Sunteți pe pagina 1din 110

1.

Definiia obligaiilor i structura raportului juridic de obligaie


Din punct de vedere fonetic, notiunea de obligatie releva diferite sensuri, in functie de contextul in
care este utilizata. In limbaj curent, aceasta desemneaza intr-o maniera generala, toate indatoririle la care
cetatenii sunt tinuti in virtutea unor reguli diverse. De aceea, putem aminti despre: obligatii morale, obligatii
religioase, obligatii fiscale, obligatii profesionale, etc.
Din punct de vedere juridic, singurele indatoriri ale unui subiect de drept, sunt acelea care rezulta din
reguli de drept incidente unui raport juridic, altfel spus, acelea care sunt urmate de o sanctiune juridica,
implicand la nevoie interventia statului sau forta coercitiva a acestuia pentru a fi respectate.
De asemenea, din punct de vedere juridic, putem distinge in functie de natura normelor de drept
incidente asupra raportului juridic respectiv, intre: obligatii de drept public(in materie penala sau
administrativa) si obligatii de drept privat(in materie civila, a dreptului muncii si a asigurarilor sociale, etc.)
Obligatiile, reprezinta o parte esentiala a dreptului civil romanesc, care se pot identifica pe dou
planuri esentiale:
a) din punctul de vedere al vietii practice, obligatiile rezulta din acte ori din evenimente frecvente cum ar fi:
contractele civile, cele dintre profesionisti, de munca si asigurari sociale, fapte producatoare de prejudicii
altor persoane, etc;
b) din punct de vedere teoretic, obligatiile sunt fundamentate pe principii esentiale, aplicabile in toate
domeniile dreptului privat.
Noul Cod civil, stabilete sediul materiei n Cartea V, Despre obligatii(art. 1.164-1.649). Aceast
carte, structurata n 11 titluri, este cea mai vast a codului, cuprinznd regulile fundamentale ale materiei
obligatiilor: izvoare, modalitati si tipuri de obligatii, executarea, transmisiunea, transformarea, etc.
Inainte de a prezenta definitia obligatiilor civile si structura raportului juridic de obligatie,
consideram deosebit de util sa retinem faptul ca, in materia dreptului privat, obligatia se afla in stransa
legatura cu subiectele de drept ale unui raport juridic determinat, subiecte care pot fi numai persoane, fizice
sau juridice, dar si cu normele de drept incidente acelui raport juridic, care pot fi numai norme de drept
privat. Aceste persoane sunt denumite in mod generic, creditor(cel care intotdeauna va pretinde ceva si care
va fi intotdeauna subiectul activ al raportului juridic de obligatie) si debitor( cel care va fi obligat sa dea, sa
faca sau sa nu faca ceva si care va fi intotdeauna subiectul pasiv al raportului juridic de obligatie). Mai mult
decat atat, raportul juridic de obligatie stabileste intre subiectele sale o legatura de natura
patrimoniala(vinculum corporis), deoarece creditorul, in toate cazurile, va fi titularul unui drept de
creanta( care se va inscrie in activul sau patrimonial), iar debitorul titularul unei obligatii( care va fi inscrisa
in pasivul sau patrimonial).
In aceste conditii, putem defini obligatia ca fiind: acel raport juridic civil, prin intermediul caruia o
persoana, denumita creditor, poate cere unei alte persoane, denumita debitor, sa dea, sa faca sau sa nu faca
ceva, chiar cu concursul fortei coercitive a statului, in caz de refuz al celui din urma.
Din continutul definitiei, putem retine cu usurinta faptul ca obligatia, reprezinta un raport juridic cazut
sub incidenta unor norme de drept privat. Cu toate acestea, raportul juridic de obligatie, nu contine elemente
aparte ci, pastreaza structura comuna a oricarui raport juridic si anume: subiecte, continut, obiect si
sanctiune.
Asadar, structura raportului juridic de obligatie este compusa din:
A. Subiectele raportului juridic de obligatie, ceea ce inseamna ca obligatia civila va presupune intotdeauna o
legatura de drept intre doua sau mai multe persoane. De asemenea, aceste subiecte vor fi determinate in
continutul raportului juridic de obligatie si pot fi reprezentate, atat din persoane fizice, persoane juridice, iar
in unele situatii in care intra in raporturi juridice de drept civil, chiar si de catre stat sau de anumite institutii
publice.
Asa cum am mai amintit, subiectul activ al raportului juridic de obligatie poarta denumirea de creditor,
iar cel pasiv de debitor. Ca regula generala, creditorul va fi titularul unui drept de creanta, iar debitorul,
titularul obligatiei, motiv pentru care, primul va pretinde o anumita prestatie celui de-al doilea, iar cel de-al

doilea va fi obligat in virtutea acestei prestatii, sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva( de exemplu,
imprumutatorul va fi creditorul imprumutatului, iar acesta din urma, va deveni debitorul primului;
comodantul va fi creditorul comodatarului, iar acesta din urma, va fi debitorul primului, locatorul va fi
creditorul locatarului, iar acesta din urma, va fi debitorul primului, s.a.m.d.). Insa, datorita complexitatii
unor raporturi juridice, cu titlu exceptional putem intalni subiecte ale unui raport juridic de obligatie, care
pot avea o dubla calitate, atat de creditor, cat si de debitor( de exemplu, in cazul incheierii unui contract de
vanzare-cumparare, vanzatorul, este nu numai creditor al pretului, ci si debitor al obligatiei de predare a
proprietatii asupra bunului ce face obiectul vanzarii, iar cumparatorul, nu poate fi numai creditor in ceea ce
priveste dreptul de a primi transferul proprietatii asupra bunului supus vanzarii, ci si debitor al pretului
cuvenit vanzatorului).
B. Continutul raportului juridic de obligatie, este format din drepturile si obligatiile subiectelor raportului
respectiv. Cu privire la continutul raportului juridic de obligatie, prevederile art. 1.164 NCC, scot in evidenta
faptul ca: Obligatia este o legatura de drept in virtutea careia debitorul este tinut sa procure o prestatie
creditorului, iar acesta are dreptul sa obtina prestatia datorata. In cazul nostru, creditorul va avea recunoscut
un drept patrimonial, raportat la dreptul de creanta insa, la acest drept am mai putea adauga si dreptul de a
solicita forta coercitiva a statului, in cazul in care debitorul sau refuza sa indeplineasca prestatia(obligatia)
corelativa acelui drept( cu exceptia vanzarii unui bun mobil ipotecat). Acest ultim drept, ar putea fi
considerat si o obligatie in sarcina creditorului, deoarece, in cazul in care debitorul refuza sa-si indeplineasca
obligatia, numai organele coercitive ale statului il poate constrange sa execute prestatia si, nu el in putere
proprie. In cazul in care creditorul ar ignora organele coercitive ale statului si, in putere proprie ar incerca sa
determine debitorul sa-si indeplineasca obligatia, atunci am fi in prezenta unui tip de justitie privata, iar
acest fenomen nu poate fi admis intr-un stat de drept.
C. Obiectul raportului juridic de obligatie, este limitat la conduita subiectelor. In acest sens, putem aminti
despre actiunea debitorului de a da ( de exemplu, obligatia vanzatorului de a transmite cumparatorului
dreptul de proprietate asupra bunului vandut) sau a face( de exemplu, obligatia locatorului de a pune la
dispozitia locatarului, bunul inchiriat), ori la inactiunea acestuia de a nu face ceva( de exemplu, un proprietar
al unui teren, se obliga in fata vecinului sau sa nu edifice o constructie care i-ar afecta exercitarea normala a
proprietatii primului). De aceea, obiectul raportului juridic de obligatie are un caracter patrimonial si
ilustreaza o parte pasiva, formata din prestatia sau obligatia debitorului si una activa, reprezentata de catre
dreptul de creanta recunoscut creditorului. In aceste conditii, obiectul raportului juridic de obligatie va avea
o valoare economica si ar putea fi transmis pe calea succesiunii.
d) Sanctiunea raportului juridic de obligatie, poate interveni in momentul in care debitorul, nu executa in
mod spontan obligatia care-i incumba. Cu alte cuvinte, santiunea poate fi incidenta din momentul in care
obligatia devine exigibila, iar debitorul, in principiu, refuza indeplinirea ei. Am spus in principiu, deoarece
sunt cazuri in care creditorul poate refuza sau nu poate sa primeasca ceea ce este dator debitorul. De aceea,
in sistemul nostru de drept putem identifica sanctiuni care pot agrava situatia debitorului (a) sau sanctiuni
care pot atenua situatia acestuia(b). In general, daca debitorul nu va executa obligatia care-i revine in mod
spontan de la data exigibilitatii acesteia, indiferent de tipul sanctiunii, aceasta va produce costuri
suplimentare in patrimoniul debitorului, cu exceptia cazurilor in care creditorul va refuza sau nu va putea
primi ceea ce este dator debitorul.
a) Sanctiuni care pot agrava situatia debitorului:
punerea in intarziere a debitorului. Aceasta procedura, reglementata de art. 1.521-1.523 NCC, reprezinta
actiunea creditorului prin care ii poate pretinde debitorului, intr-un termen ferm sa execute ceea ce este
dator. Punerea in intarziere a debitorului poate fi facuta printr-o notificare prin intermediul executorului
judecatoresc sau prin cererea de chemare in judecata. In cazul in care debitorul va refuza executarea
obligatiei sale, creditorul va fi indeptatit sa ceara debitorului plata de daune-interese compensatorii sau
daune-interese moratorii si de asemenea, din acel moment, debitorul va raspunde de orice pierdere cauzata
de un caz fortuit;

daunele-interese moratorii. Sunt despagubiri n bani ce reprezinta echivalentul prejudiciului cauzat


creditorului prin intarzierea executarii obligatiei asumate contractual de debitor( de exemplu, dobanda
legala). Acestea pot fi cumulate cu executarea n natur;
daunele-interese compensatorii. Sunt despagubiri in bani a caror plat incumb debitorului pentru
repararea prejudiciului creditorului, ca urmare a neexecutarii(totale sau pariale), ori a executarii defectuoase
a obligaiei asumate de debitor( de exemplu, despgubirile acordate n cazul unui contract de transport
maritim sau aerian). Daunele-interese compensatorii nu pot fi cumulate cu executarea n natur a obligaiei,
deoarece, ele o nlocuiesc pe aceasta. n schimb, ele pot fi cumulate cu daunele-interese moratorii, acestea
din urma nelocuind executarea n natur, n caz de neexecutare parial, debitorul va datora daune-interese
compensatorii numai pentru partea neexecutat din datoria sa;
penalitatile de intarziere. Reprezint sume de bani pe care debitorul este obligat prin ncheierea definitiv a
instanei competente, s le plteasc creditorului pn la executarea unei obligaii de a face sau de a nu face.
n actualul sistem de drept din Romnia, aplicarea penalitilor de ntarziere este reglementat prin
dispoziiile art. 905 din noul Cod de procedur civil, care stabilesc n favoarea creditorului o penalitate de
la 100 lei la 1.000 lei, stabilit pe zi de ntrziere, pn la executarea unei obligaii prevazute n titlul
executoriu, atunci cnd obligaia nu este evaluabil n bani i ntre 0,1% si 1% pe zi de ntarziere, procentaj
calculat din valoarea obiectului obligaiei, cnd obligaia are un obiect evaluabil n bani. De asemenea, este
util s reinem faptul c n actualul sistem procesual civil, potrivit art. 906 din NCPC, se intezice aplicarea
daunelor-cominatorii pentru executarea unor obligaii de a face sau de a nu face;
aciunea in justitie. Reprezint mijlocul procesual prin intermediul cruia creditorul sesizeaz instana
competent, pentru ca prin hotrrea judectoreasc ce se va pronuna n contradictoriu cu debitorul, acesta
din urm s fie obligat la executarea datoriei sale, precum i la eventuale daune pricinuite prin neexecutarea
obligaiei la timp;
executarea silit. Procedura executarii silite a obligatiilor civile, intervine din momentul in care, creditorul
are impotriva debitorului sau un inscris, care, potrivit legii, constituie titlu executoriu si in continutul caruia
este prevazuta obligatia care-i incumba acelui debitor. Executarea silita a obligatiilor civile este prevazuta de
art. 1.516- 1.557 NCC, iar procedura, de dispozitiile art. 622-913 NCPC. Procedura de executare silita
reglementata de NCPC, poate fi directa, in natura(cand se realizeaza spre exemplu, predarea unui bun mobil
sau imobil de la debitor, la creditor, prin intermediul executorului judecatoresc) sau indirecta, prin echivalent
banesc(cand se popresc anumite sume ale debitorului in mainile unor terte persoane sau cand se urmaresc, se
evalueaza si se valorifica bunuri din patrimoniul debitorului, iar din sumele obltinute se indestuleaza dreptul
de creanta al creditorului).
b) Sanctiuni care pot atenua situatia debitorului:
punerea in intarziere a creditorului. Dreptul debitorului de a-si pune in intarziere creditorul rezulta din
dispozitiile art. 1.510-1.511 NCC. In cazul in care creditorul refuza, in mod nejustificat plata oferita in mod
corespunzator de catre debitorul sau, ori sa indeplineasca actele pregatitoare necesare ca debitorul sa-si
execute obligatia, acesta din urma il poate pune in intarziere. Efectele unei asemenea situatii, scot in
evidenta faptul ca debitorul nu va fi tinut sa restutuie fructele culese dupa punerea in intarziere, iar creditorul
preia riscul imposibilitatii de executare a obligatiei, dar va fi tinut si la repararea eventualelor prejudicii
cauzate prin interziere;
oferta reala de plata urmata de consemnatiune. In functie de natura obligatiei, debitorul are dreptul sa-i
ofere creditorului sau ceea ce este obligat, iar daca acesta refuza sa primeasca, va putea sa consemneze
datoria pe cheltuiala si riscul creditorului, astfel liberandu-se de obligatia sa. Acest drept al debitorului este
prevazut de art. 1.512 NCC, iar art. 1.513 NCC, face trimitere la respectarea procedurii ofertei de plata si a
consemnatiunii prevazuta de NCPC( art. 1.005-1.012). In practica, oferta reala urmata de consemnatiune
intervine in cazul datoriilor banesti si daca creditorul nu a avut nicio reactie dupa punerea sa in intarziere.
Aceasta procedura este indeplinita prin intermediul executorului judecatoresc competent teritorial;

vanzarea publica a unui bun a carui consemnare este imposibila, ori bunul este perisabil sau daca
depozitarea lui la o terta persoana necesita costuri de intretinere considerabile. Dreptul debitorului de a vinde
public un bun pe care este obligat sa-l restituie creditorului, este reglementat de art. 1.514 NCC. Aceasta
situatie intervine in cazul in care creditorul refuza primirea bunului si daca natura bunului face imposibila
consemnarea, bunul este perisabil sau daca depozitarea lui necesita costuri de intretinere ori cheltuieli
considerabile pe care debitorul ar trebuie sa le efectueze dupa data exigibilitatii obligatiei sale. Daca
debitorul se afla intr-unul din aceste cazuri, poate trece la vanzarea publica a bunului respectiv, dupa ce in
prealabil, si-a notificat creditorul, dar a primit si incuviintarea instantei judecatoresti competente. In cazul in
care bunul este cotat la bursa sau pe o alta piata reglementata, daca are un pret curent sau o valoare prea
mica fata de cheltuielile unei vanzari publice, instanta judecatoreasca poate incuviinta vanzarea acelui bun
fara notificarea prealabila a creditorului[art. 1.514 alin.(2) NCC]. In toate cazurile, pretul obtinut din aceasta
vanzare, va fi consemnat de catre debitor pe seama si la dispozitia creditorului sau, fiind incidenta procedura
ofertei de plata urmata de consemnatiune, reglementata de NCPC.
2. Scurte consideraii privind clasificarea obligaiilor
Importanta clasificarii obligatiilor scoate in evidenta anumite criterii care conduc la o mai buna
intelegere a materiei noastre. Dupa cum vom observa, criteriile aplicabile acestei clasificari, vor releva o
serie de obligatii care prezinta o importanta deosebita, atat din punct de vedere teroretic, cat si din cel
practic.
Astfel, putem clasifica obligatiile dupa:
A) obiectul acestora. In acest caz am putea distinge intre: a) obligatiile de a da, a face sau de a nu face; b)
obligatiile in natura(altele decat cele pecuniare) si obligatiile pecuniare; c) obligatiile de rezultat si
obligatiile de mijloace.
a) obligatiile de a da, a face sau de a nu face:
cuvantul a da, din punct de vedere juridic are un sens tehnic, foarte precis, care se refera la transferul
proprietatii unui bun(reprezinta unul din sensurile verbului latin, dare). In principiu, in cazul contractelor
care au ca obiect transmiterea dreptului de proprietate( de exemplu, vanzarea-cumpararea), acest transfer are
loc imediat, prin efectul actului incheiat, astfel incat, obligatia de a da va fi executata imediat din momentul
in care s-a nascut. In consecinta, vanzatorul nu poate fi tinut de indeplinirea obligatiei de a da, doar in cazul
in care data transmiterii dreptului de proprietate va fi intarziata( de exemplu, includerea unei astfel de clauze
in contractul de vanzare-cumparare). De aceea, obligatia de a da, chiar daca este una pozitiva, se poate
distinge in mod evident de obligatia de a preda un bun, care reprezinta doar un tip de obligatie de a face;
obligatia de a face consta in indeplinirea unei prestatii pozitive din partea debitorului. Aceasta prestatie va
fi intotdeauna determinata sau cel putin determinabila( de exemplu, constructia unei case, pictarea unui
tablou, etc). Acest tip de obligatie este foarte des intalnit in practica;
obligatia de a nu face consta in abtinerea debitorului de a exercita anumite actiuni sau fapte, fata de
creditor( de exemplu, un comerciant se obliga sa nu-i faca concurenta altuia; un proprietar se obliga sa nu
edifice o constructie la o anumita distanta de proprietatea vecina, etc). In acest caz, vom fi in prezenta unei
obligatii negative stabilite in sarcina debitorului.
b) obligatiile in natura si obligatiile pecuniare:
obligatiile in natura inglobeaza toate obligatiile precedente( de a da, a face sau a nu face), cu exceptia unei
obligatii particulare, dar foarte frecvente, obligatia privind plata unei sume de bani(obligatia pecuniara);
obligatiile pecuniare(privind plata unei sume de bani), reprezinta o forma a obligatiei de a da insa, obiectul
sau vizeaza transferul unei sume detrminate de bani;
aceste doua tipuri de obligatii pot fi deosebite din doua puncte de vedere:
- obligatia de plata a unei sume de bani va fi supusa efectelor deprecierii monetare, motiv pentru care,
creditorul va fi interesat sa o protejeze prin intermediul unei clauze de indexare, lucru ce nu poate fi intalnit
in cazul obligatiilor in natura;

- in cazul neexecutarii, creditorul unei obligatii pecuniare, poate urmari bunurile debitorului sau, iar prin
intermediul vanzarii silite a acestor bunuri poate obtine plata sumei corespunzatoare obligatiei respective. In
consecinta, prin intermediul executarii silite obligatia nu isi schimba obiectul, aspect care nu il putem regasi
si in cazul executarii unei obligatii in natura. Creditorul unei obligatii in natura( de a face sau de a nu face),
nu-si poate constrange intotdeauna in mod direct debitorul sa-si indeplineasca obligatia ci, va avea
posibilitatea sa solicite instantei de judecata condamnarea acestuia la plata unei sume de bani, iar in caz de
executare silita, executarea in natura se poate interverti intr-o obligatie pecuniara.
c) obligatiile de rezultat si obligatiile de mijloace:
obligatiile de rezultat, presupun ca debitorul sa se oblige la un rezultat precis( de exemplu, sa plateasca o
suma de bani, sa transporte la o anume destinatie un numar de pasageri sau o anume marfa, etc);
obligatiile de mijloace, sunt acele obligatii in care debitorul nu se angajeaza la realizarea unui anume
rezultat ci, se obliga sa utilizeze toate mijloacele de care dispune pentru a o indeplini( de exemplu, un doctor
nu poate promite vindecarea unui bolnav, dar se angajeaza sa-l ingrijeasca astfel incat sa se simta mai bine,
conform normelor medicale in vigoare. In aceste conditii, responsabilitatea sa in principiu nu poate fi
angajata, doar in cazul constatarii unei erori medicale).
B) modalitatile de care sunt afectate. In aces caz, putem evidentia o serie de obligatii ce pot fi grupate la
randul lor, luand in considerare un singur criteriu specific. Astfel, daca modalitatile afecteaza exigibilitatea
lor, putem intalni doua tipuri de obligatii: cele sub conditie sau conditionale si obligatiile cu termen. Dupa
cum se poate remarca, in primul rand nu am adus in discutie categoria de obligatii pure si simple, deoarece
alineatul (2) al art. 1.396 NCC, reglementeaza faptul ca: Obligatiile pure si simple nu sunt susceptibile de
modalitati. De asemenea, potrivit dispozitiilor art. 1.397 NCC, nici obligatiile simple nu pot fi afectate de
modalitati intrucat, alaturi de cele pure si simple nu pot fi afectate nici de termen si nici de vreo conditie,
motiv pentru care, aceste doua tipuri de obligatii se bucura de principiul executarii imediate. Potrivit acestui
principiu, atat obligatiile pure si simple, cat si obligatiile simple, i produc efectele ntr-un mod ireversibil,
se execut, n ntregime, imediat dup naterea lor, se leag ntre un singur creditor i un singur debitor i au
ca obiect o singur prestaie.
obligatiile sub conditie sau conditionale, reprezinta acel tip de obligatii a caror existenta depinde de un
eveniment viitor si nesigur(art. 1.399 NCC). Acest eveniment poarta denumirea de conditie , iar realizarea
lui va produce o serie de efecte asupra obligatiei afectate, atat pentru trecut, cat si pentru viitor;
obligatiile cu termen, sunt acele obligatii a caror executare sau stingere depind de un eveniment viitor si
sigur [art. 1.411 alin.(1) NCC]. In cazul nostru, termenul este un eveniment viitor si sigur si poate stabilit de
parti(conventional), de instanta(judiciar), ori de lege(legal).
C) complexitatea lor. In aceasta situatie, putem diferentia o alta serie de obligatii pe care le putem grupa in
functie de doua criterii specifice, prin pluralitate de subiecte, ori prin pluralitate de obiect. In cazul in care
complexitatea obligatiei priveste insasi subiectele raportului juridic de obligatie(a), putem distinge intre:
obligatiile divizibile(conjuncte), obligatiile indivizibile si obligatiile solidare, iar daca complexitatea
obligatiei vizeaza obiectul raportului juridic de obligatie(b), putem identifica: obligatii alternative si obligatii
facultative.
a) cazul in care complexitatea obligatiei priveste insasi subiectele raportului juridic de obligatie:
obligatiile divizibile( sau conjuncte) sunt reglementate in terminis in dispozitiile art. 1.422 NCC. Acest
text, face referire la ambele subiecte ale raportului juridic obligational. In ceea ce priveste subiectul pasiv al
acestui raport, alin.(1) al textului amintit statueaza faptul ca, obligatia este divizibila intre mai multi debitori
atunci cand acestia sunt obligati fata de creditor la aceeasi prestatie insa, fiecare dintre ei nu poate fi
constrans la executarea acelei obligatii decat separat si in limita partii sale de datorie. In continuare, in cazul
subiectului activ al unui raport juridic obligational, alineatul (2) prevede ca, obligatia este divizibila intre
mai multi creditori atunci cand fiecare dintre acestia nu poate sa ceara de la debitorul comun decat
executarea partii sale din creanta;

