Sunteți pe pagina 1din 26

PIELEA I ROLUL PIELII IN ORGANISM

Rodica

Pielea (cutis) constituie un nveli nentrerupt care se continu la nivelul


marilor orificii (gur, nas, etc.) cu o semimucoas (parial keratinizat) i care, n
interiorul cavitilor respective, devine o mucoas propriu-zis. Pielea reprezint o
suprafa receptorie extrem de vast, care asigur o sensibilitate divers, protejeaz
corpul de leziuni mecanice i microorganisme, particip la secretarea unor produse
finale ale metabolismului i ndeplinete de asemenea un important rol de
termoregulaie, execut funciile de respiraie, conine rezerve energetice, leag
mediul nconjurtor cu tot organismul.
Pielea este un organ activ i elastic, rezistent la umiditate i cldur, este un
scut care apr organismul de agresiuni externe - poluare, raze ultra violete, frig,
vnt, fum, chimicale, i se manifest conform modificrilor interne - hormoni,
oboseal, avitaminoz, malnutriie, diverse dezechilibre hormonale, emoionale,
alimentare. Este destul de rezistent pentru a avea o aciune protectoare mpotriva
agresiunilor externe i, totusi, destul de supl pentru a permite micrile. Ea
conserv cldura sau rcete corpul n functie de necesiti, astfel meninndu-se o
temperatur intern constant. Pielea joac un rol esenial nu doar n protejarea
organismului mpotriva factorilor externi ci in definirea estetic i emoionala a
unei persoane. Pielea este ca o oglind ce arat sntatea i vitalitatea
organismului, respir, reflect emoii, secret sebum, elimin toxinele din
organism.
Tipul pielii poate varia n timp n funcie de vrst, diet, hormoni,
predispoziie genetic, dar reflect i modul de via al persoanei. Istoricul
comportamentului unei persoane de-a lungul timpului i pune amprenta pe
aspectul i constituia pielii, n special a tenului.
Rodica

Suprafaa
Suprafaa pielii nu este uniform, pe ea fiind prezente orificii, cute i
proeminene.
Orificiile sunt de 2 tipuri: unele sunt mari, conducnd n cavitile naturale
(gur, nas etc.) iar altele sunt mici, de-abia vizibile cu ochiul liber, dar bine vizibile
cu lupa. Ultimele rspund fie foliculilor piloi (din acestea rsar fire de pr), fie
glandelor sudoripare ecrine (porii).
Toate orificiile, dar mai ales cele mari, precum i cele foliculare, sunt intens
populate de microbi, fenomen ce explic frecvena mare a foliculitelor. Orificiile
foliculare reprezint totodat i locul unde absorbia percutanat a apei,
electroliilor, medicamentelor (unguente, creme etc.) i altor substane, este
maxim.
Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) i funcionale,
ultimele aprnd odat cu mbtrnirea i scderea elasticitii.
Cutele structurale sunt fie cute mari (plica axilar, inghinal etc.), fie
microcute. Cutele mari au unele particulariti fiziopatologice ca: umiditatea mai
mare fa de restul pielii, un pH alcalin sau neutru, pilozitate mai accentuat.
Datorit acestor caractere, ele pot prezenta unele mbolnviri specifice ca: micoze,
fisuri, intetrigo etc.
Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toat suprafaa pielii reunind
orificiile porilor; ele determin astfel mici suprafee romboidale, care constituie
expresia unei elasticiti normale. Aceste microcute dispar la nivelul cicatricelor, n
strile de atrofie epidermic sau de scleroz dermic (sclerodermice). La nivelul
palmelor i plantelor microcutele sunt aezate n linii arcuate dispuse paralel,
realiznd amprentele, cu caractere transmisibile ereditar, importante pentru
identificarea juridic a individului. Crestele dintre cute, dispuse de asemenea n
Rodica

linii paralele, prezint pe ele orificiile porilor sudoripari.Cutele funcionale se


constituie ca urmare a scderii elasticitii cutanate i a contraciilor musculare
(riduri).
Culoarea
Culoarea pielii depinde de:

cantitatea de pigment melanic care confer nuane de la pielea alb (lipsa

pigmentului), pn la cea neagr (excesul de melanin). Cantitatea de melanin


este determinat genetic, dar variaiile culorii pielii, dup latitudinea geografic (de
la pol la ecuator), arat i o adaptare. Melanina variaz ntre anumite limite i n
funcie de expunerea la razele ultraviolete.

gradul de vascularizaie capilar determin nuana roz-roie. Vascularizaia

mai abundent a feii produce i anumite particulariti morbide regionale: bolile


congestive ale feii sunt mai numeroase. Culoarea pielii depinde i de cantitatea de
hemoglobin (paloarea n anemii). Pielea copiilor mici este bogat vascularizat i
mai subire, motiv pentru care e roz.

grosimea pielii influeneaz culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subire i

e roz, pielea de pe palme i plante are o culoare glbuie datorit stratului cornos
(keratinei) mai ales n condiii de hiperkeratoz. Abundena keratohialinei (strat
granulos) confer pielii o culoare alb.
Grosimea
Grosimea pielii variaz dup regiuni: e subire pe fa, frunte, organe genitale,
este mai groas pe toracele anterior, abdomen i marile pliuri. Grosimea crete la
spate i pe suprefeele extensorice ale membrelor, cea mai groas e la palme i
tlpi. Dintre straturile pielii epidermul e cel mai subire (ntre 0,03 i 1 mm),

