Monica Levinger

Sora mea

Mi se întâmplă uneori, în zile intense, din cale-afară de istovitoare, să

hotărăsc să las totul baltă. Agenda, planificările, priorităţile şi
"îndatoririle urgente", cu toatele pot aştepta... Ma retrag atunci in camera
de lucru, în colţul meu tihnit, în compania laptop-ului lui Adrian - prieten
virtual de dată recentă, adoptat din motive de suflet şi de dor, de când
soţul meu lucrează departe de casă. Lili, pisica noastră oarbă mi se
alătură, cuibărindu-se comod în poala mea, după un ritual cunoscut în
amănunţime numai de noi două. În câteva secunde torsului ei liniştitor şi
monoton, fără de care procesul de regenerare al istovitelor mele forţe
sufleteşti nu poate începe, inundă întreaga încăpere. Fiecare clic al
mouse-ului mă apropie, cu încetineala carecteristică calculatoarelor
"întreţinute" nu cu prea multă ştiinţă, de ţinta propusă – dosarul "Pentru
suflet". Aleg dintre nepreţuitele comori păstrate cu evlavie pentru
momente ca cele din seara aceasta, de tihnă şi revigorare sufletească,
fişierul albumului cu fotografii şi, derulând un şir lung de imagini
binecunoscute, mă opresc fără ezitare la ultimele fotografii primite cu o
seară în urmă de la Ginica, prietena mea din Germania.
- "Ce ciudat" îmi spun în gând, plimbându-mi privirea peste chipul atăt de
familiar şi de îndrăgit, "niciodată nu m-a deranjat faptul că sunt singură la
parinţi, iar regretul de a nu avea o soră sau un frate nu m-a chinuit cu
adevărat nici in copilărie şi cu atât mai puţin în anii nu puţini la număr ai
maturităţii. Şi cu toate acestea cineva acolo sus a avut grijă de mine,
dăruindu-mi nu direct ci pe ocolite o relaţie minunată de completare şi
susţinere reciprocă, o legătură clădită şi cizelată cu migală, cu
minuţiozitate şi care prin frumuseţea ei se situează mai presus decât orice
frăţie de sânge. Oricine m-ar întreba despre gradul de rudenie dintre noi
două, ar primi un răspuns prompt, rostit cu patos neregizat, pe care numai
o convingere adâncă interioară îl poate genera. Fără ezitare şi fără teama
de a atinge ridicolul, susţin răspicat:
- "Ea este sora mea de suflet şi sunt mândră de faptul că mă apropii,
cumva, de frumuseţea făpturii ei superioare!"
Ne cunoaştem de când eram de-o şchioapă. M-a atras dintotdeauna prin şi
doar prin simplul ei fel de a fi, cu o forţă a cărei provenienţă n-am ştiut să
mi-o explic de la început. Îmi plăcea s-o privesc, s-o urmăresc fără ca ea
să mă observe, s-o studiez şi s-o analizez la nesfârşit. Încet încet, pe
măsură ce puzzle-ul invizibil se completa ca de la sine, am înţeles şi
adevăratul motiv al acestei atracţii neobişnuit de puternice.
- "Doamne, cât de mult ne asemănăm, cât de mult eu sunt ea şi invers!
Bineinţeles că ea a fost şi va rămâne cu mult deasupra mea, sora mai
mare, sora perfectă… Ochii îmi zăbovesc pe o fotografie din 2008,
surprinsă pe malul lacului Seepark din Friburg.
- "Cât de departe de Cişmigiul copilăriei ne-a purtat viaţa pe
amândouă…" nu m-am putut abţine să nu remarc. "Ce linişte şi ce calm
emană, cu câtă eleganţă îşi poartă corpul zvelt şi armonios… ce-i drept nu
orice împrejurare o avantajează, nu în orice mediu se simte ca la ea acasă,
exact ca şi mine… nu cu oricine şi nu în orice anturaj reuşesc să fiu eu
însămi."
Continui să studiez fotografia recentă, cu admiraţie, cu ochi iubitori.