obligatiile indivizibile nu au alocata o reglementare expresa insa, existenta lor se poate deduce cu destula
usurinta din continutul art. 1.424 NCC. Reglementarea legala amintita, face referire la prezumtia de
divizibilitate in sensul ca, exceptie de la regula divizibilitatii unei obligatii, constituie cazul in care
indivizibilitatea a fost stipulata expres(conventionala) sau obiectul obligatiei nu este susceptibil de divizare
materiala sau intelectuala(naturala). Pot fi indivizibile spre exemplu, prin natura lor, obligatiile de a nu face.
Indivizibila in mod conventional, poate fi acea obligatie pe care doua sau mai multe persoane si-o asuma
impreuna fata de creditor pentru executarea in intregime a unei prestatii, cu toate ca aceasta este prin natura
ei susceptibila de a fi impartita. In orice obligatie indivizibila, fiecare debitor este obligat sa execute in
intregime prestatia; in acelasi mod sunt obligati mostenitorii debitorilor. Fiecare din mostenitorii creditorului
poate cere in totalitate executarea obligatiei indivizibile;
obligatiile solidare se aplica atat in cazul creditorilor, cat si in cel al debitorilor. Obligatiile solidare intre
creditori(art. 1.434- 1.442 NCC), creeaza ceea ce numim o solidaritate activa si consta in acea obligatie
complexa ce are particularitatea ca orice creditor solidar, sa aibe dreptul sa ceara debitorului comun plata
intregii creante datorate, precum si dreptul de a-i elibera acestuia chitanta liberatorie care face proba platii.
Executarea in totalitate a prestatiilor de catre debitor catre numai unul din creditori il libereaza de datorie
fata de toti creditorii solidari. Obligatiile solidare intre debitori(1.443-1.460 NCC) da nastere unei
solidaritati pasive si reprezinta, acea obligatia complexa la care mai multi debitori(codebitori) sunt obligati
la aceeasi prestatie, astfel incat creditorul poate sa solicite oricaruia in mod separat indeplinirea prestatiei.
Executarea acesteia de catre unul dintre codebitori ii elibereaza pe ceilalti fata de creditorul raportului juridic
obligational respectiv. Asadar, acest tip de obligatie, da dreptul creditorului sa pretinda plata intregii datorii
de la oricare dintre debitorii solidari iar, la nevoie, sa urmareasca pe oricare din acestia, la alegerea sa. Fara
indoiala ca el va pretinde plata in intregime a datoriei, in primul rand, de la codebitorul solidar care este mai
solvabil. Riscul insolvabilitatii celuilalt sau celorlalti debitori il va suporta codebitorul care a platit datoria si
nicidecum creditorul[art. 1457 alin. (1) NCC];
b) cazul in care complexitatea obligatiei vizeaza obiectul raportului juridic de obligatie:
obligatiile alternative au ca obiect inca de la nasterea lor, doua prestatii din care, la alegerea unei parti,
debitorul este tinut sa execute doar una singura, eliberandu-se astfel de datorie [art.1.461 alin.(1) NCC].
Asadar, in cazul obligatiilor alternative exista o pluralitate de obiecte, iar executarea unei din prestatii are ca
efect stingerea in intregime a obligatie care incumba debitorului. Acest tip de obligatii care in continutul lor
au o pluralitate de obiecte, sunt totusi indivizibile, deoarece debitorul nu poate impune creditorului sa
accepte unul sau partial din cele doua obiecte( spre exemplu, printr-o hotarare judecatoreasca, un debitor
este obligat sa predea un autoturism sau contravaloarea acestuia);
obligatii facultative au ca obiect, la nasterea lor, o singura prestatie, numai ca debitorul are dreptul de a se
libera de datorie, sa execute o alta prestatie determinata[art.1.468 alin.(1) NCC]. Dupa cum se poate
observa, obligatiile facultative au in continutul lor un singur obiect insa, debitorul are dreptul de a se libera
sa execute o alta prestatie determinata, echivalentul prestatiei principale( de exemplu, debitorul se obliga sa
predea creditorului un autoturism, insa prin conventie el are dreptul sa plateasca, in locul acelui bun, o suma
de bani determinata, ce poate reprezenta echivalentul valoric al prestatiei principale);
D) sursele sau izvoarele acestora. Acest criteriu de clasificare a obligatiilor este unul complex, care grupeaza
toate actele sau faptele civile generatoare de obligatii. De asemenea, este foarte util sa retinem ca sursele sau
izvoarele obligatiilor sunt prevazute de dispozitiile art. 1.165 NCC, care enumera urmatoarele:
contractul civil. Reglementat de art. 1.166-1.323 NCC, contractul reprezinta acel inscris in continutul
caruia se constata acordul valabil de vointa a doua sau mai multe persoane cu intentia de a constitui,
modifica sau stinge un raport juridic( de exemplu, vanzarea-cumpararea, locatiunea, mandatul, etc). Obiectul
oricarui contract civil trebuie sa fie determinat si licit;
actul juridic unilateral. Acest act, reprezinta inscrisul care contine acordul de vointa al unei singure
persoane cu intentia de a produce efecte juridice(art. 1.324 NCC). Manifestarea de vointa unilaterala
concretizata in acest act juridic, creeaza, modifica sau stinge obligatii doar pentru persoana care a constituit

inscrisul respectiv si nu pentru alte subiecte de drept( de exemplu, actul prin care se exercita un drept
potestativ care da nastere unui contract de vanzare-cumparare, testamentul, angajamentul unilateral,
promisiunea publica de recompensa, etc);
gestiunea de afaceri. Aceasta situatie se incadreaza in randul faptelor juridice licite si este reglementata de
art. 1.330-1.340 NCC. Am facut remarca potrivit careia gestiunea de afaceri este o situatie, deoarece o
persoana denumita gerant, indeplineste acte sau fapte in interesul altei persoane denumita gerat, fara a fi
mandata in acest sens(exemplul clasic n aceast materie este acela al proprietarului unui imobil care lipsete
pentru o anumita perioad, timp n care se ivete o stricciune la imobilul su, reparat de un ter; aceast
terta persoana a gerat interesele proprietarului). De aceea, gestiunea de afaceri poate produce o serie de
consecinte in plan obligational si din punctul nostru de vedere poate reprezenta o sursa importanta de
obligatii in sistemul nostru de drept;
plata nedatorata. In general, plata reprezinta o modalitate de executare a obligatiilor( art. 1.469-1.515
NCC) si are ca obiect in toate cazurile, o prestatie pozitiva, de a da sau de a face. In ceea ce ne priveste,
plata nedatorata reprezinta un fapt juridic licit, indeplinit de catre o persoana care nu era datoare in fata
creditorului si care are dreptul la restituire[art. 1.341 alin.(1) NCC]. Plata nedatorata poate fi efectuata de
catre aceea persoana care actioneaza ca un debitor, in necunostiinta de cauza sau din eroare( de exemplu:
mostenitorii platesc o datorie care a fost achitata de defunct, lucru necunoscut de ei, iar plata facandu-se a
doua oara; debitorul plateste o datorie catre o alta persoana decat adevaratul creditor, din eroare; achitarea
unei datorii survenite in urma unui act juridic care a incetat sa-si mai produca efectele; etc);
imbogatirea fara justa cauza. Alaturi de gestiunea de afaceri si de plata nedatorata, imbogatirea fara justa
cauza poate fi inclusa in randul faptelor juridice licite. Chiar daca in vechiul Cod civil nu avea o
reglementare expresa, imbogatirea fara justa cauza se bucura in acest moment de o recunoastere normativa,
fiind consacrata in dispozitiile art. 1.345-1.348 NCC. Prin intermediul acestui fapt juridic licit se genereaza
o marire a patrimoniului unei persoane in detrimentul altei persoane, intr-un mod neimputabil. Cel care si-a
marit patrimoniul in mod neimputabil, va avea calitatea de debitor, iar celalalt care a suferit pierderea
patrimoniala, creditor, deoarece primul va fi obligat la restituire, dar numai in limita imbogatirii realizate( de
exemplu: mbuntirile pe care le face un chiria la imobilul nchiriat si care conduc la cresterea valorii
acelui bun; reinerea alocaie de stat de ctre un printe copilul fiind ncredinat i aflndu-se n ntreinerea
celuilalt printe; etc);
fapta ilicita generatoare de prejudicii. Noul Cod civil consacra faptei ilicite generatoare de prejudicii sau
asa cum mai este reglementat, raspunderea civila, o serie de norme de o importanta fundamentala in materia
obligatiilor(art. 1.349-1.395). Inca de la inceputul reglementarii, legiuitorul a considerat util sa faca
distinctie intre raspunderea civila delictuala(art. 1.349 NCC) si cea contractuala(art. 1.350 NCC). Insa,
ambele tipuri de raspundere scot in evidenta un element comun- repararea unui prejudiciu adus de o
persoana, altei persoane. Acest prejudiciu va avea intotdeauna valoarea unei obligatii, care-i incumba
persoanei care l-a produs si care in mod natural va avea calitatea de debitor. De asemenea, legiuitorul a
considerat necesar sa reglementeze in mod independent toate formele corespunzatoare raspunderii civile si
anume: raspunderea pentru fapta proprie(art. 1.357-1.371 NCC), raspunderea pentru fapta altuia(art. 1.3721.374) si respectiv, raspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri(art. 1.375- 1.380 NCC).
PRINCIPALELE IZVOARE ALE OBLIGATIILOR
I. Contractul
Scurte consideraii asupra contractului ca izvor de obligaii. Definitia si principiiile incidente
contractului
Intr-o societate moderna, notiunea de contract sau de conventie, este una esentiala, fara de care
relatiile umane sunt de neconceput. Aceasta notiune releva unul dintre cele mai importante acte juridice, care
creeaza efecte juridice tocmai din cuvantul dat de parti, cu scopul de a naste, modifica, transmite sau
stinge anumite drepturi si obligatii ale acestora.

Dupa cum stim, exista mai multe categorii de acte juridice, a caror trasaturi comune il constituie, pe
de-o parte vointa partilor, iar pe de alta parte, limitele impuse acestora de lege. Astfel, putem distinge trei
grupe de acte juridice: actele unilaterale, actele bilaterale (denumite, contracte sau conventii) si actele
plurilaterale( denumite si multilaterale). Dintre toate acestea, contractele au regimul juridic general cel mai
bine definit, fiind cele mai frecvente si variate acte juridice utilizate in relatiile curente( de exemplu,
cumpararea oricarui tip de bunuri de consum, prestari de servicii, etc), sau prin intermediul carora se pot
realiza operatiuni mult mai complexe( de exemplu, vanzarea unei fabrici, a unui ansamblu hotelier, etc.).
Actualul Cod civil, aloca contractului o serie de dispozitii normative, care se deosebesc in mod
substantial de cele oferite de vechile reglementari. In aceste conditii, contractul face obiectul celei mai
ample reglementari a noului Cod civil, mai precis in Cartea a V-a Despre obligatii(art. 1.166-1.323). Insa,
dispozitii care au incidenta asupra contractului, vom intalni in mai toate domeniile de reglementare ale NCC,
insa, cele mai elocvente sunt cele prevazute de Cartea a VI-a, dedicata prescriptiei extinctive, decaderii si
calculului termenelor( de exemplu, art.2.525 cu privire la dreptul in restituirea prestatiilor sau art. 2.527 cu
privire la dreptul la actiunea in cazul asigurarii contractuale, etc) sau in Cartea a VII-a, referitoare la
dispozitiile de drept international privat( de exemplu, art. 2.637 cu privire la legea aplicabila conditiilor de
fond ale actului juridic sau art. 2.640 cu privire la legea aplicabila obligatiilor contractuale, etc).
Asa cum am amintit, contractul fiind considerati unul din cele mai importante acte juridice civile, are
alocata si o definitie legala in continutul art.1.166 NCC. Acest text de lege, defineste contractul ca fiind:
acordul de vointe dintre doua sau mai multe persoane cu intentia de a constitui, modifica sau stinge un raport
juridic.
De asemenea, pentru a produce efectele juridice scontate, contractului civil ii sunt aplicabile si o serie
de principii:
a. principiul libertatii contractuale( sau al libertatii de vointa), exprima regula de drept potrivit careia
persoanele sunt libere sa incheie orice fel de contracte doresc, determinandu-le in mod liber atat fondul cat si
forma, in limitele impuse de lege, de ordinea publica si de bunele moravuri(art. 1.169 NCC). Altfel spus,
partilor contractante le este recunoscuta libertatea de a-si supune acordul de vointa unei legi, al carei
continut si forma il determina chiar ele. Dupa cum am precizat, libertatea contractuala nu poate fi una
absoluta, deoarece cunoaste mai multe limitari; astfel, ea poate fi limitata de lege, de ordinea publica si de
bunele moravuri;
b. principiul bunei-credinte, reprezinta practic o obligatie in sarcina partilor contractante. In acest sens,
potrivit art. 1.170 NCC, partile contractante sunt obligate sa actioneze cu buna-credinta atat la negocierea si
incheierea contractului, cat si pe tot timpul executarii sale, neputand inlatura ori limita aceasta obligatie;
c. principiul fortei obligatorii a contractului priveste insasi efectele juridice ale actului bi sau multilateral.
Acest principiu exprima regula de drept potrivit careia contractul este obligatoriu pentru partile contractante,
iar nu facultativ(art. 1.270 NCC). De asemenea, acest principiu este exprimat si prin adagiul latin Pacta
sunt servanda (Conventiile trebuie sa fie respectate). Alineatul (2) al art. 1.270 din NCC, stabileste cu titlu
exceptional ca un contract, poate fi modificat sau inceteaza numai prin acordul partilor ori in cazurile
prevazute in mod expres de lege . Un contract incheiat cu respectarea acestui principiu, va avea forta
obligatorie nu numai pentru partile sale, ci si pentru organul de jurisdictie investit cu solutionarea unui litigiu
decurgand dintr-un asemenea act, deci instanta este obligata sa asigure executarea actului juridic respectiv
legal incheiat, tinand seama, in interpretarea lui, de vointa partilor(mutuus consensus). In acest sens, este
foarte util sa retinem faptul ca din principiul fortei obligatorii a contractului decurge o alta regula esentiala,
si anume cea a irevocabilitatii actului bi sau multilateral. Astfel, incheierea contractului reprezinta rezultatul
unui acord de vointe( mutuus consensus), si desfiintarea lui, tinand cont de exceptiile amintite, in principiu
trebuie sa fie rezultatul aceluiasi acord(mutuus disensus);
d. principiul relativitatii efectelor contractului vizeaza regula de drept potrivit careia contractul genereaza
drepturi si obligatii numai pentru parti, neputand sa profite sau sa vatame anumite terte persoane(art. 1.280
NCC). Acest principiu cunoaste in dreptul nostru o singura exceptie: contractul in favoarea unei terte

persoane sau stipulatia pentru altul(art. 1.284-1.288 NCC). Desi un contract nu poate da nastere la drepturi
si obligatii in sarcina tertilor, totusi acestia sunt obligati sa respecte raportul juridic creat prin acel act juridic.
Aceasta opozabilitate a contractului, se poate creea uneori printr-o conditionare la o anumita publicitate(de
exemplu, vanzarea-cumpararea imobiliara, etc), iar alteori de existenta unei date certe pe inscrisul
constatator al conventiei [de exemplu, potrivit art. 689 alin.(2) NCPC, pot interveni in executarea silita:
creditorii chirografari titulari ai unor creante banesti rezultate din inscrisuri cu data certa ori din registre
tinute cu respectarea conditiilor prevazute de lege.].
Aceste principii mai sus enuntate, ar putea reprezenta regimul juridic al contractelor in dreptul civil din
Romania, deoarece stabilesc reguli fundamentale pe care partile acestor acte juridice trebuie sa le respecte,
la incheierea lor.
2. Clasificarea contractelor
Asa cum am amintit, contractele sunt acte juridice foarte variate si in mod natural clasificarea acestora
se poate efectua, tinandu-se cont de numeroase criterii. Principiile enuntate care stau la baza constituirii
contractelor, dar si limitele impuse acestor acte de lege, creeaza o varietate de contracte. Cea mai complexa
distinctie a contractelor este efectuata in mod expres(I) sau implicit(II) de catre dispozitiile NCC. Data fiind
varietatea acestor acte si pentru o mai buna intelegere am mai putea releva si alte clasificari ale
contractelor(III).
I. Clasificarea expresa a contractelor potrivit NCC.
A) Contracte sinalagmatice si contracte unilaterale(art. 1.171 NCC).
1. Contractele sinalagmatice . Definitia acestor contracte reiese cu destula usurinta din prima teza a
articolului 1.171, NCC. In acest sens, contractul este sinalagmatic atunci cand obligatiile nascute din acesta
sunt reciproce si interdependente. Din continutul textului si implicit din definitia data, putem retine ca acest
tip de contract va contine intotdeauna obligatii in sarcina partilor, care sunt reciproce si interdependente( de
exemplu, in cazul unui contract de vanzare-cumparare, vanzatorul se obliga sa transfere dreptul de
proprietate si sa predea bunul vandut, iar cumparatorul se obliga reciproc sa plateasca pretul. Aceste obligatii
sunt reciproce si interdependente in sensul ca vanzatorul si cumparatorul, pot fi atat creditori, cat si debitori,
unul in fata celuilalt. Putem retine si alte exemple de astfel de contracte si anume: contractul de inchiriere,
contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de tranzactie, etc);
2. Contractele unilaterale . Pot fi definite ca fiind, acele contracte in care doar o parte se obliga in fata
celeilalte (sau dupa caz, in fata celorlalte). Textul art. 1.171 din NCC, reglementeaza in texa finala, existenta
contractelor unilaterale, care din punctul de vedere al contraprestatiilor sunt opuse contractelor
sinalagmatice in sensul ca:(.....). In caz contrar, contractul este unilateral chiar daca executarea lui
presupune obligatii in sarcina ambelor parti. In consecinta, aceste contracte stabilesc obligatii inegale in
sarcina partilor insa, sunt caracterizate si prin lipsa reciprocitatii si a interdependentei, fiecare dintre acestea
fiind creditor si dupa caz, debitor( de exemplu, contractul de imprumut, promisiunea unilaterala de vanzare,
contractul de donatie, contractul de depozit, contractul de mandat, etc. Contractul unilateral nu poate fi
confundat cu actul unilateral, deoarece, intre aceste acte juridice exista o diferenta substantiala, in sensul ca:
in continutul contractului unilateral, o singura persoana este obligata in fata celeilalte, in temeiul unui acord
comun de vointa al acelor parti contractante, in timp ce printr-un act unilateral, o singura persoana prin
acordul propriu de vointa da nastere unei obligatii in sarcina sa;
3. Interesul distinctiei acestor contracte poate fi relevat sub trei aspecte: in primul rand, sub aspectul
cazurilor de neexecutare, in al doilea rand, in privinta probatiunii si in ultimul rand, in cazul diferitelor
promisiuni de vanzare in materie imobiliara.
a. In caz de neexecutare, contractele sinalagmatice se deosebesc in mod evident prin anumite reguli
specifice. Daca in privinta contractelor unilaterale, in cazul in care partea obligata nu-si indeplineste
obligatia, regulile sunt mult mai simple, in sensul ca cealalta parte o poate determina sa o execute prin
modalitatile stabilite in contract, in cazul contractelor sinalagmatice, partile beneficiaza de principiile

reciprocitatii si respectiv de cel al interdependentei, motiv pentru care, in cazul in care una din parti nu-si
executa obligatia:
cealalta parte va avea dreptul sa refuze indeplinirea obligatiei sale, invocand exceptia de neexecutare a
contractului;
cealalta parte poate solicita in fata instantei de judecata rezolutiunea contractului(disparitia retroactiva a
contractului);
cealalta parte poate suporta riscul neexecutarii contractului datorita unor cauze exoneratoare de
raspundere, cum ar fi, forta majore sau cazul fortuit, insa poate solicita restituirea prestatiei sale daca aceasta
a fost realizata. In cazul contractului sinalagmatic translativ de proprietate, art. 1.274 NCC, specifica destul
de judicios cine si in ce conditii se poate suporta riscul contractual;
b. in privinta probatiunii , exista un principiu esential potrivit caruia, fiecare creditor este interesat sa detina
un titlu, care sa constate obligatia debitorului sau. De asemenea, art. 1.241 NCC stabileste regula potrivit
careia, inscrisul care constata incheierea contractului poate fi sub semnatura privata sau autentic, avand forta
probanta prevazuta de lege, iar cu referire la contractele electronice, art. 1.245 NCC reglementeaza faptul ca
acesta se incheie prin mijloace electronice prevazute de legea speciala. Astfel, contractele sinalagmatice
trebuie sa fie incheiate in original, intr-un numar corespunzator cu numarul partilor participante, iar pe
original, va fi mentionat numarul de exemplare redactate(art. 274 NCPC). Pluralitatea acestor exemplare nu
va fi necesara atunci cand partile, de comun acord, au depus originalul la un tert ales de ele. In cazul
contractelor unilaterale, inscrisul sub semnatura privata va fi suficient sa fie redactat intr-un singur exemplar
si predat creditorului. Insa, potrivit art. 275 NCPC, atunci cand o singura parte se obliga catre o alta sa-i
plateasca o suma de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, acel inscris trebuie sa fie scris cu mana sa si in
afara semnaturii, debitorul trebuie sa mai aplice si formula bun si aprobat;
c. in cazul diferitelor promisiuni de vanzare-cumparare, legea prevede reguli specifice(1.669 NCC). In cazul
unei promisiuni bilaterale de vanzare (sinalagmatice), cand una din partile contractante refuza in mod
nejustificat sa incheie contractul promis, cealalta parte se poate adresa instantei de judecata pentru a putea
obtine pronuntarea unei hotarari judecatoresti care sa-i tina loc de contract, daca toate celelalte conditii de
validitate sunt indeplinite[art. 1.669 alin.(1) NCC]. Aceasta regula se aplica in mod corespunzator si in cazul
promisiunii unilaterale de vanzare sau de cumparare. Singura exceptie de la aceasta regula, o constituie
situatia prevazuta de alineatul (4) al art. 1.669 NCC, in cazul promisiunii unilaterale a unui bun individual
determinat. Daca, mai inainte ca promisiunea sa fi fost executata, creditorul sau instraineaza un astfel de bun
ori constituie un drept real asupra acestuia, obligatia promitentului(debitorul proprietarului bunului) se
considera stinsa.
B) Contracte cu titlu oneros si contracte cu titlu gratuit(art. 1.172 NCC).
1. Contractele cu titlu oneros . Prevazute in continutul alineatului (1) al art. 1.172 NCC, contractele cu titlu
oneros sunt acele acte juridice prin care fiecare parte urmareste sa isi procure un avantaj ca si
contraprestatie.Acest tip de contracte, in general sunt sinalagmatice( de exemplu, contractul de vanzarecumparare) insa, in anumite cazuri pot fi si unilaterale(de exemplu, promisiunea unilaterala de vanzare,
reprezinta un acord de vointa, prin intermediul caruia, promitentul se obliga sa vanda un bun unui beneficiar
care doreste sa-l achizitioneze; promitentul vanzator se obliga in mod unilateral, dar el spera sa obtina o
contraprestatie, atunci cand beneficiarul se decide sa cumpere bunul respectiv);
2. Contractele cu titlu gratuit . Denumite si contracte de binefacere, acest tip de acte juridice sunt definite in
dispozitiile alineatului (2), al art.1.172 NCC. Astfel, contractul prin care una dintre parti urmareste sa
procure celeilalte parti un beneficiu, fara a obtine in schimb o contraprestatie, este cu titlu gratuit. Potrivit
definitiei date, prin intermediul unui contract cu titlu gratuit, una din parti se obliga sa-i furnizeze celeilalte
un anumit beneficiu patrimonial( de exemplu, comodatul, donatia, fideiusiunea, mandatul, etc). Acest act
juridic poate fi intalnit in cele mai multe cazuri, ca un contract unilateral(de exemplu, donatia) sau act
unilateral( spre exemplu, legatul) insa, exista si cazuri in care poate fi sinalagmatic (de exemplu, o donatie in
care i se poate impune o sarcina beneficiarului- intretinerea bunului donat). O parte a doctrinei , divide

aceste contracte in: liberalitati si contracte de servicii gratuite sau contracte dezinteresate. Liberalitatile ,
reprezinta acele acte juridice cu titlu gratuit prin care una dintre parti transmite un drept din patrimoniul sau
in patrimoniul celeilalte parti, fara a beneficia de o contraprestatie( vom fi in prezenta unei obligatii de a da).
In cadrul liberalitatilor pot fi incluse contractele sau actele unilaterale(de exemplu, contractul de donatie si
legatul). Contractele de servicii gratuite sau contractele dezinteresate sunt acele acte care au ca efect
procurarea de catre dispunator a unui avantaj patrimonial celeilalte parti fara a-si micsora patrimoniul( vom
fi in prezenta unei obligatii de a face). Comodatul, mandatul gratuit, imprumutul gratuit, pot fi cateva
exemple edificatoare de astfel de contracte;
3. Interesul distinctiei acestor contracte poate fi relevat din perspectiva practica, sub urmatoarele patru
aspecte:
a) Din punctul de vedere al avantajelor, in cazul contractelor oneroase, acest avantaj este unul reciproc, pe
cand in cazul contratelor cu titlu gratuit, una din parti va fi lipsita de un astfel de avantaj. Totodata, in cazul
contractelor cu titlu oneros, obligatiile partilor, dar si raspunderea contractuala pot produce efecte juridice
mult mai grave decat in cazul contractelor cu titlu gratuit;
b) Donatiile sunt considerate de catre redactorii Codului civil destul de periculoase pentru donator, familia
sa si respectiv pentru creditorii sai. De aceea, legea limiteaza anumitor persoane care nu indeplinesc
conditiile de capacitate sau celor care se afla in situatii de insolvabilitate, efectuarea donatiilor. De exemplu,
din perspectiva persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercitiu, legea interzice reprezentantilor lor legali
sa efectueze donatii in numele celor pe care ii reprezinta. Aceeasi interdictie este impusa si minorilor cu
capacitate de exercitiu restransa, chiar daca au incuvintarea ocrotitorilor legali ori. Limitari similare se aplica
si persoanelor aflate intr-o vadita stare de insolvabilitate, legea interzicandu-le incheierea oricarui contract
sau act unilateral cu titlu gratuit. De asemenea, cu privire la forma actului in care va fi consacrata donatia,
acesta va in mod imperativ una solemna(cu exceptia donatiilor indirecte si a darurilor manuale), sub
sanctiunea nulitatii absolute(art. 1.011 NCC);
c) in ceea ce priveste revocarea acestor contracte, exista o diferenta esentiala. In cazul contractelor cu titlu
gratuit, actiunea pauliana poate fi exercitata de catre creditori in conditii mult mai usoare si aceasta datorita
existentei unei singure prestatii, in schimb, in cadrul contractelor cu titlu oneros incheiate de catre debitor cu
tertele persoane, procedura va fi mult mai complexa;
d) de asemenea, o diferenta intre aceste contracte poate rezulta si din regimul fiscal al fiecaruia(de exemplu,
unele bunuri care fac obiectul contractului cu titlu oneros se supun regulilor privind plata T.V.A-ului, etc).
C) Contracte comutative si contracte aleatorii(art. 1.173 NCC).
1. Contractele comutative. In cazul acestor contracte, fiecare parte se obliga la executarea unei prestatii
determinata sau determinabila. Potrivit alineatului(1) al art. 1.173 NCC, va fi comutativ contractul in care, la
momentul incheierii sale, existenta drepturilor si obligatiilor partilor este certa, iar intinderea acestora este
determinata sau determinabila. Aceasta definitie legala, scoate in evidenta faptul ca atat drepturile cat si
obligatiile partilor ar trebui sa nu fie disproportionate( de exemplu, in cazul contractului de vanzarecumparare, a contractului de schimb, etc);
2. Contractele aleatorii. In conformitate cu dispozitiile art. 1.173 alin.(2) NCC:Este aleatoriu contractul
care, prin natura lui sau prin vointa patilor, ofera cel putin uneia dintre parti sansa unui castig si o expune
totodata la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor si incert. Din definitia legala a contractelor
aleatorii oferita de textul anterior enuntat, rezulta faptul ca intinderea si chiar existenta prestatiei unei parti
depinde de un eveniment viitor si incert( de exemplu, contractul de asigurare in care obligatia de plata a
asiguratorului depinde de realizarea riscului asigurat- furt, incendiu, etc);
3. Interesul distinctiei acestor contracte este destul de limitat si poate fi privit doar in ceea ce priveste
incidenta leziunii reglementate de art. 1.221 NCC. In acest sens, chiar prevederile art. 1.224 NCC, scot in
evidenta faptul ca, nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzactia, precum si alte contracte
anume prevazute de lege. Din coroborarea acestor doua texte, rezulta cu destula usurinta faptul ca numai
contractele comutative pot fi atacate pentru leziune. In cazul contractelor aleatorii, proba leziunii va fi foarte