Rodica

dermul este mai gros (are ntre 0,5-0,8 mm la fa, 2 mm pe torace i 2,5), iar
hipodermul are variaii mari regionale.
Elasticitatea
Aceasta se datoreaz, n primul rnd sistemului fibrilar dermic i mai ales
fibrelor elastice. Datorit lor pielea e depresibil. La elasticitatea ei contribuie i
paniculul adipos, ai crui lobuli grsoi, nvelii ntr-un esut conjunctivo-elastic,
funcioneaz ca nite mingi minuscule de cauciuc ce se deprim la apsare, dup
care ns revin la forma anterioar. Elasticitatea scade cu vrsta i dispare n strile
edematoase sau de scleroz cutanat. Datorit elasticitii, plgile devin mai mari
dect suprafaa secionat, iar excizatele de piele (grefele) mai mici dect suprafaa
prelevat.
Mobilitatea pielii este variabil: fa de planurile profunde este uor
mobilizabil la fa, torace, membre, penis i puin mobilizabil la nivelul
palmelor, tlpilor, pe pavilioanele urechilor i pe aripile nazale. Ea scade n
procesele de scleroz (cicatrici, scleroze secundare, sclerodermii eseniale).
PH-ul
n general, pielea are un pH = 5,5. pH-ul pielii variaz uor n funcie de zon,
aciditatea este mai pronunat la axile i mucoasele intime, i este uor diferit n
funcie de vrst. pH-ul pielii normale este unul uor acid.

Funciile pielii:

funcia de aprare, mpiedic ptrunderea unor ageni patogeni n organism


(bacterii, substane toxice, radiaii)

Rodica

funcia termoregulatoare la meninerea unei temperaturi constante a

corpului, pentru evitarea supranclzirii reduce temperatura prin exaporarea


evaporarea apei din sudoare, la o temperatur sczut pentru reducerea
pierderii temperaturii corporale, firele de pr prin Musculus arrector pili se
zbrlesc pielea avnd aspectul de piele de gsc.
funcia de aprare fa de razele ultraviolete la animale aceast funcie e

realizat de blan sau pene, la om stratul cornos stratum corneum absoarbe i


reflect cam 50% din radiaii, absorbirea radiaiilor se realizeaz prin
pigmentul din piele melanin producnd bronzarea pielii, la o expunere
extrem la aceste radiaii se poate produce cancerul de piele.
funcia de organ de sim este una din funciile de comunicare a pielii cu

mediul nconjurtor, aceasta fiind ndeplinit de receptorii: de durere, de


presiune, termoreceptorii, receptorii la intindere, receptorii tactili
pielea ca rezervor de celule embrionare aceast funcie este folosit de

chirurgie n transplanturi.
funcia imunologic a pielii este realizat de celulele Langerhans din piele.

Structura
Pielea este constituit din 3 nveliuri: epidermul, dermul i hipodermul.

1. Epidermul
Epidermul este alctuit dintr-un epiteliu stratificat i pavimentos, cornificat,
celulele sale fiind n permanen regenerare. El este lipsit de vase sangvine, nutriia
celulelor are loc prin difuzarea limfei interstiiale din derm, prin intermediul
membranei bazale i prin spaiile nguste (de cca 10 milimicroni), care separ ntre
Rodica

ele celulele vitale ale acestui strat. Epidermul este un protector mecanic contra
pierderilor de ap din straturile profunde ale pielii i mpiedic ptrunderea
microbilor n ele. Celulele epidermului se mpart, dup origine, aspect microscopic
i funcii, n dou linii distincte: keratinocitele, care constituie marea majoritate a
masei celulare i melanocitele mult mai puin numeroase.
Keratinocitele provin din celulele stratului bazal, care se divid permanent,
celulele fiice fiind mpinse spre suprafa. Se realizeaz astfel o micare celular
lent-ascendent, n cursul creia ele se ncarc progresiv cu keratin. Melanocitele
elaboreaz pigmentul melanic, care, eliberat din ele, este stocat att n celulele
epidermice (mai ales n stratul bazal) ct i n macrofagele dermice, care astfel
devin melanofore. Embriologic, ele provin din creasta neural sub forma de
metaboliti care n cursul primelor luni de via fetal migreaz spre unele regiuni
din sistemul nervos central (tuber cinereum, locus niger etc.), n peritoneu i n
piele. n piele se aeaz ntre celulele bazale.
Stratul bazal
Stratul bazal (sau generator) este cel mai profund, fiind n contact cu
membrana bazal. Celulele sale au un nucleu mare situat apical. La polul apical
sunt dispuse granule de melanin, care are un rol fotoprotector, ferind acizii
nucleici (mai ales ADN) de razele ultraviolete, cu aciune inhibant asupra
acestora. ntre celulele bazale se gsesc melanocitele i corpusculii senzoriali
Merkel-Ranvier.
Stratul spinos
Stratul spinos este situat imediat deasupra celui bazal, din care provine. n
mod normal, el este alctuit din 6-15 rnduri de celule poliedrice, care pe msur
ce urc spre suprafa devin tot mai turtite. Ele sunt mai acidofile dect cele bazale,
dar sunt intens vitale, acest strat fiind sediul unor transformri importante n
eczem sau n metaplazii, i n alte numeroase afeciuni. Celulele sunt separate prin
Rodica

