O noapte furtunoasa, Conul Leonida fa?a cu reac?

iunea, O scrisoare pierduta, D-a

le carnavalului - cine din cei ce se duc la teatrul romn nu a vazut una sau alta
din aceste comedii? Mul?i cunosc pe cea dintai, mai to?i pe cea de-a treia ?i c?i
va pe celelalte.
De meritat toate merita sa fie cunoscute ?i, dupa parerea noastra, laudate - toa
te fara excep?ie.
Publicul primelor reprezentari a judecat altfel. Scrisoarea pierduta a avut un s
ucces mare; ?i Noaptea furtunoasa a avut succes; dar Conul Leonida, jucat pe o s
cena de a doua mna, nu a placut; ?i D-ale carnavalului a fost fluierata.
Foarte bine!
Este nsa vremea sa ne explicam o data asupra acestor lucruri, daca se poate; ?i c
ine ?tie de nu se va putea? n materie de gust literar - ce e drept - discu?ia e t
otdeauna grea, ?i e grea mai ales acolo unde lipse?te nca tradi?ia literara ?i pr
in urmare comunitatea de idei n privin?a operelor ce le numim frumoase.
Dar greutata este uneori un ndemn mai mult pentru ncercare, ?i tocmai cnd nu exista
nca siguran?a principiilor, stabilirea lor este cu att mai de trebuin?a.
?i mai nti sa cautam a ne n?elege asupra par?ii celei mai pu?in contestate din meri
tul literar al d-lui Caragiale care ne pare a fi urmatoarea:
Lucrarea d-lui Caragiale este originala; comediile sale pun pe scena cteva tipuri
din via?a noastra sociala de astazi ?i le dezvolta cu semnele lor caracteristic
e, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul nfa?i?arii lor n situa?
iile anume alese de autor.
Stratul social pe care l nfa?i?eaza mai cu deosebire aceste comedii este luat de j
os ?i ne arata aspectul unor sim?iminte omene?ti, de altminteri acelea?i la toat
a lumea, manifestate nsa aici cu o nota specifica, adeca sub formele unei spoieli
de civiliza?ie occidentala, strecurata n mod precipitat pna n acel strat ?i transf
ormata aici ntr-o adevarata caricatura a culturei moderne.
Conul Leonida cite?te jurnale, explica nevestei sale esen?a republicei cum o pri
cepe el, valoarea lui "Galibardi" ?i teoria halucina?iilor. Jupn Dumitrache, cher
estegiul, cauta sa n?eleaga n convorbiri cu ipistatul Nae Ipingescu ce este "sufra
giul universal", este patruns de demnitatea gardei civice ?i prime?te de la Rica
Venturiano deslu?iri asupra suveranita?ii poporului; iar cocoana Veta ?i cnta amo
rul "ntr-un moment de fericire ?i printr-o perla de iubire". Candidatul de la per
cep?ie vrea sa scape de dureri dupa sistemul lui Mattei; Mi?a Baston jura pe sta
tua liberta?ii din Ploie?ti ?i ipistatul Carnavalului pune un "potrabac" cu muzi
ca la "lotarie". Ziaristul Nae Ca?avencu ?i advocatul Farfuridi fac discursuri e
lectorale asupra progresului economic ?i revizuirii constitu?ionale; Dandanache ?
i sus?ine dreptul la deputa?ie prin tradi?ia de la "patruz?opt", iar poli?aiul G
hi?a este un element principal pentru alegerea "curat constitu?ionala". Adevarat
ul om onest este simplul "Ceta?ean" alegator, care este totdeauna "turmentat".
Printre aceste figuri, cu straniul lor vestmnt de aparen?a unei culturi superioar
e, se agita pornirile ?i pasiunile omene?ti, de?ertaciunea, iubirea, goana dupa
c?tig ?i mai ales exploatarea celor margini?i, cu ajutorul frazelor declamatorii
nen?elese - unul din semnele caracteristice ale epocei noastre.