greu de realizat si aceasta datorita modului de executare a prestatiilor, in schimb, numai in ceea ce priveste
contractele comutative exista pericolul unei grave disproportii a prestatiilor partilor si implicit, proba leziunii
mai usor de efectuat.
D) Contracte consensuale, contracte solemne si contracte reale(art. 1.174 NCC).
1. Contractele consensuale. Contractele consensuale sunt acele contracte care se incheie prin simplul acord
de vointa al partilor(solo consensu). Alineatul (2) al art. 1.174 din NCC releva definitia legala a acestor
contracte. Astfel:Contractul este consensual atunci cand se formeaza prin simplul acord de vointa al
partilor. De aceea, acest tip de acte juridice nu necesita un formalism excesiv pentru a consacra vointa
partilor, fiind guvernate de principiul libertatii formei, reglementat de art. 1.178 NCC. Acest text stabileste
in terminis urmatoarele:Contractul se incheie prin simplul acord de vointa al partilor daca legea nu impune
o anumita formalitate pentru incheierea sa valabila. In acelasi spririt, art. 1.240 alin.(1) NCC, printre alte
prevederi, ilustreaza faptul ca, vointa de a contracta poate fi exprimata, in regula generala, fie verbal, fie in
scris. Insa, in opinia noastra, aceasta regula generala se poate aplica, cu respectarea limitelor legale
referitoare la forma contractului statuate de alineatul (2) al art. 1.179 NCC. In materia acestor contracte,
exemplul cel mai elocvent in care opereaza consensualismul partilor il putem intalni in materia vanzarii.
Potrivit art.1.674 NCC, cu exceptia cazurilor prevazute de lege ori daca din vointa partilor nu rezulta
contrariul, proprietatea se stramuta de drept cumparatorului din momentul inceheierii contractului, chiar
daca bunul nu a fost predat ori pretul nu a fost platit;
2. Contractele solemne. Daca in cazul contractelor consensuale, simplul acord verbal sau scris al partilor
poate produce efecte juridice, in cazul contractelor solemne, in afara acordului de vointa al partilor, se
impune si respectarea unor formalitati prevazute de lege( ad validitatem). In acest sens, putem retine
definitia legala data contractelor solemne, de alin.(3) al art.1.174 din NCC. Potrivit acestei
reglementari:Contractul este solemn atunci cand valabilitatea sa este supusa indeplinirii unor formalitati
prevazute de lege. De aceea, este foarte util sa retinem ca simplul acord de vointa al partilor va fi
insuficient pentru ca un astfel de contract sa produca efecte juridice, motiv pentru care, nerespectarea formei
sau formalitatilor stabilite de lege, va atrage potrivit art. 1.242 NCC sanctiunea nulitatii absolute a unui
astfel de contract. Forma in care se incheie contractele solemne, este aceea a unui inscris autentic si mai rar,
a unui inscris sub semnatura privata [de exemplu, donatiile indirecte si darurilor manuale mentionate in alin.
(2) art. 1.011 NCC]. Cele mai importante contracte solemne pot fi: contractul de vanzare-cumparare a unui
imobil, contractul de ipoteca, contractul de donatie, contractul de imprumut in vederea construirii sau
cumpararii unui imobil, etc;
3. Contractele reale. Caracteristica acestui contract, o reprezinta faptul ca pentru validitatea sa, in afara
acordului de vointa al partilor, mai este necesara si remiterea materiala a bunului de catre partea obligata la
aceasta prestatie, catre celalat subiect al contractului( de exemplu, contractul de depozit, contractul de
comodat, contractul de gaj, darul manual, etc). Si in cazul acestui tip de contract, putem retine definitia
legala oferita de alineatul (4), al art. 1.174 din NCC. In sensul acestei prevederi, contractul este real atunci
cand, pentru validitatea sa, este necesara remiterea bunului. In aceste conditii, putem aprecia ca un contract
real nu va fi considerat incheiat, atata timp cat bunul la care se refera, nu a fost remis catre cealalta parte a
contractului. Simpla promisiune de remitere a bunului nu va reprezenta inchierea valabila a unui asemenea
contract( va putea fi considerat un antecontract). De exemplu, darul manual presupune remiterea bunului
dintr-o mana in alta, adica de la donator la donatar; simpla promisiune de a dona nu constituie obligatia
partii donatoare sa o faca. Aceeasi situatie poate interveni si in cazul comodatului, simpla promisiune a
comodantului, nu poate echivala cu remiterea bunului care va face obiectul material al contractului
respectiv;
4. Interesul distinctiei acestor contracte poate fi destul de succint si anume:
a) in cazul contractelor consensuale, este necesara doar verificarea conditiilor esentiale de validitate
prevazute de art. 1.179 alin.(1) NCC(capacitatea, consimtamantul, obiectul si cauza), iar in situatia
contractelor solemne, pe langa aceste conditii esentiale, se cere respectarea formei ceruta ad validitatem de

lege[cu exceptia actelor mentionate in art. 1.011 alin.(2) NCC], stabilita in alineatul (2) al aceluiasi art.
1.179 din NCC. Daca forma ad validitatem nu va fi respectata, contractul solemn va fi lovit cu sanctiunea
nulitatii absolute, conform art. 1.242 NCC;
b) de asemenea, daca partile au convenit in mod expres, un contract consensual poate fi transformat intr-unul
solemn [art. 1.242 alin.(2) din NCC];
c) contractele reale cuprind in structura lor doua elemente: unul interior, reprezentat de conditiile esentiale
de validitate si respectiv, altul exterior, infatisat de remiterea materiala a bunului. De asemenea, cea mai
mare parte a contractelor reale respecta si forma ceruta ad validitatem de lege, cu exceptia donatiilor
indirecte, cele deghizate si a darurilor manuale.
E) Contracte numite si contracte nenumite.
1. Contractele numite. Aceste contracte au definita denumirea, dar si regimul juridic in NCC sau in alte legi
cu caracter civil. Cu alte cuvinte, contractele numite sunt acele acte juridice a caror denumire dar si
reglementare, mai mult sau mai putin precisa se regaseste in NCC sau in alte legi civile cu caracter civil. Pot
fi asimilate contractelor numite: contractul de vanzare( art. 1.650-1.762 NCC); contractul de schimb(art.
1.763-1.765 NCC); contractul de furnizare(art. 1.766-1771 NCC); contractul de locatiune(art. 1.777- 1.850
NCC); contractul de antrepriza(art. 1.851-1.880 NCC); contractul de societate(art 1.881- 1.994 NCC);
contractul de transport(art. 1.955-2.008 NCC); contractul de mandat(art2.009-2.071 NCC); etc. In aceasta
categorie, mai putem include si alte contracte reglementate prin legi civile cu caracter special: contractul de
achizitie publica(OUG 34/2006); contractul de concesiune(OUG nr. 54/2006); etc.
2. Contractele nenumite. Un contract poate fi nenumit atunci cand legea nu-i atribuie in mod expres o
reglementare proprie. Asa cum am mai amintit, partiile pot sa incheie orice tip de contract cu respectarea
conditiilor esentiale de validitate(art. 1.179 NCC). Pornind de la aceasta regula, in practica putem intalni o
multitudine de contracte nenumite cum ar fi: contractul de publicitate; orice contract de prestari servicii; etc.
Aceste contracte nenumite sau nereglementate, cum mai sunt denumite, pot avea o arie destul de larga si de
aceea pot fi adaptate cu destula usurinta la dinamica unei economii de piata;
3. Interesul distinctiei dintre aceste contracte este dat de sursa normativa incidenta fiecaruia dintre ele insa,
trebuie stiut faptul ca ambele au la baza respectarea stricta a unor reguli fundamentale. Tocmai aceste reguli
fundamentale le diferentiaza, intrucat devin incidente, pe de-o parte, tuturor contractelor conform
dispozitiilor art. 1.167 NCC si pe de alta, in mod special contractelor nenumite, asa cum este prevazut la art.
1.168 NCC. Or, ambele tipuri de contracte vor avea aplicabile in comun, regulile esentiale privitoare la
conditiile de validitate, la formarea si respectiv la efectele contractului. Diferenta o vom gasi in cazul
contractelor numite, unde vor fi aplicate in mod specific si alte dispozitii particulare care sunt stabilite in
textele de lege, ce formeaza cadrul legal special al acestor acte juridice.
II. Clasificarea implicita a unor contracte, potrivit NCC.
A) Contracte negociate si contracte de adeziune(art. 1.175, art. 1.183-1.184 NCC).
1. Contractele negociate. In privinta consimtamantului partilor la formarea contractului, Noul Cod civil
instituie, printre altele, dispozitii privind principiul bunei-credinte in negocieri(art. 1.183), dar si obligatia de
confidentialitate in negocierile precontractuale(art. 1.184). In concordanta cu aceste dispozitii, contractele
negociate se infatiseaza ca fiind acele contracte in care partile isi stabilesc conditiile, clauzele si prestatiile in
mod liber, fara influenta unor factori externi. In practica, aceasta posibilitate de negociere nu face altceva
decat sa dea posibilitate partilor sa creasca forta economica a contractului respectiv;
2. Contractele de adeziune. Daca in cazul contractelor negociate, partile stabilesc conditiile, clauzele si
prestatiile in mod liber, nu acelasi lucru putem stabili in cazul contractelor de adeziune. Acest tip de contract
este impus sau redactat in avans de una din parti pe un inscris pe care l-am putea denumi contract-tip, iar
cealalta parte se multumeste sa-l accepte in toata plenitudinea sa, ori sa-l refuze( de regula, aceste contracte
apartin unor societati care detin un monopol sau o pozitie dominanta asupra unui serviciu, cum ar fi:
contractele de telefonie, contractul de transport pe calea ferata, contractul de asigurare, contractul de
furnizare a energiei electrice, a gazelor, a apei, etc). Sursa legala a acestor contracte o constituie articolul

1.175 din NCC, care, ofera si definitia legala a acestor acte juridice. Asadar, contractele de adeziune sunt
acele contracte care au continutul si clauzele esentiale prestabilite, de partea care are o pozitie economica
mai puternica decat cealalta;
3. Interesul distinctiei poate fi privit doar prin prisma acordului de vointa al partilor. Pericolul contractelor
de adeziune este evident: partea cu pozitia economica mai puternica isi impune vointa in fata celeilalte. De
aceea, putem constata interventia legiuitorului in cazul reglementarii anumitor contracte de adeziune( cu
precadere, a se vedea: contractul de munca, contractul de transport sau contractul de asigurare). In cazul
contractelor negociate, nu se pune problema unei astfel de pozitii inegale si de aceea, partile isi respecta
vointa una in fata celeilalte, iar prin negociere, nu se realizeaza altceva decat o crestere a fortei economice a
contratului respectiv.
B) Contracte cu executare instantanee si contracte cu executare succesiva(art. 1.495 si art. 1.555 NCC).
1. Contractele cu executare instantanee. Cand discutam despre tipul de executare a contractelor, ne putem
limita doar la modul in care isi indeplinesc prestatiile, partile acestor inscrisuri. In cazul nostru, contractul cu
executare instantanee, creaza obligatii susceptibile de a fi executate dintr-o singura prestatie(spre exemplu,
vanzarea-cumparea cand plata se realizeaza in numerar, schimbul, etc.). Singurele texte de lege aplicabile
acestor contracte care pot releva principiul executarii instantenee, sunt dispozitiile art. 1.495 alin.(1) si
respectiv, art. 1.555 din NCC;
2. Contractele cu executare succesiva. Daca in cazul contractelor cu executare instantanee, partile isi executa
obligatiile imediat, dintr-o singura prestatie, in privinta contractelor cu executare succesiva, subiectii
acestora isi pot executa obligatiile in timp, pentru o perioada determinata sau nedeterminata( de exemplu,
contractul de leasing, contractul de munca , etc). In anumite cazuri, am putea identifica si o categorie
intermediara de contracte, si aceasta in ipoteza in care o parte isi executa in mod instantaneu prestatia, iar
cealalta, va executa obligatia in mod fractionat(de exemplu, contractul de ntreinere, contractul de rent
viager, contractul de locaiune, contractul de asigurare, contractul de societate, etc).
3. Interesul distinctiei poate fi retinut doar in ceea ce priveste rezilierea sau rezolutiunea acestor contracte. In
cazul contractului cu executare instantanee, neexecutarea obligatiilor uneia dintre parti atrage rezolutiunea
sa, iar daca neexecutarea intervine in cazul contractului cu executare succesiva, acel contract va putea fi
reziliat. In aceste conditii, efectele restituirilor subsecvente desfiintarii contractelor vor fi si ele diferite,
astfel: in cazul rezolutiunii, aceste efecte vor fi retroactive(ex nunc), iar in situatia rezilierii, numai pentru
viitor(ex tunc).
C) Contracte simple, contracte complexe si grupuri de contracte( art. 1.176 NCC).
1. Contractele simple. Caracteristica acestor contracte o reprezinta unicitatea operatiunii juridice care rezulta
din obiectul lor(de exemplu, contractul de schimb, contractul de vanzare, contractul de mandat, etc). In
consecinta, contractele simple sunt acele contracte in continutul carora este prevazuta o singura operatiune
juridica. In practica, majoritatea contractelor sunt simple si pot avea un regim juridic diferit, in functie de
sursa normativa aplicabila;
2. Contractele complexe. In opozitie cu contractele simple, cele complexe prevad o multitudine de
operatiuni juridice, care in egala masura pot rezida din obiectul lor( spre exemplu, contractul de leasing,
contractul de hotelarie, etc). Asadar, contractele complexe sunt acele contracte in continutul carora aceleasi
parti stabilesc mai multe operatiuni juridice. Juxtapunerea acestor operatiuni contractuale(juridice), conduc
la atingerea unui singur scop, iar daca sunt privite individual, ar constitui obiectul unui contract in sine. De
asemenea, regimul juridic aplicabil va fi unul special, reprezentat de legislatia speciala caracteristica si
completat de regimul juridic general, prevazut de NCC;
3. Grupuri de contracte. Aceasta forma de contracte a suscitat intotdeauna un interes aparte, in primul rand
datorita continutului lor. Daca in cazul contractelor complexe, sunt stabilite de catre aceleasi parti mai multe
operatiuni contractuale, cu acelasi scop, in cazul grupului de contracte, persoane diferite, incheie doua sau
mai multe contracte, chiar cu un regim juridic distinct, dar care au in vedere acelasi obiectiv, iar pana la
final, isi pot conserva propria lor individualitate(de exemplu, contractul de credit bancar si contractul de

ipoteca care garanteaza restituirea acelui imprumut, vanzarea succesiva a unui bun incepand cu producatorul
sau si pana la vanzatorul en detail, etc). In aceste conditii, putem sublinia faptul ca grupurile de contracte,
reprezinta doua sau mai multe contracte incheiate de persoane diferite, chiar cu un regim juridic diferit, dar
care au in vedere acelasi obiectiv si care isi conserva pana la final, propria individualitate.
4. Interesul distinctiei acestor contracte prezinta un interes deosebit deopotriva in privinta continutului, dar si
a regimului juridic corespunzator. Dupa cum am amintit, contractele simple stabilesc in continutul lor o
singura operatiune juridica insa, cele complexe, respectiv grupurile de contracte, pot ilustra operatiuni
multiple, dar care au in vedere atingerea aceluiasi scop. De asemenea, caracteristica esentiala a acestor
contracte o reprezinta si incidenta unui regim juridic specific. De exemplu, in cazul contractelor simple,
acestea pot avea regimuri juridice diferite, in functie de normele legale incidente. In privinta contractelor
complexe, acest regim juridic este unul special, reprezentat de legislatia speciala care reglementeaza aceste
acte juridice si care se completeaza cu regimul general al contractelor, prevazut de NCC. In materia
grupurilor de contracte, acest regim poate fi diferit. Insa, singura conditie pentru reprezenta un grup de
contracte este data de respectare a scopului sau obiectivului comun, mentionat in continutul lor.
D) Contractele incheiate cu consumatorii(art. 1.177NCC).
Noul Cod civil face referire in mod implicit la contractele incheiate cu consumatorii, prin dispozitiile
art. 1.177. Textul mentionat, nu reglementeaza in terminis acest tip de contract ci, doar face trimitere la
faptul ca este supus legilor speciale( spre exemplu, OG 34/2014, privind drepturile consumatorilor in cadrul
contractelor incheiate cu profesionisti) si completat cu dispozitiile NCC, referitoare la regulile esentiale
privitoare la validitate.
In continutul dispozitiilor speciale care reglementeaza contractele incheiate cu consumatorii, putem
intalni o serie de contracte specifice acestor raporturi si anume:
a) contractul de vnzare, care poate fi perceput ca fiind orice contract n temeiul cruia profesionistul
transfer sau se angajeaz s transfere proprietatea asupra unor produse ctre consumator, iar consumatorul
pltete sau se angajeaz s plteasc preul acestora, inclusiv orice contract care are drept obiect att
produse, ct i servicii;
b) contractul de prestri de servicii, care poate fi orice contract, altul dect un contract de vnzare, n temeiul
cruia profesionistul presteaz sau se angajeaz s presteze un serviciu consumatorului, iar acesta pltete
sau se angajeaz s plteasc preul acestuia;
c) contractul la distan, reprezinta orice contract ncheiat ntre profesionist i consumator n cadrul unui
sistem de vnzri sau de prestare de servicii la distan organizat, fr prezena fizic simultan a
profesionistului i a consumatorului, cu utilizarea exclusiv a unuia sau a mai multor mijloace de
comunicare la distan, pn la i inclusiv n momentul n care este ncheiat contractul;
d) contractul n afara spaiilor comerciale, reprezinta orice contract dintre un profesionist i un consumator,
ntr-una din urmtoarele situaii: ncheiat n prezena fizic simultan a profesionistului i a consumatorului,
ntr-un loc care nu este spaiul comercial al profesionistului; ncheiat ca urmare a unei oferte din partea
consumatorului; etc.
E) Contractele electronice(art. 1.245 NCC)
Un alt tip de contract reglementat implicit de NCC, este contractul electronic. Ca si in cazul
contractelor incheiate cu consumatorii, nici cele electronice nu se bucura de o expresie formala in cuprinsul
NCC. Legiuitorul civil s-a multumit in continutul art. 1.245, sa recunoasca existenta unor astfel de contracte,
specificand faptul ca se vor incheia prin mijloace electronice supuse conditiilor de forma prevazute de
legea speciala.
Totusi, categoria mijloacelor electronice care pot fi utilizate ca probe n procesul civil este deosebit de
modesta in actualul context legislativ, iar inscrisul n form electronic este o instituie creat din dorina de
a asimila, din punct de vedere funcional, nregistrarea pe calculator, a unor date similare cu nscrisul pe
hrtie, altfel spus, prin intermediul acestor contracte se poate realiza o dematerializare a formalitatilor
contractuale.

III) Alte clasificari ale contractelor civile.


A) Contracte principale si contracte accesorii.
1. Contractele principale. Chiar daca nu au o reglementare expresa, contractele principale sunt cele mai des
intalnite in practica. Din punct de vedere didactic, putem retine faptul ca aceste contracte, au o existenta
independenta( de exemplu, contractul de vanzare-cumparare, contractul de schimb, donatia, etc);
2. Contractele accesorii. Nici aceste contracte nu au prevazuta o reglementare in terminis in vreun act
normativ. Sfera lor de incidenta este mult mai redusa decat ceea a contractelor principale si aceasta deoarece,
contractele accesorii depind i nsoesc anumite contracte principale. In literatura de specialitate se
precizeaza ca accesoriu nu este contractul ci obligatiile care nasc din el( de exemplu obligatia fideiusorului
de a garanta datoria altcuiva, obligatia constituitorului de gaj sau ipoteca de a garanta o anumita obligatie a
sa, ori a altei persoane);
3. Interesul distinctiei acestor contracte se poate limita doar la autonomia efectelor juridice produse. In
situatia in care contractul principal va fi desfiintat, in egala masura vor disparea si efectele juridice ale
contractului accesoriu deoarece, acesta masura va opera de drept in cazul celui de-al doilea(art. 1.254 NCC).
3. Incheierea contractelor
Dupa cum am putut observa, noul Cod civil a adus importante clarificari in privinta contractelor, in
primul rand in ceea ce priveste clasificarea lor. De asemenea, comparativ cu vechile dispozitii si in privinta
incheierii contractelor, legiuitorul civil a considerat deosebit de util sa aloce cu generozitate mai multe texte.
Acest lucru se datoreaza faptului ca incheierea contractului, reprezinta faza cea mai importanta in stabilirea
raportului obligational, faza in care are loc indeplinirea acordului de vointa al partilor asupra clauzelor
stipulate in continutul acelui contract.
Pentru ca acest acord de vointa sa fie realizat, partile trebuie sa aibe capacitatea necesara, dar in egala
masura trebuie sa respecte si principiul bunei-credinte in negocieri. Initierea negocierilor sau intreruperea
acestora contrar bunei-credinte, se va sanctiona prin obligarea partii culpabile la plata de daune-interese. In
egala masura, partile sunt obligate sa pastreze confidentialitatea si sa nu foloseasca in interes propriu
informatiile confidentiale despre care au aflat in timpul negocierilor, chiar daca acestea nu au avut ca
rezultat incheierea contractului respectiv.
De asemenea, pentru incheierea valabila a unui contract, art. 1.179 NCC enumera patru conditii
esentiale(I) si anume:
a) capacitatea partilor de a contracta;
b) consimtamantul partilor;
c) un obiect determinat si licit;
d) o cauza licita si morala.
n mod excepional, atunci cnd legea pretinde, si sub sanctiunea ei ca un contract s fie intocmit cu
respectarea unor condiii de form (contractele solemne), se adaug nc o condiie esenial: forma.
Alaturi de aceste conditii esentiale pentru validitatea unui contract, vom identifica si o serie de dispozitii
civile care privesc cateva conditiile relative(II) cerute pentru incheierea valabila a contractului, si anume:
momentul si locul incheierii contractului; oferta de a contracta; acceptarea incheierii contractului; forma si
continutul contractului. Totodata, este foarte util sa retinem ca sediul materiei corespunzatoare incheierii
contractelor, se regaseste in dispozitiile art. 1.178-1.245 NCC.
Dupa cum vom observa, in cazul in care aceste conditii specifice validarii contractelor, indiferent ca ele
sunt esentiale ori relative, daca nu vor fi respectate, vor atrage nulitatea contractului respectiv. De aceea, am
considerat deosebit de util ca in finalul acestei subsectiuni sa relevem cele mai importante cazuri de nulitate
a contractelor(III).
I. Conditiile esentiale pentru incheierea valabila a unui contract:
A) Capacitatea cerut pentru ncheierea contractelor.
Capacitatea ceruta pentru incheierea contractelor este similara cu capacitatea ceruta de lege pentru
incheierea actelor juridice. Capacitatea civila a unei persoane(fie ea fizica ori juridica) poate fi privita din

doua puncte de vedere. In primul rand din punctul de vedere al capacitatii de folosinta si de asemenea, din
cel al capacitatii sale de exercitiu. Noile dispozitii civile reglementeaza capacitatea civila, prin norme
incidente atat pentru persoana fizica, cat si pentru cea juridica (spre exemplu, art. 34 din NCC, defineste
capacitatea de folosinta a persoanei fizice, iar art. 205 din NCC, statueaza dispozitii referitoare la data
dobandirii capacitatii de folosinta a celei juridice; art. 37 din NCC, defineste capacitatea de exercitiu a
persoanei fizice, in schimb, art. 209 din NCC, reglementeaza data dobandirii capacitatii de exercitiu a
persoanei juridice, etc).
Din punctul nostru de vedere, capacitatea civila reprezinta aptitudinea unei persoane de a dobandi
drepturi si obligatii civile si a le exercita, precum si aptitudinea de a incheia singura acte juridice civile.
Si in cazul nostru, pentru a fi realizat principiul consensualismului contractual prevazut de art. 1.178
NCC, toate partile contractului trebuie sa aiba capacitatea prevazuta de lege. In acest sens, chiar art. 1.180
NCC prevede in terminis ca: Poate contracta orice persoana care nu este declarata incapabila de lege si nici
oprita sa incheie anumite contracte. In sensul prevazut de articolul 1.180 NCC, pot fi declarati incapabili de
lege sau opriti sa incheie anumite contracte, minorii in varsta de pana la 14 ani si persoana pusa sub
interdictie judecatoreasca( in acest din urma caz, in urma alienarii sau debilitatii mintale sau a altor boli care
o impiedica sa aibe discernamant, asa cum prevad si dispozitiile art. 164-177 NCC).
De aceea, referitor la capacitatea partilor pentru incheierea contractului, art. 1.181 NCC stabileste
anumite regulile aplicabile. In acest sens, textul amintit face trimitere la regulile generale si cele speciale
privitoare la capacitate, care sunt prevazute in principal in Cartea I-a din NCC.
In aceste conditii, contractul care a fost incheiat fara respectarea conditiilor privind capacitatea partilor
va fi lovit de nulitate. Insa, cum aceasta nulitate este destinata sa protejeze persoanele declarate de lege
incapabile, va fi una relativa, ceea ce presupune ca numai incapabilul(ori mostenitorii sai daca a decedat) sau
ocrotitorul sau legal sunt in masura sa o invoce.
B) Voina cerut pentru ncheierea contractelor.
Vointa partilor pentru incheierea unui contract este reprezentata de acea vointa juridica consimtita de
catre acestea in scopul nasterii, modificarii sau stingerii unui raport juridic. Dupa cum putem observa,
legiuitorul nu trateaza vointa ca o conditie esentiala pentru validitatea contractului, ci consimtamantul. Din
punct de vedere psihologic, consimtamantul reprezinta o forma a libertatii de vointa a persoanei. Alaturi de
capacitate, consimtamantul partilor reprezinta un element esential pentru validitatea contractului, cu conditia
ca acesta sa nu fie viciat.
Din punct de vedere fonetic, termenul consimtamant este utilizat de catre noile dispozitii civile in doua
sensuri:
a) manifestare de unilaterala de vointa facuta de oricare dintre partile actului juridic bi- sau multilateral sau,
dupa caz, de catre autorul actului juridic unilateral(art. 1.324);
b) acord concordant de vointe, in actele juridice bi si multilaterale[ art.1.623 alin.(1), 1.633 alin.(2), 1.930
alin.(1) lit.b)]
n sens larg(lato sensu), prin consimmnt (cum sentire) se nelege nsui acordul de voin al prilor
dintr-un contract, sau mai putem spune c reprezint exprimarea voinelor ambelor pri la momentul
ncheierii contractului.
n sens restrans(stricto sensu), consimmntul reprezint voina unei pri aa cum se manifest la
ncheierea contractului.
Chiar daca art. 1.204 din NCC releva anumite conditii necesare pentru valabilitatea consimtamantului
partilor, consideram util, ca din punct de vedere didactic sa enumeram intr-un mod mai amanuntit, care pot fi
aceste conditii. De aceea, ar trebui sa retinem ca pentru a fi valabil exprimat, consimtamantul partilor
trebuie sa intruneasca, in mod cumulativ, urmatoarele conditii:
sa provina de la o persoana cu discernamant(art. 1.205 NCC);
sa fie serios si sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice(art. 1.204 NCC);
sa fie exteriorizat(art. 1.240 NCC);

sa fie nealterat de vreun viciu de consimtamant( art. 1.206 si urm. NCC).