spaii nguste de cca 10 milimicroni, prin care circul limfa interstiial nutritiv,
rare celule limfocitare i se gsesc terminaii nervoase amielinice. Aceste spaii
reunite constituie "sistemul lacunar epidermic" n care coeziunea celular e
meninut prin puni intercelulare. Citoplasma celulelor se caracterizeaz pe lng
formaiunile obinuite, prin filamente dispuse n mnunchiuri, numite tonofibrile.
Ele au un rol important n sinteza keratinei (precursori).
Stratul granulos
Stratul granulos este situat deasupra celui precedent, fiind compus din 1-5
rnduri de celule turtite. Caracteristica lor e abundena granulaiilor citoplasmatice
de keratohialin. Formeaz o barier care mpiedic pierderea apei. Aceast barier
este ns penetrat de gaze, lipide, vitamine, enzime, hormoni sexuali, radiaii,
glucoz, dar i de substane nocive (ex. nicotina).
Stratul lucid
Stratul lucid numit i stratul cornos bazal e format din celule bogate n
glicogen, eleidin i grsimi. Prezena glicogenului atest existena unor procese
vitale necesare etapelor finale n sinteza keratinei. Acest strat este ultimul strat vital
al epidermului, care mpreun cu stratul cornos profund constituie aa-numita
"bariera epidermic" (barier fa de ap, substanele chimice i microorganisme).
Stratul cornos
Stratul cornos este cel mai superficial. El este alctuit din dou straturi: stratul
cornos profund sau conjunct i cel superficial sau disjunct numit i exfoliator. n
cel profund celulele cornoase sunt alipite, n cel superficial celulele au conexiuni
laxe, desprinzndu-se la suprafa. Celulele cornoase normale au form de solzi,
nucleul este disprut ca i organitele celulare, iar celula apare ca un sac format
dintr-un nveli de keratin i un coninut bogat n grsimi osmiofile (lipoide de
colesterol). Deasupra stratului cornos i amestecat cu celulele stratului disjunct, se
gsete un strat funcional (fiziologic) rezultat din prelingerea secreiei sudoripare
Rodica

i sebacee, i din debriurile celulelor cornoase i a substanei intercelulare. Acest


strat numit filmul sau mantaua (pelicula) lipo-proteic acid a pielii (pH=4,5-5,5),
confer o protecie fa de microorganisme i fa de substanele chimice. Pe
suprafaa pielii i ntre celulele stratului disjunct, se gsesc microorganisme din
flora saprofit. Numrul acestor germeni scade treptat spre profunzime, ei fiind
oprii la nivelul stratului conjunct.
2. Dermul
Dermul constituie scheletul rezistent conjunctivo-fibros al pielii. El este
separat (i totodat reunit) de epiderm prin membrana bazal.
Membrana bazal
Membrana bazal este alctuit dintr-o mpletire de fibre epidermice i
dermice. Ea ndeplinete o funcie de filtru selectiv, pentru substanele provenite
din derm i care servesc la nutriia epidermului, dar constituie i a doua barier"
pentru substanele ce ar putea ptrunde din epiderm.
Straturile
Dermul este compus din dou straturi. Stratul superficial subepidermic
cuprinde papilele dermice i o zon subire situat sub ele. El este denumit strat
subpapilar i se caracterizeaz prin elemente fibrilare gracile, elemente celulare
mai numeroase, substana fundamental mai abundent i o vascularizaie i
inervaie bogat (plexuri subpapilare). Stratul profund numit dermul propriu-zis
sau corionul este mult mai gros, este mult mai rezistent i e compus preponderent
din fibre colagenice, elastice i reticulare.
3. Hipodermul
Hipodermul este stratul care separ pielea de straturile subiacente. El este
alctuit din lobuli de celule grase (lipocite) coninnd trigliceride, cu rol de rezerv
nutritiv i de izolator termic i mecanic. Aceti lobuli sunt separai prin septe
conjunctive, n care se gsesc vase i nervi. O structur tegumentar mai deosebit
Rodica

este linia apocrin. Ea se ntinde de la axil, n regiunea mamelonar i coboar


convergent lateral spre perineu. Este alctuit din aglomerri celulare clare ce,
structural, se apropie de celulele glandulare mamare. n aceast accepiune glanda
mamar poate fi privit ca o gland apocrin enorm cu o structur corelat cu
funcia sa secretorie. ntre modalitatea secretorie a glandei mamare i glandele
apocrine sunt relaii apropiate, n sensul c:

celulele secret un coninut bogat de proteine;

tipul celular secretor se caracterizeaz prin decapitarea" polului secretor al

celulelor glandulare.
Anexele pielii
Anexele cutanate sunt reprezenate de fanerele (unghii i fire de pr) i glandele
pielii (glandele pielii i glandele sudoripare).
Fanerele
Fanerele sunt organe anexe ale pielii difereniate la suprafaa ei, cu funcie de
aprare a organismului, fiind prezente la om sub forma unghiilor i a prului.
Unghia
Unghia (unguis) este format dintr-o lam cornoas dur, distal, numit corpul
unghiei (corpus unguis), alctuit din limbul i patul unghial i o rdcin (radix
unguis), situat proximal, corespunznd prii acoperite de un repliu cutanat, numit
plica supraunghial, care se prelungete pe laturile unghiei. Plica acoper lunula,
poriunea roz, palid semilunar a corpului, care n profunzime, se continu cu
rdcina.
Lama unghial e format dintr-o poriune superficial dur i un strat profund
moale. Stratul dur este regenerat de matricea unghial (poriunea cea mai profund
a rdcinei), n timp ce stratul moale ia natere prin cornificarea celulelor patului
unghial, pe care zace unghia. Sub marginea liber a unghiei se gsete anul
subunghial, la nivelul cruia epidermul, cu stratul su cornos, se continu cu
Rodica

