femeie
frumoasă, de o rară delicateţă sufletească: ochii ei
mari, negri, aveau o melancolie de madonă. Octavian
Goga se lăsase prins în mrejele Veturiei Triteanu,
expertă în manevrarea bărbaţilor şi divorţase de o
femeie şi mai tânără şi de o rară nobleţă; adesea
băbaţii au ispita noroiului". (Cum în vara lui 1954
vizitasem casa memorială din str. Popilor din
Răşinari pe când marele poet era interzis de partidul
comunist, după ce am stat de vorbă ceva mai mult cu
sora poetului, Claudia Bucşan, şi am auzit ce părere
are familia Goga de Veturia, informat că pe lângă
doamna de onoare a soţiei mareşalului Ion
Antonescu, juca rolul de spioană pusă în slujba
aliaţilor deci şi a ruşilor, am fost stapânit de un
resentiment faţă de o atare fiinţă ce semăna în jurul ei
atâta rău. Într'o dimineaţă în anii lui '60 profesorul ne
anunţă că dna Veturia Goga va vizita un bolnav din
secţia de bărbaţi unde lucram. Şi fiindcă pica pe mine
"norocul" să o primesc pe respectiva doamnă,
devenită o prietenă bună a noilor ocupanţi, nu am
vrut să dau ochii cu ea şi l-am rugat pe colegul meu
de secţie să-mi, ţină locul, pentru două după amieze
ce le voi face în schimb pentru el. Şi astfel am scăpat
de onoarea de a o cunoaşte pe dna Goga fost Veturia
Triteanu).

Într'o zi povesteşte Pamfil Şeicaru dna Cosma ca să

scape de insistenţele lui Cuza, îl roagă s'o vizitese, la
Hotelul Highlife, dar să nu bată în uşa camerei al
cărui număr i-l dă. La ora fixată, A.C. Cuza intra în
camera indicată fără să bată în uşă ca să deie de
episcopul Ciorogaru, bolnav în pat după atentatul de
la Senat a cărui victimă a fost. Cuza nu-şi pierde
cumpătul şi-l asigură că a venit să se intereseze cum
îi merge şi să-i dorească marelui prelat grabnică
însănătoşire.

Antisemitismul lui A.C. Cuza nu avea nimic comun

cu rasismul german, ca de pildă grupul Thule fondat
în 1912 sau cu ordinul Noului Templu întemeiat de
către Lang, fost preot cistercian, în 1900 când a
adoptat svastica drept emblemă. Folosirea svasticei,
A.C. Cuza a adoptat-o atunci când a intrat în conflict
cu Biserica ortodoxă, cerându-i să se lapede de
vechiul Testament, creştin fiind doar noul Testament.

Când Carol al doilea desfinţase Parlamentul pentru

A.C. Cuza a fost o adevărată zi de doliu căci el ca
naţionalist antisemit era creştin şi democrat, deci se
opunea oricărei politici dusă înafara regimului
parlamentar. "Era un monarhist convins dar socotea
periculos angajarea regelui în lupta dintre diversele
curente ale opiniei publice, care indiferent de
rezultate, dăunează instituţiei monarhice. O alterare a
principului monarhiei constituţionale separa pe
monarh de popor, îl pune de-asupra Statului şi îl face
o putere antisocială".

Marele ziarist îşi cunoştea bine personajul descris,

printre alte întâlniri cu el îşi aminteşte că student a
trecut economia politică, cu A.C. Cuza.

Îată încheierea: "Abrogarea Constituţiei de la 1938"

şi instaurarea dictaturii regale a lipsit pe A.C. Cuza de
tribuna parlamentară; activitatea lui politică se
încheiase ...".

"Îmi pot imagina ce a însemnat pentru bătrânul A.C.

Cuza cotropirea ţării de câtre hoardele roşii. Bătrân
avea în 1944 peste 80 de ani - orb, agoniza într'un sat
de lângă Sibiu, până ce moartea a pus capăt tregicei
lui agonii".

Şi acum ceea ce oamenii vor trebui să păstreze în

inimile lor:

"În viaţa politică a României, A.C. Cuza reprezenta

imobilitatea într'o idee unită cu o imperceptibilă
rectitudine morală. Desinteresarea în viaţa publică a
fost pentru el o dogmă şi nici chiar cel mai înverşunat
adversar nu i-ar putea contesta un nedesminţit
idealism politic.

Junimistul antisemit a păstrat tradiţia eleganţei

morale în viaţa publică; discutabile ideile pe care le-a
militat, dar nu mai puţin, omul rămâne un exemplar
care face cinste neamului românesc."

Să fie scris cu aurul stelelor care cad din cer: A.C.

Cuza "Omul rămâne un exemplar care face cinste
neamului românesc."

Şi un P.S. Într'o lucrare asupra familiei domnitorului

Cuza, profesorul Ghibănescu a stabilit că A.C. Cuza
era înrudit direct cu domnul unirii. Cu atât mai
demnă de încredere este monografia lui Ghibănescu,
cu cât acesta era un partizan al lui Take Ionescu iar
A.C. Cuza a fost unul din cei mai înverşunaţi
adversari ai takismului.

Ultima pagină a scrisorii de faţă e dedicată lui C.

Dobrogeanu Gherea autorul articolului "Poetul
ţărănimii, G. Coşbuc".

De câte ori citesc poezia "Noi vrem pământ" mă simt

profund răscolit, retrăiesc acea energie sălbatecă,
suflul puternic ce mişcă munţii, de care vorbeşte
Dobrogeanu-Gherea şi sustine că ea este una din cele
mai revoluţionare din toate timpurile. Mă mir că nici
unul din compozitorii noştri nu s'au gândit să-i dea
răsunetul unei Marseilleze ţărăneşti prinzând clipa
când lirismul Cântecului Mioriţa se transformă din
naiul scăldat prin lacrimile Doinei, în alămurile ce
anunţă epicul dur, Geneza unei Apocalipse de sfârşit
de veac, rostul bolo-vanilor, bucăţi de cer, care-şi
caută impărăţia sub giulgiuri de sânge pământesc:
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt
Să vrem noi sânge nu pământ
Când foamea ne va răscula
Hristoşi să fiţi nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

