Sunteți pe pagina 1din 96

CURSUL V

BIOMECANICA PROTEZELOR
TOTALE
Biomecanica este studiul răspunsurilor
organismelor vii la diferite solicitări.
Biomecanica protezelor totale se referă la
comportamentul acestora în raport cu
forţele ce tind să le mobilizeze de pe
câmp, la factorii care contribuie la sprijinul,
retenţia şi stabilitatea pieselor protetice.
Tratamentul protetic trebuie să
îndeplinească următoarele obiective:
1.Restabilirea funcţiilor aparatului dento-
maxilar perturbate prin edentaţie
(principiile curativ şi homeostazic).
Astfel:
 Refacerea funcţiei masticatorii se
realizează în proporţie de 25-60% din
capacitatea masticatorie a pacientului
dentat. Cauzele sunt următoarele:
• Instabilitatea protezelor;
• Dispariţia receptorilor parodontali (reflexele
parodonto-musculare pierdute în urma edentaţiei
sunt înlocuite treptat cu reflexe gingivo-parodontale);
• Sensibilitatea exagerată a receptorilor din mucoasa
ce acoperă câmpul protetic poate întrerupe reflex
contracţia musculară, chiar când forţa dezvoltată
este destul de mică;
• Hipotonia muşchilor mobilizatori ai mandibulei şi un
control neurogen deficitar al dinamicii mandibulare
datorită senescenţei;
• Dinţii necuspidaţi sau uşor cuspidaţi micşorează aria
funcţională masticatorie.
 Restabilirea funcţiei fizionomice se
realizează şi ea parţial. Prezenţa dinţilor
cu forme, dimensiuni şi nuanţe
concordante cu vârsta pacientului şi
montarea lor corespunzătoare, obţinerea
unei plenitudini faciale prin estomparea
accentuării şanţurilor faciale contribuie la
ameliorarea esteticii. Striurile transversale
însă ale buzei superioare nu pot fi
corectate.
 Funcţia fonetică nu se reface plenar dar
tubul fonetic se adaptează rapid după
aplicarea protezelor în cavitatea bucală,
mai ales dacă dinţii artificiali prezintă
reliefuri ca şi cei naturali.
 Funcţia de automenţinere constă în
readaptarea structurilor biologice la noile
situaţii create de prezenţa protezei totale
în cavitatea bucală.
2. Asigurarea menţinerii, stabilităţii şi sprijinul
protezei în timpul desfăşurării funcţiilor
aparatului dento-maxilar (principiul
biomecanic).
3. Stimularea troficităţii ţesuturilor de suport şi
evitarea producerii de leziuni datorate
presiunilor masticatorii, contactului protezelor
cu părţile moi sau modificării chimismului bucal
(principiile profilactic şi biologic).
Factorii care acţionează pozitiv:
 Câmpul protetic favorabil reprezentat de:
 creste edentate înalte, late, bine exprimate;
 fibromucoasă aderentă cu rezilienţă la
nivelul crestelor edentate şi la nivelul zonei
„Ah”;

frenuri şi bride cu inserţie cât mai
îndepărtată de mijlocul crestei (pe cât posibil
la baza ei).
 Receptivitatea pacientului de a răspunde
pozitiv la noua situaţie, capacitatea de a
elabora reflexe şi deprinderi noi;
 Capacitatea profesională a cuplului
medic - tehnician dentar de a realiza
proteze perfect adaptate şi integrate
biologic în cavitatea bucală;
Factorii care acţionează negativ:
 Câmpul protetic nefavorabil:
 Creste şterse, ascuţite, retentive vestibular
sau lateral;
 Câmp protetic dur, cu o rezilienţă fiziologică
foarte redusă;
 Câmp protetic foarte moale, cu o rezilienţă
exagerată;
 Prezenţa unei mucoase balante;
 Frenuri şi bride puternic dezvoltate şi cu
inserţie pe mijlocul crestei.
 Incapacitatea pacientului de a elabora
noi reflexe mio-neurale care să
contribuie la menţinerea protezei în
timpul exercitării funcţiilor.