10

unghia, formnd hiponichium-ul. Limbul unghiei este unghia propriu-zis i este


format din celule solzoase, cheratinizate. Cele de la suprafaa limbului se continu
la nivelul plicii supraunghiale cu stratul cornos al epidermului formnd
eponichium (perionix).
Prul
Firul de pr este alctuit din dou pri: una extern, vizibil, liber, numit tulpin
sau tij i o parte ascuns profund n derm, numit folicul pilosebaceu sau rdcin
(radix pili). Ultima se termin printr-o parte umflat ca o mciuc, numit bulb al
prului (bulbi pili) creterea prului se produce n regiunea bulbului. Bulbul, n
partea sa cea mai profund, prezint o scobitur n care ptrunde papila dermic
nutritiv a prului, intens vascularizat. Culoarea firelor de pr este diferit:
blond, roie, castanie, neagr. Ea este determinat de un pigment brun-grunos
sau roiatic, care se formeaz n bulb. Prul alb al senectuii se datorete
ptrunderii aerului n tij.
Tija
Tija se dezvolt din epiderm i este cornoas, flexibil, elastic, groas ntre 0,0060,6 mm, cu lungimea care variaz ntre civa milimetri, pn la peste un metru.
Lungimea i densitatea variaz regional i este legat de sex, pilozitatea fiind mai
accentuat n regiunea capului, pe fa la brbat, n axile, n regiunea pubian, pe
torace i abdomen (la brbat).
Foliculul pilosebaceu
Foliculul pilosebaceu reprezint o invaginaie n profunzime a pielii, care prin
vrful su ajunge pn n hipoderm. El conine firul de pr i are anexate glanda
sebacee i un o fibr muscular neted, muchiul piloerector.
Glandele pielii
Rodica

11

Glandele sebacee

Glandele sebacee sunt anexe ale firului de pr

Glandele sebacee sunt rspndite pe ntreaga suprafa tegumentar (cu


excepia palmelor i plantelor), fiind mai numeroase pe pielea proas a capului i
zonele medio-faciale (zone seboreice)
Sunt glande exocrine tubulo-alveolare situate n triunghiul format de

epiderm, firul de pr i muchiul erector al firului de pr

Activitatea glandelor sebacee se gsete sub aciunea hormonilor sexuali

Rolul sebumului este n constituirea filmului hidro-lipidic de la suprafaa


pielii
Glandele sudoripare
Glandele sudoripare sunt tubulare, fiind terminate cu un glomerul secretor. Ele sunt
de dou tipuri: glandele ecrine mai mici, dispuse aproape toat suprafaa corpului
i care se deschid direct la suprafaa epidermului prin pori i glandele apocrine,
mult mai mari, dispuse numai la nivelul axilelor, n jurul mamelonului i la
perineu. Glandele ecrine elimin produsul fr a modifica structura celulelor, ce
rmn intacte: sudoarea elaborat de ele e apoas i bogat n sruri, cu un pH acid,
fr coninut proteic sau pri din celulele secretante. Glandele apocrine sunt
merocrine: secreia lor rezult n parte din eliminarea unei pri din celulele
secretante. Ele intr n funcie dup pubertate, fapt ce arat endocrino-dependena
lor. Ele se vars n infundibulul folicular, sudoarea lor este mai viscoas, mai
bogat n proteine i are un pH neutru, ceea ce explic infecia lor frecvent.
Glandele sudoripare secret sudoarea, care conine mari cantiti de ap i,

Rodica

12

evapornd-o regleaz astfel temperatura corpului. n afar de ap sudoarea conine


produsele metabolismului azotat (ureea) i diferite sruri.

Biochimia pielii
Activitatea fiziologica normala a pielii este dependenta de structura
sa chimica, de substantele necesare activitatii celulare. In compozitia
chimica a pielii intra:
- apa;
- substante anorganice;
- substante organice;
- vitamine;
- grasimi;
- enzime.
1. Apa. Este una din componentele biochimice cu rol important in
metabolismul general al organismului; continutul in apa al organismului
uman este cuprins intre 58 - 66% apa. La un om adult cu o adipozitate
normala (22%), organismul cuprinde apa in proportie de circa 60% din
greutate. Cantitatea de apa din organism depinde de varsta (organismul
copilului la nasterea contine 66% apa) si apoi scade incet cu varsta intrand
in limitele mentionate, ea variaza si in raport cu sexul fiind in general mai
ridicata la barbati decat la femei (tabel III).
Lichidele din organism (in afara de sange), cuprind intre 96 - 99%
apa, tesuturile 70 - 83% si scheletul 22%.

Rodica

13

Pielea este considerata ca unul dintre cele mai importante organe


depozitare a apei din organism. Pielea in totalitate (derm si epiderm)
contine 7 - 11% din apa din organism.
Rothman mentioneaza ca in organismul unui adult de 65 kg, exista
7,5 kg apa in care include si grasimea subcutanata.
Cantitatea de apa din piele creste in cazul unor afectiuni cum sunt:
eczeme, psoriasis, eritrodermii etc.