"Ce lume, ce lume!" zice prefectul Tipatescu, ?i a?a zicem ?i noi cnd prindem de
veste ca este nadevar o parte a lumii reale ce ni se desfa?ura astfel naintea ochi
lor.
n acest caleidoscop de figuri, nlan?uite n vorbele ?i faptele lor spre efecte de sc

ena cu multa cuno?tin?a a artei dramatice, d. Caragiale ne arata realitatea din

partea ei comica. Dar u?or se poate ntrevedea prin aceasta realitate elementul ma
i adnc ?i serios, care este nedezlipit de via?a omeneasca n toata nfa?i?area ei, pr
ecum n genere ndaratul oricarei comedii se ascunde o tragedie.
Lasnd acum la o parte, n aceasta privire mai generala asupra lucrarilor d-lui Cara
giale, ntrebarile de o ordine secundara, daca de exemplu unele situa?ii ?i expres
ii nu sunt exagerate din punct de vedere al chiar realita?ii ce vor sa reproduca
, daca n diferitele piese nu este un fel de monotonie a figurilor nfa?i?ate sau ce
l pu?in a modului nfa?i?arii lor, o lipsa, aproape desavr?ita, a par?ilor mai bune
ale naturei omene?ti ?.c.l., ?i marginindu-ne la relevarea meritului necontesta
bil al comediilor autorului nostru, putem constata ?i recunoa?te acest merit n sc
oaterea ?i nfa?i?area plina de spirit a tipurilor ?i situa?iilor din chiar miezul
unei par?i a vie?ii noastre sociale, fara imitare sau mprumutare din literaturi
straine.
?i oare acesta este pu?in lucru? Oare nu este aici un adevarat nceput de literatu
ra dramatica na?ionala, independenta, traind din propriile sale puteri, n n?elesul
aceleia? mi?cari intelectuale sanatoase, n care sunt ?i Novelele lui Slavici, ?i
Amintirile lui Creanga, ?i Copiile de pe natura ale lui Negruzzi, ?i Poeziile l
ui Eminescu - mi?care de?teapta n literatura noastra prin acea culegere de poezii
populare prin care Alecsandri a ndreptat spiritul tinerimii de astazi spre izvor
ul ve?nic al tuturor inspira?iilor adevarate; sim?irile reale ale poporului n car
e traim, ?i care sim?iri numai ntruct sunt oglindite prin arta n aceasta realitate
a lor devin o parte integranta a omenirii exprimata n forma literara?
Privita din acest punct de vedere, lucrarea d-lui Caragiale se nvedereaza cu nsemn
atatea ei ?i se arata a fi, n afara de orce comparare, superioara acelor piese me
?te?ugite din atmosfere straine, care cauta n zadar sa se intereseze la peripe?ii
le unor marchizi ?i a unor dame cu camelii, pentru a caror n?elegere lipse?te ?i
publicului ?i actorilor no?tri orice element mai apropiat.
Dar daca poate ni se admite de mul?i cititori aceasta parte a meritului d-lui Ca
ragiale, este nsa o imputare ce o auzim facndu-se adeseori n contra-i ?i care, tocm
ai fiindca este a?a de des repetata, merita o mai de aproape cercetare.
?i fiindca zicem ca merita o mai de aproape cercetare, se n?elege de la sine ca n
u poate fi vorba de insinuarea ce nu s-a sfiit a se produce ?i n unele organe de
publicitate, ca adeca comediile d-lui Caragiale urmaresc scopuri politice ?i vor
sa-?i bata anume joc de unele apucaturi ale partidului liberal, ?i ca prin urma
re ar trebui oprite de pe scena teatrului din ordinul guvernului de astazi (pe a
tunci ministerul I. C. Bratianu).
O asemenea imputare este prea pu?in serioasa pentru a fi discutata, ?i avem numa
i interesul sa dovedim ca s-a adus n adevar prin publicitate.
Citim pe a doua pagina a unui ziar liberal din Bucure?ti, de la 13 aprilie 1885,
despre comedia D-ale carnavalului:
?i ce piesa! O stupiditate murdara, culeasa din locurile unde se arunca gunoiul.
Femei de strada de cea mai joasa spe?a, barbieri ?i ipista?i, n gura carora se p
un cuvinte insuflatoare pentru mi?cari ca cea de la 11 fevruarie, pentru liberta
te ?i egalitate, cari sunt baza organiza?iunii noastre politice.