Scrisoarea (49) din 9 August 1980 de la Pamfil

Şeicaru

Dragă Vuia îţi satisfac curiozitatea. În timpul

războiului Nae Ionescu a lucrat la o editurţă germană
din Leipzig, se numea Reclam şi între altele edita şi o
ediţie populară. Librăria Alcalay a imitat pe Reclam
scoţând Biblioteca pentru toţi. Nae a cules
nemulţumirile editorilor străini care se plângeau că
librarii din România primesc cărţi dar nu plătesc
nicio centimă, Nae a avut o idee foarte valabilă: să se
creeze o Societate "Centrala cărţii" care să primească
de la editurile străine, aducând garanţia (de platăn.n.)
unei bănci. S'a prezentat în 1919 lui Aristide Blanc
desvoltând proectul care a fost acceptat, creind
societatea "Centrala cărţii" având de preşedinte al
consilului de administraţie pe Vasile Pârvan, şi ca
administratori delegaţi pe prof. Gusti şi Simionescu
Râmniceanu (vărul primar al scriitorului Duiliu
Zamfirescu). Nae Ionescu, cum era firesc a devenit
directorul societăţii. Pârvan, Gusti şi Simionescu erau
prietenii lui Aristide Blanc din epoca studenţiei. În
fiecare săptămână se întâlneau la masă la Aristide.
Somionescu Râmniceanu era directorul editurii
Cultura Naţională. Nae Ionescu captivase încrederea
lui Aristide Blank care vroia să-l facă secretarul
general al Băncii Blanc. Fireşte, că vechii
colaboratori ai lui Aristide nu vedeau cu ochi buni
această perspectivă. Trebue să ştii că Aristide Blanc
avea o occidentală perspectivă a rolului unei
întreprinderi bancare în viaţa unui Stat. A cumpărat
nişte terenuri nisipoase le-a parcelat şi a retribuit
fiecărui director sau vechi funcţionar al băncii câte o
parcelă şi le-a deschis un credit spre a-şi construi
casă. Este parcul Filipescu de mai târziu. Când şi-a
inaugurat casa (a vândut-o mai târziu lui Mihai
Popovici) Nae a ţinut să fie sărbătorirea cât mai
fastuoasă; serviciu de la Capşa, şampanie etc. Soţia
şi-a cumpărat o rochie de la Dior. Între directorii care
asistau era un vechi prieten al lui Aristide, i-am uitat
numele şi ca toţi care au ulcer la stomac sunt răi, i-a
atras atenţia asupra fastului. La puţin timp după
inaugurarea casei, în cursul întâlnirii cu cei trei,
Vasile Pârvan, Gusti şi Simionescu Râmniceanu,
Aristide le-a comunicat că a văzut bilanţul Centralei
cărţii şi este încântat. Cei trei s'au arătat uimiţi. Nici
Pârvan ca preşedinte, nici Gusti şi Simionescu
Râmniceanu, nu semnaseră cum erau obligaţi,
bilanţul. S'a făcut verficarea se delapidase 700 mii de
lei. Furia lui Aristide era nu atât pierderea banilor cât
faptul că se lăsase cucerit de Nae. A convocat pe toţi
directorii şi implicit şi pe Nae. Simionescu
Râmniceanu care avea o antipatie pentru directorul
Centralei cărţii a redactat o declarţie care - citez din
memorie - subsemnatul Nae Ionescu declar ca mi-am
însuşit suma de ... etc. Nae nu ştia nimic şi a venit
voios salutând ca de obicei "bonjour patroane".
Replica lui Aristide - dle. prof. Nae Ionescu dta ai
falsificat iscăliturile preşedintelui Centralei cărţii şi
ale celor doi administratori delegaţi. Iscăleşte această
declaraţie. - "Nu o semnez". Aristide a pus mâna pe
telefon - "nu semnezi chem procurorul să te
aresteze". Şi-a dat seama că va trebui să semneze.
Când a semnat declaraţia pentru Aristide,
Simionescu-Râmniceanu i-a întins aceaşi declaraţie -
"eşti obligat să semnezi şi pentru unul dintre
administratorii delegaţi". S'a executat. Aristide nu a
vorbit de acest fapt. Dar vechiul colaborator cu ulcer
la stomac mi-a dat şi mie o fotocopie. Simionescu-
Râmniceanu lui Theodorescu Branişte. În
succesiunea anilor chestia se uitase. Întretimp Nae
după moartea lui Enacovici, luând conducerea
Cuvântului îşi crease o situaţie la Carol iar prin Wider
care fusese marea pasiune a Elenii Lupescu s'a
apropiat de Puiu Dumitrescu şi evident de metresa
regelui. El a găsit titulatura potrivită: Duduia. Când
în 1932 s'a făcut guvernul N. Iorga-Argetoianu, Carol
II le-a recomandat pentru ministerul de interne pe
Nae Ionescu. Cum ştia de chestia cu Centrala cărţii, i-
a cerut lui Blanc o copie a declaraţiei. N. Iorga n'a
făcut nicio obiecţie regelui, Argetoianu s'a dus la
Carol şi i-a arătat declaraţia. Regele i-a răspuns că ai
dreptate nu i se poate da un post de răspundere, cum
a putut să fie aşa de prost.
Trebuia găsită o compensaţie lui Nae şi i s'a dat.
Inventiv, Nae a făcut o propunere ministerului de
agricultură prin care cerea 20 de hectare la Băneasa
spre a face o fabrică de bere. Bragadiru, Azuga,
Luther, celor trei fabrici nu le convenea o concurenţă
şi i-au propus lui Nae să-i dea lunar cât ar evalua el
să piardă, renunţând să facă o nouă fabrică.

În cererea către ministerul de Domenii se prevedea că

după 30 de ani fabrica de bere va reveni Statului.
Fabrica a devenit metafizica berei. Terenul? Zece
hectare le-a vândut lui Malaxa care a făcut biroul lui,
unde nu putea fi tulburat şi un manej care avea
oglinzi ca să-şi poată corecta călăreţul ţinuta. M'au
surprins aceste preocupări juvenile şi mondene la un
om de afaceri care trecuse de 50 de ani.

Cu banii luaţi de la Malaxa, Nae şi-a construit palatul

după planurile arhitectului Cantacuzino, căruia dta i-
ai consacrat un articol. Nu am folosit acea
recunoaştere penibilă nici chiar în momentele în care
Nae nu se purta corect. Când Vinea în Geneza unei
gazete, aminteşte în treacăt de unele încercări
comerciale neizbutite, era o vagă, foarte aluzie la
Centrala cărţii de care el ştie de la Theodorescu
Branişte. Nae Ionescu este un admirabil subiect de
roman. Sunt prea bătrân şi am precum vezi alte
probleme. Curentul reapare pe 15 August şi lucrez la
un articol asupra farsei: Mihai redevenind factor
Constituţional? Nu se poate o năuceală mai
degradantă: capitularea fără condiţii este oare
ratificată de emigraţie şi că 70 mii de ostaşi predaţi
Rusiei sovietice, morţi, cea mai mare parte în Siberia,
fapt divers? Incerc o mare tristeţe.

Acum te supăr cu o rugăminte. Cum dr. Iliescu a

plecat în concediu şi nu se întoarce decât pe la 15
Septembrie, nu pot să-mi procur Prostatin ungvent
fiindcă nu se dă la farmacie decât cu precripţie
medicală. Fac apel la dta şi sunt constrâns dat fiind
situaţia să te pun la cheltuieli când eşti şi dta
strâmtorat.

În ce priveşte Dobrogeanu Gherea trec peste refuzul

dtale. Ar fi păcat să nu cunoşti analiza pe care o face
atât bladei Nunta Zamfirei cât şi poeziilor Moartea
lui Fulger sau Trei, Doamne, şi toţi trei. Este adevărat
că nu este un mânuitor al limbii româneşti, dar cum
nu cunoşteam ceea ce am găsit în acest volum, mi-am
completat cunoaşterea lui Gherea.

Adaog şi pentru fratele meu acel unguent DDD

vasilină şi lichid. L-am folosit şi eu, am verificat
eficacitatea.

Şi totuşi sper că într'o zi vei trece prin Dachau

 Îmbrăţişări
Pamfil
Şeicaru

În loc de Note şi Comentarii

Geneza unei gazete: Curentul

de Ion Vinea
"Curentul" n'a fost dela început. La început a fost
"Cuvântul". Din iniţiativa lui Şeicaru, un grup de
scriitori şi de gazetari fundaseră această gazetă. Era
în 1925. Titus Enacovici, directorul ziarului pusese la
dispoziţia noii întreprinderi de presă, cele necesare.
Adică vreo douăsprezece milioane riscate a fond
perdu, în această aventură de idealism, socotit până
atunci retrograd, şi care îşi propusese să o ia în răspăr
peste curentele extremiste, la modă. Vremurile nu se
potoliseră încă. Ecourile revoluţiei ruse răscoleau
masele de lucrători întorşi de pe fronturi şi milioanele
de plugari chemaţi prin lot de împroprietărire şi vot
universal la viaţa politică. Circulau pretutindeni
lozinci de desbinare. Demagogi de răspântie
făgăduiau desfiinţarea impozitelor, salarizarea tuturor
românilor, exproprierea totală şi împărţirea bunurilor.

Toate instituţiile, tradiţiile, trecutul, reputaţiile şi

valorile stabilite alcătuiau ţinta unor campanii
înverşunate. O critică violentă şi sumară se
însărcinase cu executarea pe loc a deprinderilor şi a
convingerilor cele mai sacre. Corupţia generală şi
slăbiciunea clasei conducătoare încuraja progresele
fulgurante ale anarhiei. Se părea că societatea
românească era atât de putredă încât nu mai suporta
nici viciile, nici remediile.

A fost meritul tânărului ziarist Pamfil Şeicaru, de a-şi

fi dat seama de necesitatea unei reacţiuni care să
frâneze acea vertiginoasă lunecare spre abis. Îi
trebuia un ziar. Un ziar care să pună ordine în idei, să
spulbere zăpăceala iscusit intreţinută, să ralieze
energiile celor limpezi la minte dar răzleţi, un ziar
care să înfrunte opinia publică şi erorile ei adorabile
... . Să o înfrunte cu riscul, la început, al unui total
insucces. Alt merit al lui Şeicaru: a fi găsit omul unei
asemena întreprinderi, capitalistul capabil de o astfel
de naivitate şi a-l fi convins să-şi sacrifice capitalurile
pe altarul unei cauze atât de anevoioase şi în neantul
unei afaceri care părea de mai înainte sortită
dezastrului.

Titus Enacovici, primul director al ziarului

"Cuvântul" avu cel dintâi îndrăzneala de a scrie: sunt
şi rămân burghez ... sunt şi rămân patriot şi
conservator, şi reacţionar, partizan al proprietăţii
sacre şi inviolabile şi al ierarhiei sociale în sistemul
capitalist de producţie. Reformele, îmbunătăţirile,
iniţiativele pe toate planurile, trebue să pornească de
sus în jos şi nu altminteri. Linguşirea vulgului,
specularea lipsurilor şi a nemulţumirilor, incitarea la
dezordine şi la revoltă trebuie să înceteze! ... .