 Deficienţe clinico-tehnice ale pieselor
protetice, mergând de la concepere până
la lustruirea finală.
 Alte cauze ce pot fi reprezentate de:
- ticuri şi obiceiuri vicioase;
- unele profesii (instrumentiştii suflători);
- utilizarea alimentelor foarte lipicioase şi
a gumei de mestecat.
Factorii dislocanţi ai protezelor
totale
Proteza totală este supusă atât în
momentele statice cât şi în cele dinamice
mai multor forţe care tind să o mobilizeze
de pe câmpul protetic, fie îi conferă
retenţie şi stabilitate. Este în general vorba
de o combinaţie de forţe diferite care după
direcţia lor de acţiune se pot clasifica în:
1.Forţe verticale, care la rândul lor
pot avea:
 Acţiune dislocantă asupra protezei,
îndepărtând-o de pe câmpul protetic.
Aceste forţe sunt reprezentate de:

Gravitaţia, acţionează în sens vertical şi
continuu, tinde să desprindă proteza
maxilară, dar are o acţiune stabilizatoare la
nivelul mandibulei. Forţa gravitaţională fiind
direct proporţională cu masa, iar greutatea
unei proteze totale fiind astăzi în jur de 15 g
denotă rolul minor al gravitaţiei;
 Formaţiunile mobile de la periferia câmpului protetic
(muşchi, ligamente, bride) atunci când ele se inseră şi
acţionează perpendicular la periferia câmpului protetic
iar marginea protezei nu ocoleşte aceste formaţiuni
pentru a le permite jocul lor fiziologic;

Presiunea puternică de expulzare a aerului în timpul
unor acte reflexe (tuse, strănut, vomă);

Alimentele aderente, lipicioase (în special pastele
făinoase şi dulciurile) prin interpunerea lor între
arcadele artificiale dislocă protezele în timpul
deschiderii gurii;
 Acţiune de împingere, de înfundare a
protezei pe ţesuturile de sprijin. Aceste
forţe sunt reprezentate de:
- Gravitaţie la mandibulă;
- Presiunile ocluzale din timpul masticaţiei
şi deglutiţiei. Aceste presiuni au un
caracter intermitent şi conţin şi
componente verticale;.
- Solicitările din timpul parafuncţiilor;
 Forţele orizontale şi oblice care apar în special
în mişcările de lateralitate ale mandibulei din
timpul masticaţiei şi parafuncţiilor. Ele sunt
generate de:
- Relieful ocluzal inadecvat al dinţilor artificiali;
- Alegerea supradimensionată a dinţilor în
raport cu mărimea crestei;
- Montarea necorespunzătoare a dinţilor
artificiali;
- Stabilirea unei relaţii ocluzale neechilibrate.
Aceste forţe dislocante pot acţiona:
 Asupra suprafeţei ocluzale, fiind
reprezentate de presiunile ocluzale.
Forţa verticală întâlnind un plan înclinat
(versantul cuspidului) se descompune
într-o serie de componente cu direcţie
diferită, dintre care şi o componentă
orizontală. Valoarea forţei orizontale este
direct proporţională cu înclinarea pantei
cuspidiene şi cu intensitatea forţei
verticale aplicate.
 Asupra suprafeţei lustruite, fiind reprezentate de forţele
musculare. Musculatura periprotetică (buze, obraji,
limbă), chiar dacă joacă un rol important în retenţie,
poate instabiliza proteza. Dislocarea protezei se
produce dacă suprafaţa lustruită a acesteia are o
înclinare incorectă şi interferă cu contracţia funcţională
a acestei musculaturi. Ea acţionează în sens dislocant
atunci când spaţiul ocupat de proteză nu se situează în
zona de echilibru (zona neutrală) dintre acţiunea
muşchilor limbii pe de o parte şi acţiunea musculaturii
buzelor şi obrajilor pe de altă parte.