Palma primita de la public, care a fluierat, nu ne mul?ume?te; e de datoria mini
strului instruc?iunii sa puie n vederea direc?iunii ce caragialiada a facut, ?i p
e acest temei s-o schimbe, ca incapabila ?i nedemna. Voiam un teatru na?ional, n
u o ga?ca de opozi?ie nedemna, n care se insulta poporul ?i institu?iile ?arii.
Cerem cu insisten?a ministrului instruc?iunii sa intervie.
?i foaia acelor tineri, foarte tineri, din capitala, care ?i nchipuiesc ca sunt so
ciali?ti, se grabe?te a doua zi sa ?ina isonul ziarului citat mai sus ?i scrie p

e pagina nti a numarului de la 14 aprilie 1885:

Ziarul *** publica n numarul sau de ieri doua articole foarte drepte la adresa di
rec?iunii teatrelor, prin care critica drumul pe care a apucat ?i supunerea pe c
are o arata unei oarecare ga?ti literare din Bucure?ti.
Avis celor n drept a lecui raul.
Adeca, cum am zice, poli?ia n contra literaturei! Cenzura guvernamentala n contra
spiritului comediilor! Destituirea comitetului teatral ?i poate pedepsirea autor
ului!
Cum se repeta toate n lume, de?i mutatis mutandis! ?i n Fran?a secolului trecut, l
a sfr?itul terorismului, Ducancel pusese n scena "l'intrieur des comits revolutionna
ires", unde ?i batea joc de radicalii terori?ti ?i "insulta institu?iunile ?arii"
, ?i atunci foaia radicala L'ami des lois ceruse pedepsirea autorului, care n'ex
pierait point par mille morts tout le mal qu'il a fait a la libert".
Numai ca vremurile s-au schimbat, ?i s-au cam schimbat ?i oamenii. Radicalii ter
ori?ti din Fran?a de atunci ?i executau dorin?ele lor prin snge, ?i n contra lor a
trebuit sa opereze ghilotina; radicalii no?tri de astazi ?i arata dorin?ele dumne
alor prin cerneala, ?i n contra lor e destul sa opereze o foaie de hrtie sugatoare
.
Caci pentru orice om cu mintea sanatoasa este evident ca o comedie nu are nimic
a face cu politica de partid; autorul ?i ia persoanele sale din societatea contim
porana cum este, pune n eviden?a partea comica a?a cum o gase?te, ?i acela? Carag
iale, care astazi ?i bate joc de fraza demagogica, ?i-ar fi batut joc ieri de i?l
ic ?i tombatera ?i ?i va bate joc mine de fraza reac?ionara, ?i n toate aceste cazu
ri va fi n dreptul sau literar incontestabil.
A?adar, nu la asemenea imputari nechibzuite ne putem opri. E nsa o alta imputare
mai serioasa ce se face autorului nostru, ?i pe aceasta ne credem datori sa o ce
rcetam mai de aproape.
Comediile d-lui Caragiale, se zice, sunt triviale ?i imorale; tipurile sunt toat
e alese dintre oameni sau vi?io?i, sau pro?ti; situa?iile sunt adeseori scabroas
e; amorul e totdeauna nelegiuit; ?i nca aceste figuri ?i situa?ii se prezinta ntrun mod firesc, parca s-ar n?elege de la sine ca nu poate fi altfel; nicairi nu se
vede pedepsirea celor rai ?i rasplatirea celor buni.
Pentru cei ce cunosc multele discu?ii de?teptate ?i n literatura altor ?ari asupr
a acestor ntrebari, ne-am putea margini sa raspundem: exista aceste tipuri n lumea
noastra? sunt adevarate aceste situa?ii? Daca sunt, atunci de ce la autorul dra
matic trebuie sa cerem numai ca sa ni le prezinte n mod artistic; iar valoarea lo
r morala este afara din chestie. Nici n comediile lui Aristofan, nici n Mariage de
Figaro, nici n Sganarelle, nici n sute de comedii cunoscute ?i recunoscute nu e v
orba de o asemenea morala.
Dar acest raspuns, ndestulator poate acolo unde sunt tradi?ii literare, nu este nd
estulator la noi, ?i de aceea ne cerem voie sa motivam ceva mai pe larg parerea
noastra asupra punctului n discu?ie.