2. Substante anorganice
Sunt reprezentate de o serie de cationi si anioni cum sunt: sodiu,
potasiu, calciu, magneziu, cupru, zinc, fier, sulf, fosfor, clor, fluor.
Sodiul este prezent in tesutul conjunctiv, potasiu in epiderm si
anexe. Calciul se gaseste in cantitati mai mari in tesutul conjunctiv.
Dintre anioni, mentionam clorul, care se gaseste in cantitate mare in
piele, ea fiind organul cel mai bogat in clor (mai ales corionul constituie un
rezervor important de apa si clor).
Pielea contine 32% din cantitatea totala de clor.
Pielea joaca un rol important in metabolismul sulfului, fiind organul
cel mai bogat in sulf, ea contine numerosi aminoacizi cu sulf.

Substante organice
Substantele organice sunt reprezentate de: proteine, hidrati de
carbon si lipide.
Rodica

14

1. Proteinele
Sunt substante macromoleculare azotate, care dupa apa reprezinta
constituentul cel mai important al organismului, datorita multiplelor si
variatelor roluri pe care le indeplinesc (ele intra in structura celulelor din
tesuturi si organe, sunt constituentii principali ai hormonilor, etc.).
Dupa formarea moleculei se disting doua grupe mari:
proteinele globulare (sferice sau elipsoidale), solubile in apa, solutii
apoase, acizi baze, alcooli (in aceasta grupa intra protaminele, histonele,
albuminele, globulinele) si proteinele fibrilare (cu molecula alungita): in
general insolubile in solventii mentionati, rezistente la digestia enzimatica
proteolitica. Ele se intalnesc in piele, par, unghii, tesuturi de sustinere si
constituie un grup de proteine eterogene, denumite scleroproteine; din
aceasta grupa fac parte: colagenul, elatina si keratina.
Dupa compozitia chimica se impart in: proteine simple, care prin
hidroliza pun in libertate numai aminoacizi si conjugate, care in afara de
aminoacizi mai contin o componenta neproteica - grup prostetic (acid
fosforic, glucide, lipide, acizi nucleici, hem) cum este cazul fosfoproteinelor,
glicoproteinelor din tesutul conjunctiv, lipoproteinele, nucleoproteinele,
cromoproteinele.
Dintre proteinele intalnite in piele, importanta prezinta keratina,
elastina.
Proteinele din epiderm. Keratina, este o proteina specifica care
intra in compozitia substantelor cornoase a epidermului, parului, unghiilor.
Din punct de vedere chimic, keratina se caracterizeaza print-un continut
mare de diaminoacizi si aminoacizi cu sulf (cistina, cisteina, histidina,
triptofanul, leucina, izolecucina, tirozina, etc.), dintre care predomina
cisteina, care-i confera rigiditatea prin formarea puntilor disulfidice.

Rodica

15

In stratul cornos din palma umana s-au pus in evidenta urmatorii


amionoacizi (Muteing si colab.)(tabel IV).
Exista unele diferentieri ale keratinei din componenta parului si a
acelei din epiderm. In primul caz se remarca predominenta cistinei (1618%) si a sulfului (5,20%) pe cand in epiderm cistina reprezinta numai
2,5%, iar sulful 2 - 3 %, in schimb se gaseste o cantitate mai mare de
histidina.
Keratina previne din biosinteza aminoacizilor, pe de-o parte si din
keratohialina, pe de alta parte, care este considerata ca un precursor al
keratinei. Granulele de keratohialina sunt constituite dintr-un complex de
lipoproteine si mucopolizaharide.
Studiile in domeniul difractiei, cu raze X intreprinse de Swanbeck,
evidentiaza participarea lipidelor in procesul de keratinizare. S-a constat ca
fibrele proteice din stratul cornos (diametrul 250 ), sunt inconjurate de o
zona lipidica de circa 80 , iar orice anomalie in metabolismul lipidic induce
un proces patologic de keratinizare. Aceste argumente confirma
participarea lipidelor in acest proces complex.
Structura keratinei. Cu ajutorul difractiei razelor X de catre proteine
(in stare cristalina sau fibroasa), s-au pus in evidenta diferite structuri
spatiale ale catenelor polipeptidice. S-a constatat de Pauling si Corey, ca
lanturile pot fi rasucite in spirala (helix, structura a) sau dispuse in 'foaie
plianta'(structura b) (fig. 5).
Majoritatea cercetarilor admit astazi modelul helicoidal cu caractere
bine determinate. Configuratia a-keratinei se intalneste in firul de par.
Astbury denumeste aceasta configuratie, configuratia a, iar keratina
corespunzatoare a-keratina. In prezenta umezelii catenele polipeptidice se
extind complet formand o noua configuratie, configuratia b-keratinei. In
epiderm keratina prezinta configuratia a.
Rodica

16

Keratina este o proteina greu solubila si nu este hidrolizabila de


enezimele proteolitice, proprietati datorate rezistentei legaturilor disulfidice
-S -S- din keratina, alaturi de care mai participa si alte tipuri de legaturi (NH+O=C), forte de atractie Van der Vaals. Prin ruperea legaturilor -S-S- din
keratina se formeaza mercaptoderivati si acid sulfuric, care pot da nastere
apoi la produsi de oxidare (alcooli, aldehide, acizi). Keratina este hidrolizata
de acizi si baze concentrate.
Unii cercetatori admit trecerea a - keratinei in b - keratina, datorita
scindarii puntilor de hidrogen intralant. S-a constatat ca a - keratina din
epiderm prin incalzire la 850C poate trece in configuratia b in timp ce a keratina din par si unghii isi pastreaza configuratia

Fig.5. Structura secundara a catenei


polipeptidice.
Catena polipeptidica cu
structura a - helicoidala.