Sprijinul, menţinerea şi stabilitatea
protezelor totale
Forţele care tind să mobilizeze proteza
totală de pe câmpul protetic atât în repaus
cât şi în timpul funcţiilor aparatului dento-
maxilar li se opun factorii care asigură
sprijinul, menţinerea şi stabilitatea (triada
lui Housset).
I. SPRIJINUL
Sprijinul reprezintă rezistenţa la
deplasările verticale ale bazei protezei
spre creastă. El garantează longevitatea
restaurării, iar o proteză totală poate
funcţiona ideal numai cât timp există un
sprijin suficient care să reziste înfundării
sub presiunea forţelor masticatorii.
Sprijinul este condiţionat de forma şi
consistenţa ţesuturilor de sprijin muco-
osoase şi de precizia adaptării bazei
protezei pe câmp.
II. MENŢINEREA (RETENŢIA)
Menţinerea este rezistenţa la deplasările
verticale ale bazei protezei care tind să o
îndepărteze de pe câmpul protetic, într-o
direcţie opusă celei de inserţie. Ea
contribuie la confortul psihic al pacientului,
o menţinere bună favorizează acceptarea
şi asimilarea protezei finite de către
acesta. Pentru menţinere se mai utilizează
şi termenul de retenţie
În general, la asigurarea menţinerii
concură toţi factorii care se opun
desprinderii protezei de pe ţesuturile de
sprijin în direcţie verticală. Aceşti factori
pot fi împărţiţi îi fizici şi musculari.
Forţele (factorii) de retenţie
fizice:
Contribuţia acestor forţe la retenţia
protezei depinde de prezenţa unei pelicule
subţiri, uniforme şi continue de salivă între
baza protezei şi mucoasă, care
umectează ambele suprafeţe. Forţele de
retenţie fizice sunt reprezentate de:
Adeziunea:
este atracţia fizică dintre două suprafeţe
aflate în contact foarte strâns, determinată
de forţele intermoleculare care acţionează
la distanţe relativ mici. În cazul nostru forţa
de atracţie apare între molecule diferite, -
salivă–baza protezei din răşină acrilică,
respectiv salivă– mucoasă de sprijin.
Forţele de adeziune care apar sunt în
relaţie directă cu capacitatea de umectare
a celor două substraturi.
Pentru a obţine o adeziune eficientă este
necesar un film salivar uniform şi de
consistenţă medie, nici prea fluidă, dar nici
prea vâscoasă. Saliva cea mai adezivă
este subţire dar conţine şi mucină. Saliva
groasă şi vâscoasă este foarte adezivă
dar are tendinţa să se organizeze, să se
îngroaşe în zona palatinală şi să
interfereze cu adaptarea intimă a protezei
pe toată suprafaţa de sprijin.
Adeziunea acţionează doar asupra forţelor
care cad perpendicular pe suprafeţele în
contact sau pe cele care tind să desprindă
în aceeaşi direcţie aceste suprafeţe. Ea nu
este eficientă în glisarea laterală a
suprafeţelor.
Adeziunea depinde de:
 Mărimea suprafeţelor de contact;
 Paralelismul suprafeţelor în contact (mucoasă
– baza protezei);
 Existenţa unei pelicule de lichid interpusă între
cele două suprafeţe;
 Gradul de vâscozitate al lichidului interpus;
 Materialele din care se confecţionează baza
protezei precum şi modul lor de prelucrare.
Coeziunea:
este atracţia fizică care apare între
moleculele de acelaşi tip. Când se
manifestă între molecule de tipuri diferite
poartă numele de aderenţă. Ea apare în
pelicula de salivă dintre baza protezei şi
mucoasa de sprijin, menţinând integritatea
şi continuitatea ei. Forţele intermoleculare
de adeziune şi coeziune formează un
adevărat lanţ între mucoasă şi proteză.
Forţele de adeziune şi coeziune
Coeziunea este direct proporţională cu
mărimea câmpului protetic, iar forţa ei este
dată de compoziţia cantitativă şi calitativă
a salivei.
Tensiunea superficială
reprezintă rezultatul forţelor de coeziune
care acţionează la suprafaţa unui lichid.