Daca ni se pune ntrebare: arta n genere ?i n special arta dramatica are sau nu are
?i o misiune morala? contribuie ea la educarea ?i nal?area poporului? Noi raspund
em fara ?ovaire: da, arta a avut totdeauna o nalta misiune morala, ?i orce adevar
ata opera artistica o ndepline?te.
Va sa zica, asupra acestui punct nu suntem dezbina?i.
Ramne numai sa ne n?elegem n ce consista, n ce poate consista acea influen?a morala
a lucrarilor de arta.

?i aici trebuie sa stabilim mai nti un punct de plecare elementar: influen?a moral
a a unei lucrari literare nu poate sa fie alta dect influen?a morala a artei n gen
ere. Daca arta n genere are un element esen?ial moralizator, acela? element va tr
ebui sa-l gasim ?i n orce arta deosebita, prin urmare ?i n arta dramatica.
Ar fi o confuzie, care ar mpiedica de la nceput orce dreapta n?elegere a lucrului,
daca ne-am nchipui ca poezia, fie lirica, fie epica, fie dramatica, are alta esen
?a morala dect arta n genere. Poate sa o aiba ntr-un grad mai mare sau mai mic, dar
nu poate sa o aiba de o alta natura ?i nu trebuie sa ceri poeziei o alta influe
n?a morala dect o ceri muzicei, sculpturei, arhitecturei ?i picturei. Caci ntmplare
a ca poezia ntrebuin?eaza acela? organ de comunicare sau acela? material brut ca
?i codicele penal ?i catehismul de morala, adica cuvintele, nu-i poate schimba e
sen?a ei de arta, precum nu se poate confunda arta sculpturei cu meseria pavajul
ui, de?i amndoua ntrebuin?eaza materialul piatra.
Aceea? influen?a asupra nal?arii morale a individului ce o po?i a?tepta din produ
cerea sim?imntului estetic la auzirea unei simfonii de Beethoven ?i la privirea s
tatuei lui Apollo din Belvedere sau a Venerii de Medicis, aceea?, ?i nu alta, tr
ebuie sa o a?tep?i de la citirea unei poezii sau de la asistarea la o reprezenta
re dramatica.
Este destul sa aducem aceasta considerare generala n cercetarea noastra de fa?a,
pentru ca orce inteligen?a neprevazuta sa fie ndata convinsa despre temeiul ei el
ementar; ?i nici ca a fost vreundeva ndoiala serioasa asupra acestui punct.
De aici c?tigam nsa prima masura mai potrivita pentru judecarea ntregei ntrebari.
Venera aflata la Milo este jumatate nuda; cea de Medicis este nuda de tot. Amndou
a sunt expuse vederii tuturor n muzeele din Paris ?i din Floren?a, ?i cine gase?t
e ca sunt imorale?
n ce consista dar moralitatea artei?
Orce emo?iune estetica, fie de?teptata prin sculptura, fie prin poezie, fie prin
celelalte arte, face pe omul stapnit de ea, pe cta vreme este stapnit, sa se uite
pe sine ca persoana ?i sa se nal?e n lumea fic?iunii ideale.
Daca izvorul a tot ce este rau este egoismul ?i egoismul exagerat, atunci o star
e sufleteasca n care egoismul este nimicit pentru moment, fiindca interesele indi
viduale sunt uitate, este o combatere indirecta a raului, ?i astfel o nal?are mor
ala. ?i cu ct cineva va fi mai capabil prin dispozi?ia sa naturala sau prin educa
?ie a avea asemenea momente de emo?iune impersonala, cu att va fi mai ntarita n el
partea cea buna a naturei omene?ti.
Aceasta este cu att mai important n zilele noastre cu ct sim?imntul religios, care m
ai nainte ndeplinea misiunea de a nal?a spiritele deasupra intereselor egoismului
zilnic, dispare din ce n ce mai mult din clasele culte ?i trebuie nlocuit cu alte
emo?iuni impersonale.
nal?area impersonala este nsa o condi?ie a?a de absoluta a oricarei impresii artis
tice, nct tot ce o mpiedica ?i o abate este un du?man al artei, ndeosebi al poeziei
?i al artei dramatice. De aceea, poeziile cu inten?ii politice actuale, odele la
zile solemne, compozi?iile teatrale pentru glorificari dinastice etc. sunt o si
mulare a artei, dar nu arta adevarata.