Prin calitatea sa de a reflecta, difuza si


absorbi radiatiile solare, keratina constituie
un ecran alaturi de melanina, impotriva
radiatiilor luminoase si ultraviolete.
Proteinele din derm. Proteinele din derm sunt alcatuite dintr-oretea
de fibre proteice, o matrice interfibrilara si celulele dermului.
Reteaua proteica, reprezinta 15% din greutatea dermului proaspat
sau 75% din cea a dermului uscat, delipidat. Aproximativ 90% din fibrele
proteice ale dermului sunt formate din colagen, 10% din elastina si o foarte
mica cantitate de reticulina (proteina fibrelor reticulate).

Rodica

17

Colagenul. Reprezinta o proteina foarte importanta, aproximativ


jumatate din totalitatea proteinelor existente in organismul uman (derm,
ligamente, tendoane, cartilaje si alte tesuturi conjunctive) sunt reprezentate
de colagen. In compozitia colagenului din derm se gasesc doua
fractiuni: colagenul solubil si colagenul insolubil.
Colagenul solubil, denumit inca tropocolagen, se poate obtine prin
macerare (18 ore la 50C) sub forma unui extract vascos, cu o solutie de
clorura de sodiu sau cu un tampon fosfat (pH 7,6). Tropocolagenul are
molecula cu o lungime de 280 nm, diametrul 1,4 nm si alcatuieste fibrele de
colagen din tesutul conjunctiv.
Tropocolagenul care se formeaza 'in vivo' este considerat ca
unitatea monomera a fibrelor de colagen, iar precursorul tropocolagenului
este procolagenul sau forma de transport a colagenului.
Fibra de colagen este alcatuita din trei lanturi polipepptidice dispuse
helicoidal (forma a). Greutatea moleculara a tropocolagenului atinge
300.000, la 350 - 400 resturi de aminoacizi, din care 120 sunt resturi de
lizina si hidroxilizina.
Din punct de vedere chimic, colagenul contine cantitati mari de glicoli
(30%), prolina si hidroxiprolina (25%). Acesti ultimi doi aminoacizi confera
rigiditate si stabilitate moleculei de colagen.
Prin studiul difractiei cu raze X a proteinelor fibrilare (Ellis, Mc Gavin
1970), au ajuns la concluzia ca moleculele de colagen sunt formate din
helicuri inmanunchiate de polipeptide. Fiecare manunchi contine trei lanturi
polipeptidice (pauling si Corey 1951); fiecare lant se roteste in jurul axei
sau formand helixul minor (care contine 3 aminoacizi), iar cele trei lanturi
sunt usor rotite unul in jurul celorlalte, format din 10 resturi de aminoacizi)
(fig. 6).

Rodica

18

Fig.6.Structura macromoleculei de colagen


a, b, c - reprezentare schematica
Colagenul insolubil, rezulta din
colagenul matur din 'vivo' si mai poarta
denumirea de colastromin. Acesta se
deosebeste electronoptic, histologic si
spectroscopic de cel solubil. El se poate
obtine din tratarea colagenului din tesutul
cutanat cu o solutie de uree 6 M.
Elastina. Intra in componenta fibrelor elastice din piele, din punct de
vedere morfologic se prezinta diferit; unele fibre au aspect neregulat cu
ramificari, iar altele formeaza adevarate retele. Din punct de vedere
biochimic fibrele elastice prezinta trei componente: o componenta proteica,
mucopolizaharide acide si neutre si o componenta lipidica. Reactiile
histochimice confirma prezenta acestor componente: reactia de reducere
pentru glucide si reactiile Schiff si cu derivati osmici, pentru lipide.
Elastina contine cantitati mari de alanina, valina, prolina si cantitati
mici hidroxiprolina (1 - 6%), ceea ce le diferentiaza de colagen. In
compozitia elastinei se semnaleaza prezenta a doi aminoacizi specifici,
desmozina si izodesmozina. Culoarea galbena a tesuturilor care contin
elastina se datoreaza unui pigment fluorescent, numit pigment galben.

prin

Elastina confera elasticitate fibrelor elastice, a caror proprietati scad


depozitarea in elastina a derivatilor de colesterol.

Reticulina. Reprezinta o alta componenta a retelei proteice din


derm, ea se situeaza intr-o pozitie intermediara intre colagen si elastina din
punct de vedere a compozitiei chimice. In aceasta proteina s-a gasit mai
multa hidroxiprolina decat in elastina si cantitati relativ mari de leucina si
izoleucina, asemanator elastinei. Principala diferenta intre reticulina si
colagen o constituie prezenta unui numar mare de grupari glucidice
Rodica

19

continute de reticulina. Fibrele de reticulina nu sunt sensibile la actiunea


hialuronidazei, ceea ce indica lipsa mucopolizaharidelor din molecula.
Reticulina din piele poseda o structura in care intra complexe glicoproteice
cu o organizare macromoleculara care depinde de organ.
Fibrele de colagen predomina in orice regiune a dermului, elastina si
reticulina sunt mai frecvent intalnite in stratul papilar al corionului.
Matricea interfibrilara (substanta interfibrilara, fundamentala).
Are consistenta unui gel imprimata de prezenta unei retele
submicroscopice
tridimensionale,
constituita
din
complecsi
mucopolizaharidici si proteine. Ochiurile acestei retele contin apa in care
sunt dizolvate electroliti (NaCl, HCO 3Na, etc.), substante organice cu
greutate moleculara mica (glucoza, aminoacizi) si proteine asemanatoare
celor serice.
Celulele dermului. Ocupa un volum redus in comparatie cu cel al
fibrelor de colagen si a substantei fundamentale.
O parte din afectiunile dermice, produc dezorganizarea colagenului
sau a substantei fundamentale; in general proportia de substanta de baza
descreste cu varsta.