Aceste forţe de coeziune dau naştere unui
menisc concav pe suprafaţa salivei de la
marginea protezei. Astfel presiunea din
interiorul lichidului este mai mică decât
cea atmosferică, între pelicula de salivă şi
aerul intraoral ia naştere un gradient de
presiune. Această presiune negativă tinde
să apropie proteza de mucoasă.
Valoarea gradientului de presiune este
invers proporţională cu diametrul
meniscului: cu cât proteza se adaptează
mai intim pe mucoasă, cu atât meniscul
are o rază mai mică şi cu atât tensiunea
superficială va contribui mai mult la
retenţia protezei.
Gradientul de presiune
între faţa mucozală a protezei şi ţesuturile de sprijin
rămân adesea microspaţii umplute cu aer. Dacă se
presează baza protezei pe câmp, o parte din salivă şi
aer sunt eliminate de sub aceasta. În momentul când
solicitarea ocluzală încetează, sângele revine în
ţesuturile mucozale şi le permite acestora revenirea la
forma iniţială, necomprimată. Microspaţiile se umplu cu
salivă şi aer, iar baza protezei revine în poziţie iniţială.
Dacă saliva vâscoasă cu rol de etanşeizare barează însă
calea de întoarcere a aerului, sub baza protezei ia
naştere un vid (o cameră de vid).
Această presiune negativă faţă de cea
atmosferică împinge baza protezei pe câmp, iar
pacientul simte cum aceasta este aspirată pe
câmp. Gradientul de presiune se opune forţelor
de dislocare dacă proteza totală posedă o
închidere marginală ermetică, atât internă cât şi
externă. Această rezistenţă la dislocare poartă
numele de succiune. Ea apare numai în
momentul când asupra protezei se exercită o
forţă care tinde să o disloce. O succiune
continuă ar determina în scurt timp lezarea
ţesuturilor de sprijin.
Retenţia asigurată de presiunea atmosferică
este direct proporţională cu suprafaţa acoperită
de baza protezei. Pentru ca presiunea
atmosferică să fie eficientă, proteza trebuie să
beneficieze de o închidere marginală perfectă,
internă cât şi externă. Modelarea marginală şi
amprentarea finală corecte sunt esenţiale pentru
a exploata acest mecanism de retenţie. Profilul
suprafeţei lustruite a protezei va favoriza
aplicarea mucoasei mobile.
Forţele de capilaritate
capilaritatea determină urcarea unui lichid într-un tub
capilar (foarte îngust) în încercarea sa de a-şi creşte la
maximum suprafaţa de contact cu pereţii tubului
respectiv. Lichidul urcă de-a lungul pereţilor tubului, la
interfaţa dintre tub şi aer. În momentul când baza
protezei se adaptează intim la mucoasa de sprijin,
spaţiul îngust dintre cele două suprafeţe ocupate de o
peliculă subţire de salivă se comportă ca un vas capilar.
Saliva din interiorul său caută să îşi crească suprafaţa de
contact cu baza protezei şi cu mucoasa de sprijin, şi
astfel capilaritatea intervine în retenţia protezei totale.
Gravitaţia
este fenomenul de atracţie reciprocă dintre
diferite corpuri şi pământ. Ea acţionează
continuu asupra protezelor totale. Gravitaţia
creşte retenţia protezei mandibulare, în schimb
are tendinţa de a o disloca de pe câmp pe cea
maxilară. Efectul negativ al gravitaţiei poate fi
contracarat prin realizarea unor baze protetice
maxilare cât mai uşoare. La aceasta se adaugă
acţiunea antigravitaţională a limbii, care se
aplică în jumătatea anterioară a bolţii palatine în
deglutiţie.
Presiunea atmosferică
este utilizată în menţinerea şi stabilizarea
externă a protezei totale.