Esen?a acesteia este de a fi o fic?iune, care scoate pe omul impresionabil n afar
a ?i mai presus de interesele lumii zilnice, orict de mari ar fi n alte priviri.
Chiar patriotismul, cel mai important sim?imnt pentru ceta?eanul unui stat n ac?iu

nile sale de ceta?ean, nu are ce cauta n arta ca patriotism ad-hoc, caci orce ami
ntire reala de interes practic nimice?te emo?iunea estetica.
Exista n toate dramele lui Corneille un singur vers de patriotism francez? Este n
Racine vreo declamare na?ionala? Este n Moliere? Este n Shakespeare? Este n Goethe?
?i daca nu le are Corneille ?i Goethe, sa ne nve?e domnul X, Y, din Bucure?ti ca
sa le avem noi?
Subiectul poate sa fie luat din realitatea poporului, dar tratarea nu poate sa f
ie dect ideal-artistica, fara nici o preocupare practica.
Prin urmare, o piesa de teatru cu directa tenden?a morala, adeca cu punerea inte
n?ionata a unor nva?aturi morale n gura unei persoane spre a le propaga n public ca
nva?aturi, este imorala n n?elesul artei, fiindca arunca pe spectatori din emo?iun
ea impersonala a fic?iunii artistice n lumea reala cu cerin?ele ei, ?i prin chiar
aceasta i coboara n sfera zilnica a egoismului, unde atunci - cu toata nva?atura d
e pe scena - interesele ordinare c?tiga preponderen?a. Caci numai o puternica emo
?iune impersonala poate face pe om sa se uite pe sine ?i sa aiba, prin urmare, o
stare sufleteasca inaccesibila egoismului, care este radacina orcarui rau.
A?adar, arta dramatica are sa expuna conflictele, fie tragice, fie comice, ntre s
im?irile ?i ac?iunile omene?ti cu atta obiectivitate curata, nct pe de o parte sa s
e poata emo?iona prin o fic?iune a realita?ii, iar pe de alta sa se nal?e ntr-o lu
me impersonala. Nici fraza de morala practica, nici inten?ionata pedepsire a cel
ui rau ?i rasplatire a celui bun nu se ?in de arta, ci sunt de-a dreptul contrar
e.
Ct este de adevarat, aceasta se poate constata din examinarea multora din dramele
cele mai renumite, care au ncntat ?i ncnta lumea spectatorilor.
Ce tenden?a de morala practica este n Othello? Othello este gelos; n gelozia sa su
gruma pe Desdemona. Ce a pacatuit Desdemona de este a?a de crunt lovita? Care es
te rasplata nevinova?iei ei?
Ofelia iube?te pe Hamlet. Face vreun rau cu aceasta? Ea ramne virtuoasa ?i supusa
, nsa nnebune?te din cauza lui, ?i de cea mai puternica emo?iune este scena n care
ni se nfa?i?eaza nebunia ei. Ce nva?atura de morala practica putem scoate de aici?
Falstaff este un berbant be?iv, care rde totdeauna, face glume indecente ?i ne fa
ce sa rdem ?i noi. Cine a condamnat vreodata aceasta figura a lui Shakespeare?
Alceste-Mizantropul este omul cel mai virtuos, dar ceilal?i ?i bat joc de el, Cel
imena l parase?te ?i el ramne singurul nefericit n piesa. Unde e moralitatea?
Sunt de ajuns aceste exemple, care de altminteri s-ar putea nmul?i cu sutele, pen
tru ca sa n?elegem ct ar fi de gre?ita la operele de arta cerin?a unei morale n n?el
esul practic al cuvntului; ?i nu putem ntari mai bine aceasta expunere dect facndu-i
oarecum contraproba ?i aratnd unde ajungem cu opinia ceailalta, ca adeca piesa d
e teatru sa aiba o inten?ie morala.
ntre pu?inele traduceri din Shakespeare ce le avem n romne?te, cea mai veche este a
lui Toma Bagdat, publicata la Bucure?ti, n 1848 din "Tipografia lui Josef Kopain
ig". Ea cuprinde Romeo ?i Julieta ?i Othello.