2. Hidratii de carbon
Hidratii de carbon din compozitia chimica a pielii sunt constituiti din
monozaharide si polizaharide.
Monozaharidele, sunt reprezentate in special de glucoza, intalnita in
celulele stratului bazal si malpighian.
Polizaharidele, sunt produsi de policondensare a monozaharidelor
tipice (aldoze, cetoze) sau din derivatii acestora, acizi uronici,
Rodica

20

aminozaharuri, esteri, Rolul biologic al polizaharidelor este acela de


materiale structurale, componente plastice ale tesuturilor conjunctive sau
de depozit (glicogenul din tesuturile animale).
Dintre polizaharide, in piele sunt prezentate glicogenul si mucopolizaharidele. Glicogenul, ca o mica fractiune de rezerva, este prezent in
stratul lucid si in zona generatoare bazala a epidermului; in cantitate mai
mare se gaseste in foliculii pilosi. Mucopolizaharidele se intalnesc in
substanta fundamentala care umple spatiile intercelular si interfibrilare ale
tesutului conjunctiv din derm.
Acesti compusi nu sunt utilizati de organism ca surse de energie, ele
se acumuleaza in spatiile intercelulare; in tesutul conjunctiv al dermului,
mucopolizaharidele formeaza complecsi mucoprotidici cu rol functional.
Roe si colab., urmarind metabolismul hidratilor de carbon si a
mucopolizaharidelor, au demonstrat ca glucoza se transforma in
hexoxamina si acid glucuronic, componente ce intra in compozitia acidului
hialuronic si condro-itinsulfuric. Prezenta L-glutaminei in epiderm explica
sinteza mucopolizaharidelor in piele.
Prezenta mucopolizaharidelor in epidermul uman si in special in
spatiile intercelulare a fost pusa in evidenta prin reactii histochimice, iar
studiile de microscopie electronica au confirmat rolul acestora de
'substante ciment' intre celulele epidermului.
Mucopolizaharidele retin cantitati de apa datorita prezentei unui mare
numar de grupari acide ionizate (-COO- si -O-SO3-), formand solutii
coloidale, geluri care realizeaza un ciment intercelular flexibil.
Mucopolizaharidele, se diferentiaza prin compozitia chimica si functia
lor biologica in doua clase: mucopolizaharide acide si neutre. Cele acide
contin in molecula acizi uronici si acid sulfuric, iar cele neutre sunt fara
resturi de acizi in molecula. Spre deosebire de cele acide,
Rodica

21

mucopolizaharidele neutre sunt puternic cuplate cu proteine, putand fi puse


in libertate numai printr-o hidroliza severa. In derm mucopolizaharidele
neutre intra in constitutia majoritatii complexelor proteice a lichidului
interstitial.
Din grupa mucopolizaharidelor acide mentionam: acidul hialuronic si
condroitin sulfatii A, B, C.
Acidul hialuronic. Este un polimer cu greutate moleculara mare
(500.000), fiind constituit din unitati de N-acetil glucozamina si acid-Dglucuronic.
Acidul hialuronic se gaseste in derm (0,10 - 1,0%) sub forma de sare
de sodiu, rezultata din fixarea unei cantitati echivalente de ioni de sodiu
din celula. El se gaseste in cantitati mai mari in dermul papilar si la nivelul
membranei bazale; prezenta lui in vecinatatea dermului favorizeaza
schimburile intre derm si epiderm.
Prin studiile efectuate cu raze X s-a demonstrat ca acidul are o
structura macromoleculara filamentoasa, filamentele de hialuronat se
orienteaza in directii preferentiale in substanta fundamentala, conferindu-i
acesteia o permeabilitate marita.
Solutiile de acid hialuronic sunt foarte vascoase, o serie de
proprietati ale acestora, viteza de sedimentare, viteza de difuziune,
birefringenta, vascozitatea etc., variaza in functie de concentratia in ioni de
sodiu.
Acidul hialuronic se degradeaza in prezenta enzimei specifice,
hialuro-nidaza. Drept urmare a acestui proces are loc o scadere a gradului
de polimerizare a acidului hialuronic, trecerea substantei fundamentale din
stare de gel in stare de sol si cresterea permeabilitatii si a difuziunii
intradermice.