Toate acestea nu erau decât ecoul unor convorbiri în

cari Şeicaru pusese la punct cu viitorul său director,
atitudinea şi programul gazetei. Echipa "Cuvântului"
înfrunta cu plăcere certitudinea de a fi odioasă într'o
lume obişnuită să i se vorbească altfel. Cuminţenia pe
atunci, era un act temerar. Sobrietatea ţinutei echivala
cu o renunţare în faţă unui public cetitor desprins cu
literile de dimensiuni alarmante cari prezentau, într'o
desordine savantă un text bulevardier. Prin cele şapte
coloane ale primei sale pagini, "Cuvântul" protesta
contra dezintelectualizării sistematice a presei,
împotriva reportajului vulgar, împotriva
comentariului superficial şi anonim prin care cele mai
multe gazete se desbărau de datoria lor de
"culturalitate". Şeicaru a reintrodus articolul îngrijit,
studiul serios, reportajul viu, totul pus sub garanţia
semnăturii ziaristului.

Diferite rubrici ale primei pagini au fost repartizate

colaboratorilor potrivit temperamentului şi
specialităţii lor. Locul lui Pamfil Şeicaru era fixat în
mijlocul jumătăţii de jos a acestei pagini, pe trei
coloane mici deasupra foiletonului. Dăm acest
amănunt, fiindcă îşi are rostul lui. Pe Cezar Petrescu
de pildă, îl găseai aproape întotdeauna, în marginea
din dreapta, pe a şasea şi a şaptea coloană, foarte
potrivit spaţiu pentru temele, deobiceiu literare, ale
viitorului romancier. Titus Enacovici îşi rezervase
cele dintâi două coloane, ale editorialului. Dar la
început nu prea uza de ele. Acest om sensibil şi
inteligent era totuşi convins că aruncase banii pe
fereastră.

Gazeta se tipărea la "Eminescu" o tipografie pe atunci

foarte îngrijită şi modern utilată: încă un omagiu
calculat, adus textului şi cetitorului.

De la primele numere "Cuvântul" s'a situat, calitativ,

în fruntea presei româneşti. Era în mijlocul acesteia,
o apariţie occidentală. Priceperea, cultura, seriozitatea
şi talentul echipei nu-şi găsiau în nicio altă redacţie,
echivalentul.

Au scris la "Cuvântul" sub direcţia formală a lui

Enacovici, sub impulsul real al lui Şeicaru, ziarişti
care şi-au făcut aci un nume şi au stabilit legături
durabile cu publicul cititor ... Au scris şi C.
Gongopol, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Ion
Dragu, Alecu Radian, Dem. Theodorescu, Isaia
Tolan, Titu Devechi, Gib Mihăescu, Lorin Popescu,
G. Manta, Paul Costin, G. Mitache.

Tuturora li s'a fixat un salariu mai mult decât onorabil

pentru ca ziaristul să poată trăi cu demnitate din
munca lui, o muncă de zilnică reînoire şi zilnică
reîncepere, ceea mai anevoioasă şi mai istovitoare
dintre toate muncile gândului, chiar atunci când
natura te-a înzestrat cu inteligenţă şi talent.

Succesul totuşi n'a dat buzna să întâmpine pe Şeicaru

şi camarazii săi. Corabia şi echipajul au fost prinse în
calm plat, luni de zile, tirajul nu s'a urnit peste mai
mult de şapte-opt mii de foi, ceea ce era dezolant
pentru cine se gândia la mijloacele şi sacrificiile de
tot felul, puse la contribuţie.

Bineînţeles, succesul de prestigiu fusese imediat.

Ziarul obţinuse aprecierea elogioasă a profesioniştilor
gazetari, cea mai grea de obţinut cu putinţă. Fireşte
însă, nu pe calea publicităţii ci printr'o ploaie de
felicitări verbale, sincere dar fără efect practic:
patronii de ziare printr'un consens spontan instituiseră
conspiraţia tăcerii. "Cuvântul" era gazeta unei elite
intelectuale, care se complecta cu lumea politică şi
cercurile parlamentare. Se socotea o cinste, în presă
şi chiar o consacrare, să faci parte din echipa
"Cuvântului".
Aşa începu ascensiunea treptată a gazetei. Pe
nesimţite şi fără oprire tirajul creştea. E semnul
succesului temeinic şi care se menţine. Un succes
impus şi propagat de părerea celor câteva mii de
cetitori cultivaţi cari alcătuiesc opinia publică a unei
naţii. Neastâmpărul pasionat al lui Şeicaru, curajul şi
sinceritatea lui adesea brutală, au grăbit ca nişte
plesnituri de bici, înaintarea "Cuvântului" în masele
largi ale publicului. Au fost zile de salturi bruscate
pricinuite de campanii drepte, curajoase şi vehemente
sau de câte un pamflet de o violenţă. Nu vreau să
micşorez meritul celorlalţi colaboratori. Dar reuşita
"Cuvântului" se datoreşte verbului cu rezonanţe
profunde, al lui Şeicaru. Fără accentul lui fulgurant şi
patetic orchestra de gazetari şi de scriitori de seamă ai
noului ziar n'ar fi obţinut ascultarea mulţimilor
indiferente.

Deci în al treilea an al apariţiei sale "Cuvântul"

devenise un ziar de tiraj. Se situa al treilea în ţară.
Dar publicul său nu era tocmai acelaşi cu al marilor
cotidiene. Şeicaru izbutise să adune în jurul ziarului
pe cele câteva zeci de mii de cărturari care se
desobişnuiseră de a mai vedea în presă un mijloc de
cultură şi pentru cari o gazetă era un simplu buletin
de informaţiuni.
"Cuvântul" exercita un fel de dictatură intelectuală
asupra ţării. Era organul vieţii parlamentare şi
politice, partidele se străduiau să şi-l apropie,
tineretul îşi căuta lozimcile în coloanele lui. Repet
toate acestea pentru a sublinia caracterul aristocratic
şi totuşi demofil al "Cuvântului". Echipa se odihnea
ca după un lung suiş, în trei ani izbutise, în primul
rând să restaureze legile ordinei, ale ierarhiei, ale
bunului simţ şi primatul inteligenţei într'o lume care
păruse sortită nivelării în confuzie şi promiscuitate.

Apatia şi nepăsarea mulţimii fusese învinsă, ziarul se

afla în toate mâinile, nume noi treceau pragul
celebrităţii. Guvernele solicitau colaborarea
redactorilor "Cuvântului" înlăuntrul cabinetului şi al
parlamentului. Titus Enacovici trata cu guvernele şi
partidele ca de la putere la putere. Îşi vedea salvate
milioanele cărora, cu o lăudabilă dezinvoltura le
pusese cruce şi se gândia ce să facă cu beneficiile la
cari nici nu îndrăznise să se aştepte.

Dacă lucrurile ar fi rămas pe linia aceasta, Şeicaru

n'ar fi ajuns niciodată directorul "Curentului",
proprietarul a trei gazete de tiraj şi al celei mai
moderne uzine tipografice din ţară. Rezultatele
obţinute satisfăceau pe deplin firea lui boemă.
Fiindcă toată viaţa a dus o luptă îndârjită îndinările
sale la contemplaţie şi lene. Succesul de atunci,
victoria de mai târziu n'au fost decât urmarea unei
autoconstrângeri a cărei victimă a fost Şeicaru însuşi.
Acel Şeicaru pe care-l cunosc doar câţiva prieteni.
Privia cu o mulţumire intensă cum camarazii de luptă
trăgeau foloasele bine meritate ale biruinţei comune.
Cum plecau unul câte unul, în politică, în diplomaţie,
spre alte destine. Lirismul lui îşi găsea un exerciţiu
suficient în redactarea zilnicului articol.