D. Bagdat era de parerea celor ce a?teapta de la comediile d-lui Caragiale mai m
ulta moralitate, ?i de aceea a nso?it traducerea d-sale cu o "consecuen?a morala"
dupa fiecare tragedie. Iaca la ce rezultat ajunge d. Bagdat din acest punct de
vedere n privin?a lui Othello (p. 214, 215):

Aceasta tragedie cuprinde n sine moralul: nfa?i?ndu-ne primejdiile amorului peste m

asura, ale ambi?iei din care ies mai multe ?i mari rauta?i ?i ale descrederii ce
trebuie sa avem n femei. Ale amorului, nti pentru ca daca Desdemona era mai pazita
?i se lasa dupa alegerea parin?ilor sai, nu patimea astfel de nenorocire, ?i al
doilea ca daca Roderigo n-ar fi fost att de uimit dupa Desdemona, n-ar fi ndemnat
pe Jago spurcatul sa surpe amorul maurului cu vene?ianca ce iubea el. Din ambi?
ie pentru ca Jago insuflat de Roderigo ca generalul nu-l nal?a ca pe Cassio, pe c
are l favorizeaza mult, sa mijloceasca sa-l surpe, ajunse pna n minutul cel mai dup
a urma al nfiin?arii planului sau. Din descrederea ce trebuie sa avem n femei, pen
tru ca Jago, ncredin?nd taina so?iei sale, fu descoperit de dnsa, care dimpreuna cu
stapna sa ?i cu stapnul sau fu prada ambi?iosului, nelegiuitului, cruntului ?i pr
easpurcatului acestuia, care ramase a se munci n veci pe lumea aceasta ?i pe ceal
alta.
"Dintr-aceste pute?i lua o buna ?i frumoasa lec?ie de moral, n care poetul englez
scrie cu atta foc pentru binele omenirii."
"Consecuen?a morala" a d-lui Bagdat ne scute?te de a mai adauga ceva n contra uno
r asemenea consecven?e.
Revenind acum la comediile d-lui Caragiale, vom zice: singura moralitate ce se p
oate cere de la ele este nfa?i?area unor tipuri, sim?iminte ?i situa?ii n adevar o
mene?ti, cari prin expunerea lor artistica sa ne poata transporta n lumea nchipuit
a de autor ?i sa ne faca, prin de?teptarea unor emo?iuni puternice, n cazul de fa
?a a unei veselii, sa ne uitam pe noi n?ine n interesele personale ?i sa ne nal?am
la o privire curat obiectiva a operei produse.
Aceasta trebuie sa o cerem de la autor. De la noi, spectatorii, trebuie sa cerem
ca naintea unei opere de arta sa ne prezentam dispu?i, nepreveni?i, fara inten?i
i straine artei. Caci daca artistul nu este totdeauna capabil de a lucra, ci tre
buie sa fie inspirat, nici spectacolul nu este n fiece moment capabil de a primi
o impresie estetica; poate unii nu sunt capabili niciodata; ?i cine la o piesa d
e teatru nu-?i poate uita grijile sale personale, sau legaturile sale de partid
politic, sau catehismul sau de morala conven?ionala, acela sa nu se mai amestece
n ale artei.
Daca ne-am putut n?elege cu cetitorii no?tri pana aici, u?or va fi sa ne n?elegem
asupra "trivialita?ii" ce se mai imputa.
Orce concep?ie artistica este n esen?a ei ideala, caci ne prezenta reflexul unei
lumi nchipuite. Prin chiar aceasta ne produce caracteristica impresie personala.
Tipurile nfa?i?ate n comediile d-lui Caragiale trebuie sa vorbeasca cum vorbesc, c
aci numai astfel ne pot men?ine n iluzia realita?ii n care ne transporta. Men?iner
ea acestei iluzii este singurul element hotartor, ?i un limbagiu academic n gura l
ui Nae Ipingescu ar nimici toata lucrarea; pe cnd n gura lui Ramiro din eleganta S
ara la curte a d-lui Ioan Cerchez este foarte potrivit.