Cu titlu exemplificativ, am putea aminti despre: libertatea consimtamantului la prelevarea si transplantul
de organe, tesuturi si celule de origine umana(art. 68 NCC), consimtamantul la casatorie(art. 271 NCC) sau
libertatea consimtamantului partilor la adoptie(art. 465 NCC).
Asa cum am putut remarca, discernamantul reprezinta unul din factorii esentiali ai consimtamantului. In
sensul art. 1.205 NCC lipsa discernamantului uneia dintre partile contractului, va atrage consecinte deosebit
de grave asupra acelui act juridic incheiat cu o persoana aflata intr-o asemenea stare( a se vedea cu titlu de
exemplu, lipsa discernamantului unuia dintre soti- art. 299; lipsa de discernamant a testatorului- art. 1.038;
etc).
De asemenea, viciile consimtamantului ar reprezenta alti factori care ar putea avea efecte majore asupra
valabilitatii acestei conditii esentiale pentru valabilitatea unui contract.
In sensul art. 1.206 NCC, consimtamantul va fi considerat viciat cand este dat din eroare, suprins prin dol
sau smuls prin violenta. In egala masura, consimtamantul este viciat si in caz de leziune. Chiar daca aceste
vicii de consimtamant sunt tratate in mod traditional la materia actului juridic civil, consideram oportun sa le
adaptam conditiilor esentiale pentru incheierea valabila a unui contract.
Eroarea , ca viciu de consimtamant poate fi definita ca fiind, falsa reprezentare a unor imprejurari la
incheierea unui act juridic.
Eroarea este clasificata in functie de consecintele care intervin in eroare esentiala si eroare neesentiala.
Eroarea este esentiala daca falsa reprezentare cade, astfel cum este reglementat in art. 1207 alin.(2) NCC,
asupra:
naturii sau obiectului actului juridic ce se incheie(error in negotium), in sensul ca o parte crede ca incheie
un anumit act juridic, iar cealalta crede ca incheie un alt act juridic;
identitatii fizice a obiectului prestatiei (error in corpore), in sensul ca una dintre parti crede ca trateaza cu
privire la un anumit bun, iar cealalta parte are in vedere un alt bun;
calitatilor substantiale ale obiectului prestatiei ori ale imprejurarii considerate esentiale de catre parti in
absenta careia actului juridic nu s-ar fi incheiat (error in substantiam);
asupra identitatii persoanei sau asupra unei calitatii acesteia, in absenta careia contractul nu s-ar fi incheiat
(error in personam).
In situatia in care falsa reprezentare cade asupra valorii economice a contraprestatiei, este vorba de o
eroare lezionara, care insa nu este supusa regulilor de la eroare, ci regulilor de la leziune, ca viciu de
consimtamant.
Eroarea neesentiala(indiferenta) este falsa reprezentare a unor imprejurari mai putin importante la
incheierea actului juridic, in sensul ca partea aflata in eroare ar fi incheiat actul juridic si daca ar fi avut o
corecta reprezentare a acelor imprejurari, astfel incat nu este afectata insasi valabilitatea acestuia. Aceasta
eroare poate atrage cel mult o diminuarea sau o majorare valorica a prestatiei, insa poate sa ramana chiar si
fara vreo consecinta juridica.
In functie de natura realitatii fals reprezentate, eroare este de fapt si de drept. Eroarea de fapt consta in
falsa reprezentare a unei stari sau situatii faptice la incheierea actului juridic civil, iar eroarea de drept este
falsa reprezentare la incheierea actului juridic civil a existentei sau continutului unei norme juridice.
Dupa cum este imputabila sau nu partii aflate in eroare, exista eroare scuzabila si eroare nescuzabila.
Eroarea este scuzabila atunci cand nu poate fi reprosata partii care a avut o falsa reprezentare a realitatii la
incheierea actului juridic, deci care nu este urmarea lipsei de informare sau neglijentei partii respective.
Eroarea nescuzabila este acea eroare imputabila partii.
Eroarea esentiala este alcatuita numai din falsa reprezentare a realitatii. Dovada erorii poate fi facuta
numai indirect, prin probarea unor elemente din care sa rezulte starea subiectiva a celui care pretinde ca a
avut falsa reprezentare a realitatii atunci cand a incheiat actul juridic. Fiind un fapt juridic stricto sensu,
eroarea poate fi probata prin orice mijloc de proba, inclusiv prin declaratii de martori si prezumtii.

Eroarea esentiala si scuzabila, in oricare din formele sale, atrage nulitatea relativa a actului juridic civil.
In cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, nu este necesar ca fiecare parte sa se gaseasca in eroare,
pentru a fi in prezenta viciului de consimtamant, ci este suficient sa cada in eroare numai una dintre parti.
Daca totusi ambele parti sau mai multe au fost in eroare, fiecare se poate prevala de eroarea in care s-a aflat.
De asemenea, noile dispozitii civile reglementeaza eroarea asumata(art. 1.209), care poarta asupra unui
element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invoca sau, dupa imprejurari, trebuia sa
fie asumat de acesta.
O alta forma de eroare reglementata de dispozitiile NCC, o reprezinta eroarea de calcul(art. 1.210).
Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea acestuia, afara de cazul in care,
concretizandu-se intr-o eroare asupra cantitatii, a fost esentiala pentru incheierea contractului. Eroarea de
calcul trebuie corectata la cererea oricareia dintre parti.
Tot cu titlu de noutate ne putem referi ca dispozitiile privitoare la eroare se aplica in mod corespunzator si
atunci cand exista eroare de comunicare sau de transmitere(art. 1.211 NCC) a informatiilor sau
documentelor. Mai clar, aceste prevederi se aplica si in situatiile in care eroarea poarta asupra declaratiei de
vointa ori in cele in care declaratia a fost transmisa inexact prin intermediul unei alte persoane ori prin
mijloace de comunicare la distanta.
Pentru ca falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act juridic sa fie viciu de consimtamant, trebuie
sa fie intrunite urmatoarele conditii:
eroarea sa fie esentiala;
eroarea sa fie scuzabila;
elementul asupra caruia cade falsa reprezentare sa fi fost hotarator pentru incheierea actului juridic;
in cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale cu titlu oneros, este necesar ca partea co-contractanta sa
fi stiut ori sa fi trebuit sa stie ca elementul fals reprezentat era esential pentru incheierea actului juridic civil
respectiv.
Potrivit noilor dispozitii civile, contractul se poate adapta numai cu consimtamantul celeilalte parti,
evitandu-se astfel anularea sa. Adaptarea contractului in caz de eroare, constituie un instrument juridic
novator, statuat de art. 1.213 NCC, ce presupune ca partea care a fost in eroare sa ceara printr-o notificare
executarea contractului in modul in care aceasta parte a inteles clauzele contractului respectiv. In acest sens,
dupa ce a fost informata asupra felului in care partea indeptatita sa invoce anulabilitatea a inteles contractul
si inainte ca acesta sa fi obtinut anularea, cealalta parte trebuie, in termen de cel mult 3 luni de la data cand a
fost notificata ori de la data cand i s-a comunicat cererea de chemare injudecata, sa declare ca este de acord
cu executarea sau sa execute fara intarziere contractul, astfel cum a fost inteles de partea aflata in eroare.
Dolul intervine, potrivit art. 1.214 NCC, atunci cand partea s-a aflat intr-o eroare provocata de
manoperele frauduloase ale celeilalte parti ori cand aceasta din urma a omis, in mod fraudulos, sa-l
informeze pe contractant asupra unor imprejurari pe care se cuvenea sa i le destainuie. Dolul poate
determina anularea contractului indiferent de elementul asupra caruia poarta si indiferent daca elementul
respectiv era determinant sau nu pentru incheierea contractului. De asemenea, partea al carei consimtamant
a fost viciat prin dol, are doua posibilitati: sa ceara anularea contractului si daune-interese, sau sa ceara
mentinerea contractului si reducerea prestatiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi indeptatit.
Dolul nu se va presupune, el trebuie dovedit de catre partea interesata.
Potrivit art. 1.215 NCC, dolul poate proveni si de la un tert, in cazul in care cealalta parte a cunoscut sau,
dupa caz, ar fi trebuit sa cunoasca dolul la incheierea contractului. In acest caz, partea al carui consimtamant
a fost viciat prin dol, nu poate cere anularea contractului si plata de daune-interese, decat daca face dovada
ca cealalta parte a cunoscut sau, dupa caz ar fi trebuiet sa cunoasca dolul la incheierea acelui contract.
Elementele constitutive ale dolului pot fi: manoperele frauduloase si eroarea provocata de acestea.
a) Manoperele frauduloase ale unei parti contractante. Acestea, la randul lor pot avea un element intentional
si unul material.

Elementul intentional consta in stabilirea intentiei de a induce in eroare cealalta parte, deci o simpla
neglijenta nu va fi suficienta pentru a exista dol;
Elementul material este reprezentat de manevrele frauduloase( care pot constitui chiar si o fapta penala),
reprezentate de: o minciuna sau o reticenta( o putem denumi dolosiva), atunci cand persoana pastreaza
tacerea, disimuland celeilalte parti un fapt care ar fi trebuit cunoscut la incheierea contractului( de exemplu,
vanzatorul unei case de la tara, nu-si informeaza cumparatorul despre constructia unei ferme de porci in
apropierea cladirii vandute; o persoana vinde un automobil de ocazie prezentandu-l ca fiind fabricat in anul
2004, fara a informa ca motorul dateaza din anul 2000; etc).
b) Eroarea provocata prin manevrele frauduloase ale unei parti contractante. In cadrul acestui element putem
releva doar faptul ca dolul, reprezinta o eroare provocata, nu spontana, precum eroarea propriu-zisa. In egala
masura, sfera de aplicare a dolului este mai larga decat cea a erorii, avand in vedere faptul ca alineatul (2) al
art. 1.214 NCC, da posibilitatea partii al carei consimtamant a fost viciat prin dol, sa ceara anularea
contractului, chiar daca eroarea in care s-a aflat nu a fost una esentiala.
Violenta reprezinta un alt viciu de consimtamant, care consta in insuflarea unei temeri induse asupra
vointei unei persoane de a incheia un contract, de cealalta parte a contractului sau de catre un tert.
Sanctiunea care intervine in cazul violentei este potrivit art. 1.216 alin.(1) NCC, nulitatea relativa a
contractului respectiv. De asemenea, ca si in cazul dolului, partea a carui consimtamant a fost viciat prin
violenta, pe langa anularea contractului, poate solicita si acordarea de daune-interese sau reducerea prestatiei
sale cu valoarea daunelor-interese, asa cum reglementeaza dispozitiile art. 1.257 NCC.
Violenta ca si viciu de consimtamant se manifesta in aproape toate cazurile prin amenintare si inducerea
unei stari de frica partii contractante, de aceea, putem discuta mai degraba de o violenta psihica decat de una
fizica. Din punctul nostru de vedere, violenta mai poate exista atunci cand asupra unei parti a contractului se
exercita si o constrangere economica. Dificultatea economica in care se poate afla o persoana la un moment
dat, ar putea face ca o alta sa-i insufle acele temeri care sa-i afecteze vointa, prin impunerea unor conditii
defavorabile pentru semnarea unui contract.
Caracterele juridice ale acestui viciu de consimtamant pot fi urmatoarele:
a) violenta trebuie sa fie determinata, adica temerea sa fie suficient de grava, incat sa determine o persoana
sa incheie un contract[art. 1.216 alin.(2) NCC, stabileste ca exista violenta cand temerea insuflata este de asa
natura incat partea amenintata putea sa creada, dupa imprejurari, ca, in lipsa consimtamantului sau, viata,
persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav si iminent];
b) violenta trebuie sa fie injusta si ilegitima, adica autorul sau sa recurga la o amenintare in fapt.
Amenintarea care va fi utilizata intr-o situatie de drept( de exemplu, amenintarea debitorului din partea
creditorului sau care isi reclama propriul drept, cu un proces), poate fi legitima insa, atunci cand este folosita
intr-un abuz de drept, amenintarea devine ilegitima(creditorul doreste sa obtina din partea debitorului sau
mai mult decat are dreptul);
c) violenta trebuie sa emane de la cocontractant sau de la o terta persoana. Chiar daca din punct de vedere
psihologic atat dolul cat si violenta afecteaza integritatea consimtamantului unei parti a contractului, intre
aceste doua vicii de consimtamant exista o diferenta majora. Diferenta poate fi explicata prin faptul ca
amenintarea victimei provocata prin violenta, este mult mai grava.
Leziunea reprezinta prejudiciul suferit de o parte, aflata in stare de nevoie, de lipsa de experienta ori de
lipsa de cunostinte si care stipuleaza in favoarea celeilalte parti ori a unei alte persoane o prestatie de o
valoare considerabil mai mare, la data incheierii contractului, decat valoarea propriei prestatii(art. 1.221
NCC). In opozitie cu incidenta dolului sau a violentei, partea al carei consimtamant a fost viciat prin leziune
poate obtine anularea contractului, sau poate opta pentru reducerea propriilor obligatii. Prevederile art. 1.222
alin.(1) si art. 1.257 din NCC, stabilesc faptul ca persoana lezata nu ar avea posibilitatea sa pretinda in
acelasi timp, nulitatea contractului si daune-interese. Insa, din punctul nostru de vedere, nu este exclus ca
persoanei lezate sa i se acorde despagubiri in temeiul art. 1.357 si urm. din NCC, pe calea constatarii unei

fapte ilicite comise de catre cealalta parte a contractului. Existenta leziunii va fi apreciata in toate cazurile si
in functie de natura si scopul contractului.
Totodata, cu exceptia cazului in care un minor isi asuma o obligatie excesiva prin raportare la starea sa
patrimoniala, la avantajele pe care le obtine din contract ori la ansamblul circumstantelor, actiunea in anulare
este admisibila numai daca leziunea depaseste jumatate din valoarea pe care o avea, la momentul incheierii
contractului, prestatia promisa sau executata de partea lezata[art. 1.222 alin.(2) NCC].
De asemenea, consideram deosebit de util sa amintim ca partea lezata care doreste sa actioneze, ar trebui
sa tina cont de prevederile prescriptiei extinctive care ar fi incidente in cazul leziunii: spre exemplu, art.
1.223 NCC, atunci cand partea doreste sa promoveze actiunea in anulare a contractului sau reducerea
prestatiilor, ori art. 2.517 si respectiv, art.2.528 alin.(1) din NCC, in situatia in care aceasta promoveaza o
actiune prin care solicita atragerea raspunderii civile delictuale si obligarea celeilalte parti la plata
prejudiciului cauzat.
In egala masura, alineatul (3) al art. 1.222 din NCC, stabileste faptul ca in toate cazurile, instanta poate sa
mentina contractul daca cealalta parte ofera, in mod echitabil, o reducere a propriei creante sau, dupa caz, o
majorare a propriei obligatii. Exact ca si in cazul erorii, contractul poate fi adaptat la solicitarea partii
indreptatite sa invoce anulabilitatea contractului, iar dispozitiile art. 1.213 NCC, vor deveni incidente si in
cazul leziunii.
Un aspect deosebit de important pe care ar trebui sa-l retinem, este faptul ca nu pot fi atacate cu actiune
in anulare pe motiv de leziune, contractele aleatorii si tranzactiile. Aceasta deoarece, primele, dupa cum bine
stim, prin natura lor sau prin vointa partilor, ofera cel putin uneia dintre parti sansa unui castig si o expune
totodata la riscul unei pierderi, ce depinde de un eveniment viitor si incert, iar prin tanzactie partile previn
sau sting un litigiu(art. 2.267 NCC).
C) Obiectul si cauza contractului.
Alaturi de cauza, obiectul contractului reprezinta ultimele doua conditii esentiale pentru validitatea
contractului prevazute de art. 1.179 NCC. Noile reglementari civile le aloca acestora o importanta deosebita,
stabilindu-le sediul materiei printr-o serie de norme si anume: art.1.225-1.234 Obiectul contractului si
respectiv, art.1.235-1.239 Cauza.
Notiunea de obiect este utilizata in normele corespunzatoare sediului materiei in doua
sensuri:Obiectul contractului, reglementat de art. 1.225 NCC si Obiectul obligatiei, prevazut de art.
1.226 NCC.
Obiectul contractului este constituit din operatiunea juridica stabilita de catre parti la incheierea
acestuia(vanzarea, locatiunea, imprumutul, etc). El trebuie sa fie determinat si licit, sub sanctiunea nulitatii
absolute. Din punctul nostru de vedere, obiectul contractului este determinat, atunci cand obiectul
prestatiilor, modalitatile si termenele pot fi deduse din continutul contractului respectiv. Obiectul
contractului poate fi ilicit, atunci cand este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor
moravuri.
Obiectul obligatiei reprezinta prestatia la care se angajaza debitorul in continutul contractului si este
privit ca un raport juridic. Obiectul obligatiei privit prin prisma prestatiei la care se angajeaza debitorul,
trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil si licit, sub sanctiunea nulitatii absolute a acelui contract.
Raportarea la prestatie si nu la obiectul obligatiei, face ca aceasta sa fie privita ca un raport juridic distinct de
operatiunea juridica, chiar daca aceasta din urma(obiectul contractului), cat si prima(obiectul obligatiei), fac
parte integranta din continutul unui contract.
In egala masura, contractul poate fi valabil chiar daca, la momentul incheierii sale, una din parti se
afla in imposibilitate de a-si executa obligatia, afara de cazul in care prin lege se prevede altfel. Acest caz,
prevazut in continutul dispozitiilor art. 1.227 NCC, declara valabilitatea, in principiu, a obligatiilor
imposibile la data incheierii contractului, insa numai daca prin lege nu se prevede altfel. Daca
imposibilitatea obiectului obligatiei nu este cunoscuta de catre debitor, contractul poate fi anulabil pentru
eroare, conform dispozitiilor art. 1.207 NCC. Insa, daca debitorul nu executa obligatia imposibila la data

exigibilitatii acesteia, creditorul va avea dreptul la daune-interese, potrivit prevederilor art. 1.530 si urm.
NCC.
De aceea, pentru ca prestatia(obligatia) la care se angajeaza debitorul sa fie valabila, trebuie
respectate cumulativ urmatoarele conditii:
a) s existe - atunci cnd bunul(in sens larg) este prezent ca atare n momentul ncheierii actului, dar i n
situaia bunurilor viitoare (contractele pot stabili prestatii i asupra bunurilor viitoare, conform art. 1.228
NCC);
b) s fie n circuitul civil (numai bunurile care sunt n circuitul civil pot face obiectul unei prestaii
contractuale art. 1.229 NCC);
c) s fie posibila (cu exceptia cazului unei imposibiliti iniiale, la momentul ncheierii actului, pentru una
dintre prile actului, contractul rmne valabil ncheiat- art. 1.227 NCC);
d) s fie determinata sau determinabila. Sub acest aspect, NCC conine dispoziii referitoare la determinarea
calitatii obiectului obligatiei sau prestatiei contractuale(art. 1.231 NCC), precum si dispozitii privind
determinarea obiectului obligatiei de ctre un ter(art. 1.232 NCC), ori prin raportare la un factor de
referin(art.1.234 NCC).
Cauza, reprezinta o alta conditie esentiala pentru validitatea contractului, reglementata cu titlu de
noutate de catre NCC. Definitia legala a cauzei, este data de dispozitiile art. 1.235 NCC, care releva ca
aceasta reprezinta, motivul care determina fiecare parte sa incheie contractul.
Ca si in cazul obiectului obligatiei, pentru a fi valabila o cauza contractuala, potrivit art. 1.236-1.237
din NCC, trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii:
a) s existe. Cauza nu exist, adica lipseste, atunci cnd lipsete discernmntul sau contractul este intemeiat
pe o cauza falsa( de exemplu, o persoana care se angajeaza sa garanteze obligatia altuia, in virtutea unei
relatii de afinitate sau de rudenie dintre ele care, in realitate, nu exista ori, contand pe solvabilitatea acesteia
care, in egala masura, poate fi numai aparenta);
b) s fie licit. Cauza este licit, atunci cnd este conform legii i ordinii publice. Cauza poate fi
considerat ilicit i atunci cnd contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale
imperative(art.1.237 NCC);
c) s fie moral. Cauza nu trebuie sa fie contrar bunelor moravuri, respectiv regulilor de convieuire
social.
Cauza contractului(causa remota), denumita si scopul mediat al acestuia, constituie motivul determinant
pentru care a fost incheiat contractul, iar acest motiv trebuie sa fie cunoscut sau, dupa caz, sa poata fi
cunoscut de cealalta parte deoarece, lipsa ori nevalabilitatea cauzei va atrage nulitatea absoluta sau, dupa
caz, anulabilitatea contractului(art. 1.238 NCC).
De asemenea, in privinta probei cauzei, conforma art. 1.239 din NCC, contractul este valabil chiar
atunci cnd cauza nu este expres prevzut. Existena unei cauze valabile se prezum pn la proba contrar.
II. Condiiile relative cerute pentru ncheierea valabila a unui contract:
A) Momentul si locul incheierii contractului.
Momentul si locul incheierii contractului reprezinta doua conditii relative de incheiere a contractului,
reglementate de dispozitiile art. 1.186 NCC. Acest text, distinge incidenta acestor doua conditii astfel:
a) prin acceptarea expres a ofertei de ctre destinatarul acesteia, caz n care contractul se ncheie la
momentul la care acceptarea ajunge la ofertant. n acest caz, contractul se formeaz chiar dac ofertantul,
din motive care nu i sunt imputabile, nu a luat cunotin c acceptarea a ajuns la el;
b) prin acceptarea tacit a ofertei de ctre destinatarul acesteia, caz n care contractul se ncheie la momentul
la care destinatarul ofertei svrete un act sau fapt, potrivit practicilor stabilite ntre pri, a uzanelor sau
naturii afacerii, care nu las nicio ndoial asupra manifestrii sale de voin de a accepta oferta.
De asemenea, prevederile art. 106 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea n aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil, stabilesc ca dispoziiile art. 1.186 alin. (1) i ale art. 1.193 alin. (2) din NCC, nu sunt

aplicabile contractelor n cazul n care oferta de a contracta a fost expediat nainte de intrarea n vigoare a
Codul civil.
Momentul ncheierii contractului prezint o importan deosebit cu privire la existena capacitii
prilor, la transmiterea drepturilor asupra unui bun, la termenul de prescripie extinctiv i, mai ales, n
funcie de acest moment se stabilete legea aplicabil raportului juridic. Totodata, asa cum am prezentat mai
sus, momentul incheierii contractului este acela in care acceptarea se intalneste cu oferta, acest moment este
influentat si de locul de situare al ofertantului si acceptantului. De aceea, in cazul contractelor incheiate la
distanta, intotdeauna va trebui verificat momentul si locul in care acceptarea s-a intalnit cu oferta.
B) Oferta de a contracta.
In NCC, oferta de a contracta se gaseste intr-o corelatie naturala cu consimtamantul partilor unui
contract. Potrivit dispozitiilor art. 1.188 alin.(2) din NCC: O propunere constituie ofert de a contracta dac
aceasta conine suficiente elemente pentru formarea contractului i exprim intenia ofertantului de a se
obliga n cazul acceptrii ei de ctre destinatar. Articolul indicat, mai prevede in continutul alineatului
urmator faptul c oferta poate proveni de la persoana care are iniiativa ncheierii contractului, care i
determin coninutul sau, dup caz, care propune ultimul element esenial al contractului. Dispoziiile
referitoare la consimmnt, ca element esenial pentru formarea contractului, aplicabile inclusiv
contractului de societate, cuprinse in art. 11821203 NCC, se aplic n mod corespunztor i atunci cnd
mprejurrile n care se ncheie contractul nu permit identificarea ofertei i a acceptrii.
Fata de acesta aspect, am putea defini oferta de a contracta(sau policitatiunea) ca fiind propunerea care
contine suficiente elemente pentru formarea unui contract si care exprima intentia ofertantului de a se obliga
in cazul acceptarii ei de catre destinatar.
Potrivit art. 1.189 NCC, propunerea adresat unor persoane nedeterminate, chiar i n ipoteza n care ar fi
precis, nu are valoarea juridic a unei oferte, ci doar, n funcie de mprejurrile concrete, are valoarea unei
solicitri de ofert sau intenie de negociere.
n mod excepional totui, acelasi text, in alineatul (2), stabileste faptul ca propunerea adresat unor
persoane nedeterminate valoreaz ofert, dac aceast concluzie rezult din lege, uzante sau reiese, n mod
cert, din anumite mprejurri concrete.
Din analogia dispozitiilor legale in vigoare, putem afirma ca exista doua tipuri de oferte:
a) oferta cu termen. Prevederile art. 1.191 alin.(1) NCC prevad c oferta cu termen este irevocabil. Acest
caracter poate fi atribuit ofertei i atunci cnd el rezult din acordul prilor, al practicilor statornicite ntre
acestea, al negocierilor, al coninutului ofertei ori al uzanelor. Putem observa cu destula usurinta
particulariti specifice dreptului comercial i al afacerilor transpuse in normele de drept civil, i anume,
oferirea de valoare juridic a practicilor statornicite ntre prile contractului;
b) oferta fara termen. Acest tip de oferta se poate subdivide in, oferta fara termen adresata unei persoane
absente(art. 1.193) si in oferta fara termen adresata unei persoane prezente (art. 1.194 NCC):
oferta fara termen adresata unei persoane absente, reglementata de art. 1.193 NCC, trebuie mentinuta un
termen rezonabil, in functie de imprejurari, pentru a permite destinatarului sa o primeasca, sa o analizeze si
sa expedieze acceptarea;
oferta fara termen adresata unei persoane prezente, potrivit art. 1.194 NCC, nu produce efecte daca nu este
acceptata de indata. Aceste reguli se aplica si ofertei transmise prin telefon, fax, e-mail sau alte mijloace
moderne de comunicare la distanta.
Oferta este considerata lovit de caducitate, atunci cnd ea nu ajunge la ofertant n termenul stabilit, sau
atunci cnd destinatarul o refuz. Pentru situaia n care ofertantul decedeaz sau devine incapabil,
caducitatea ofertei irevocabile, va interveni doar dac acest lucru este impus de natura afacerii sau de
mprejurri [art. 1.195 alin.(2) NCC].
De asemenea, putem afirma ca oferta de a contracta poate fi retrasa sau revocata.
Oferta este considerata retrasa, atunci cand potrivit art. 1.199 NCC, ajunge la destinatar anterior ori
concomitent cu oferta sau, dupa caz, cu acceptarea.