Răsunetul mereu verîficat şi tot mai amplu al

activităţii lui gazetăreşti îi împlinea dorinţa lui de
popularitate, îi dădea sentimentul de plenitudine şi
putere absolută în imperilui dificil al opiniunii. Se
ţinea foarte departe de calcule administrative, de
chestinuile de rentabilitate ale gazetei. Ştia că, una
peste alte, totul merge din bine în mai bine. Cifrele
nu-l înteresau niciodată. Chiar şi astăzi când avântul
formidabil al "Curentului" îl constrânge să
urmărească preţul hârtiei şi al cernelei, cota salariilor,
tarifele de transport şi de publicitate, bănuim că nu se
coboară până la amănuntele cari singure alcătuiesc
solidatea unul calcul. Se mulţumeşte cu liniile mari,
cu aproximaţia largă, ceea ce e ciudat e că nu se
înşeală niciodată. Restul e treaba contabililor şi mai
ales, a administratorului delegat. Succesul deci, al
ziarului şi al echipei ar fi fost o soluţie de tout repos
pentru Pamfil Şeicaru. S'ar fi mulţumit cu viaţa de "
boemă aurită" pe care i-o oferia rezultatul obţinut.
Veni un moment în viaţa "Cuvântului" când au trebuit
completate rândurile redacţiei, pustiite de
"prelevările" pentru diplomaţie şi politică. Se căuta
un condei pentru rubrica teologală care apărea din
Duminecă în Duminecă şi întreţinea pe cetitor despre
cele sfinte. După câteva căutări, Şeicaru alese şi
recomandă pe profesorul Nae Ionescu. Îl aduse la
redacţie. "Nae" cum îi spuneau prietenii nu era pe
atunci decât o celebritate de cenaclu, îl stimau cu toţii
pentru inteligenţa lui ascuţită şi dissociatorie. Nu era
cunoscut ca scriitor. Opera lui se reducea la câteva
opuscule de filozofie şi la o puzderie de recenzii şi
mici esseuri ocazionale în aceeaşi materie. Din toate
se desprindea dovada unei agerimi de spirit sigură de
sine şi a unei culturi aprofundate. Se adăoga, acestor
cunoştiine şi o aspră experienţă. Nae Ionescu avea o
viaţă împovărată şi grea. Mai mult pe drumuri decât
acasă. Nae alerga între Bucureşti şi Mănastirea
Dealului, împărţindu-se pe la catedre şi între lecţii şi
slujbe mai mărunte. Era în luptă istovitoare cu piaza
rea. Încercase să devină om de finanţe şi editor. Eşec.
Acum prietenii îl aduceau în gazetărie. Sosi într'un
pardesiu de culoarea vântului. Slab ca un ogar în faţa
lui îngustă şi brună, ochii verzi, sub sprâncenele
groase, îmbinate şi demonice, aveau scăpărări albe,
cari impresionau. O voce profundă, cavernoasă. Fu
primit în atmosfera de camaraderie voioasă şi
nepărăsătoare a "Cuvântului". Nae Ionescu se apucă
de lucru, ca un personaj de tragedie. Nu cred să fi
avut vreo vină. Era legea tiranică a firii lui să tindă,
irezistibil, la dominaţia sufletelor şi a lucrurilor. Dar
îşi calcula sorţii, îşi alegea mijloacele şi procedeele
cu sânge rece, îşi fixa, îşi urmăria scopul cu o
perseverenţă atentă şi lucidă. Totul la început, în
tăcere. Fără confidenţi, fără complici. Nae Ionescu
era o fire de conspirator, cum a descris-o Bakunin,
dar fără fanatismul care pune stăpânire pe întreaga
fiinţă.

Începu deci lupta pentru cucerirea "Cuvântului" din

prima clipă a instalării lui în redacţie. Nimeni nu
bănuia nimic. Nimeni nu se aştepta. Nae Ionescu era
prezent la masa lui de scris din zori şi până noaptea.
Sosia cel dintâi şi pleca cel din urmă. N'avea de scris
decât articolul de Duminecă. Dar secretariul de
redacţie are totdeauna nevoie de o mână de ajutor. Cu
prezenţa lui neîntreruptă la gazetă, cu bunăvoinţa lui
neobosită. Nae Ionescu se introduse în toate
amănuntele, nevoile şi tainele ziarului. Ajunse în
scurt timp omul de a cărui părere se ţinea seama.
Omul a cărui intervenţie e totdeauna promptă,
oportună şi necesară. Cu firea specifică gazetarului,
toţi ceilalţi se desbărau cu plăcere de partea lor de
griji în legătură cu redacţia, pe seama lui Nae
Ionescu, cel care ţinea seama de toţi şi de toate. Prin
telefon, Enacovici obişnuia să facă odată, de două ori
pe zi, act de participare la conducerea gazetei, i se
întîmplase adesea să nu găsească pe nimeni. Acum de
la celălalt capăt al firului îi răspunde negreşit
invariabil vocea cantabilă şi profundă a lui Nae
Ionescu. Mai mult încă. De două-trei ori pe
săptămână în toiul nopţii, soneria telefonului îl
smulgea, cu tresărire din somn-aci redacţia ... mă
scuzaţi domnule director ... vorbeşte Nae Ionescu ... a
sosit o telegramă foarte importantă ... ştiţi ... în
chestia reviszionismului ... a vorbit Titulescu la
Geneva ... magistral ... n'am vrut, nu puteam să-i dau
drumul până nu-mi daţi dvoastră câteva directive.

Cu un suspin adânc, Titus Enacovici, care îşi dedica

nopţile unor conversaţiuni mai egoiste şi mai plăcute,
se resemna să consacre câteva clipe grijilor patriotice
şi redacţionale. Se desprindea în chipul acesta cu
rolul de director efectiv al gazetei. Treptat, Nae
Ionescu îl pregătea pentru acest rol. Îl silia să-şi scrie
din ce în ce mai des articolele. Il scotea cu încetul din
temele economico-financiare, în care Titus. Enacovici
se considera poate pe drept cuvânt specialist şi-i da
ghies în politica internă şi mai ales în marile desbateri
ale politicei străine. Cultiva în Enacovici vanitatea
firească a acestuia şi-i întăria odată cu sentimentul de
încredere în sine, convingerea în devotamentul plin
de admiraţie al lui Nae Ionescu. De la o vreme, toate
discuţiile din redacţie, la care lua parte şi Enacovici
se terminau cu această concluzie a lui Nae: - cel mai
mare gazetar al ţării, e patronul nostru.

Titus Enacovici căpatase aripi. Ne amintim că se

avânta în prorociri de ordin internaţional pe cari le
demonstra în maniera logică-geometrică a lui
Spinoza. Într'o zi a publicat un astfel de lung articol
în care preciza, cu o siguranţă orgolioasă că viitorul
război mondial va izbucni în mod inevitabil în 1933.
N'a apucat, din nefericire, să-şi vadă teza desminţită
de evenimente.

Între acestea redacţia întreagă îşi dădea seama că

Titus Enacovici luase în mod efectiv conducerea
"Cuvântului" şi că în servicilie redacţionale se
introduceau moravuri aproape birocratice. Toată
lumea observa că din umbră în chip de sufleur
discret, pândeau ochii fantastici ai lui Nae Ionescu.
Se pricepea cu o desăvârşită artă, să-şi strecoare
propriile sale concluziuni, în raţionamentele
patronului încântat de noua sa persoană. Era prea
târziu ca Nae să fie impiedicat în ofensiva lui
insidioasă. Şi în realitate nimeni din echipă nu era în
stare să se ia la întrecere în materie de răbdare şi de
acţiune înceată, dusă ceas cu ceas, cu Nae Ionescu. Îşi
desvoltase facultăţile de atenţie, de concentrare şi
voinţă la maximum, printr'o educaţie îndelungă şi
specială. Vom avea poate prilejul să revenim asupra
acestui subiect. E cu neputinţă să înfăţişăm toate cele
petrecute, cu bogăţie de amănunte vii, pline de
semnificaţie, ale acestei lupte surde şi piezişe în
câteva însemnări grăbite şi sumare. Nae Ionescu avea
să apară în curând, în ierarhia interioară a gazetei.
Titus Enacovici îi dădu misiunea să reorganizeze
redacţia. Era pentru Nae un mare succes, pe care-l
explica astfel: - "când pătrund undeva, eu mă situez
din punctul de vedere al intereselor acestei
întreprinderi ... Egoismul nu serveşte la nimic.
Trebuie să te integrezi unei colectivităţi ca să fi scos
la suprafaţă".

Reorganizarea proiectată şi realizată de Nae Ionescu

era simplă şi trebuia în proiectele sale să fie
descisivă. El sparse tiparul zilnic al primei pagini al
gazetei. Vă amintiţi că în acest tipar, fiece colaborator
îşi avea locul designat dela început. Nae Ionescu
hotărî ca toate locurile în pagină, deci toate genurile
de articol să fie ocupate prin rotaţie, de fiecare
scriitor în parte. Rotaţia fu consemnată întrun fel de
"ţintar" săptămânal, afişat la secretariat. O privire pe
acel ţintar îţi indica "genul" ce ţi-era hărăzit în acea zi
de muncă. Rând pe rând erai polemist, economist,
doctrinar, literat, umorist, fantezist, după rubrica pe
care trebuia să o deserveşti. În felul acesta, lămurise
Nae Ionescu, talentul fiecărui redactor va putea să se
recreeze, va fi ferit de repetiţie şi de epuizare.
In felul acesta, în realitate, cel ce fusese promovat la
şefia de redacţie, izbutia să disloce pe Pamfil Şeicaru
de la redactarea aşazisului "mijloc" de pe cele trei
jumătăţi din centrul paginei. Totodată Nae Ionescu se
afla în măsură să scrie în fiece zi articolul care-i
convine, potrivit cu evenimentele zilei. Nu avea decât
să se înţeleagă cu vreun coleg totdeauna serviabil şi
să facă schimb de locuri, pe acea zi. Toate acestea pot
să pară mărunţişuri în realitate însă importanţa lor era
mare.