Murillo a zugravit madone, dar a zugravit ?i copii murdari ?i zdren?uro?i, care
mannca pepene. Poate zice cineva ca madonele lui Murillo se ?in de adevarata pict
ura, iar acei copii zdren?uro?i ar fi prea triviali pentru arta?
n faimosul Salon Carr din Louvre la Paris, unde este a?ezata la un loc chintesen?a
picturei frumoase, se vede, alaturea cu Sfnta familie a lui Rafael, Femeia hidro
pica a lui Gerard Dow, dinaintea careia sta doctorul, examinndu-i lichidul ntr-o s
ticla. A contestat vreodata cineva acestui tablou al lui Dow marea lui valoare a
rtistica?
Aici concep?ia artistului inspirat este unica masura a convenien?ei, ?i n lumea a
rtei adevarate nici nu poate fi vorba de trivial. "Trivial" este o impresie rela
tiva din lumea de toate zilele, ca ?i decent ?i indecent.
Daca pseudoartistul ramne el nsu?i n aceasta culme de rnd, daca el nsu? nu este cupri

ns de inspira?ia impersonala, ?i prin urmare nu ne poate transporta nici pe noi n

lumea curata a fic?iunilor, atunci se n?elege ca lucrarea sa poate sa fie trivia
la, indecenta, lasciva, dupa cum i este felul ?i ?inta. Dar aceasta nu atrna nici
de la obiect, nici de la expresii, ci de la chiar genul inspirarii sale; ?i atun
ci o mparateasa cu expresii academice, manierate, dupa gustul trecator al unui pu
blic trecator, poate sa fie n adevar triviala, pe cnd so?ia cherestegiului Dumitra
che nu este.
Terminnd aceasta ncercare de n?elegere, ne aducem aminte de cuvintele cu care am nce
put-o: n materie de gust literar, discu?ia e totdeauna grea, ?i tocmai n fa?a aces
tei greuta?i am trebuit sa ne marginim la simpla tragere a liniei de hotar ntre c
eea ce este arta ?i se poate cere de la arta ?i ntre ceea ce nu este arta ?i nu i
se poate cere.
O data hotarul a?ezat, nu mai ncape ndoiala ca se pot face multe deosebiri ?i nlaun
trul terenului artei; numai sa se recunoasca mai nti ca ne aflam pe teren de arta.
Valoarea va fi mai mare sau mai mica dupa nsemnatatea mai mare sau mai mica a ca
racterelor prezentate, a conflictului, a situa?iilor. ?i n aceasta privin?a am si
m?it ?i noi, ca toata lumea, diferen?a de valoare n diferitele comedii ale d-lui
Caragiale; ?i noi credem, de exemplu, ca O scrisoare pierduta este superioara fa
rsei D-ale carnavalului.
Dar nu vedem pentru moment nici o trebuin?a de a starui asupra acestui punct. Cu
att mai pu?in, cu ct atunci s-ar da ultimei piese a d-lui Caragiale o nsemnatate l
a care nu aspira. D-ale carnavalului este o simpla farsa de carnaval, precum se
?i nume?te, vesela ?i fara preten?ii, ?i un public neprevenit nu-i poate cere al
ta dect un moment de buna petrecere.
nsa n aceste limite mai modeste ?i aceasta lucrare ramne o lucrare de merit. Caci l
iteratura adevarata, cu feluritele ei produceri, se poate asemana unei paduri na
turale cu feluritele ei plante. Sunt ?i copaci mari n padure, este ?i tufi?, sunt
?i flori, sunt ?i simple fire de iarba. Toate mpreuna alcatuiesc padurea, fiecar
e n felul sau traie?te ?i nvesele?te ochiul privitorului; numai sa fie planta adev
arata, cu radacina ei n pamnt sanatos, iar nu imita?ie de tinichea vopsita, cum se
pune pe unele case din ora?.
Comediile d-lui Caragiale, dupa parerea noastra, sunt plante adevarate, fie tufi
?, fie fire de iarba, ?i daca au via?a lor organica, vor avea ?i puterea de a tr
ai.