- "Cât de bine i se potriveşte albul imaculat! Il poartă cu atâtă naturaleţe.
Adevărul este că ani in şir, din adolescenţă şi până la maturitate, când
preocupările mele târzii legate de scrierea creativă m-au apropiat de
culorile focului şi a nuanţelor lui intense, făcându-mă să-mi schimb
preferinţele de o viaţă, am ales albul drept culoare reprezentativă. Până ce
focul care încălzeşte dar şi mistuie mi-a pus stăpânire nu numai pe suflet
dar şi pe propria vestimentaţie, albul a fost singura culoare la adăpostul
căreia m-am simţit in largul meu, singura culoare care m-a avantajat,
potrivindu-se de minune, paradoxal, cu paloarea exagerată a tenului
meu."
Toate aceste cugetări legate de culoarea alb mă poartă cu gândul spre
puritatea şi inocenţa copiilor, spre nevoia noastră organică de curăţenie
sufletească. O amintire din copilaria timpurie îmi fulgeră prin minte.
- "Cât m-am simţit de întinată citind într-o fracţiune de secundă,
împotriva voinţei mele prea încete şi prea puţin impunătoare, cuvintele
acelea două, zgâriate cu o piatră ce se vroia cretă albă, pe zidul blocului
în care locuiam!"
Îmi amintesc cum fără nici un avertisment, scrijelitura aceea abjectă mi-a
răsărit în faţa ochilor măriţi de uimire că aşa un "dezastru" mi se întâmpla
tocmai mie. Până să mă dezmeticesc, acea înjurătură care pe mulţi i-ar fi
făcut doar să zâmbească îngăduitori sau cel mult să-şi mute privirea în
direcţie opusă, îmi întinase deja fiinţa de numai 8-9 ani. Ce puteam face?
După ore de frământări ce-mi părură o veşnicie, am hotărât să mă
spovedesc mamei. .
- "Am văzut… am citit… era scris…acolo, pe zid…" cam aşa au sunat
primele încercări de curăţire a sufletului meu sensibil de copil.
Cele două cuvinte refuzau să fie pronunţate. Ca şi cum greutatea le-ar fi
fost ca a unor pietre imense de moară, îmi apăsau sufletul şi-mi
împiedicau respiraţia. Hohote disperate de plâns îmi făceau sarcina şi mai
greu de atins, obrajii îmi ardeau ca focul, iar cele două cuvinte se
încăpăţânau, se împotriveau din răsputeri - nici înainte, spre lumina
vorbirii, nu vroiau să se urnească, dar nici înapoi, spre străfundurile fiinţei
nu acceptau să se întoarcă. Până la urmă am izbutit, am reuşit să fac ca
acele două cuvinte întinatoare să nu mai facă parte din mine. Cred că
atunci s-a încheiat acel legământ dintre mine şi albul imaculat…
Mă uit la ceas şi mă mir când şi cum a putut trece timpul. "Închid"
albumul cu fotografii, îmi pun deoparte amintirile şi revin la realitatea de
zi cu zi. Lili o zbugheşte de pe genunchii mei, nemulţumită de mişcările-
mi prea bruşte. Înainte să mă scol din şederea prea îndelungată hotărăsc
să deschid mail-ul să văd cine mai mi-a scris. Epistola Ginei mă ia în
primire cu jovialitatea-i caracteristică:
- " Ce se întâmplă dragilor? A plecat lebădoiul şi te-a lăsat fără glas? Ai
primit pozele trimise aseară? Ţi-au plăcut? Am trecut şi astăzi prin parc,
am vrut să-ţi hrănesc protejata, dar prea nobilă pentru a se lupta, lebada ta
a rămas flămândă în favoarea raţelor şi a pescăruşilor care m-au luat cu
asalt. Am uitat să-ţi spun, lebăda cu pete bej e puiul ei de anul ăsta"
- "Da," am recunoscut încă o data, "Lebada este sora mea de suflet şi în-
că mai susţin că Dumnezeu ne-a creat pe amândouă dintr-acelaşi gând.
Altfel nici nu se poate…"

14 februarie Ashdod – Israel