Pamfil Şeicaru primi cu linişte lovitura. Ştia la ce

trebuia să se aştepte. Instrumentul de afirmare şi de
luptă creiat după o muncă de an după an avea să cadă
în mâinile altuia, ale unuiă mai abil decât el. Arta de a
cultiva pe un om, de a-l seduce şi de a-l călăuzi pe
nesimţite, nu-i era familiară lui Pamfil Şeicaru.
Terenul era cotropit de adversar. Nae Ionescu aşeză
pretutindeni străjile sale. Aceasta nu înseamnă că în
redacţie domnia o atmosferă de vrajbă şi scandal.
Totul se desfăşura în amabilitate şi linişte. Mai ales că
prin imense sforţări, Pamfil Şeicaru, purtat de
temperamentul său către explicaţiuni deschise, câtre
răfuieli neîntârziate, izbutise să se domine şi să tacă.
Luase hotărâri. Să nu dea lupta pe terenul ales de
adversar. Să nu încerce să-i smulgă din mâni arma lor
comună. Această armă valora în aprecierile lui Pamfil
Şeicaru, preţul celor ce o mânuiesc. El va continua
să-şi scrie cu aceeaşi pasiune ca mai înainte, articolul
cotidian care făcea succesul gazetei. Dar în acelaş
timp va pregăti retragerea. Va reîncepe totul dela
început. Va parcurge încăodată drumul întreg, fără
capitalişti, fără patroni. Totul cu propriile mijloace,
adică aproape fără mijloace. Avea o vorbă: cel mai
bun capital e încrederea cetitorului ... cea mai bună
subvenţie sunt cei trei lei, de fiece zi, ai cetitorului ...
.

Pentru a câştiga această încredere, această subvenţie,

trebuia să-şi regrupeze din vreme, echipa în tăcere, cu
răbdare, exact după metodele adversarului, "La
conspirator, conspirator şi jumătate". Pamfil vorbi cu
fiecare dintre colaboratorii pe care şi-i simţia prieteni.
Simţul nu l-a înşelat. Toţi îi făgăduiră că-l vor urma şi
că până în ziua hotărâtă îi vor păstra secretul. Urmară
luni de zile de pregătiri minuţioase. În tot acest timp
în care se şi începuse corespondenţa cu depozitarii
din provincie, alegerea redactorilor provinciali,
contractul cu o tipografie, achiziţionarea unor stocuri
de hârtie, secretul a fost cu grijă păstrar absolut de
toată lumea. Şeicaru vorbise separat cu fiecare
prieten. Toţi au tăcut în sinea lor şi deşi ştiau cine
mai sunt părtaşii, n'au deschis vorba cu nimeni. Taina
sa a fost păstrată din Octombrie până în Ianuarie!
Lucrul în redacţia "Cuvântul" continua ca şi cum nu
se patrecea nimic. Cu un entuziasm reînnoit zilnic.
Şeicaru îşi scria disciplinat articolul conform cu
"ţintarul" din perete. Vremea trecea. Într'o zi veni la
ziar cu o servietă. Trecu pe la masa fiecăruia şi i-o
întredeschise. Teancuri de bancrote. Vânduse
terenurile petrolifere pe cari le cumpărase, pe preţ, de
nimic, cu vreo câţiva ani mai înainte. Curând pe
zidurile Capitalei se văzură afişe mari. Pretutindeni
se citea: Apare "Curentul". Obsedant, afişul aţinea
calea tuturora. Şi nu se ştia cine scoate şi când apare
"Curentul".

Şeicaru avu o ultimă convorbire cu fiecare dintre

colaboratorii săi. Spuse: eu plec de la gazetă mâine la
amiază. Tu demisionezi peste o săptămână (sau două,
trei). Apărem la ... Vei fi prezent la "Curentul" în
seara de ... Despărţirea de Enacovici şi de statul său
major avu loc a doua zi la amiază. S'au păstrat toate
formele civilităţii: "Cu părere de rău, vă anunţ că vă
părăsesc pentru a înfiinţa "Curentul". Vă mulţumesc
şi rămâneţi cu bine!". O strângere de mână cu fiecare.
Când ajunse la uşă Nae Ionescu îi zise: " - Cum
rămâne, Şeicarule, cu preavizul legal?" Şeicaru
tresări. Îşi simţi sângele în tâmple. Vru să replice
brutal dar se stăpâni şi răspunse: - "Adresaţi-vă
ministerului Muncii". Salută încăodată, surâzătător şi
plecă. La diferite date, de mai înainte ştiute, foştii
colaboratori ai lui Titus Enacovici se prezentau la
"Curentul", la sediul provizoriu in str. Regală şi cu o
precizie militară luau cunoştinţă de ordinele care-i
priviau, întocmai ca la un birou de mobilizare.
Plecarea lor de la "Cuvântul" nu s'a petrecut deodată
cu a lui Şeicaru. A fost poate o eleganţă a tuturora să
nu descompleteze brusc o redacţie la care au lucrat
ani de-arândul. De altfel, adversarul luase toate
măsurile ca să reconstituie o echipă. Dar mai ales în
presă oamenii se grupează după afinităţi. La
"Cuvântul" continuau sa scrie ziarişti de seamă. De la
primele numere ale "Curentului" publicul avea să
constate în ce anume constă deosebirea dintre cele
două grupuri. Ele s'au diferenţiat potrivindu-se
fiecare şefului de echipă. La "Cuvântul" au rămas
scepticii. La "Curentul" s'au adunat pasionaţii, în
literatură, e cu putinţă ca scepticismul să fie mai
potrivit, în gazetărie nu valorează decât pasiunea.
Nae Ionescu apelase totuşi la prietenii săi şi le
recomandase tonul vehement şi pasionat ca să umple
în special golul lăsat de demisia lui Şeicaru. Mi-aduc
aminte că rolul fusese atribuit talentatului ziarist şi
dramaturg A.K. Nu-i lipsia amabilului nostru prieten,
nici curajul, nici cultura cea mai aleasă, nici chiar
convingerea. Atacurile sale acerbe, necruţătoare, erau
scrise cu o artă verbală incontestabilă. Lipsea însă
acel ton al sincerităţii care porneşte din adâncurile
temperamentului. Nu era indignarea veritabilă a unui
violent, a unui coleric. Se simţea contrafacerea. Dacă
A.K. ar fi fost lăsat în elementul său, care este
umorul, ironia, verva scânteietoare altul ar fi fost
succesul. Reţetele cerebrale ale lui Nae Ionescu erau,
ca să folosim o expresie pe care o întâlnim des în
vorbirea şi în scrierea lui, inoperante.

Din primele zile ale apariţiei: Curentului, masa

cetitorilor se împărţi egal între cele două gazete.
Apreciabil succes dar nu deplin. Şeicaru era
nemulţumit. Se plimba înfrigurat prin noua lui
redacţie şi spunea - "ne trebuie un eveniment! Ceva
care să pasionaze publicul. O temă pe care să ne
sprijinim, să ne desfăşurăm, să ne dăm drumul".

Când a izbucnit celebrul scandal al comerţului

clandestin de stupefiante şi crima neizbutită şi ciudată
a lui Găetan, condeiele se aprinseră în redacţia
"Curentului" şi se aşternură pe hârtie cu litere de foc.
Aci începu a doua şi adevărata întrecere între
redacţiile rivale. Acum se vădi în chip hotărâtor,
deosebirea de temperamente, deci de criterii, de
apreciere, de ton. Cei de la "Cuvântul" nu vedeau în
ultimele evenimente un motiv de alarmă şi de
indignare. Scepticismul lor discret căuta, dimpotrivă,
să treacă lucrurile sub tăcere, pentru a nu da la iveală
moravuri urâte şi rău pilduitoare. "Curentul"
dimpotrivă, prin articole de fond, printr'o campanie
temerară, printr'o anchetă necruţătoare şi împinsă la
extrem, denunţă primejdia care pândia societatea
românească, veşteji decadenţă în care se complăceau
falsele elite. Publicul îl urmă cu pasiune. Tirajul
crescând vertiginos zi cu zi ajunse la cifre pe cari, în
zilele lui cele mai bune, "Cuvântul" nu le atinese
niciodată. Când m'am întors din străinătate să-mi iau
postul în primire, l-am întrebat pe Şeicaru - cum
stăm? - "Cuvântul" e o gazetă lichidată, îmi răspunse.
Textual.