Închiderea marginală (succiunea
totală):
este rezultatul obţinerii unei presiuni
negative între proteză şi câmpul protetic,
faţă de presiunea atmosferică. Condiţiile
producerii acestui fenomen depind de
următorii factori:
a) Etanşeizarea marginală a
protezei
ce este realizată de mucoasa neutră la
nivelul fundurilor de sac vestibulare şi
orale, de la nivelul zonei „Ah” şi treimea
anterioară a tuberculului piriform.
Mucoasa mobilă a buzelor, obrajilor şi a
planşeului bucal contribuie la obţinerea
etanşeităţii externe.
b) Participarea mucoasei mobile
la etanşeizare subliniază rolul musculaturii
periorale, care, în cazul unei
supraextinderi a marginilor protezei şi unei
modelări neadecvate devine factor
negativ de desprindere.
2. Mărimea suprafeţei de sprijin
retenţia fizică a protezei creşte direct
proporţional cu suprafaţa zonei de sprijin.
De aceea este mai mare la maxilar decât
la mandibulă.
3. Adaptarea precisă a bazei
protezei pe câmpul protetic
baza trebuie să aibă un contact intim
tisular, lucru condiţionat de precizia
amprentării finale. O adaptare deficitară
dă naştere la o peliculă de salivă prea
groasă şi creşte riscul încorporării de
incluziuni de aer, care vor scădea retenţia
protezei.
Forţele (factorii) de retenţie
musculare:
Sunt exercitate fie:
 direct asupra protezei, acţionând asupra
suprafeţelor lustruite (muşchii buzelor, obrajilor
şi limbii);
 indirect prin intermediul suprafeţelor ocluzale, în
deglutiţie, masticaţie şi ori de câte ori se
stabilesc contacte ocluzale (muşchii masticatori).
Deglutiţia la un edentat total protezat se repetă
de aproximativ 150 de ori pe zi
Retenţia musculară eficientă a
protezelor depinde de doi factori:
 design-ul protezelor – muşchii buzelor, obrajilor
şi ai limbii, pentru a-şi îndeplini rolul în timpul
masticaţiei, exercită o presiune pe suprafaţa
lustruită a protezelor. Dacă aceste suprafeţe
sunt conformate corect, forţele musculare vor
aplica proteza pe suprafaţa de sprijin. În caz
contrar, vor mobiliza proteza de pe câmpul
protetic;
 capacitatea pacientului de a dobândi noi reflexe
de adaptare la piesa protetică – astfel pacientul
va „învăţa”să îşi folosească proteza totală şi va
elabora noi reflexe mio-neurale.
Forţele de retenţie musculară se
pot manifesta:
 activ, în timpul contracţiei muşchiilor cu fibre
paralele cu marginile protezei (buccinator,
orbicular), care menţin pe câmp o proteză cu un
modelaj adecvat al suprafeţei lustruite;
 pasiv (în repaus), muşchii periorali se aplică pe
suprafaţa lustruită a protezei. Dacă acestea
prezintă versantele vestibulare şi orale
divergente spre suprafaţa de sprijin, obrajii,
buzele şi limba vor aplica şi menţine proteza pe
câmp.
În momentul primei inserţii a protezelor totale în
cavitatea bucală controlul muscular este ineficient în
retenţia lor. El are nevoie de timp pentru a se dezvolta.
De aceea, retenţia protezei totale se bazează la
începutul perioadei de adaptare mai mult pe forţele
fizice, decât pe cele musculare. Retenţia fizică trebuie să
fie bună în acel moment pentru a oferi confort psihic
pacientului. Pe măsură ce creasta reziduală se rezoarbe,
adaptarea mucozală a protezei pe câmp scade, cu
diminuarea consecutivă a retenţiei fizice. Acest lucru nu
va duce la o scădere a retenţiei în general, întrucât
pierderea retenţiei fizice este compensată de
îmbunătăţirea continuă a controlului muscular.
III. STABILITATEA
Stabilitatea este rezistenţa la forţele orizontale
şi rotaţionale şi previne deplasările laterale şi
antero-posterioare ale bazei protezei.