Oferta este considerata revocata, din momentul in care ajunge la destinatar, chiar daca acesta nu ia
cunostinta din motive care nu ii sunt imputabile[art. 1.200 alin.(1) NCC].
Un alt caz in care oferta poate deveni irevocabila il reprezinta institutia pactului de optiune. In sensul
art. 1.278 NCC, pactul de optiune reprezinta acea conventie prin care una din parti ramane legata de propria
declaratie de vointa, iar celalalta o poate accepta sau refuza, caz in care acea declaratie se considera o oferta
irevocabila si produce efectele prevazute de art. 1.191 NCC.
In cazul pactului de optiune( de preferinta), una din parti se angajeaz sa ncheie n mod actual i
anticipat contractul, si i manifest consimmntul, astfel nct, la data la care i beneficiarul va opta
pentru ncheierea acestuia, odat cu manifestarea propriei voine realizandu-se ipso jure acordul de voin,
contractul fiind considerat ncheiat. De altfel, s-a definit de ctre legiuitor c manifestarea de voin, astfel
exprimat, potrivit art. 1.278 NCC reprezint o ofert irevocabil, ce produce efectele prevzute la art. 1.191
NCC.
In ceea ce privete natura juridic stabilita de catre legiuitor ca fiind cea a unei oferte, putem avea
unele retineri, aceasta deoarece, oferta clasic, reprezint o propunere de a contracta, prin care ofertantul
stabileste elementele ce pot fi luate n considerare pentru ncheierea contractului respectiv, ori, n cazul
pactului de opiune, aceste elemente sunt prestabilite de ctre prile ce ncheie pactul i nu doar de ctre
una dintre ele care ar putea fi ofertant.
In considerarea dispozitiilor legale, pactul de optiune ar avea o natura juridica complexa in cadrul caruia
am putea identifica atat oferta de a contracta, cat si o conventie in beneficiul celeilalte parti, care, in opinia
noastra, ar putea deveni creditorul celeilalte( avand recunoscut un drept de optiune asupra incheierii
contractului). Continutul pactului de optiune, trebuie sa fie similar cu cel al contractului care urmeaza sa fie
incheiat si sa contina toate elementele, astfel incat, contractul sa fie incheiat prin simpla acceptare a
beneficiarului optiunii.
De aceea, pactul de optiune ar putea deveni un instrument juridic deosebit de util intr-o faza
precontractuala, unde chiar in cazul in care partile nu au convenit un termen de acceptare, legiuitorul s-a
ingrijit si de acest aspect, statuand ca acest element poate fi stabilit de catre instanta de judecata, prin
ordonanta presedintiala, in conditiile alineatului (2) art. 1.278 NCC. Opiniem sa credem ca acest termen
poate fi stabilit de catre instanta de judecata si cu respectarea art. 1.415 NCC( stabilirea judiciara a
termenului).
Chiar daca nu are alocata o definitie legala, promisiunea de a contracta reprezinta tot o conventie prin
care partile se angajeaza reciproc ori numai unele din ele, sa incheie in viitor un contract. Sediul materiei il
putem identifica in continutul art. 1.279 NCC. In cazul in care obligatia de a incheia( de a face) este asumata
numai de una din partile contractante, vom fi in prezenta unei promisiuni unilaterale de a contracta iar, daca
partile, se obliga deopotriva sa incheie acel contract, vom fi in cazul unei promisiuni
bilaterale(sinalagmatice) de a contracta.
Raportandu-ne la textul art. 1.279 NCC, o promisiune, nate n sarcina promitentului obligaia de a
ncheia n viitor un contract, astfel incat, n cazul n care, beneficiarul promisiunii se va hotr sa ncheie
contractul, promitentul va fi inut s-i manifeste consimmntul la ncheierea contractului subsecvent. Ca
si in cazul pactului de optiune, continutul unei promisiuni, trebuie sa cuprinda toate clauzele contractului
promis, iar in lipsa lor, partile nu ar putea executa promisiunea.
In caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul va avea drept la daune-interese in sensul art. 1.530
NCC. De asemenea, obligaia promitentului va fi susceptibil de executare silit (indirect), caz n care,
instana, la cererea partii care si-a indeplinit propriile obligatii, poate suplinind consimmntul celeilalte
parti si va pronuna o hotrre care s in loc de contract. Din acest motiv, putem califica promisiunea ca
avand natura unui antecontract, care ar sta la baza incheierii viitoare a oricarui tip de contract, chair si a
unuia real, daca legea nu ar interzice.
C) Acceptarea incheierii contractului

Ca si oferta de a contracta, acceptarea incheierii contractului se afla in stransa legatura cu


consimtamantul destinatarului deoarece, const n manifestarea voinei acestuia de a ncheia contractul
propus de catre titularul ofertei. Potrivit art. 1.196 NCC, acceptarea ofertei poate fi realizat prin orice act
sau fapt al destinatarului, din care rezult n mod nendoielnic, acordul su cu privire la oferta propus i
transmis. Prevederile art. 1.186 NCC cu privire la momentul si locul incheierii contractului vor fi aplicabile
in mod corespunzator.
In primul rand trebuie sa precizm faptul c, n principiu, tcerea nu are valoare de acceptare. Acest lucru
se ntmpl doar n cazurile determinate ope legis, sau cnd rezult din acordul prilor ori din uzane sau
practicile stabilite de pri.
De asemenea, dispozitiile art. 1.197 alin.(1) NCC, stabilesc faptul ca rspunsul destinatarului ofertei nu
poate fi considerat acceptare atunci cnd:
cuprinde modificri sau completri care nu corespund ofertei primite;
nu respect forma cerut de ofertant;
ajunge la ofertant dup ce oferta a devenit caduc.
Alineatul (2) al textului amintit statueaza ca in cazul in care oferta conine modificri sau completri, va
trebui apreciat ca fiind o contraofert din partea destinatarului.
Acceptarea tardiv sau parvenita cu intarziere, potrivit alineatului (1) al art. 1.198 NCC, produce efecte
numai dac cel care a fcut oferta l ntiineaz de ndat pe acceptant despre ncheierea contractului. Dac
acceptarea a fost fcut n termen, ns a ajuns la ofertant dup expirarea termenului, din motive care nu in
de culpa acceptantului, ea va produce efecte dac ofertantul nu l ntiineaz despre aceasta de ndat,
potrivit celor statuate de alineatul (2) al normei substantiale amintite.
Comunicarea acceptarii trebuie fcute prin mijloace adecvate de comunicare, asemntoare cu cele prin
care a fost transmis oferta, dac din lege, acordul prilor sau din practicile statornicite ntre pri nu rezult
contrariul[art. 1.200 alin.(2) NCC].
Acceptarea ca si oferta de a contracta pot fi retrase, dac retragerea ajunge la destinatar anterior sau
concomitent cu oferta, sau dup caz, cu acceptarea. Att oferta ct i acceptarea i revocarea acestora produc
efecte numai din momentul n care ajung la destinatar, chiar dac acesta nu ia cunotin de ele din motive
care nu i sunt imputabile.
Acceptarea n reglementarea NCC, nu are o natura juridica aparte, fiind tratat ca un act juridic unilateral
supus comunicrii in sensul dispozitiilor art. 1.326.
Contractul va fi considerat ncheiat n momentul n care acceptarea a ajuns la ofertant, chiar dac acesta
nu ia cunotin de ea din motive care nu i sunt imputabile. De asemenea, asa cum am amintit la momentul
si locul incheierii contractului, contractul se consider ncheiat i atunci cnd destinatarul ofertei svrete
un act sau un fapt concludent, fr al ntiina pe ofertant, dac, n temeiul practicilor dintre pri, al naturii
afacerii, acceptarea se poate face n acest mod (art. 1.186 NCC).
D) Forma si continutul contractului
In art. 1178 N.C. Civ este enuntat principiul libertatii formei, in sensul ca incheierea contractului se
realizeaza prin simplul acord de vointa al partilor, capabile de a contracta, daca legea nu impune o anumita
formalitate. De asemenea, chiar daca noi, in continutul acestei subsectiuni, tratam forma contractului ca o
conditie relativa pentru incheierea valabila a unui contract, in esenta, aceasta conditie poate fi una esentiala
potrivit alin. (2) al art.1.179 NCC, care stabileste faptul ca: In masura in care legea prevede o anumita
forma a contractului, aceasta trebuie respectata, sub sanctiunea prevazuta de dispozitiile legale aplicabile.
In egala masura, cu privire la continutul contractului, vom observa ca in spiritul dispozitiilor art. 1.272
NCC, contractul valabil incheiat, obliga nu numai la ceea ce este in mod expres prevazut, dar si la toate
urmarile pe care practicile stabilite intre parti, uzantele, legea sau echitatea le dau contractului, in functie de
natura acestuia. Totodata, clauzele obisnuite intr-un contract se vor subintelege, chiar daca nu sunt stipulate
in continutul acestuia in mod expres.

Intorcandu-ne la notiunea de forma a contractului, potrivit art. 1.240 NCC, vointa de a contracta poate fi
exprimata verbal sau in scris. De aceea, vointa poate fi exprimata si printr-un comportament care, potrivit
legii, conventiei partilor, practicilor stabilite intre acestea sau uzantelor, nu lasa nicio indoiala asupra
intentiei de a produce efectele juridice corespunzatoare incheierii unui contract. Ca atare, potrivit legislatiei
civile actuale, manifestarea de vointa a partilor produce efecte juridice fara alte formalitati speciale. De
aceea, putem aminti doar cateva contracte in care simplul consens al partilor poate produce efecte juridice:
contractul de locatiune, se considera incheiat deindata ce partile au convenit asupra bunului si pretului(art.
1781) NCC; contractul de mandat poate fi incheiat in forma scrisa, autentica ori sub semnatura privata, sau
verbala( art. 2013NCC); etc.
Pentru a da mai multa acuratete demersului nostru referitor la forma contractului,am considerat deosebit
de util sa prezentam diferitele forme cerute unor contracte pentru ca acestea sa produca efectele juridice
scontate. De aceea, vom releva cateva puncte de vedere referitoare la cele trei tipuri de forme incidente
diferitelor tipuri de contracte. Chiar daca aceste forme au fost analizate si cu ocazia prezentarii actului
juridic, consideram ca este util sa transpunem incidenta lor in cazul contractelor, ca acte bi sau multilaterale,
dar si prentru modul destul de judicios prin care sunt reglementate de noile dispozitii civile. Astfel, vom
discuta despre, forma ad validitatem(ad solemnitatem), forma ad probationem si forma ceruta pentru
opozabilitate pentru terti.
a) Forma ceruta ad validitatem (ad solemnitatem).
Forma ceruta pentru validitatea actului juridic este acea conditie esentiala care presupune indeplinirea
unor formalitati prevazute de lege, in absenta carora actul nu ar putea lua nastere in mod valabil.
NCC prevede anumite situatii in care forma scrisa este o conditie de validitate, caz in care inclusiv
inscrisul sub semnatura privata este suficient pentru satisfacerea cerintei legale, insa in anumite cazuri este
ceruta forma inscrisului autentic.
In cazul contractului, NCC prevede in dispozitiile art. 1242 alin.(2) ca: Daca partile s-au invoit ca un
contract sa fie incheiat intr-o anumita forma, pe care legea nu o cere, contractul se socoteste valabil chiar
daca forma nu a fost respectata. Insa, acest text contravine dispozitiilor art. 1.244 NCC, care scoate in
evidenta faptul ca :trebuie sa fie incheiate prin inscris autentic, sub sanctiunea nulitatii absolute, conventiile
care stramuta sau constituie drepturi reale care urmeaza sa fie inscrise in cartea funciara. Din continutul
acestei dispozitii, rezulta cu usurinta faptul ca nerespectarea formei cerute ad validitatem, ca regula esentiala
pentru validitatea unui contract de vanzare-cumparare asupra unui imobil de exemplu, se sanctioneaza cu
nulitatea absoluta.
Daca de exemplu, in cazul unui contract de arendare [art.1.838 alin.(1) NCC] sau de fideiusiune(art.
2.282 NCC), este ceruta forma scrisa ca si conditie de validitate, pentru vanzarea unei mosteniri[art.1.747
alin.(2) NCC], a conventiilor care stramuta sau constituie drepturi reale care urmeaza a fi inscrise in cartea
funciara(art. 1.244 NCC) sau pentru situatia contractului de intretinere(art.2.255 NCC), este ceruta in mod
imperativ forma autentica pentru validitatea acelor acte. Si aceste exemple pot continua deoarece, practica
ofera o multitudine de cazuri specifice diferitelor tipuri de contracte;
b) Forma ad probationem.
Reprezinta acea conditie impusa de lege sau de parti, care consta in intocmirea unui inscris cu scopul de
a proba actul juridic civil valabil incheiat.
Conform art. 1.241 NCC, inscrisul care constata incheierea contractului poate fi sub semnatura privata
sau autentic, avand forta probanta prevazuta de lege (respectiv, de element constitutiv al contractului sau
doar aceea de valoare probatorie). Aceasta conditie este instituita, de pilda, in cazul contractului de
tranzactie sau al contractului de depozit voluntar. Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage
nevalabilitatea actului, asa cum se intampla in cazul formei ad validitatem, ci imposibilitatea dovedirii
actului cu alt mijloc de proba. Urmatoarele exemple de contracte incheiate cu respectarea formei ad
probationem, pot fi edificatoare: contractul de comision[art. 2.044 alin.(2) NCC]; contractul de

consignatie(art. 2.055 NCC); contractul de depozit(art. 2.104 NCC); contractul de asigurare[art. 2.200 alin.
(1) NCC]; etc;
c) Forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti.
Prin forma ceruta pentru opozabilitatea fata de terti a actului juridic, se intelege acea conditie necesara
pentru ca actul respectiv sa fie opozabil si persoanelor care nu au participat la incheierea lui, in scopul
ocrotirii drepturilor si intereselor lor. Aceasta este o cerinta prevazuta pentru protejarea tertilor fata de
efectele prejudiciabile ale unor acte juridice.
Poate fi asigurata prin indeplinirea unor formalitati de publicitate, in special prin inscrieri sau notari in
cartea funciara pentru instrainarile de drepturi imobiliare, sau inscrieri in Arhiva Electronica de Garantii
Reale Mobiliare, pentru gaj si alte garantii reale mobiliare.
Potrivit dispozitiilor art. 1.244 NCC, cu referire la forma ceruta pentru inscrierea in cartea funciara, se
stabileste necesitatea incheierii prin inscris autentic, sub sanctiunea nulitatii absolute, a conventiilor care
stramuta sau constituie drepturi reale care urmeaza a fi inscrise in cartea funciara. Nerespectarea formei
cerute pentru opozabilitatea fata de terti a actului juridic este sanctionata cu inopozabilitatea actului juridic,
ceea ce inseamna posibilitatea, pentru tertul interesat, de a ignora actul invocat de parti impotriva sa.
In ceea ce priveste continutul contractului, asa cum am mai amintit, dispozitiile art. 1.272 NCC,
stabilesc cadrul legal al acestuia. Determinarea continutului integral al contractului, adica, a drepturilor si
obligatiilor principale, secundare sau accesorii, se face in absenta unor clauze exprese, in ordinea stabilita de
lege si anume: practicile stabilite intre parti, uzantele in sensul art.1 alin(6) NCC, normele legale incidente
prin analogie asa cum se prevede in alineatul (2) al art. 1 NCC, precum si daca va fi cazul echitatea.
De asemenea, potrivit alineatului (2) al normei substantiale amintite, clauzele obisnuite ale unui contract
se subinteleg, chiar daca nu sunt stipulate in mod expres. In acest sens, am putea aminti dispozitiile art. 779
NCC, referitoare la continutul contractului de fiducie. Acest text, prevede in mod imperativ si sub sanctiunea
nulitatii absolute, continutul unui contract de fiducie. Un alt exemplu elocvent poate reprezenta si alin. (2) al
art. 2.372 NCC, care statueaza, sub sanctiunea nulitatii absolute, faptul ca un contract de ipoteca trebuie sa
determine, constituitorul si creditorul ipotecar, sa arate cauza obligatiei garantate si sa faca o descriere
suficient de precisa a bunului ipotecat.
III. Nulitatea. Cauzele, efectele nulitatii si validarea contractului in caz de nulitate.
In caz de nerespectare a conditiilor privind formarea contractelor, va fi incidenta sanctiunea ordinara
stabilita de normele noastre de drept material, denumita in mod generic, nulitate. Nulitatea este cunoscuta ca
fiind acea sanctiune care anihileaza retroactiv, in tot sau in parte, efectele juridice ale unui contract datorita
unor imperfectiuni in formarea sa.
O consacrare legala a notiunii de nulitate in cazul contractelor, o putem identifica in continutul art.
1.246 NCC. Acest text, prezinta nulitatea ca pe o sanctiune de drept comun (jus commune), ce intervine in
cazul incalcarii conditiilor cerute de lege pentru incheierea valabila a unui contract, cu exceptia cazului in
care legea nu stabileste o alta sanctiune (de exemplu, inopozabilitatea actelor juridice efectuate de catre
coproprietari cu incalcarea regulii unanimitatii, fara consimtamantul coproprietarului direct interesat,
conform art.642 NCC; revocarea actelor incheiate in frauda creditorilor, statuata de art. 1.562 NCC; etc).
Ca si in cazul actelor juridice, noile dispozitii civile reglementeaza nulitatea contractului pe baza
distinctiei clasice: nulitatea absoluta(art. 1.247) si respectiv, nulitatea relativa(art. 1.248).
Nulitatea absoluta atrage nulitatea contractului in anumite cazuri prevazute de lege, dar si atunci cand
rezulta din lege ca interesul ocrotit este unul general(art. 1.250 NCC). In conformitate cu dispozitiile
alineatului (2) al art. 1.247 NCC, nulitatea absoluta poate fi invocata oricand si de orice persoana interesata,
pe cale de actiune in constatare ori, pe cale de exceptie. In continuare, alineatul (3) al normei amintite,
stabileste in mod imperativ ca, instanta de judecata va fi obligata sa invoce din oficiu nulitatea absoluta, in
toate cazurile in care din dezbateri sau din continutul contractului, rezulta ca acest act este lovit de aceasta
forma de nulitate. Noul Cod civil, prevede in terminis o serie de cauze in care nulitatea absoluta devine
incidenta in mod incontestabil si anume:

nevalabilitatea sau absenta obiectului unui contract[art.1.226 alin.(2) NCC];


ilicitatea obiectului sau a cauzei contractului[art. 1.225 alin.(2) si art. 1.238 alin.(2) NCC];
imoralitatea obiectului sau a cauzei[art. 1.225 alin.(3) si art. 1.238 alin.(2) NCC].
Chiar daca un contract este lovit de nulitate absoluta, potrivit alineatului (4) al art. 1.247 NCC, acesta
poate fi confirmat doar in cazuri prevazute de lege [de exemplu, confirmarea liberalitatilor de catre
mostenitorii universali sau cu tilu universal conform art. 1.010 NCC, ori cazul in care partile unui contract
de vanzare au convenit un alt mod de determinare a pretului, potrivit alin.(3) art. 1.662 NCC, etc]. De
asemenea, potrivit art. 1.249 alin.(1) NCC, daca prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absoluta poate fi
invocata oricand, in cadrul unei actiuni in justitie, ori pe cale de exceptie.
Nulitatea relativa atrage anulabilitatea contractului in cazul in care nu au fost respectate dispozitiile
legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular(art.1.248 NCC). In aceste conditii, nulitatea relativa
poate fi invocata numai de catre persoana al carei interes este ocrotit prin dispozitia legala incalcata, in
opozitie cu nulitatea absoluta, unde, asa cum am mai aratat, instanta de judecata este obligata sa o invoce din
oficiu. Si in cazul nulitatii relative, noile dispozitii civile regelementeaza in mod expres o serie de cauze care
pot determina sau prezuma existenta acestui tip de nulitate si anume:
nerespectarea dispozitiilor legale privitoare la capacitatea de exercitiu(art. 37 si 209 NCC);
consimtamantul uneia dintre parti a fost viciat(art.1.206 NCC);
in alte cazuri in care cauza nulitatii nu este determinata ori nu reiese in chip neindoielnic din lege[art. 1.918
alin.(4), art. 2.075 alin.(3), etc].
Efectele nulitatii sunt similare, chiar daca cauza de nulitate este una absoluta sau relativa. Astfel,
primul efect l-ar constitui desfiintarea contractului in mod imediat in cazul nulitatii absolute sau conditional,
cu efect retroactiv, in situatia nulitatii relative. Acest efect are o reglementare legala in alineatul (1) al art.
1.254 NCC, pe care il putem consacra sub forma principiului retroactivitatii deoarece, un contract lovit de
nulitate absoluta, anulat, poate fi considerat ca nu a fost niciodata incheiat, iar partile vor fi repuse ope legis,
in situatia anterioara.
De asemenea, in conditiile legii(de plin drept sau la cerere), un alt efect, spunem noi, accesoriu
desfiintarii unui contract, il constituie si desfiintarea actelor subsecvente incheiate in baza lui[art.1.254 alin.
(2) NCC].
Un al treilea efect pe care-l produce nulitatea unui contract, este cel privind repunerea partilor in
situatia anterioara(restitutio in integrum) incheierii acelui act. Daca intre momentul incheierii si momentul
desfiintarii contractului acesta a fost pus in executare, partile vor fi puse in situatia anterioara incheierii
acestuia si vor fi obligate la restituirea prestatiilor primite, chiar daca acestea au fost executate succesiv sau
au avut un caracter continuu.
Un ultim efect corespunzator nulitatii, permite partii vatamate, in cazul in care cauza de nulitate este
imputabila uneia dintre parti, sa ceara daune-interese sau, dupa caz, reducerea prestatiei sale cu valoarea
daunelor-interese, pentru acoperirea prejudiciului material si moral cauzat(art. 1.257, 1.258, 1.357 si urm.
NCC).
De asemenea, daca nulitatea poate fi indreptata prin confirmare in cazuri prevazute in mod expres de
lege si validitatea acelui contract nu va mai fi afectata, contractul putand produce efecte in continuare, nu
acelasi lucru se poate intampla in cazul refacerii sau conversiunii unui contract. Atat refacerea contractului
nul(art. 1.259 NCC), cat si conversiunea contractului nul(art. 1.260 NCC) nu pot reprezenta cauze de
validare aplicabile unui contract incheiat in mod nevalabil deoarece, din punctul nostru de vedere, acest
contract va produce alte efecte viitoare de la momentul refacerii, respectiv convertirii sale, fata de vechiul
inscris.
De asemenea, un contract afectat de o cauza de nulitate poate fi validat in conditiile art. 1.261-1.265
NCC.
Dispozitiile art. 1.261 NCC, scot in evidenta doua cazuri in care un contract afectat de nulitate poate fi
validat:

atunci cand nulitatea este acoperita;


prin confirmarea rezultata din vointa, expresa sau tacita, de a renunta la dreptul de a invoca nulitatea.
Daca un contract anulabil va fi confirmat, atunci vointa partii care renunta la dreptul de a invoca
nulitatea trebuie sa fie certa[art. 1.262 alin.(2) NCC]. Un aspect deosebit de important pe care trebuie sa-l
retinem, este cel legat de faptul ca, un contract confirmat, poate produce efecte retroactive.
Numai un contract lovit de nulitate relativa poate fi confirmat insa, cu respectarea urmatoarelor
conditii prevazute de art. 1.263 NCC:
in momentul confirmarii sale conditiile de validitate sunt intrunite;
persoana care poate confirma contractul atunci cand cunoaste cauza de nulitate, iar in caz de violenta, dupa
incetarea acesteia;
parintele, tuturele sau curatorul special, chemati de lege sa incuviinteze actele minorului, in numele si in
interesul acestuia, pot sa confirme contractul atunci cand incuviintarea era suficienta pentru incheierea
valabila a acestuia. Acelasi lucru se poate intampla si in cazul in care acel contract trebuie sa fie incheiat cu
acordul instantei de tutela;
daca nu exista o confirmare expresa, obligatia contractului sa fi fost executata in mod voluntar la data la
care ea putea fi valabil confirmata de catre partea interesata.
Partea unui contract care trebuie sa confirme acel inscris, poate fi pusa in intarziere printr-o notificare
in continutul careia, partea interesata poate sa solicite fie confirmarea contractului anulabil, fie sa exercite
actiunea in anulare, in termen de 6 luni de la premirea acelei notificari, sub sanctiunea decaderii din dreptul
de a cere anularea acelui contract[art. 1.263 alin.(3) NCC].
Pentru a fi valabil, actul confirmativ incheiat de catre partea care confirma contractul, trebuie sa
cuprinda urmatoarele elemente: obiectul, cauza si natura obligatiei, mentiunea despre motivul actiunii in
anulare, precum si intentia de a repara viciul pe care se intemeiaza acea actiune.
Efectele confirmarii unui contract anulabil pot fi urmatoarele:
renuntarea la mijloacele si exceptiile ce puteau fi opuse de partea interesata, sub rezerva drepturilor
dobandite si conservate de tertii de buna-credinta;
cand fiecare dintre parti poate invoca nulitatea contractului sau mai multe parti o pot invoca impotriva
alteia, confirmarea facuta de una dintre acestea nu impiedica invocarea nulitatii de catre celelalte parti;
confirmarea unui contract lovit de nulitate relativa pentru vicierea consimtamantului prin dol sau violenta,
nu implica renuntarea de catre cealalta parte, la dreptul de a cere daune-interese.
4. Interpretarea contractelor.
Din momentul in care se incheie, un contract poate produce o serie de efecte insa, pentru a intelege mai
bine aceste efecte, trebuie mai inainte de toate, sa stim sa interpretam acel contract.
Potrivit art.1.266 alin.(1)NCC, contractele se interpreteaza dupa vointa concordanta a partilor, iar
nu dupa sensul literal al termenilor. Legislatia europeana scoate in evidenta dispozitii asemanatoare insa,
interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna a partilor si nu dupa vointa concordanta a acestora,
care practic sunt fenomene psihologice sinonime.
Alineatul urmator al normei substantiale amintite, scoate in evidenta faptul ca la stabilirea vointei
concordante, se va tine seama, intre altele: de scopul contractului, de negocierile purtate de parti, de
practicile statornicite intre acestea si de comportamentul lor ulterior incheierii contractului. Cu titlu
exemplificativ, in materia interpretarii vointei concordante a partilor, am putea aminti doar despre,
interpretarea testamentului(art. 1.039 NCC) sau interpretarea clauzei unei vanzari(art. 1.671 NCC).
Un alt aspect important legat de interpretarea unui contract, priveste determinarea clauzelor mentionate
de parti in continutul acelui act. In privinta clauzelor obisnuite, alineatul (2) al art. 1.272 NCC, stabileste
destul de clar ca, desi nu sunt stipulate in mod expres ele, pot fi subintelese, insa cum pot fi interpretate
celelalte clauze?
In afara clauzelor obisniute, NCC reglementeaza inca o serie de clauze ce pot fi identificate in
continutul unui contract si anume:

a) clauzele externe. Acest tip de clauze, sunt reglementate de art. 1.201 NCC si pot fi prezentate de exemplu,
de conditiile generale ale ofertantului. Clauzele externe sunt frecvent utilizate in contractele cadrul-cadru,
sau asa cum le-am denumit in clasificarea contractelor, contractele-tip, care apartin unor societati care detin
un monopol sau o pozitie dominanta asupra unui serviciu, cum ar fi: contractele de telefonie, contractul de
transport pe calea ferata, etc;
b) clauzele standard. Reglementarea clauzelor standard a fost determinata de catre legiuitor in continutul art.
1.202 NCC. Acesta a preluat din dreptul comparat, o buna parte din prevederile articolului amintit anterior.
Clauzele standard se aplica la incheierea contractului si reprezint: stipulaiile stabilite prealabil de una
dintre pri pentru a fi utilizate n mod general i repetat i care sunt incluse n contract far s fi fost
negociate cu cealalt parte [art. 1202 alin. (2) NCC]. Practic, aceste clauze sunt impuse celeilalte parti si
stau de regula la baza contractelor de adeziune. Ins, n etapa negocierii unui contract, prile ar putea utiliza
atat clauzele standard, ct i cele negociate. Daca in practica va exista un conflict intre acest tip de clauze,
solutia o identificam in continutul alineatului (3) al art. 1.202 NCC, care stabileste faptul ca vor avea
intaietate, clauzele negociate in fata celor standard.
In continuare, alineatul (4) al art. 1.202 NCC, releva cazul in care ar interveni un conflict ntre clauze
standard utilizate de ambele pri. Rezolvarea acestui conflict vine tot din norma legala amintita in sensul ca,
acel contract va fi incheiat pe baza clauzelor convenite si a oricaror clauze standard comune in substanta
lor. Singura exceptie statuata de alineatul pus in discutiei, il reprezinta cazul n care una dintre pri
notific celeilalte pri, fie anterior momentului ncheierii contractului, fie ulterior i de ndat, c nu
intenioneaz s fie inut de un astfel de contract.;
c) clauzele neuzuale. Conform dispozitiilor art. 1.203 NCC, aceste clauze reprezinta o forma a clauzelor
standard. Ele pot stabili o serie de dispozitii si anume:
in folosul celui care le propune: limitarea raspunderii, dreptul de a denunta unilateral contractul, dreptul de
a suspenda executarea obligatiilor;
in detrimentul celeilalte parti: decaderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a
opune exceptii, restringerea libertatii de a contracta cu alte persoane, reinoirea tacita a contractului, legea
aplicabila, clauze compromisorii;
derogari de la normele privitoare la competenta instantelor judecatoresti.
Clauzele neuzuale pot produce efecte in continutul unui contract, cu conditia sa fie acceptate, in mod
expres, in scris, de cealalta parte.
In afara acestor clauze, in practica mai putem identifica si aceea categorie de clauze abuzive, care au o
reglementare interna legala si pot exista in continutul unor contracte de prestari servicii, inclusiv unele
bancare. Aceste clauze au ca efect crearea unui dezechilibru contractual in detrimentul unui consumator, un
dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor contractului, denumit si abuz de drept contractual.
Revenind la interpretarea contractelor, noile dispozitii civile, mai reglementeaza un tip de interpretare,
denumit sistematica, dar si cazul interpretarii clauzelor indoielnice.
In primul caz, legiuitorul stabileste ca intotdeauna clauzele, se interpreteaza unele prin altele, dand
fiecareia intelesul ce rezulta din ansamblul contractului( art. 1.267 NCC).
De asemenea, clauzele susceptibile de mai multe intelesuri se interpreteaza in sensul ce se potriveste cel
mai bine naturii si obiectului contractului[ alin.(1) art. 1.268 NCC]. Clauzele susceptibile de mai multe
intelesuri pot fi clauze indoielnice si se interpreteaza tinand seama, intre altele, de natura contractului, de
imprejurarile in care a fost incheiat, de interpretarea data anterior de parti, de sensul atribuit in general
clauzelor si expresiilor in domeniu si de uzante[alin.(2) art. 1.268 NCC].
De asemenea, clauzele se interpreteaza in sensul in care pot produce efecte, iar nu in acela in care nu ar
putea produce niciunul[alin.(3) art. 1.268 NCC].
Urmatorul exemplu poate fi edificator in ceea ce priveste interpretarea clauzelor indoielnice: la
negocierea unui contract, au fost stabilite anumite clauze care nu se regasesc in contractul final. Noi nu am
renuntat la aceste clauze deoarece, am considerat ca un contract mai simplu poate profita ambelor parti insa,

daca s-ar ivi un litigiu referitor la modul de executare a contractului, ne-am putea prevala si de clauzele
anterioare convenite cu ocazia negocierilor. In sprijinul acestei sustineri am putea aduce o serie de inscrisuri
care pot confirma modul de desfasurare a negocierilor si implicit clauzele care nu se regasesc in contractul
final.
Rezolvarea acestei situatii se regaseste in art. 1.266 NCC, amintit in randurile anterioare, care
reglementeaza interpretarea contractelor dupa vointa concordanta a partilor. Asa cum am mai prezentat,
alineatul (2) al acestui text scoate in evidenta faptul ca la stabilirea vointei concordante a partilor, se va tine
seama printre altele si de negocierile purtate de parti ulterior incheierii contractului. In acest sens, daca
partile au executat si acte la care nu s-au obligat prin contract, dar care au stat la baza negocierii sale, se
poate interpreta ca au existat si alte clauze care nu au fost inscrise in acel contract.
5. Efectele contractelor.
Pentru ca un contract sa produca efecte juridice, el trebuie sa respecte conditiile de validitate mai sus
mentionate, in caz contrar, acel act va fi lovit de una din formele de nulitate amintite.
Notiunea de contract sau de conventie, reprezinta o notiune fundamentala pentru viata sociala, fara de
care, asa cum am mai amintit , relatiile umane sunt de neconceput. Inca din perioada romana s-a afirmat
principiul potrivit caruia, o conventie trebuie sa fie respectata(Pacta sunt servanda), principiu care in
contemporaneitate este preluat de afirmatia ca, acordurile consacrate intr-un contract trebuie sa fie
respectate.
Este vorba despre unul dintre efectele esentiale ale contractului, si anume cel produs intre partile
contractante, analizat de catre doctrina sub denumirea de Principiu al fortei obligatorii. Insa, in afara
partilor contractante, un contract poate naste anumite efecte si fata de persoane care nu au avut calitatea de
subiecte contractante si atunci vom fi in prezenta Principiului relativitatii efectelor contractului, ori, dupa
caz, a Principiului opozabilitatii efectelor unui contract.
De aceea, am considerat util sa efectuam o distinctie a efectelor produse de contract intre, partile
contractante si respectiv, fata de persoanele care nu au calitatea de contractanti.
A) Efectele contractului n raporturile dintre prile contractante.
Dupa cum am relevat la inceputul acestei subsectiuni, contractul produce efecte deosebit de importante
intre partile contractante. Aceste efecte, sunt cunoscute prin prisma principiului fortei obligatorii a
contractului, care are si o reglementare legala in continutul art. 1.270 NCC. Acest principiu al fortei
obligatorii a contractului, nu reprezinta altceva decat o transpunere legala a principiului Pacta sunt
servanda deoarece, alineatul (1) al dispozitiei amintite stabileste ca: Contractul valabil incheiat are putere
de lege intre partile contractante.
Din continutul principiului fortei obligatorii a contractului prevazut de norma de drept amintita, dar si
coroborat cu dispozitiile altor norme incidente efectelor contractului in raporturile dintre partile
contractante(art. 1.270-1.279 NCC), rezulta doua consecinte fundamentale si anume: contractul nu poate fi
revocat sau modificat in mod unilateral decat in cauze autorizate de lege(a) si, limitarea principiului fortei
obligatorii prin interventia instantei de judecata in anumite cazuri reglementate de lege(b).
De aceea, am amintit la debutul lucrarii noastre ca legea prevede o serie de exceptii de la principiul
fortei obligatorii a contractului, spre exemplu: prorogarea efectelor anumitor acte juridice, prelungirea
efectelor contractului cu executare succesiva datorita suspendarii temporare a executarii acestuia, pe timpul
cat dureaza cauza de suspendare, moratoriul legal, tacita relocatiune, clauza de dezicere si impreviziunea.
Insa, din punct de vedere didactic am considerat util sa prezentam in cadrul primei consecinte printre altele
si cateva consideratii legate de clauza de dezicere si am pastrat situatia impreviziunii pentru a fi dezvoltata
in continutul celei de-a doua consecinte, asta intrucat, limitarea principiului fortei obligatorii cu ocazia
constatarii impreviziunii, poate fi efectuata de catre instanta de judecata.
a) Contractul nu poate fi revocat sau modificat in mod unilateral decat in cauze autorizate de lege.
Principiul general potrivit caruia, contractul valabil incheiat are putere de lege intre partile contractante,
interzice revocarea sau modificarea unilaterala a actului respectiv. Astfel, potrivit acestuia, un contract se

modifica sau inceteaza numai prin acordul partilor(mutuus consenssus/dissensus) si in lipsa acordului
partilor, cu titlu exceptional, prin cauze autorizate de lege.
Se stie ca orice contract valabil incheiat este obligatoriu si produce efecte numai intre partile sale(inter
partes), care sunt tinute sa respecte drepturile si obligatiile contractuale asa cum le-au detreminat in
continutul actului juridic respectiv. Mai mult decat atat, cu privire la obligativitatea( executorialitatea)
contractului, cu exceptia cazurilor in care legea limiteaza forta obligatorie a actului respectiv( spre exemplu,
cazul impreviziunii), orice persoana trebuie sa-si execute obligatiile pe care le-a contractat, iar creditorul,
potrivit art. 1.516 NCC, are dreptul la indeplinirea integrala, exacta si la timp a obligatiei.
De aceea, efectul fundamental al principiului fortei obligatorii pentru partile contractante, este acela ca
sunt obligate sa execute intocmai prestatiile asumate prin contract. Aceasta executare pentru debitor, trebuie
sa corespunda cu elementele stabilite in continutul contractului (calitate, cantitate, loc, moment, etc). In
situatia in care debitorul nu si-a executat intocmai prestatia, atunci el poate fi pus in intarziere de creditor,
potrivit art. 1.521 si urm. NCC, care ii poate solicita debitorului chiar si plata unor daune-interese(1.530
NCC).
Dar pot exista si cazuri in care creditorul refuza in mod nejustificat plata oferita corespunzator sau, cand
refuza sa indeplineasca actele pregatitoare fara de care debitorul nu isi poate executa obligatia. In aceste
cazuri, potrivit art. 1.510 si urm. NCC, debitorul are dreptul sa-si puna in intarziere creditorul, care, odata cu
aceasta, va prelua riscul imposibilitatii de executare a obligatiei, precum si obligatia la repararea
eventualelor prejudicii cauzate prin intarziere, dar si contravaloarea cheltuielilor de conservare a bunului
datorat. De asemenea, dupa punerea in intarziere a creditorului, debitorul nu va fi tinut sa restituie fructele
culese.
Revenind la posibilitatea revocarii sau modificarii contractului, asa cum am amintit, aceasta poate fi
facuta prin acordul comun al partilor sau prin autorizarea unor dispozitii legale.
Revocarea sau modificarea contractului prin acordul comun al partilor. Partile unui contract au facultatea
de reveni asupra obligatiilor asumate, producandu-se astfel o revocare sau modificare amiabila. Daca vom fi
in prezenta unui contract cu executare succesiva, partile pot conveni asupra revocarii sau modificarii sale
insa, aceste operatiuni juridice nu pot produce efecte retroactive si aceasta datorita ireversibilitatii
prestatiilor deja executate. In aceste conditii, revocarea sau modificarea amiabila va produce efecte doar
pentru viitor, pentru care partile vor stabili dupa caz, decalarea unui termen de executare succesiva( de
exemplu, cazul unui contract de inchiriere) in situatia unei modificari a contractului sau o repunere in
situatia anterioara, in cazul revocarii unui contract.
In cazul unui contract cu executare instantanee, efectele viitoare ale revocarii sau dupa caz, a modificarii
prin acordul comun la partilor vor fi oarecum diferite. Ca si in cazul contractului cu executare succesiva,
revocarea sau modificarea contractului cu executare instantanee, nu va atrage efecte retroactive insa, daca
prin contractul respectiv s-a transferat un drept de proprietate asupra unui bun, doctrina stabileste ca prin
restabilirea situatiei juridice anterioare, partile de fapt vor incheia un nou contract de instrainare a bunului de
la dobanditor la vanzator.
Revocarea sau modificarea contractului prin autorizarea unor dispozitii legale. Legea permite in anumite
cazuri revocarea unilaterala sau fortata a contractului, fara sa se tina seama, dupa caz, de vointa celeilalte
parti sau chiar de vointa comuna consacrata in continutul acelui act juridic. In privinta revocarii( denuntarii)
unilaterale a unui contract, aceasta poate opera, de regula, in temeiul unei clauze de dezicere(poate fi
unilaterala sau bilaterala), iar dispozitiile art. 1.276 si 1.277 NCC, stabilesc cateva reguli esentiale si anume:
dreptul de a denunta contractul trebuie sa aibe o consacrare legala sau contractuala;
pentru contractele cu executare dintr-o data denuntarea poate fi exercitata atata timp cat executarea nu a
inceput;
pentru contractele cu executare succesiva sau continua, dreptul de denuntare poate fi exercitat cu
respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar si dupa inceperea executarii contractului, insa denuntarea
va produce efecte juridice doar in ceea ce priveste prestatiile viitoare;

daca in contract a fost stipulata o prestatie in schimbul denuntarii, aceasta din urma va produce efecte
numai dupa executarea prestatiei;
pentru contractele incheiate pe durata nedeterminata denuntarea unilaterala poate opera de oricare dintre
parti cu conditia respectarii unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauza contrara sau stipularea unei
prestatii in schimbul denuntarii contractului se considera nescrisa si va fi lovita de nulitate partiala, potrivit
art.1.255 alin.(3) NCC.
Cu privire la revocarea fortata a contractului, aceasta poate avea loc in cazul contractelor cu executare
succesiva, incheiate intuituu personae, atunci cand a fost executat numai de catre persoana in considerarea
caruia a fost incheiat, moartea sau incapacitatea acesteia, conducand la incetarea de plin drept a contractului.
Contractul individual de munca poate face parte din categoria acestor acte supuse revocarii fortate.
b) Limitarea principiului fortei obligatorii prin interventia instantei de judecata in anumite cazuri
reglementate de lege.
Executorialitatea contractului fata de parti este neidoielnica insa, pe parcursul derularii sale pot
interveni anumite situatii in care, datorita unor imprejurari care nu au fost anticipate la momentul incheierii,
executarea obligatiilor va deveni dificila pentru una din parti. De aceea, in cadrul acestei consecinte
fundamentale ale efectelor unui contract, vom incerca sa ilustram cateva cazuri in care va fi necesara o
interventie judiciara asupra vointei partilor consacrate intr-un contract, pentru adaptarea sau distribuirea
echitabila a pierderilor si beneficiilor, ori chiar a incetarii sale.
In primul rand, ne vom opri la prezentarea catorva generalitati legate de situatia impreviziunii asa cum
este reglementata de dispozitiile art. 1.271 NCC si, in continuare, vom expune imprejurarea constatarii
judiciare a unor clauze contractuale abuzive.
Impreviziunea . Chiar daca are o reglementare expresa in noile dispozitii civile, totusi, institutia
impreviziunii intervine in mod exceptional si cu precadere, in cazul contractelor cu executare succesiva.
Alineatul (1) al art. 1.271 NCC, stabileste principiul potrivit caruia, partile sunt obligate sa isi execute
obligatiile, chiar daca executarea lor a devenit mai oneroasa, fie datorita cresterii costurilor executarii
propriei obligatii, fie datorita scaderii valorii contraprestatiei. Aceste dispozitii, nu fac altceva decat sa
scoata in evidenta faptul ca fiecare parte contractanta, trebuie sa isi execute obligatia sa potrivit clauzelor
contractului, chiar si atunci cand obligatia proprie a devenit mai oneroasa decat parea sa fie la data incheierii
contractului, iar prin aceasta, afectand echilibrul prezumat initial, dintre prestatiile reciproce. In continuare,
alineatul (2) prevede in terminis, exceptia impreviziunii in sensul ca, in cazul in care executarea contractului
a devenit excesiv de oneroasa datorita unei schimbari exceptionale a imprejurarilor care ar face vadit injusta
obligarea debitorului la executarea obligatiei, instanta poate sa dispuna. Potrivit dreptului de dispozitie
recunoscut persoanelor in procesul civil, instanta de judecata va fi sesizata de oricare parte a unui contract
afectata de impreviziune, care poate demonstra in mod cumulativ indeplinirea urmatoarele conditii:
elementul care provoaca un caracter exclusiv al sarcinii debitorului sa nu fi existat la data incheierii
contractului respectiv, ci sa se nasca dupa acesl moment;
schimbarea imprejurarilor, precum si intinderea acestora sa nu fi fost avute in vedere si nici sa nu fi fost
posibil sa fie avute in vedere de catre debitor, in mod rezonabil, in momentul incheierii contractului;
debitorul in dificultate sa nu-si fi asumat in mod expres sau prin natura contractului, sa suporte riscul
schimbarii imprejurarilor si nici sa nu fi fost posibil sa fie avute in vedere de catre debitor, in mod rezonabil,
la momentul incheierii contractului;
debitorul, sa fi incercat, intr-un termen rezonabil si cu buna-credinta, negocierea adaptarii rezonabile si
echitabile a contractului.
Dupa cum rezulta din aceasta ultima conditie, sesizarea instantei judecatoresti reprezinta a doua faza pe
care debitorul ar putea-o parcurge atunci cand obligatia sa ar fi afectata de impreviziune, aceasta deoarece,
in prealabil, el poate face dovada ca a incercat negocierea cu cealalta parte, in scopul de a obtine adaptarea
respectivului contract.