De atunci, şi pentru că e vorba de un veritabil mic

război, purtat cu arme şi sub legi elegante între două
tabere se pot utiliza aceşti termeni; - totul se rezumă
la exploatarea unei biruinţe, la urmărirea celor scoşi
din poziţiile lor. "Cuvântul" din ce în ce mai şovăitor
începu să-şi plătească factura tipografică târzielnic.
Am spus că tipografia Eminescu era pe atunci cea
mai bună din Bucureşti, în afară bineînţeles de
"Adevărul" şi de "Universul" rezervate exclusiv
propriilor ziare. A te face imprimat la Eminescu era
pe atunci o atenţie faţă de cetitor. Şeicaru trimite o
ofertă de tipărire întreprinderii. Oferta fu acceptată şi
"Curentul" luă în rotative locul de ani şi ani al
"Cuvântului". Era a doua fază a acestui duel
american. A treia şi ultima e marcată prin evacuarea
"Cuvântului" din vechiul local de redacţie şi
administraţie în care se afla instalat încă de la apariţie
şi mutarea triumfală a "Curentului" în casa de unde
echipa Şeicaru fusese ca şi izgonită. (Duelul acesta,
trebuie sa o spunem s'a sfârşit printr'un gentleman-
agrement) - "Cuvântul" a ajuns o gazetă
confidenţială, "a încheiat directorul "Curentului" nu
mai merită să ne ocupăm de el." (Ne aflam reuniţi în
jurul unei mese colegiale).

"... E momentul să ne gândim la o casă proprie, care

să cuprindă totul, tot ce trebuie apariţiei unui ziar, ...".

Nimeni nu luase în serios aceste cuvinte. Nici chiar

doamna Tantzi Şeicaru, singura care cunoştea bine
resursele imaginative şi avântul de "casse-cou" ale
soţului ei şi care s'a străduit o viaţă întreagă să le
tempereze. A fost şi a rămas soarta acestei inteligente
şi energice femei de a instala şi de a menţine, fără
întrerupere, ecluze în şuvoaiele Niagarei. Nici astăzi,
ştim bine, nu e izbăvită de grijile ei. Atenţiune!
Şeicaru e tocmai din nou în faza în care proictează
imagini constructive într'un spaţiu abstract. Ce-o mai
fi pregătind? Deocamdată vede ceea ce alţii nici nu
întrezăresc. Mai târziu visurile acestea se vor
materializa în machete. E interesant de ştiut că palatul
şi instalaţiile actuale ale "Curentului" au luat fiinţă
mai întâi sub forma de jucărioare de carton pe masa
de scris din biroul directorial. Un fel de practică de
magie albă. Poate că doamna Tantzi Şeicaru ar face
bine să distrugă nouile machete, atunci când ele se
vor ivi şi denunţ aci că apariţia lor e iminentă. (Dar
sunt un confident ideal: nu-i pot spune mai mult).
Distrugând macheta care va să vie poate că se
nimiceşte visul şi Pamfil se va putea bucura ca
oamenii de propria lui existenţă şi nu va intra iarăşi
"rob pe viaţă" (cum spune soţia lui) robul unui vis.
Atenţiune! Caracteristica lui Şeicaru e că nu
disociază visul de acţiune. E un realist în lumea
visurilor, un halucinant lucid în lumea realităţilor,
violentând rezistenţa prezentului pentru a creia
formele viitoare pe care le intuieşte imaginaţia, el o
socoate ca un material de pre-construcţie,
explozibilul care sparge materia inertă şi opacă,
obligând-o la supunere docilă. Acesta e şi secretul
indrăznelii lui temerare. Poate că maşinile pe care le-
a strâns ca pe nişte monştrii in jurul lui, au partea lor
de vină în această necontenită înaintare pe calea
realizărilor. Fiindcă maşina e o fiară flămândă, a spus
el, o fiară căreia dacă nu-i dai să mănânce, te
mănâncă ea".

Ion Vinea (acest articol a apărut

în 1943)

Post Scriptum
Am citit cu multă participaţie articolul Geneza unei
gazete Curentul de Ion Vinea, publicat în Curentul
din 1943, reeditat în Curentul cel nou, din exil.

În el autorul, descrie, cu multă obiectivitate conflictul

provocat de Nae Ionescu la Cuvântul obligându-l pe
Pamfil Şeicaru, după ce l-a introdus în redacţie ca şi
colaborator la pagina religioasă de Duminecă, să
părăsească ziarul şi să pună bazele cotidianului
"Curentul" marele succes al vieţii sale. Lucrurile sunt
cu toată claritatea descrise de Ion Vinea, martorul
acestui mic război purtat însă cu toată eleganţa, deci
nu voi insista asupra lui.

Înainte de toate subliniez că după propriile declaraţii

ale lui Ion Vinea - poet şi scriitor pe care îl preţuiesc
în mod deosebit - a lucrat din 1925 ca şi colaborator
apropiat al lui Pamfil Şeicaru, pe care îl urmează la
Curentul cel puţin până în 1930 când va conduce
ziarul Facla înlocuindu-l pe N.D. Cocea. Oricum
relaţiile lui Vinea cu Pamfil Şeicaru rămân în
continuare, la fel de strânse dovadă că în 1943
primul, cu ocazia împlinirii a 15 ani de la apariţia
Curentului, a scris memorabilul său articol, la care
maestrul ţinea mult de tot, Genza unei gazete:
Curentul.

Meritul respectivului articol se datorează şi talentului

cu care autorul ne prezintă personajele principale ale
confruntării.
Cel dintâi este Nae Ionescu, faţă de viaţa chinuită
dusă de acesta în trecut avea tot respectul. În
Lunatecii eroul principal Lucu Silion îl are drept
pedagog de casă pe Fane Chiriac alias Nae Ionescu,
de unde se poate presupune că avea anumite
informaţii chiar de la sursă. Aminteşte de încercarea,
de data aceasta a lui Nae Ionescu, de a deveni om de
finanţe şi editor fără reuşită. Nu se pomeneşte de
delapidarea de bani de la banca Blank, dar să fim
sinceri, aspectul său exterior îmbrăcat cu un pardesiu
de culoarea vântului, nu vorbeşte de o eventuală bună
stare, întrucât, recunoştea şi marele ziarist, suma
însuşită nu era cine ştie ce mare, pe bancher l-a
supărat faptul că filozoful i-a înşelat încrederea ce a
învestit-o în el: "Slab ca un ogar, în faţa lui îngustă şi
brună ochii verzi, sub sprâncenele groase, îmbinate şi
demonice, aveau scăpărări albe cari impresionau. O
voce profundă cavernoasă". Este redat şi modul său
de a fi, fără îndoială redacţia Cuvântului devenise
ţinta reuşitei lui în viaţă, prilej ce nu i se va mai arăta
a doua oară: "Nae Ionescu se apucă de lucru ca un
personaj de tragedie. Nu cred să fi avut vreo vină. Era
legea tiranică a firii lui să tindă irezistibil la
dominaţia sufletelor şi a lucrurilor. Dar îşi calcula
sorţii ... în tăcere, fără confidenţi, fără complici. Nae
Ionescu era o fire de conspirator cum a descris-o
Bakunin, dar fără fanatismul care pune stăpânire pe
întreaga fiinţă". Şi ar mai fi de adăogat reprobabila
faptă a filozofului de a-l câştiga de partea sa pe
directorul "capitalist" Titus Enacovici pe care
ajunsese să-l declare cel mai mare gazetar al nostru,
subliniind cu multă făţărnicie pe cuvântul, patron.

În schimb, Pamfil Şeicaru avusese firea ziaristului

care a asigurat succesul Cuvântului: "Neastâmpărul
pasionat, curajul şi sinceritatea lui adesea brutală, au
grăbit ca nişte plesnituri de bici înaintarea
"Cuvântului" în masele largi ale publicului ... . Dar
reuşita "Cuvântului" se datoreşte verbului de
rezonanţe profunde, al lui Şeicaru. Fără accentul
fulgurant şi patetic orchestra de gazetari şi de scriitori
de seamă ai noului ziar n'ar fi obţinut ascultarea
mulţimilor indiferente".

Şi aş mai adăoga încă două aspecte: "Răsunetul

mereu verificat şi tot mai amplu al activităţii lui
gazetăreşti îi împlinea dorinţa lui de popularitate, îi
dădea sentimentul de plenitudine şi putere absolută în
imperiul dificil ai opiniunii". În lumina acestei dorinţi
de plenitudini vom inţelege de ce complotul tăcerii
aruncat asuora activităţii sale de către un exil lipsit de
orice nivel de pregătire politică, îl va indrepta pe
Pamfil Şeicaru spre ţara unde de fapt se află poporul
român şi va incerca să ajungă la el, chiar şi prin
intermediul trimişilor partidului, singurii cu care
putea ajunge în contact, şi accepta această mezalianţă
până i se va respecta totala libertate de creaţie.

Şi al doilea: "Se ţinea departe de calcule

administrative, de chestiunile de rentabilitate ale
gazetei. Ştia că una peste alta, totul merge din bine,
mai bine. Cifrele nu-l interesau niciodată. Restul e
treaba contabililor şi mai ales a administratorului
delegat".