Stabilitatea unei proteze este dată de
caracteristicile ei constructive şi de relieful
câmpului protetic. Este proprietatea cea mai
importantă pentru confortul fiziologic al
protezatului total deoarece instabilitatea
afectează negativ sprijinul şi retenţia, rezultând
forţe nocive pentru creastă.
Ea poate fi clasificată în:
 Stabilitate statică: protezele sunt astfel concepute şi
realizate încât pot determina şi stabili condiţii de echilibru
a forţelor. Echilibrul dintre forţele dislocante şi inerţia
protezelor determină o rezultantă care până la o valoare
determinată oferă o stabilitate statică. Acest lucru se
realizează proiectând centrul de greutate al protezei pe
zona de stabilitate maximă a suprafeţei de sprijin şi
construind simetric proteza, ori de câte ori morfologia
câmpului protetic o permite.
 Stabilitate dinamică: protezele sunt supuse permanent
unui complex de forţe dislocante pe care trebuie să le
poată echilibra.
Frânarea acţiunii forţelor orizontale şi
oblice, care determină deplasările laterale
şi antero-posterioare ale protezei totale
cât şi basculările acesteia pe câmp se
face de către o bună parte din factorii fizici
şi musculari descrişi la menţinere (cu
excepţia adeziunii, care nu se opune
forţelor orizontale, ducând la glisarea celor
două corpuri aflate în contact) la care se
adaugă:
 Utilizarea retentivităţilor anatomice;
 Dispunerea dinţilor artificiali în zona de
echilibru dintre grupele musculare (zona
neutră);
 Realizarea unei coincidenţe între relaţia
centrică şi intercuspidarea maximă.
Factorii excepţionali de
menţinere
În practică există mulţi pacienţi cu câmpuri protetice
deficitare, la care starea generală nu permite corecţii
chirurgicale şi când suntem obligaţi să apelăm la
mijloace protetice suplimentare de menţinere.
Mijloacele suplimentare de retenţie sunt artificii
tehnologice menite să crească menţinerea protezelor
totale, stabilitatea primară şi închiderea marginală.
Există o mare diversitate de mijloace şi procedee de
menţinere, unele doar cu valoare istorică, altele
constituie alternative constructive mai mult sau mai puţin
eficiente
I. Mijloace suplimentare de
retenţie pentru proteza maxilară
A. Mijloace pentru creşterea stabilităţii
primare:
1. Camerele de vid (de presiune scăzută):
presupun realizarea unor cavităţi pe faţa
mucozală a protezei. Ele au forme
variate, de casă, inimă (care se pretează
în zona rugilor palatine sau în zona
centrală a rafeului palatin) sau de rinichi
(destinate zonelor paramediane).
2. Gravările: constau în realizarea pe
modelul de lucru a unor şanţuri, la nivelul
cărora pe faţa mucozală a protezei vor
rezulta nişte proeminenţe rotunjite
(nervuri). Gravările se aplică individualizat,
conform condiţiilor pe care le oferă bolta
palatină. În această categorie intră:
 Liniile americane: sunt practicate
paramedian, la baza crestelor edentate,
au adâncimea de 0,5-1 mm şi sunt
indicate în câmpuri protetice deficitare (de
exemplu fără tuberozităţi retentive).
 Gravajul Frankfurt: gravajul porneşte din zona frontală,
de la baza şi înapoia papilei incisive, se continuă apoi
spre baza orală a crestelor alveolare mergând paralel şi
la un cm de ea şi în treimea distală, paramedian, se
formează două camere de vid (zone paralele sub formă
de cerc). Se continuă gravajul cu o terminaţie
semieliptică spre zona „Ah”, pe care o intersectează şi la
nivelul căreia se termină. Adâncimea şanţurilor în zonele
reziliente va fi de 1,2-1,5 mm, iar la traversarea liniei
mediane de 0,3 mm, iar lăţimea de 1,5-5 mm.
Realizează o succiune mărită faţă de liniile americane.
 Sistemul Camba: înconjoară aproape
întreaga creastă reziduală şi permite
realizarea unei pseudoproteze fenestrate
la nivelul bolţii palatine. Sunt utilizate nişte
folii de cauciuc, care se introduc în
caneluri practicate în baza protezei.