De asemenea, daca debitorul face dovada ca in mod cumulativ a indeplinit aceste conditii, el poate sesiza
instanta de judecata, care, poate pronunta una din urmatoarele solutii:
adaptarea contractului pentru a distribui in mod echitabil intre parti pierderile si beneficiile ce rezulta din
schimbarea imprejurarilor;
incetarea contractului la momentul si in conditiile pe care le stabileste.
Ceea ce este de retinut din toate aceste consideratii, este faptul ca simplele modificari obisnuite ale
pretului ori ale costurilor unui contract, nu ne va face sa fim in prezenta impreviziunii, insa, daca aceste
circumstante noi vor crea un dezechilibru de o anumita gravitate, ce poate fi apreciat de judecator(prin
indeplinirea cumulativa a conditiilor mai sus indicate), atunci se poate constata existenta impreviziunii. In
aceste conditii, debitorul trebuie sa demonstreze ca aceste circumstante noi l-au pus intr-o postura
economica foarte dificila, ca de exemplu, falimentul, inflatia, etc;
Clauzele abuzive. Prin constatarea unor clauze abuzive in continutul unui contract, in mod indirect, se
nuanteaza nasterea unui abuz de drept contractual fata de cealalta parte a contractului. Asa cum am mai
amintit , dispozitiile Legii nr. 193/2000, reglementeaza incidenta clauzelor abuzive, numai din contractele
incheiate intre profesionisti si consumatori . Acest act normativ releva in terminis reglementari despre
clauzele abuzive si are un vadit continut protectionist, instituit in favoarea consumatorului. Caracterul
protectionist al legii, rezulta chiar din debutul acesteia, mai precis din continutul art. 1 alin.(2), care
stabileste ca: In caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in
favoarea consumatorului. Pentru a intari aceasta dispozitie, alineatul (3) al articolului amintit, stabileste in
mod imperativ faptul ca: Se interzice profesionistilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate
cu consumatorii. De asemenea, pentru mai multa acuratete, la finalul actului normativ legiuitorul a
considerat util sa aloce o anexa , care este parte integranta a legii, in care prezinta o lista a clauzelor
considerate abuzive.
B) Efectele contractului n raporturile cu persoane care nu au calitatea de pri contractante.
Dupa cum am amintit, principiul enuntat in continutul art. 1.270 alin.(1) NCC, releva forta obligatorie a
contractului intre partile contractante care s-au obligat in nume si beneficiu propriu. In afara efectelor
produse intre aceste persoane, anumite contracte mai pot genera consecinte juridice si fata de terte persoane
care nu au avut calitatea de parti contractante. Aceste consecinte juridice(efecte), pot fi privite prin prisma a
doua principii foarte importante si anume: principiul relativitatii efectelor contractului(a) si respectiv,
principiul opozabilitatii contractului(b).
a) Principiul relativitatii efectelor contractului(res inter alios acta). Sursa legala a acestui principiu se
gaseste in continutul art. 1.280 NCC, dispozitii care in teza de debut redau in terminis efectele care se pot
produce intre partile contractului, si anume: Contractul produce efecte numai intre parti(...). Practic,
aceasta parte de debut a textului amintit nu reprezinta altceva decat o transpunere a principiului fortei
obligatorii a contractului intre parti, prevazuta in continutul art. 1.270 alin.(1) NCC si in egala masura
ilustreaza incidenta principiului relativitatii efectelor unui contract in primul rand fata de partile
contractante. Or, efectele ar putea fi relative, (...)daca prin lege nu se prevede altfel, asa cum se statueaza
in teza finala a prevederilor art. 1.280 NCC si fata de alte persoane. Din aceasta formulare, am putea retine
ca prin intermediul principiului relativitatii, efectele unui contract devin incidente in unele cazuri
reglementate de lege, asupra unor persoane care nu au fost parti contractante, dar au legatura cu contractul
ori prin alte circumstante determinate de lege pot deveni parti sau pot fi asimilate acestora. In aceste conditii,
relativitatea efectelor contractului se poate purta asupra:
partilor. Principiul relativitatii efectelor contractului devine incident in primul rand in cazul partilor
contractante. In situatia acestora, efectele unui contract se vor produce conform clauzelor agreate de ele,
adica a fortei obligatorii care rezida din actul respectiv, iar daca o parte nu le va respecta, i se atrage
raspunderea contractuala. Insa, chiar daca sunt in stransa legatura, nu trebuie sa confundam principiul
relativitatii cu cel al fortei obligatorii a contractului fata de partile contractante. Forta obligatorie a
contractului exprima calitatea contractului de a constitui, modifica sau stinge anumite efecte juridice, iar

relativitatea cotureaza modul de actiune al primului deoarece, creaza premisa acestor efecte intre partile
contractului;
tertelor persoane devenite parti ale contractului. Incidenta principiului relativitatii pentru tertele persoane
care devin parti ale unui contract poate fi privita printr-o categorie de persoane, denumite avanziicauza(succesorii in drepturi ai partilor).
a) avanzii cauza (succesorii in drepturi ai partilor). Am putea asimila persoanelor avnzi-cauz sau
succesorilor in drepturi cei care, din cauza legturii lor juridice cu prile unui contract, suport sau profit
de efectele acestuia, dei nu au participat in mod direct la ncheierea lui. Exist trei categorii de avndcauz: succesorii universali i cu titlu universal, succesorii cu titlu particular i creditorii chirografari.
Succesor universal poate fi acea persoan care dobndete un patrimoniu( de exemplu, unicul motenitor
legal, legatarul universal sau persoana juridic ce dobndete un patrimoniu prin efectul comasrii, prin
fuziune sau absorbie, ori prin cel al transformrii). Succesorul cu titlu universal poate fi persoana care
dobndete o fraciune dintr-un patrimoniu( de exemplu, motenitorii legali, legatarul sau legatarii care au
dobndit o cot-parte din motenire, etc). Succesorul cu titlu particular este acea persoana care dobndete
un drept subiectiv, privit individual (ut singuli), ca de exemplu, cumprtorul unui bun, donatarul,
cesionarul, legatarul cu titlu particular etc. Calitatea de avnd-cauz a succesorului cu titlu particular se
stabileste doar n raport cu actele juridice anterioare ale autorului, referitoare la acelai drept sau bun,
ncheiate cu alte persoane (fa de aceste acte juridice, succesorul cu titlu particular poate s fie avnd-cauz
sau ter). Creditorul chirografar este acea persoana care are doar o garantie comuna (drept de gaj general)
asupra bunurilor prezente i viitoare ale debitorului sau si ar putea suporta in mod indirect anumite efecte ale
contractului, cu precadere in situatia starii de insolventa a debitorului ori, cand au fost declansate proceduri
de executare silita impotriva unor bunuri aflate in patrimoniul acestuia. Toate aceste persoane pot beneficia
sau suporta anumite efecte ale contractelor in care nu au fost parti contractante;
tertilor absoluti (penitus extranei). In aceasta categorie putem include toate persoanele care sunt total straine
de un contract, dar si de partile contractante. Daca contractul contine un drept real, regula este indiscutabila
deoarece stim foarte bine ca dreptul real este opozabil oricarei persoane. In privinta drepturilor de creanta,
tertele persoane sunt obligate sa le respecte insa, daca o terta persoana in cunostinta de cauza ajuta un
debitor sa incalce clauzele contractuale, se poate angaja raspunderea sa in conditiile legii(art.1.369 NCC).
Spre exemplu, unui tert i se poate atrage raspunderea delictuala atunci cand ar determina o parte contractanta
sa incalce o obligatie contractuala de neconcurenta. De asemenea, un tert chiar daca nu este parte
contractanta, ar putea beneficia de efectele unui contract ca mijloc de proba intr-un proces, pentru a lamuri
judecata unei actiuni sau ar putea invoca chiar executarea defectuoasa a contractului(de exemplu, in cazul in
care un accident este provocat din cauza unui viciu de fabricatie a unui autoturism achizitionat foarte recent,
victima are posibilitatea, fiind tert in raport cu contractul de vanzare, sa invoce viciul si sa angajeze
raspunderea civila a fabricantului- daca cumparatorul ar fi fost victima, atunci s-ar fi atras raspunderea
contractuala a fabricantului).
b) Principiul opozabilitatii contractului. Daca in cazul principiului relativitatii, efectele unui contract produc
drepturi si obligatii fata de partile contractante, iar in unele cazuri reglementate de lege asupra unor persoane
care nu au fost parti insa, prin anumite circumstante legale pot deveni ori pot fi asimilate acestora, in ceea ce
priveste principiul opozabilitatii interpretarea va fi total diferita.
Opozabilitatea nu face altceva decat sa opuna un drept, un act sau un fapt juridic celorlalte persoane
straine de acestea, cu alte cuvinte, prin opozabilitate, acel drept sau acele operatiuni juridice nu sunt
respectate doar de subiectii lor ci, de toate celelalte persoane. Insa, cum se poate realiza aceasta aducere la
cunostiinta a unui drept, a unui act ori a unui fapt juridic, pentru a le face opozabile.
Noile dispozitii civile instituie regula publicitatii drepturilor, a actelor si a faptelor juridice in continutul
art. 18 si urm. NCC. Aceasta publicitate poate fi realizata prin Cartea funciara, Arhiva Electronica de
Garantii Reale Mobiliare, prin registrul comertului sau prin alte forme de publicitate prevazute de lege, iar

potrivit acestei reguli, orice drept, act sau fapt juridic, pot fi aduse la cunostinta publicului, pentru a fi
asigurata opozabilitatea lor(art. 20 NCC).
Opozabilitatea efectelor unui contract, in sensul art. 1.281 NCC, releva faptul ca un astfel de act juridic
poate, cu exceptia cazurilor prevazute de lege, sa opuna efecte juridice unor terte persoane care nu au nicio
legatura cu partile contractante. Practic, prin opozabilitatea unui contract, se realizeaza o respectare a
situatiei juridice de catre toate persoanele( parti, terte persoane devenite parti ale contractului si tertii
absoluti).
De aceea, trebuie sa facem distinctie intre situatia unei opozabilitati erga omnes a efectelor contractului
conditionata de efectuarea formalitatilor de publicitate(de exemplu: publicitatea conventiei matrimonialeart.334 NCC; notarea conventiei in cazul bunurilor mobile prin anticipatie- art.540 NCC; opozabilitatea
contractului de locatiune fata de dobanditor- art. 1.811 NCC) si cazul in care exista cunoasterea efectiva sau,
dupa caz, prezumata a contractului de catre terti [de exemplu: cazul tertului dobanditor a unui bun vandut
doar de unul din soti- art. 347 NCC; situatia dobanditorului unor actiuni tranzactionate pe piata doar din
partea unui sot- art. 349 alin.(1) teze a II-a NCC; cazul dobanditorului de buna-credinta a unui bun mobil
transmis in mod succesiv- art. 1.275 alin.(1) si (2) NCC; etc.]
In cazul in care dupa incheierea contractului vor exista terti vatamati, acestia vor putea sa invoce, fie
inopozabilitatea actului, fie sa ceara daune-interese in sensul art. 1.349 si urm. NCC. Insa, cazurile in care
tertii pot invoca inopozabilitatea sunt multiple si aceasta poate interveni atunci cand le-au fost vatamate
anumite drepturi sau interese legitime [spre exemplu: opozitia exercitata de orice persoana interesata- art.
243 NCC; cazul creditorilor prejudiciati prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial- art. 369 alin.
(3) si (4) NCC; efectul conventiei de suspendare a impartelii pentru creditori- art. 678 alin.(4); etc.].
6. Excepiile contractului
Dupa cum am relevat in randurile anterioare, un contract produce efecte obligatorii, relative sau
opozabile, in primul rand fata de partile contractante, iar in alte circumstante determinate de lege si fata de
alte persoane. In cazul principiului fortei obligatorii, contractul produce efecte majore fata de partile
contractante, insa, in cazul principiului relativitatii, in afara subiectelor contractante, efectele devin
incidente si asupra unor persoane care nu au fost parti contractante, dar au legatura cu contractul ori prin alte
circumstante determinate de lege pot deveni parti sau pot fi asimilate acestora. In schimb, prin intermediul
principiului opozabilitatii, acel drept sau operatiuni juridice consacrate in continutul unui contract, face sa
fie respectate nu doar de subiectii lui ci si de toate celelalte persoane.
Dupa cum vom constata in randurile urmatoare, pot fi considerate excepii de la relativitatea efectelor
contractului, acele situatii in care acestea se produc fata de persoane care nu au participat nici direct i nici
prin reprezentant la incheierea actului.
In categoria exceptiilor de la principiul relativitatii contractului, considerate de catre doctrina exceptii
aparente, am putea include: reprezentarea si promisiunea faptei altuia. Totodata, un al doilea de tip de
exceptii de la principiul relativitatii efectelor contractului pot fi considerate si exceptii reale. Aceste exceptii
se caracterizeaza prin faptul ca o persoana care nu a fost parte contractanta, poate deveni creditor in virtutea
unui acordului concordant de vointa ai altor subiecti contractuali. In cadrul acestor exceptii, putem include:
actiunile directe si stipulatia pentru altul.
Insa, si in cazul principiului opozabilitatii intalnim o exceptie specifica, care prezinta un interes practic
deosebit si anume: simulatia. Dupa cum vom observa, simulatia reprezinta o veritabila exceptie de la
principiul opozabilitatii contractului, aceasta deoarece, produce efecte deosebite numai intre partile
contractante si in anumite cazuri, intre succesorii lor universali sau cu titlu universal.
Ca atare, am considerat ca din punct de vedere didactic este mult mai usor de retinut ca exceptiile
contractului sa fie partajate intre: exceptiile de la principiului relativitatii(A) si in mod individual, exceptia
de la opozabilitatea fata de terti a contractului(B).
A) Excepiile de la principiul relativitii contractului (reprezentarea, actiunile directe, promisiunea faptei
altuia si stipulatia pentru altul)

Prin exceptia de la principiul relativitatii contractului putem intelege efectele pe care un asemenea act lear putea produce impotriva unor persoane care nu au avut calitate de subiecti contractuali si nici succesori in
drepturi ale acestora. Asa cum am mai amintit, exceptiile de la principiul relativitatii contractului sunt:
reprezentarea, actiunile directe, promisiunea faptei altuia si stipulatia pentru altul.
a) Reprezentarea. Potrivit art. 1.295 NCC, reprezentarea semnifica un instrument juridic ce poate rezulta din
lege, dintr-un act juridic ori, dupa caz, dintr-o hotarare judecatoreasca. In cadrul acestor situatii am putea
aminti in primul rand despre incidenta reprezentarii legale in cazul, tutelei minorului(art. 140-149 NCC) sau
a tutelei interzisului(art. 171 NCC), etc. De asemenea, reprezentarea voluntara(conventionala) ar putea
exista cu ocazia constituirii unui mandat din partea fondatorilor unei persoane juridice(art. 210 NCC) sau in
cazul mandatului conjugal(art. 314 NCC), ori in cazul declaratiei autentice pentru desemnarea executorului
testamentar(art.1.077 NCC), etc. Reprezentarea judiciara(printr-o hotarare judecatoreasca) se poate efectua,
de exemplu, in cazul constituirii curatelei unei persoane capabile(art. 183 NCC) sau a mandatului judiciar in
cazul in care unul dintre soti se afla in imposibilitate de a-si manifesta vointa(art. 314 NCC), etc. Aceste
persoane aflate in circumstantele amintite pot deveni parti ale unui contract inca de la incheierea lui, insa,
vor suporta in mod direct efectele fortei obligatorii a contractului abia dupa ce nu vor mai fi reprezentate;
b) Promisiunea faptei altuia. Promisiunea faptei altuia reprezinta contractul sau o clauza contractuala prin
care o persoana, denumita debitor(promitent), se obliga fata de o alta persoana, denumita creditor, sa
determine o terta persoana sa-si asume anumite obligatii fata de creditorul dintr-un alt contract(art. 1.283
NCC). Intentia promitentului nu va fi prezumata ci, va trebui sa reiasa neindoielnic dintr-un contract sau din
imprejurarile in care acesta a fost incheiat. Contractul ce are ca obiect promisiunea faptei altuia, trebuie sa
respecte conditiile de validitate prevazute de art. 1.179 NCC.
Potrivit acestei operatiuni juridice, putem retine faptul ca, debitorul(promitentul) se obliga personal, iar
tertul devine obligat numai in masura in care consimte, prin vointa proprie sa incheie acel contract cu
creditorul. Regula statuata de normele noastre de drept substantial cu privire la incheierea actelor, scot in
evidenta faptul ca nimeni nu poate fi obligat prin vointa altuia, astfel incat in contract trebuie stipulat ca
debitorul dintr-un astfel de contract asigura executarea obligatiei tertului, daca tertul nu consimte.
Un contract care are ca obiect promisiunea faptei altuia, va crea o obligatie de a face, care este o
obligatie de rezultat, in sarcina promitentului(debitorul unui alt contract).
Pentru a fi mult mai edificatori in prezentarea acestei operatiuni juridice, am putea retine urmatorul caz:
printr-un contract, de tipul promisiunii faptei altuia, promitentul i-a asumat obligaia s determine o ter
persoan s efectueze anumite reparaii pentru cldirea n care promitentul dorete s-i amenajeze un
restaurant. Chiar daca nu era prevzut n contract, promitentul execut el nsui lucrrile, terul neputndu-le
executa n termen util. Neexecutarea lucrrilor ar fi condus la imposibilitatea amenajrii restaurantului
respectiv pentru care s-a ncheiat un contract de nchiriere. Proprietarul cldirii refuz s plteasc preul
lucrrilor, motivnd c nu sunt executate de ctre un ter. n ce condiii poate fi solicitat preul?
Rezolvarea acestei situatii ar fi urmatoarea: potrivit dispoziiilor art. 1.283 NCC, rezult c promitentul
poate executa el nsui lucrarea, iar preul datorat va fi acordat n msura n care reprezint contravaloarea
real a lucrrilor menionate. O chestiune distincta o reprezint obligaia pe care probabil proprietarul i
beneficiarul lucrrilor i-a asumat-o prin contractul de nchiriere, astfel nct neexecutarea lucrrilor ar fi
afectat i acest contract. De asemenea, preul poate fi solicitat i potrivit art. 1345 -1346 NCC, privind
institutia mbogirii fr just cauz.
Un alt motiv ar fi acela c proprietarul constructiei putea oricnd s opreasc executarea lucrrilor in
cazul in care nu ar fi fost de acord cu executarea lor de ctre promitent, fapt pentru care, nu poate refuza
plata preului dac prin executarea acestor lucrri nu i-a fost cauzat niciun prejudiciu.
c) Actiunile directe, sunt considerate instrumente juridice puse la dispozitia creditorului in anumite cazuri
determinate de lege si prin intermediul carora acesta isi poate valorifica dreptul sau de creanta in fata
organelor jurisdictionale sau dupa caz, a celor de executare silita, in sensul de a pretinde executarea creantei

sale direct de la debitorul debitorului sau, desi creditorul nu este parte in contractul incheiat intre aceste din
urma persoane.
Legislatia actuala reglementeaza o varietate deosebita de astfel de actiuni, pe care le putem grupa in:
- actiuni directe reglementate de NCC: Actiunea directa a lucratorilor folositi de un antreprenor impotriva
comitentului sau clientului acestuia in scopul de a obtine plata sumelor la care aveu dreptul pentru munca
prestata(art. 1.856); Actiunea directa a mandantului impotriva mandatarului sau a mandatarului
substituit( art. 2.023); Actiunea directa a locatorului impotriva sublocatarului(art. 1.807); Actiunea tertului
beneficiar in cazul stipulatiei pentru altul(art. 1.284);
- actiuni directe reglementate prin norme speciale. Actiunea directa a victimei care a suferit un prejudiciu
impotriva asiguratorului de raspundere civila( Legea nr. 135/1995 privind asigurarile si reasigurarile in
Romania); Actiunea directa a utilizatorului din contractul de leasing contra furnizorului bunului care i-a fost
dat in leasing de catre finantator (OG nr. 51/1997);
- actiunea directa de poprire a unor sume de bani sau bunuri potrivit noului Cod de procedura civila. Potrivit
art. 780-793 din NCPC, pot face obiectul urmaririi silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau
alte bunuri mobile incorporale urmaribile datorate debitorului ori detinute in numele sau de o a treia
persoana sau pe care aceasta din urma i le va datora in viitor, in temeiul unor raporturi juridice existente. In
consecinta, aceste norme confera creditorului posibilitatea de a-si valorifica creanta in unele cazuri, de la
debitorul debitorului sau;
d) Stipulatia pentru altul. Ca si promisiunea faptei altuia, stipulaia pentru altul reprezinta operatiunea
convenita printr-un contract prin care o persoan, numit promitent, se oblig fa de o alt persoan, numita
stipulant, s realizeze o anumit prestaie fa de o alt persoan, denumit tert beneficiar. De aceea,
dispozitiile art. 1.284 NCC prevad c oricine poate stipula n numele su, ns n beneficiul unui ter, iar,
prin efectul stipulaiei, tertul beneficiar dobndete dreptul de a cere direct promitentului executarea
prestaiei. Si acest contract trebuie sa respecte conditiile de validitate prevazute de art. 1.179 NCC.
Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca tertul beneficiar intr-un contract ce are ca obiect stipulatia
pentru altul, sunt urmatoarele:
- sa fie determinat sau, cel putin, determinabil la data incheierii stipulatiei;
- sa existe in momentul in care promitentul trebuie sa isi execute obligatia.
In cazul in care nu vor fi indeplinite in mod cumulativ aceste conditii, stipulatia va fi considerata in
folosul stipulantului sau a mostenitorilor acestuia, insa, fara a se agrava situatia promitentului. De asemenea,
daca terul beneficiar nu accept stipulaia, promitentul va fi considerat eliberat de obligaia
asumat(art.1.286 NCC). Acceptarea tertului beneficiar se concretizeaza in toate situatiile printr-un act
juridic unilateral.
Stipulaia poate fi revocat atata timp cat acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent
si totodata, stipulaia poate fi acceptat i dup decesul stipulantului sau a promitentului.
Potrivit art. 1.287 NCC, stipulantul este singurul ndreptit s revoce stipulaia, creditorii sau motenitorii
si neputnd s o fac. Un aspect deosebit de important referitor la revocare este acela ca stipulantul, nu
poate revoca stipulaia fr acordul promitentului, dac acesta din urm are interesul s o execute. In
practica, stipulatia pentru altul poate fi regasita sub numeroase forme si anume: in cazul contractelor de
asigurare de viata, stipulantul poate fi asiguratul, care se oblige sa plateasca primele aferente si in
contrapartida, asiguratorul(promitentul), primate sa plateasca in caz de deces a asiguratului, sume de bani
unui tert; in cazul unei donatii cu sarcini, donatarul(promitent) se obliga in fata donatorului(stipulant) sa
efectueze o anumita prestatie in folosul unui tert; etc.
B) Excepia de la opozabilitatea fa de teri a contractului (simulaia)
Singura exceptie veritabila de la opozabilitatea fata de terti a contractului este reprezentata de simulatia
partilor. Noul Cod civil consacra sase articole institutiei simulatiei(art. 1.289-1.294) si face din aceasta,
operatiunea juridica prin intermediul careia se poate realiza o situatie juridica neadevarata.

Aceasta falsa aparenta, creata in mod conventional cu permisiunea legii poate interveni spre exemplu,
asupra apartenentei unui bun la un anumit patrimoniu, atunci cand adevaratul proprietar doreste sa-l ascunda
de creditorii sai. De asemenea, situatia juridica neadevarata creata prin simulatie, in unele cazuri poate avea
si scopul de a ascunde identitatea donatorului unei mari sume de bani, care nu doreste sa i se cunoasca gestul
sau generos de catre alte persoane. Un alt exemplu destul de edificator ar fi acela in care pr ile vor ncheia
n mod aparent o vanzare-cumprare, dar n realitate ntenioneaz s fac o donaie i ncheie un alt act
secret (contranscris) de donaie, cu privire la acelai bun sau pltesc n realitate, conform actului secret, un
pre mult mai mic decat cel prevazut in actul aparent.
In consecinta, principala conditie pentru existenta simulatiei este ca ambele acte juridice(cel aparent si
cel secret) sa se incheie concomitent sau actul secret sa se fi incheiat anterior celui aparent.
Ca si vechile dispozitii, NCC nu ofera o definitie legala simulatiei, consacrand totusi, cu titlu novator
denumirea de "Simulatie". In acest sens, noile dispozitii civile aseza mult mai potrivit in structura lor textele
corespunzatoare materiei, ocazie cu care se lamureste problema naturii juridice a acestei operatiuni juridice.
Astfel, prevederile referitoare la simulatie se regasesc in continutul art. 1.289-1.294 din Cartea a V-a,
"Despre obligatii", in cuprinsul sectiunii corespunzatoare efectelor contractului fata de terti, din cadrul
Capitolului I referitor la contracte. Din aceasta perspectiva, simulatia apare ca o forma de acte juridice
bilaterale, constituite prin vointa concordanta a partilor.
Fiind considerat un contract, valabilitatea simulatiei apare ca o expresie a liberatii de vointa a partilor
in sensul art. 1.178 NCC. In aceste conditii, sanctiunea nulitatii ii este straina simulatiei, evident, sub
rezerva existentei unor cauze de nulitate separate de faptul nasterii situatiei juridice neadevarate(cazul in
care nu sunt indeplinite conditiile de fond cerute de lege pentru incheierea sa valabila).
De asemenea, art. 1.289 alin. (1) NCC accepta cu titlu novator, transmiterea efectelor actului secret,
daca din natura contractului sau din stipulatia partilor nu rezulta contrariul, asupra succesorilor universali
sau cu titlu universal tertilor.
Acest element de noutate in contextul prezentelor reglementari, ilustreaza conditiile care
circumstantiaza aplicabilitatea actului secret si fata de succesorii universali sau cu titlu universal, si anume:
lipsa stipulatiei contrare, respectiv, natura potrivnica a actului secret. In acest sens, este prevazuta in mod
expres posibilitatea partilor de a face actul secret inaplicabil succesorilor evocati, printr-o stipulatie inscrisa
in acest sens, in continutul respectivului act. Aceeasi va fi solutia si in cazul in care, desi o atare stipulatie
contractuala nu exista, natura actului secret se opune aplicarii sale fata de succesorii universali sau cu titlu
universal. Un asemenea caz l-ar putea constitui cel al unui act secret cu caracter intuituu personae, cand
asimilarea succesorului universal sau a celui cu titlu universal, unui tert, se produce in consecinta lui fraus
omnia corrumpit, precum si a faptului valorificarii de catre mostenitorul rezervatar a unui drept propriu.
In continuare, art. 1.290 alin. (1) NCC releva conflictul dintre partile sau tertii care se intemeiaza pe
actul secret, pe de-o parte, si tertii de buna-credinta care se incred in contractul public(cel aparent),
dobandind astfel drepturi, pe de alta parte. Acestia din urma vor putea invoca impotriva partilor existenta
actului secret(simulatia), atunci cand respectivul act le vatama drepturile. Insa, buna-credinta nu le va fi
necesara succesorilor universali sau cu titlu universal care, invocand drepturi proprii, vor ignora acel act
secret.
Motivul actiunii acestora nu il constituie aparenta creata prin simulatie(actul secret), ci dreptul propriu,
cum ar fi de exemplu amintita calitate de mostenitori rezervatari.
O alta inovatie a noii reglementari, este reprezenta de severitatea conditiilor prin care creditorul
chirografar al dobanditorului aparent se poate prevala de aparenta creata prin simulatie. Daca sub imperiul
vechii legislatii civile unui asemenea creditor ii era necesar sa se increada cu buna-credinta in contractul
public( actul aparent), art. 1.291 alin. (1) NCC ii cere ca, in plus, sa fi notat declansarea urmaririi silite in
cartea funciara sau sa fi obtinut instituirea sechestrului asupra bunurilor care au facut obiectul simulatiei.
Alineatul (2) al normei amintite transeaza si conflictul dintre creditorii dobanditorului aparent si cei ai
instrainatorului aparent. Potrivit acestui text, conflictul va fi transat in favoarea celor din urma, in masura in