Rodica

22

Hialuronidazele provin din diferite surse, dintre care se mentioneaza


cea tisulara (hialuronidaza testiculara) si cea bacteriana. Produsii de
degradare in urma actiunii hialuronidazei, sunt tetrazaharide (80%),
dizaharide (10%) si restul oligozaharide. Acidul hialuronic sufera degradari
si sub actiunea unor agenti reducatori (cistina, acid ascorbic, fier, cupru,
radiatii ultraviolete), care au un efect depolimerizant asupra
macromoleculei.
Condroitinsulfatii. Se diferentiaza de acidul hialuronic, ei fiind
alcatuiti din resturi de acid glucuronic asociate cu resturi de N-acetilgalactozamina si o grupare ester sulfurica. Exista trei condroitin sulfati: A, B
si C; dintre acestia prezinta importanta condroitin sulfatul B
(dermatansulfat), care este constituent principal al tesutului conjunctiv din
piele si al substantei fundamentale.
Condroitinsulfatii formeaza complexe cu proteinele, jucand un rol
important in transportul electrolitilor. Ei sunt degradati de condroitinaza,
enzima specifica, care degradeaza macromolecula pana la oligozaharide,
tetrazaharide.
Codroitin sulfanul B prezinta o particularitate si anume concentratia
lui in tesuturi creste cu varsta in dauna celorlalte mucopolizaharide;
condroitin sulfatul B, are o greutate moleculara mai mica decat acidul
hialuronic.
Lipidele
Sunt sintetizate in piele atat in glandele sebacee cat si in epiderm.
Ele joaca un rol important in mentinerea functiei de bariera si a integritatii
structurale ale stratului cornos.
In compozitia grasimilor pielii se gasesc trigliceride (15 - 37%),
fosfolipide (1,8 - 7,1%), acizi grasi liberi (aproximativ 30%), din care mai
mult de jumatate sunt acizi cu 16 si 18 atomi de carbon, saturati sau
Rodica

23

nesaturati, dar exista si o cantitate apreciabila de acizi grasi cu un numar


mai mic de atomi de carbon. Restul componentilor sunt reprezentati de
acizi esterificati, ceride (30%), squalen (18%), steroli (1,5 - 3,5%) si o mica
cantitate de hidrocarburi parafinice.
Cercetarile au demonstrat ca ceridele si squalenul sunt secretate ca
atare numai de glandele sebacee.
4. Vitamine si enzime
In epiderm se gasesc vitaminele A si D (provitamine), iar in derm
sunt prezente vitaminele B1, B2, B6, acidul pantotenic, vitamina C,
vitamina H si vitamina PP in peretele capilarelor.
Enzimele pielii
In piele se disting urmatoarele grupe de enzime:
Hidrolazele. Sunt enzime care catalizeaza procesele de hidroliza ale
esterilor, proteinelor, glicozidelor, etc. In aceasta categorie de enzime se
inscriu:
- proteazele, cu rol important in transformarea albuminelor in
polipeptide si acizi aminati;
- amilazele si glucozidazele, care degradeaza polizaharidele;
- lipazele si esterazele, acre actioneaza asupra grasimilor.
Oxidoreductazele. Sunt enzime care catalizeaza oxireducerile. In
aceasta clasa importanta de enzime intalnim:
-dehidrogenazele (oxidaze), hidroxilaze, peroxidaze, citrocomoxidaze si catalaze, sub influenta carora se produc si oxidoreducerile. In

Rodica

24

aceasta grupa intra si enzime cu functii speciale cum sunt: tirozinaza,


hialuronidaza, colinesteraza, fosfataza.
Transferazele reprezinta un grup de enzime care catalizeaza
transferul unor radicali (metil, hidroxil, acetil, amine etc.) de la o substanta
la alta. Mentionam aici acetilcolinesteraza, transaminazele.
Liazele (aldoze, decarboxilaze) sunt enzime care catalizeaza
scindarea unui compus in doua fragmente sau combinarea a doua
substante.
Izomerazele deplaseaza unele grupari carboxilice sau radicali
(trecerea glucozei in doua molecule de acid lactic).

Histologia (din limba greac histos- esut i logos- cunoatere) este o ramur a biologiei care se
ocup cu studiul dezvoltrii, structurii i al funciilor esuturilor organice.
Este o disciplin legat organic de anatomie. Anatomia macroscopic studiaz structura organelor
pn la limita vizibilitii cu ochiul liber (sau eventual cu lupa). Histologia- ca no iune n sens largcuprinde studiul celulei ( citologia ), al esuturilor (histologia n sens restrns) i studiul organelor
(anatomia microscopic), totul efectuat cu ajutorulmicroscopului optic sau a celui electronic.

esuturile

sunt

formaiuni

morfologice

structura

crora

intr

diferite

componente histologice elementare (celule, fibre i substan intercelular).


Elementele

histologice

din

compoziia

unui

esut

provin

prin

dezvoltarea,

diferenierea i specializarea celor trei foie embrionare, fiecare esut avnd o


anumit

structur

un

anumit

tip

de

metabolism.

tiina care se ocup cu studiul caracterelor microscopice ale esuturilor din


organismele vii se numete Histologie. Denumirea deriv din cuvintele greceti
histos (esut) i logos (tiin). Definiia este completat prin explicarea
noiunii de esut, originar din cuvntul francez tissue (structur sau estur).
n

structura

organismului

animal

se

disting

cinci

grupe

principale

de

esuturi: epiteliale, conjunctive, muscular, nervos i sanguin, fiecare grup, la


Rodica

25

rndul

su,

cuprinznd

mai

multe

subgrupe.

Principalele criterii utilizate pentru clasificarea esuturilor sunt asemnrile


morfologice, macroscopice i microscopice, aspectul elementelor componente,
proporia dintre acestea i funciile ndeplinite de elementele componente.

Rodica

26

S-ar putea să vă placă și