Nervurile sunt prefabricate din elastomeri,
tehnicianul realizând un gravaj cu o
adâncime standard, dată de nervuri.
 Inelul de compresie Heintz: se realizează
direct din baza protezei, folosindu-se
acrilat termopolimerizabil. Se efectuează
în zona centrală, de jur împrejurul bolţii
palatine, la un cm de creasta edentată.
Şanţul este adânc de 0,5-0,8 mm şi lat de
6 mm.
 Gravarea Sadler: se execută palatinal,
separat pentru fiecare hemimaxilar, la un
cm de creasta alveolară şi tot la un cm de
sutura mediană. Posterior gravajul este
situat mai anterior de linia „Ah”. Lăţimea
şanţului e de 1,5-2 mm, iar adâncimea de
1,5 mm.
 Benzile verticale Walser: se prezintă sub
forma a două şanţuri, unul vestibular şi
unul oral, situate paralel cu creasta
alveolară, cu adâncimea de 1,5 mm. Pe
secţiune au formă de „V”.
 Îndiguirea distală (postdam): este eficientă când
are formă conică, iar mucoasa subiacentă este
de trei ori mai groasă decât nervura. Prin
îndiguire la limita dintre palatul dur şi moale se
realizează închiderea marginală distală a
protezei. Stabilirea zonei de îndiguire se face de
medic (prin manevra Silverman), prin marcarea
zonei cu un creion chimic, marcaj ce va fi
înregistrat de amprenta finală şi transmis pe
model tehnicianului dentar.
 Căptuşirea cu materiale reziliente: presupune
aplicarea unui material sintetic moale pe faţa
mucozală a protezei şi în zona distală.
 5. Folierea suprafeţei mucozale cu folii de
aluminiu (Dewural) sau folii de aur. O serie de
autori recomandă folierea metalică a protezei,
lucru ce dă o mai bună aderenţă la câmpul
protetic şi fereşte mucoasa de leziuni de tip
inflamator. După alţi autori, această metodă nu
aduce nicio îmbunătăţire stabilităţii protezei.
 Ventuzele şi camerele cu ventil: acestea încorporate în
baza unor proteze a căror suprafaţă mucozală a fost
gravată, asigură iniţial o aderenţă foarte bună protezei.
- Ventuzele sunt constituite dintr-un disc de cauciuc
moale şi transparent, cu un orificiu central, aplicat pe
bolta palatină într-un spaţiu obţinut prin folierea
modelului cu folii de plumb de 0,5-1 mm. Marginea
etanşă a discului nu permite aerului să pătrundă în
interior, declanşându-se în cavitate efectul de pompă,
datorită diferenţei de presiune dintre interior şi exterior.
Aceste ventuze nu se mai indică astăzi deoarece produc
leziuni grave în timp: hiperplazia mucoasei, rezorbţia
osului, mergând chiar până la perforarea bolţii palatine
osoase cu comunicare buco-sinusală.
- Camerele cu ventil sunt formate din mai
multe camere de formă dreptunghiulară
care se unesc cu una situată central, unde
se poziţionează şi ventilul de retracţie.
După inserţia protezei, pacientul mimează
suptul, rarefiind astfel aerul din interiorul
cavităţii şi obţinând diferenţa de presiune
necesară menţinerii protezei.
 Pulberi şi paste adezive: vâscozitatea salive creşte
considerabil prin adăugarea pulberilor sau pastelor
adezive, ducând la amplificarea forţelor de coeziune din
pelicula de salivă aflată între baza protezei şi mucoasa
de sprijin. Consecutiv creşte şi adeziunea. Aceşti adezivi
cresc eficienţa mecanismelor de retenţie a protezei prin:
- Creşterea proprietăţilor adezive şi coezive ale salivei;
- Eliminarea golurilor, bulelor dintre baza protezei şi
ţesuturile de sprijin.
Utilizarea adezivilor creşte rata de succes a protezărilor
totale. Statisticile au demonstrat că 33% dintre protezaţii
total folosesc adezivii pentru îmbunătăţirea retenţiei
protezei.