E curioasă o atare insuşire tocmai la un om atât de

lacom după bani cum e considerat de unii dintre
mulţii săi adversari, marele nostru ziarist. Noi credem
că el se conducea mult după impresiile intuiţei sale,
din acesteă cauză nu l-a iertat pe Nae Ionescu până a
trăit, era printre puţinii oameni care l-au înşelat în
intuiţile sale. Şi am mai putea adăoga că pentru a
părăsi Cuvântul a fost obligat sa aplice metodele lui
Nae, conspiraţia, adică celor ce-l vor urma la
Curentul să nu divulge acest secret decât atunci când
le va spune el. Desigur a fost încă un procedeu
neconform cu firea lui, care ar fi preferat o înfruntare
publică fie şi brutală prin sinceritatea ei, spunându-şi
tot ce au pe suflet, decât strângerile de mână mai mult
decât făţarnice, la despărţire. Toate victorilie
repurtate de Pamfil Şeicaru asupra Cuvântului nu au
putut compensa umilinţele sale terminate cu părăsirea
ziarului pe care el adus-o la buna împlinire, oricâte
succese i-au putut dărui Curentul.

Nu putem să nu cităm din finalul articolului în care

nu scapă ne elogiată nici doamna Tantzi Şeicaru cea
care cunoscând resursele imaginative ale soţului şi
avântul său imprudent "s'a străduit o viaţă întreagă să
le tempereze. A fost şi a rămas soarta acestei
inteligente şi energice femei de a instala şi de a
menţine, fără întrerupere, ecluze în şuvoaiele
Niagarei".

Şi prin aparentul constrast, autorul scoate în evidenţă

firea pe care eu am numit-o balzaciană, recurgând la
graiul, atât de îndrăgit şi de marele ziarist, al Poeziei:
"Distrugând macheta care va să vie, poate că se
nimiceşte visul şi Pamfil se va putea bucura cea
oamenii de propria existenţă şi nu va intra iarăşi "rob
de viaţă" (cum spune soţia lui) robul unui vis.
Atenţiune! Caracteristica lui Şeicaru e că nu
disociază vizul de acţiune. E un realist în lumea
visurilor, un halucinant lucid în lumea realităţilor,
violentând rezistenţa prezentului pentru a creia
formele viitoare pe cari le intuieşte. Imaginaţia el o
socoateşte ca un material de preconstrucţie,
explozibilul care sparge materia inertă şi opacă,
obligând-o la supunere docilă. Acesta e şi secretul
îndrăznelii lui temerare".
Curios, forte curios, biografii lui Ion Vinea, Marian
Popa: Dictionar de literatură română contemporană,
ed. II-a, ed. Albatros, Buc. 1977, pg. 610 şi M.
Papahagi în Scriitori români, ed. ştiinţică şi
enciclopedică Buc. 1978, pg. 471, nu pomenesc de
colaborarea lui Ion Vinea la Cuvântul şi mai apoi la
Curentul, deci se pune întrebarea, ori nu ştiau de ea,
ceea ce ar constitui o lipsă de pregătire blamabilă
pentru ei, ori au urmat ordinul partidului, totalitar în
structura sa privind anumiţi proscrişi de care nu se
putea vorbi decât defăimător, şi marele ziarist Pamfil
Şeicaru făcea parte dintre ei.

Oricum, astăzi, bazaţi şi pe articolul lui Ion Vinea

"Geneza unei gazete: Curentul", la care alătur un
bogat material documentar, a venit vremea să încetăm
a vorbi de Pamfil Şeicaru ca de un personaj, venal,
dornic sa se îmbogăţească prin afacerile dubioase ce
le încheia, şantajist şi multe alte calomnii pe care i le-
au atribuit falsa elită dintre celel două războaie
mondiale, reluate cu mai multă amploare în josnicia
lor de slugile regimului comunist, toate acestea
urmează să fie aruncate peste bord fiindcă nu au nicio
justificare logică, ele sunt simple minciuni,
defăimându-se, un om deoarece a îndrăznit să
exprime adevăruri supărătoare pentru cei ce se
considerau conducători ai unei ţări pe care de fapt o
împingeau spre prăpăstii.
Actualilor oameni de cultură, dintre cei ce se închină
unor alte idealuri ca cele de ieri, comuniste, le revine
merituoasa sarcină să urce drumul Canosei în locul
părinţilor lor, şi să ceară iertare memoriei atât de
ultragiate a marelui ziarist, istoric şi scriitor, pentru
toată dureroasa nedreptate ce i s'a făcut, deschizându-
i porţile Panteonului românesc unde se cuvine să
ocupe între nemuritorii neamului, un loc de unică
cinstire

[Manuscrisul original O. Vuia pentru Editura:

Fig. 13 prima pagina scrisoarea 30. Aug. 1980; de la
Pamfil Şeicaru
Fig. 14 ultima pagina scrisoarea 30 Aug. 1980, de la
Pamfil Şeicaru
Editura Almarom numai tipărit prima pagina de scrisoarea
30. Aug. 1980 !!
Toate originale scrisoarea de la Pamfil Şeicaru delapida
Editura ALMAROM !!!
- observatie Rita Vuia]

Scrisoarea (50) din 30 August 1980 de la Pamfil

Şeicaru

Iubite Vuia, am primit medicamentele şi îţi

mulţumesc. Eu lucrez la un mic studiu aproximativ
de 120 pagini: "Dinastia Hohenzollern Sigmaringen
în România 1866-1948."
Schema: doi regi au pus temeinice baze monarhiei in
România: Carol I cu războiul Independeţei şi
Ferdinand cu războiul din 1916-1918 realizând
România mare. Doi regi Carol II şi Mihai Viteză sau
Mihai pripitul cum l-a calificat ironia populară după
ce s'au publicat comunicate oficiale emise de
specialişti universitari că deşi născut la 6 Iuni este
totuşi posibil să trăiască deşi înainte de termen. Elena
de Sparta trecuse Rubiconul ... Carol II a fost ca un
blestem asupra României, iar cretinul pripit a
terminat opera de ingropare a monarhiei în ţara
noastră. Este în bună parte şi vina clasei politice.
Cutezanţa cretinului pripit îşi va primi documentarea
necesară. Dacă ai Istoria Partidelor volum 2 citeşte
dosarul Carol II şi ceea ce priveşte pe Elena de
Sparta, cu fotocopii după documente oficiale. Vei fi
satisfăcut. Public în Curentul un portret al lui I.G.
Duca sub titlul "Un necunoscut". Nu-mi amintesc de
articolul "Scrisoare deschisă lui M. Sadoveanu". În
aceşti ani de pribegie am scris enorm ca să nu pierd
uşurinţa ideaţiei. Ştiu că a fost francmason. Era un
mare iubitor de arginţi şi cu toate că era gras era
sprinţar la degustări. Mare talent descriptiv al naturii
ca nuvelist şi romancier Cezar Petrescu îi era cu mult
superior. Să compari Floare ofilită şi Însemnările lui
Niculae Manea care vor sa redeee viată orăşelor de
provincie cu Oraş patriarhal şi Cariera lui Vidran ca
să vezi strivitoarea superioritate a lui Cezar Petrescu.
Cele trei volume consacrate răscoalei ţăranilor din
1907 redau realităţile economiei rurale din vechlui
regat. Nu mai amintesc romanul "Întunecare" ....
Observ că regimul din ţară organizează conspiraţia
tăcerii în jurul lui Cezar Petrescu. Nu i se acceptă
viziunea şi sensibilitatea de răzeş. Un critic
Crohmălniceanu în prefaţa la Comoara regelui
Dromihete şi Aurul negru îi reproşează apologia
răzeşului. Eu, când demonul din călimară îmi va da
răgaz voi scrie un studiu asupra acestui Balzac al
Românilor. În chestia Drăgan. Poate nu ştii ce sunt
negrii în literatură; adica oameni dotaţi care scriu
plătiţi pentru alţii. Drăgan şi Tracii mă fac să râd,
cum râd când se invocă lucrarea de chimie a Elenei
Ceauşescu. Cartea lui Călinescu "Istoria literaturii
române" este o cutezătoare lucrare a unui sabăţ goi.
Îşi bate joc de filozoful Conta şi declară câ cel mai
mare filozof român pe Cilibi Moise un vânzător
ambulant de şirete, nasturi etc. Îi dă şi fotografia lui
Cilibi Moisi. Vasile Conta a ţinut în camera
deputaţilor două discursuri în care a combătut
încercarea de a se modifica articolul 7 din Constituţie
spre a se înlesni cetăţenirea în masâ a evreilor, care ni
s'a impus prin conferinţa de la Berlin în 1878. Vei
înţelege obrăznicia lui Călinescu. Când vei veni îţi
voi da să citeşti "O falsă istorie a literaturii române"
la care jigodia n'a îndrăznit să răspundă. Şi istoria
aceasta s'a editat în condiţii grafice exepţionale la
Fundaţiile regale, Carol al II-lea.