B. Mijloace pentru îmbunătăţirea
închiderii marginale
 Marginile reziliente: sunt utilizate în cazul unor
procese reziduale sau tuberozităţi retentive, dar
ele nu pot asigura aderenţa.
 Croşetele muco-reziduale: sunt două prelungiri
care pleacă din baza protezei către vestibular şi
se sprijină pe procesul rezidual. Dacă sunt rigide
se numesc croşete muco-reziduale, iar dacă
sunt elastice, pelote. Ele asigură doar o
oarecare retenţie mecanică protezei totale.
La edentatul total bimaxilar în trecut
se mai foloseau:
 Arcurile intermaxilare: în număr de două, se plasează la
nivelul premolarilor de o parte şi de alta, cu un capăt se
prind de proteza superioară şi cu celălalt capăt la cea
inferioară. Arcurile sunt spiralate, cu o lungime de 6-8
cm, iar grosimea de 2 mm şi formează o convexitate
posterioară. Ele acţionează prin tendinţa de revenire a
arcurilor îndoite care împing protezele pe câmpul
protetic. Nu mai sunt utilizate datorită multiplelor
inconveniente pe care le prezentau: igienizare dificilă,
retenţia alimentelor, oboseala musculaturii, disconfort,
iritaţii şi atrofii marcate ale mucoasei.
 Magneţii: se inseră în grosimea şeilor maxilare şi
mandibulare, în dreptul premolarilor şi molarilor, având o
polaritate identică astfel încât să se respingă între ei. Se
folosesc patru magneţi metalici de formă cilindrică cu
lungimea de 3 cm şi grosimea de 5 mm şi care se pot
remagnetiza. În practică s-a dovedit că aceşti magneţi
mai mult încurcă deoarece forţa cea mai mare o dezvoltă
în masticaţie, iar în repaus, atunci când este nevoie de
acţiunea lor, forţa este minimă. Datorită acestei forţe de
respingere permanente, se instalează rapid oboseală
musculară, cu dureri şi crampe specifice.
II. Mijloace suplimentare de
retenţie pentru mandibulă

Sistemul Camba.

Gravajul Frankfurt: este eficient doar dacă există o
mucoasă groasă, rezilientă, asigurând o stabilitate
permanentă, fără a opune rezistenţă şi fără a răspunde
prin durere.

Camerele cu vid: cu sau fără ventil sunt mai greu de
realizat la mandibulă, datorită mucoasei subţiri care
tapetează crestele reziduale. Folierea modelului se
face de regulă pe vârful crestei, pe toată lungimea ei,
până în apropierea tuberculilor piriformi. Marginile
camerelor trebuie rotunjite pentru a nu provoca leziuni
şi se plasează spre baza crestei unde mucoasa este
mai groasă.

Rebazarea cu materiale reziliente.

Aripioarele paralinguale: pot fi rigide sau elastice, dar
această prelungire bilaterală paralinguală în spaţiul
retromilohioidian este greu acceptată de pacienţi.

Barele cu plumb: s-au mai încercat şi alte materiale
(amalgam, praf de polimetacrilat de metil amestecat cu
pilituri metalice) pentru a creşte greutatea protezei
inferioare şi a o stabiliza pe câmp. Dar aspectul
inestetic şi mai ales inducerea unei rezorbţii şi atrofii
galopante datorită presiunii continue, au determinat
renunţarea la ele.

Sferele jugale: sunt nişte sfere din cauciuc, metal sau
ceramică aplicate pe versantul vestibular al protezei
inferioare, în porţiunea laterală.

Suporţii sublinguali: baza protezei se confecţionează
din metal şi din ea pleacă doi suporţi sublinguali, de
asemenea metalici, pe care se sprijină limba. O
variantă a suporţilor linguali au fost mânerele din
sârmă, cu un diametru de 1-2 mm, care se retenţionau
paramedian şi disto-lingual în baza acrilică a protezei.