Carol Davila a fost adus în ţară de Cuza Vodă, el a

întemeiat factultatea de medicină din Bucureşti. S'a
căsătorit cu domnişoara Golescu. Aşa se admisese că
acest Carol Davila este fiul doamnei d'Agoult şi
Liszt. Este probabil, dar ceea ce ştiu este că fiul lui
Davila avea un păr roşcat. In Spania sunt spanioli
care poartă numele Davila. Un general care a fost
alături de Franco în lupta comuniştilor se chema
Davila. Numele Spinola al unei familii nobile de
origine evreu comarsos adică convertit la creştinism.
Nu uita că Torquemada era un rabin convertit ca şi
toţi din aparatul inchiziţiei. Alt fiu al lui Davila, cita
când a îmbătrânit îndepărtatele ascendenţe de arabi.
Evreii spanioli nu au nimic comun cu evrei din Rusia
sau Polonia. Aschinazii care sunt descendenţii unui
trib Hazari asiatici care au trecut în masă la mozaism.
Cunoşti legile eredităţii - 30 de generaţii păstrează
ceva din originile de-alungul atâtor succesiuni şi când
nu te aştepti apar stigmatul originar. În 1900 a fost
scandal în Germania: doi tineri germani, amândoi
blonzi, fata virgină şi dă naştere unui copil negru. Îmi
amintesc că s'a jucat o piesă "Punctul negru";
făcându-se cercetări s'a constatat că un german cu o
sută de ani înainte avusese soţie o negresă şi unul
dintre descendenţi era tânărul german. La noi au fost
puţini evrei spanioli, au fost în imensa lor majoritate
evrei aschinazi adică cei care veneau din Polonia şi
Rusia.

Marin Preda pe cât am aflat a fost la începuturile lui

între reporterii la unul din cele trei ziare Curentul,
Evenimentul zilei şi Rapid. Intre atâţia care au lucrat
este firesc să nu-mi amintesc. Scena pe care o descrie
Marin Preda este totalmente inventată. La data acea
eu eram la Roma. Un prieten mi-a trimis fotografia
pe care am făcut-o când străbăteam o stradă din
Roma şi am dat-o. Este ierăşi adevărat că dacă aşi fi
fost în ţară, în România aş fi fost suprimat de
legionari. Aveam în redacţie colaboratorie care erau
legionari deci nu aveam motive să mă tem.

Un articol "Insula şerpilor" strecurat de Ionel

Dumitrescu şi nesemnat a fost publicat în lipsa mea,
care eram la Cluj unde ţineam o conferinţă, mi s'a
atribuit mie. Când s'a căutat manuscrisul, dispăruse.
Când voi izbuti să am o fotocopie a articolului îl voi
publica. Este un monument de idioţenie, conţinut şi
stil. A fost o lovitură a palatului care a încercat să
aţâţe pe legionari împotriva mea şi a Curentului.
Inspiraţia a venit de la colonelul Rusescu din
cavalerie, pe care îl frecventa Ionel Dumitrescu.
Rusescu era directorul de cabinet al lui Urdăreanu. Îţi
dau aceste precizări cu condiţia să nu le foloseşti.
Totul este rezervat cărţii "Memorile unui gazetar".
Este cred că înţelegi, un semn cât de aproape te simt.

Zarifopol nu m'a cucerit niciodată. Nu cunosc cartea

lui Sevastos. Fiul unei institutoare şi a poetului
Arthur Stavri, prefect de Botoşani şi deputat liberal în
opoziţie. Poetul nu şi-a recunsocut odrasla care îi
semăna fizic ca o impecabilă copie. Sevastos nu era
lipsit de talent.

Cu prietenească îmbrăţişăre
Pamfil Şeicaru

Post Scriptum

Aceasta este scrisoarea ultimă pe care am primit-o de

la maestrul Pamfil Şeicaru. Deşi e scrisă cu mai bine
de o lună jumătate înaintea de moartea sa, din 12
Septembrie am plecat în concediu şi maestrul nu-mi
scria până nu primea o scrisoare că sunt din nou
acasă.

Totuşi am fost mai mult ca în orice alt concediu, cu

marele ziarist alături de mine, deoarece mi l-am
petrecut în Spania, şi cele mai multe zile am stat la
Madrid.

În acestă metropolă am avut timp să vizitez Prado,

unicul muzeu de o inestimabilă valoare, sunt prezenţi
toţi marii artişti ai Omenirii, dar în special pot fi
văzuţi în toată grandoarea lor un El Greco, Velasques
şi Goya pe când Murillo artistul cu ai săi copiii ai
străzii e mai bine reprezentat în Pinacoteca din
Muenchen, fiindcă în Sevilla nu erau preţuite decât
operele lui cu subiect religios, le-au cu vândut pe cele
considerate astăzi capodoperele sale unui colecţionar
german, devenite astfel, mandria muzeului din
Muenchen.

Dar am stat mai mult la Govora, care împreună cu

soţia sa Eugenia, venită din România după o
despărţire de 30 de ani, locuiau în fostul apartement
al lui Pamfil Şeicaru de pe Avenida Reina Victoria,
format din două camere şi toate dependinţele, ar fi
arătat mult mai onorabil dacă Govora ar fi putut să
mai facă anumite amenajări, necesare, după atâta
vreme.

Dar noi eram preocupaţi de biblioteca, atâta cât a

rămas de la "tata Pamfil" cum îi zicea Govora şi pe
mine m'a surprins colecţia de picturi de autori români
în legătură cu care îi scriam în epistola ce am dat-o cu
14 Octombrie din Giessen: "Am admirat picturile pe
care le aveţi (se înţelege expuse pe pereţii locuinţei
sale de pe Av. Reina Victoria): Şirato, Tonitza,
Dărăscu, Şt. Dimitrescu şi dacă bine am descifrat
semnătura şi Teodorescu-Sion. Este un mic muzeu
Zambaccian în inima Madridului, lucrările fiind
caracteristice pentru fiecare artist în perioda lui de
maturitate. Pentru Şirato am o adevărată slăbiciune,
iar Marina lui este un vis muiat în albul argintat al
unei neguri sub care se ascund tăcerile ca taine". (Aşa
cum am mai scris-o din păcate lucrările pictorilor
români, nu au nicio trecere pe piaţa speculanţilor dar
şi o colecţionarilor de arta, apuseni aşa că maestrul
nu putea fi legat de ele decât sentimental, în fond
preţuind ceea ce se cheamă autentică artă!)

Am citit atunci la Govora articole mai vechi ale

maestrului publicate in Carpaţii, ca de pildă unul
despre Argetoianu, altul despre fraţii Teoderanu,
Ionel şi Păstorel şi mai recente despre Duca şi Un
învins: Ion Mihalache. Oare cine se va ocupa cu
studiul şi publicarea acestor articol fiecare purtând
pecetea marelui talent al lui Pamfil Şeicaru, cu
scântei nu rar geniale? Sau vor pieri în neant duse de
pustia vremilor, ca de vânt frunzele toamnei?

În ultima scrisoarea Pamfil Şeicaru abordează o

problemă ce se cere lămurită. Şi anume Marin Preda
şi-a permis să introducă în Delirul o scenă în care
marele ziarist Gr. Patriciu cu biografia lui Pamfil
Şeicaru este căutat acasă de o echipă legionară pe
care cel dintâi o întâmpină cu focuri de armă, ceea ce
nu s'a putut întâmpla fiindcă maestrul la acea dată era
la Roma, cum o poate demonstra cu o fotografie
datată chiar acolo, cu ziua respectivă şi dacă ar fi fost
în Bucureşti poate legionarii l-ar fi suprimat.

Desigur scena e invantată, şi aceasta ţine de dreptul

autorului să o facă, dar tânărul care-şi iubea şeful a
observat când legionarii au intrat în casa lui Patriciu
şi fiindcă a chemat în ajutor armata, el salvează viaţă
idolului său. Marin Preda nu a vrut să-şi piardă
sentimentul ca în viaţă, necunoscut de şeful, sau, ori
în acest mod, el nu va putea spune că al lui Parizianu
i-ar rămas un anonim. E un artificiu la care fantezia
romancierului frecvent recurge, cu multă mărinimie.

După cum mi s'a transmis, Pamfil Şeicaru a murit în

dimineaţa zilei de 21 Octombrie ca şi acei pe care
Dumnezeu îi iubeşte. A urcat în maşină, s'a aşezat şi
în clipa următoare i-a căzut capul pe umăr, şi totul a
fost consumat, mai uşor ca într'un vis.

Urmează
1. Scrisori din emigraţie de Pamfil Şeicaru Europress,
Bucureşti, 1992â
2. Din corespondenţa cu dna dr. Virginia Munteanu
Şeicaru (Veguţa)
3. Discursul ţinut de d-l V.V. Stanciu
(Sfârşit Vol. II)
Vol. III
4. Unde sunt manuscrisele lui Pamfil Şeicaru ?
5. Studii literare
şi mai multe (peste 370 pagină)