care fac dovada unei creante anterioare actului secret(simulatiei). In caz contrar, vor avea castig de cauza
creditorii dobanditorului aparent, care vor putea astfel urmari, bunurile care au facut obiectul
simulatiei(actului secret).
In privinta aplicabilitatii simulatiei asupra actelor unilaterale supuse comunicarii, art. 1293 din NCC
confirma aceasta posibilitate. Insa, pentru a face obiectul simulatiei, actul respectiv trebuie sa fie destinat
unei persoane determinate, astfel incat sa fie creata premisa existentei acordului simulatoriu dintre autorul
actului si destinatarul sau.
Alaturi de alte limitari specifice simulatiei, care sunt mentionate expresis verbis, si art. 1.294 NCC, ii
diminueaza acesteia sfera de aplicare, eliminandu-i actele nepatrimoniale. In opinia noastra, solutia
legislativa amintita este una judicioasa, deoarece, prin intermediul acestei operatiuni, se urmareste
intotdeauna disimularea unui rezultat patrimonial. De aceea, norma legala amintita elimina din sfera
simulatiei operatiuni care in vechea reglementare erau incluse in regimul juridic specific acesteia, intrucat,
parte din ele se bucura de regimuri juridice distincte [de exemplu, art. 295 cu referire la casatoria fictiva; art.
420 in ceea ce priveste recunoasterea de filiatie care nu corespunde adevarului; art. 480 alin.(1) cu privire la
adoptia fictiva; etc].
In toate situatiile, potrivit dispozitiilor statuate in teza I a alineatului (1) corespunzator art.1.292 NCC,
dovada simulatiei poate fi facuta de catre tertii interesati sau de creditori, prin orice mijloc de proba. In
privinta partilor, acestia, in egala masura pot dovedi simulatia cu orice mijloc de proba insa, numai atunci
cand aceasta are caracter ilicit.
2. Actul juridic unilateral ca izvor de obligaii
1. Generaliti privind actul juridic unilateral
Asa cum am mai amintit la inceputul studiului nostru, exista mai multe categorii de acte juridice, a
caror trasaturi comune il constituie, pe de-o parte vointa partilor, iar pe de alta, limitele impuse acestora de
lege. Dintre toate actele civile existente in sistemul nostru de drept, anterior, am prezentat cele mai relevante
aspecte legate de actele bilaterale si de cele multilaterale, identificate in practica sub forma contractelor.
Insa, un alt izvor esential al obligatiilor in dreptul nostru civil il constituie si actul juridic unilateral.
Acest act juridic civil, are o caracteristica simplista si asta deoarece, este presupusa numai manifestarea de
vointa a unei persoane fizice sau juridice. Intr-un alt sens, mai formal, putem retine ca actul juridic
unilateral, presupune o singura manifestare de vointa care rezulta numai din partea autorului sau(art. 1.324
NCC).
Sediul materiei corespunzatoare actului juridic unilateral, o reprezinta dispozitiile Cartii a V-a Despre
obligatii, Titlul II Izvoarele obligatiilor, Capitolul II, art. 1.324-1.329 NCC. Chiar daca aceste dispozitii
reglementeaza expresis verbis actul juridic unilateral, in continutul Codului civil puteam identifica suficiente
dispozitii care scot in evidenta importanta acstui act judic civil [ spre exemplu: art. 415- recunoasterea de
filiatie; art. 466- consimtamantul la adoptie; art.693 alin.(4) teza I- renuntarea la accesiune; art. 961- iertarea
nedemnului; etc].
In ceea ce priveste regimul lor juridic, dispozitiile art. 1.325 NCC releva faptul ca in cazul in care nu
exista prevederi contrare, normele legale incidente contractelor se vor aplica in mod corespunzator si actelor
unilaterale.
Fata de aceste aspecte, clasificarea lor poate delimitata actele unilaterale in:
a) acte juridice unilaterale patrimoniale. Sfera acestor acte este destul de larga, motiv pentru care ele pot fi
identificate in continutul unui numar suficient de mare de articole ale NCC, spre exemplu: transferul
intrapatrimonial de bunuri(art. 32, 33); renuntarea la accesiune[art. 693 alin.(4) teza I]; renuntarea la
uzufruct[art. 746 alin.(1) lit. d]; renuntarea la fiducie[art. 790 alin.(2)]; renuntarea la proprietate [art. 889
alin.(1)]; optiunea succesorala(art. 1.000); confirmarea contractului(art. 1.262); acceptarea stipulatiei(art.
1.286);ratificarea contractului(1.311); etc.
b) acte juridice unilaterale nepatrimoniale. Daca actele juridice unilaterale patrimoniale sunt frecvent
intalnite in foarte multe dispozitii ale NCC, in schimb, actele unilaterale nepatrimoniale au o incidenta mai

redusa. Insa, chiar si asa, importanta acestora nu este de neglijat motiv pentru care am putea aminti despre:
acordul pentru prelevarea si transplantul de organe, tesuturi si celule umane de la persoanele in viata(art.
68); acordul pentru prelevarea si transplantul de organe, tesuturi si celule umane de la persoanele
decedate(art. 81); alegerea domiciliului(art. 87); desemnarea tutorelui(art. 114); recunoasterea de filiatie(art.
415); consimtamantul la adoptie(art. 466); etc.
c) acte juridice unilaterale mixte. Acest tip de acte juridice unilateral, au un caracter mixt deoarece, in
functie de obiectul lor, pot avea un caracter patrimonial sau nepatrimonial. Sfera acestor acte este destul de
restransa insa, am putea aminti despre: renuntarea la un drept(art. 13); testamentul(art. 1.035); renuntarea la
prescriptie(art. 2.507); renuntarea la beneficiul decaderii(art.2.549); etc.
Un alt aspect deosebit de important il constituie identificarea actelor juridice unilaterale supuse
comunicarii(art. 1.326 NCC). Astfel, vor face obiectul comunicarii catre destinatarii lor, acele acte juridice
unilaterale care constituie, modifica sau sting drepturi ale acestora. De asemenea, vor fi comunicate si acele
acte juridice unilaterale care potrivit naturii lor, releva necesitatea informarii acestor persoane.
Daca nu exista dispozitii legale contrare, comunicarea actelor juridice unilaterale sa poate face in orice
modalitate adecvata, dupa imprejurari( prin posta, fax, e-mail, executorul judecatoresc, etc).
O dispozitie criticabila in materia efectelor unui act juridic unilateral o putem identifica in continutul
alin.(3) al art. 1.326 NCC. Acest tex, releva faptul ca un act juridic unilateral produce efecte din momentul
in care ajunge la destinatar, chiar daca acesta nu a luat la cunostinta de acesta din motive care nu ii sunt
imputabile. In mod firesc, din punctul nostru de vedere, actul unilateral ar fi trebuit sa-si produca efecte din
momentul in care destinatarul a luat la cunostinta de continutul acestuia, si sa nu-l faca opozabil fara sa i se
dea posibilitatea persoanei respective sa verifice prevederile sale. De aceea, chiar daca noile dispozitii civile
sunt mult mai elaborate si edificatoare decat cele anterioare, mai ales in domeniul celor mai importante
izvoare ale obligatiilor, este necesara o foarte buna cunoastere a celor mai reprezentative institutii deoarece,
ramanem la concluzia ca nemo censetur ignorare legem (nimanui nu-i este permis sa nu cunoasca legea).
2. Acte juridice unilaterale apreciate drept izvoare de obligaii
Chiar daca sfera actelor juridice unilaterale din continutul noilor dispozitii civile este foarte ampla, in
textele legale ce compun sediul materiei acestora, se disting doua mari tipuri de acte unilaterale ca izvor de
obligatii si anume: promisiunea unilaterala(A) si promisiunea publica de recompensa(B).
A) Promisiunea unilaterala. Acest act juridic, facut cu intentia de a se obliga independent de acceptare, il
leaga numai pe autorul sau(persoana fizica sau juridica), iar sediul materiei acestui act il constituie
dispozitiile art. 1.327 NCC.
Destinatarul actului in cauza poate sa refuze dreptul nascut prin acest mod. Daca autorul actului respectiv
nu a stipulat expres un termen de acceptare, promisiunea se considera facuta pentru o anumita durata,
potrivit cu natura obligatiei si cu imprejurarile in care a fost asumata.
Spre exemplu, o oferta de a contracta venita din partea unei persoane juridice prin care ii propune unei
persoane fizice incheierea unui contract pentru montarea unui aparat de aer conditionat, la un anumit pret,
aparatul respectiv avand o calitate superioara, il obliga numai pe cel ce face o asemenea oferta(autorul
ofertei- promitentul). In aceste conditii, persoana careia ii este adresata aceasta promisiune unilaterala poate
refuza oferta respectiva. Daca autorul promisiunii unilaterale(act juridic unilateral) nu a prevazut un termen,
oferta se considera efectuata pe un termen limitat, in functie de natura obligatiei si de imprejurarile in care a
fost asumata[art. 1.327 alin.(3) NCC].
Un aspect deosebit de important pe care trebuie sa-l amintim este acela ca promisiunea unilaterala (art.
1.327 NCC), nu trebuie confundata cu promisiunea de a contracta(art. 1.279 NCC). Primul tip de promisiune
este consacrata intr-un act juridic de formatie unilaterala(1.324 NCC), in schimb cea de-a doua, poate rezulta
din continutul unui act juridic bilateral preparator al unui contract viitor (NCC ofera in acest sens o serie de
exemple, din care putem aminti: art. 266- promisiunea de logodna; art. 1.014- promisiunea de donatie; art.
1.669- promisiunea de vanzare sau de cumparare; etc). In egala masura, promisiunea unilaterala nu trebuie
confundata nici cu promisiunea faptei altuia(art. 1.283 NCC). Asa cum am prezentat in randurile de mai sus,

promisiunea faptei aluia va avea in toate cazurile o consacrare contractuala si va presupune un acord de
vointa concordant din partea mai multor subiecti de drept.
B) Promisiunea publica de recompensa. Acordarea si revocarea recompensei. Cel care promite in mod public
o recompensa in schimbul executarii unei prestatii este obligat sa faca plata, chiar daca prestatia a fost
executata fara a se cunoaste promisiunea[art.1.328 alin.(1) NCC].
In situatia in care prestatia a fost executata de mai multe persoane impreuna, potrivit alineatului (2) al
art. 1.328 NCC, recompensa se imparte intre ele, potrivit contributiei fiecareia la obtinerea rezultatului, iar
daca aceasta nu se poate stabili, recompensa se imparte in mod egal. Atunci cand prestatia a fost executata
separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintai rezultatul. De
exemplu, daca o persoana promite in mod public acordarea unei sume de bani in schimbul prestarii unor
servicii de asfaltare a unei strazi, promitentul se obliga sa plateasca suma promisa in mod public in cazul in
care prestatia a fost executata, chiar daca prestatorul si-a executat obligatie fara sa stie ca este recompensat.
In cazul in care serviciile de asfaltare a strazii au fost prestate de mai multe persoane impreuna, recompensa
se imparte intre acestea in functie de contributia fiecaruia la obtinerea rezultatului final iar, daca nu se poate
stabili contribuia, acesta se imparte in mod egal. Daca serviciile de asfaltare au fost executate separat de mai
multe persoane, recompensa se cuvine acelei persoane care a comunicat cea dintai rezultatul obtinut.
Un caz care poate fi asimilat prin analogie promisiunii publice, il reprezinta si oferta publica de
recompensa facuta de proprietarul unui bun pierdut, in sensul alineatului (3) al art. 945 NCC. In aceasta
situatie, gasitorul va avea dreptul de a opta intre suma la care s-a obligat proprietarul prin oferta si
recompensa fixata de lege[art. 945 alin.(2) NCC] ori cea stabilita de instanta judecatoreasca.
Revenind la promisiunea publica de recompensa, aceasta poate fi revocata conform art. 1.329 NCC in
aceeasi forma in care a fost facuta publica sau intr-o forma echivalenta.
Revocarea nu produce efecte fata de cel care, mai inainte de publicarea ei, a executat prestatie stabilita.
In cazul in care revocarea a fost facuta fara justa cauza, autorul promisiunii datoreaza o despagubire
echitabila, care nu va putea depasi recompensa promisa, celor care inainte de publicarea revocarii au
efectuat cheltuieli in vederea executarii prestatiei. Cu toate acestea, promitentul nu datoreaza despagubiri, in
cazul in care dovedeste ca rezultatul cerut nu putea fi obtinut. Dreptul la actiunea in despagubire se prescrie
in termen de un an de la data publicarii revocarii.
3. Faptul juridic licit generator de obligaii
1. Generalitati privind faptul juridic licit
Daca contractul si actul juridic unilateral reprezinta actele juridice cele mai relevante in materia
obligatiilor, faptele juridice, constituie sursa extracontractuala de nastere a obligatiilor. In cadrul acestor
fapte juridice putem distinge intre, faptul juridic licit generator de obligatii si respectiv, fapta ilicita
generatoare de prejudicii, cunoscuta sub denumirea de raspundere civila delictuala.
Cu ocazia prezentarii acestei sectiuni, ne vom ocupa cu ilustrarea celor mai edificatoare aspecte
referitoare la faptul juridic licit generator de obligatii, urmand ca, ulterior, in continutul unei sectiuni diferite,
sa-i acordam importanta cuvenita si faptei juridice ilicite generatoare de prejudicii(raspunderea civila
delictuala).
De aceea, este util sa retinem inca de la inceputul demersului nostru faptul ca, unele obligatii care nu se
nasc nici din contract si nici dintr-un delict civil, se presupune ca se nasc ca si dintr-un contract(quasi ex
contractu) deoarece, sunt foarte asemenatoare cu obligatiile contractuale.
Faptele juridice licite generatoare de obligatii au o consacrare veche, inca din perioada dreptului roman,
cand erau cunoscute sub denumirea de quasi-contracte. Mai precis, Institutiile lui Iustinian enumera
existenta urmatoarelor cinci quasi-contracte:
Gestiunea(administrarea) tutorelui pentru pupil. Tutorii care nu erau parte a unui contract, puteau fi
chemati in judecata pentru modul in care administrau bunurile pupilului. In acest caz, existau actiuni
reciproce: pupilul avea o actiune directa impotriva tutorelui, iar tutorele una contrara pupilului daca a facut

cheltuieli in contul pupilului sau a acceptat o raspundere pentru pupil sau a garantat cu bunurile sale proprii
pe creditorul pupilului;
Acceptarea unei succesiuni. Acest caz privea situatia mostenitorului si a legatarului. Mostenitorul nu era
obligat fata de legatar printr-un contract, intrucat legatarul nu incheiase vreun contract, nici cu defunctul si
nici cu eredele, motiv pentru care, acesta din urma avea o obligatie quasi-contractuala fata de legatar;
Plata lucrului nedatorat(condictio indebiti). Cel care primea o plata din eroare care nu i se datora si care
nu era subiect contractant, era raspunzator quasi-contractual fata de platitor. Primitorul sumei era privit ca un
debitor imprumutat, iar platitorul, ca un creditor imprumutator care avea la indemana o actiune de urmarire
impotriva primului;
Gestiunea de afaceri(negotiorum gestio). In dreptul roman aceasta institutie era recunoscuta atunci cand o
persoana(gerant) sa ocupa de afacerile alteia(gerat) fara a avea un mandat si in absenta celei din urma, cand
se nasteau actiuni reciproce intre ele;
Indiviziunea. Daca exista o comunitate de bunuri fara contract de societate, spre exemplu, in cazul unui
legat sau a unei donatii comune, iar una din parti era raspunzatoare fata de cealalta intr-o actiune de iesire
din indiviziune, pentru cazul in care si-ar fi insusit toate foloasele proprietatii comune ori efectuase anumite
cheltuieli necesare acelei proprietati, era considerata o raspundere quasi-contractala, daca nu ar fi existat un
contract incheiat intre acestia.
Asadar, sursa principala a faptei licite generatoare de obligatii o constituie dreptul roman insa, de-a
lungul timpului, din punctul de vedere al legiuitorilor sfera acestora s-a micsorat si dupa cum vom observa
in acest moment sunt reglementate mult mai putine fapte licite. In acest sens, actualele dispozitii civile din
Romania recunosc doar trei fapte licite care pot fi considerate surse ale obligatiilor civile si anume:
gestiunea de afaceri(gestiunea intereselor altei persoane); plata nedatorata si imbogatirea fara justa cauza.
Sediul materiei acestor fapte, il regasim in continutul art. 1.330-1.348 NCC.
De asemenea, consideram util sa precizam ca aceleasi fapte licite se regasesc si in legislatia civila din
Franta, insa, doar gestiunea de afaceri si plata nedatorata au o reglementare expresis verbis in Codul civil,
imbogatirea fara justa cauza fiind o creatie jurisprudentiala , care a afirmat principiul potrivit caruia nimeni
nu se poate imbogati fara cauza in defavoarea altei persoane. In aceast sens, faptele amintite sunt prevazute
in Cartea a III-a, Titlul IV, Capitolul I Des quasi-contrats(Despre quasi-contracte), art. 1371-1.381 din
Codul civil din Franta.
Inainte de a incepe prezentarea faptelor licite regelementate de normele noastre de drept material este
important sa retinem o scurta definitie a acestora. Astfel, constituie fapt juridic licit generator de obligatii,
faptul voluntar si licit(permis), caruia i se recunoaste calitatea de a produce anumite efecte juridice.
Asa cum am mai amintit, actualele reglementari civile din tara noastra consacra faptului juridic licit
generator de obligatii trei institutii: gestiunea de afaceri, denumita si gestiunea intereselor altei persoane
(art. 1.330-1.340 NCC); plata nedatorata(art. 1.341-1344 NCC); imbogatirea fara justa cauza(art. 1.3451.348 NCC).
2. Gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altei persoane)
Putem fi in prezenta unei gestiuni de afaceri(negotiorum gestio), atunci cand o persoana(gerant), fara
sa fie obligata sau in virtutea unui mandat(legal ori judiciar), indeplineste in mod voluntar si oportun
afacerile altei persoane(gerat), care nu cunoaste existenta acestor fapte sau, cunoscand, nu este in masura sa
desemneze un mandatar ori sa sa ingrijeasca in alt fel de afacerile sale[art. 1.330 alin.(1)NCC]. Spre
exemplu, o persoana o persoana efectueaza anumite reparatii urgente imobilului unui vecin care nu este
prezent sau, plata cheltuielilor de inmormantare a defunctului de catre un prieten, fara a se cunoaste
mostenitorii.
Gestiunea de afaceri poate fi definita ca fiind, incheierea de catre o persoana(gerant)in mod voluntar a
unor acte materiale sau juridice necesare, de administrare sau chiar de dispozitie, cu conditia ca acestea sa
fie oportune, necesare si utile unei alte persoane(gerat).
Din continutul acestei definitii, putem retine urmatoarele conditii specifice gestiunii de afaceri:

A) Conditiile specifice partilor gestiunii de afaceri. In cadrul faptului juridic al gestiunii de afaceri, vom
intalni intodeauna doua parti si anume: gerantul afacerii(a) si geratul(b).
a) Gerantul afacerii trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
Trebuie sa se bucure de capacitatea civila reglementata prin dispozitiile civile de drept material(si poate fi
atat o persoana fizica, cat si una juridica). Aceasta conditie poate fi una relativa si care s-ar aplica doar in
cazul incheierii de catre gerant a unor acte juridice. Asa cum vom putea remarca in randurile urmatoare,
gerantul va putea incheia si anumite acte materiale, caz in care, in opinia noastra, conditia capacitatii civile a
gerantului nu ar fi una obligatorie;
Interventia sa trebuie sa fie voluntara si spontana, adica, sa apara fara sa fie tinuta de o obligatie
preexistenta care sa rezulte dintr-un contract(sau mandat) sau in virtutea unei dispozitii legale(exemplul
tutelei-art.112 NCC), ori printr-o hotarare judecatoreasca(spre exemplu, hotararea judecatoreasca ce
mandateaza judiciar unul dintre soti pentru a-l reprezenta pe celalalt sot- art.315 NCC);
S aib intenia de a gestiona afacerile altei persoane. Dac va aciona pentru propriul interes nsa, n
realitate face n mod involuntar un serviciu unui ter( de exemplu, o persoan repara un imobil crezand ca
este mostenitorul acelui bun, insa certificatul de mostenitor ii va fi anulat), nu vom putea discuta despre
existenta unei gestiuni de afaceri ci despre o imbogatire fara justa cauza a tertului respectiv;
Din punctul nostru de vedere, gestiunea de afaceri ar presupune din partea gerantului un act de altruism;
In caz de deces, mostenitorii gerantului(legali sau testamentari) care cunosc gestiunea, vor fi obligati sa
continue afacerile incepute de acesta, in aceleasi conditii ca si gerantul(art. 1.333 NCC).
b) Geratul. In cazul geratului nu intalnim nicio cerinta in privinta capacitatii sale. De asemenea, el nu trebuie
sa exprime niciun acord deoarece, in caz contrar, vom fi in prezenta unui mandat veritabil. In egala masura,
el nu trebuie sa-si exprime opozitia in fata gerantului. In cazul in care beneficiarul gestiunii se impotriveste
unei gestiuni incepute sau continuate de un gerant, iar acesta din urma ignora impotrivirea manifestata de
titular, faptele lui viitoare vor fi asimilate unor delicte civile, astfel incat i se poate angaja o raspundere civila
pentru prejudiciile cauzate chiar si din cea mai usoara culpa[art. 1.338 alin.(3) NCC].
B) Conditiile specifice actelor de gestiune. Faptul juridic licit al gestiunii de afaceri este unul complex care,
in afara partilor determinate, trebuie sa constate existenta unor acte(noi le vom privi in sens de actiuni)
specifice, care asa cum am mai amintit, in anumite cazuri, ar duce la confuzie cu o alta fapta licita denumita,
imbogatirea fara justa cauza. Actele incheiate de gerant au o reglementare expresa in continutul art. 1.336
NCC insa, textul face referire la actiunile acestuia fata de terte persoane. In general, actiunile specifice
gestiunii de afaceri au un caracter patrimonial insa, putem intalni si cazuri in care acest caracter poate fi unul
nepatrimonial( de exemplu, gerantul in mod voluntar il salveaza pe gerat dintr-un accident rutier si sufera la
randu-i anumite rani, etc.). De aceea, in randurile urmatoare, vom releva conditiile cele mai importante pe
care trebuie sa le respecte actele incheiate de gerant, iar pentru o mai buna intelegere a notiunii trebuie sa
distingem intre: actele incheiate de gerant fata de gerat(a) si actele incheiate de gerant fata de terte
persoane(b).
a) Actele incheiate de gerant fata de gerat. Analiza conditiilor si formelor anumitor acte efectuate de gerant
fata de gerat, suscita o dezbatere foarte ampla insa, vom incerca sa sintetizam acest subiect pentru a oferi in
mod precis, raspunsuri privind mecanismul gestiunii de afaceri. Indiferent de tipul de act efectuat de catre
gerant, acesta trebuie facut cu respectarea cumulata a caracterelor esentiale de a fi voluntar, oportun, necesar
si util geratului.
Actul este voluntar atunci cand nu este tinut de o obligatie si apreciat oportun la momentul savarsirii lui si
nu la cel al rezultatului( de exemplu, un imobil vecin in pericol de demolare, suporta lucrari de edificare din
partea gerantului, insa, dupa o perioada se distruge din cauza unui incendiu). De asemenea, actele incheiate
de gerant pot fi necesare sau utile, iar alineatul (1) al art.1.337 NCC, stabileste o obligatie in sarcina
geratului de a le restitui gerantului, chiar daca rezultatul gestiunii nu a fost atins.
De aceea, tinand cont si de definitia data gestiunii de afaceri trebuie sa retinem faptul ca actele efectuate
de catre gerant pot fi urmatoarele: materiale, juridice, de administrare sau chiar de dispozitie.

Actele materiale incheiate de gerant, pot fi diverse si se infatiseaza prin diferite actiuni, cum ar fi:
repararea unei conducte; repararea zidului unui imobil vecin aflat in pericol de demolare; descarcarea unor
marfuri; efectuarea unor lucrari; etc;
Actele juridice incheiate de catre gerant pot fi mai rare insa, au o importanta aparte. Printre aceste acte am
putea aminti: incheierea unui contract cu un antreprenor care se obliga sa repare un imobil al geratului; plata
unor datorii; chemarea unui medic veterinar si plata acestui pentru ingrijirea unor animale care apartin
geratului; etc;
Actele de administrare incheiate de catre gerant, sunt acte juridice utile prin care se urmareste punerea in
valoare a unor bunuri ce apartin geratului, la adevarata lor valoare si potrivit naturii sau destinatiei lor
obisnuite. Astfel de acte pot viza: incasarea fructelor; inchirierea sau arendarea bunurilor; etc;
Actele de dispozitie pe care le poate incheia gerantul sunt foarte rare deoarece este inadmisibil ca acesta
sa incheie acte juridice in contul unei persoane fara ca aceasta sa fie reprezentata. In practica aceste acte sunt
destul de izolate, iar anumite opinii doctrinare, prin exceptie, le asimileaza actelor de conservare si
administrare. De aceea, singura situatie in care gerantul ar putea efectua astfel de acte ar fi, vanzarea unor
produse alimentare perisabile.
b) Actele incheiate de gerant fata de terte persoane. In privinta actelor incheiate de catre gerant, fata de
tertele persoane, art. 1.336 NCC scoate in evidenta doua situatii: cazul in care gerantul actioneaza in nume
propriu si respectiv, situatia in care acesta actioneaza in numele geratului. Din aceasta perspectiva,
alineatul(1) al normei amintite stabileste faptul ca gerantul care actioneaza in nume propriu este obligat fata
de tertii cu care a contractat si recunoaste dreptul acestora din urma de a promova oricand o actiune in regres
impotriva geratului. Or, din aceasta dispozitie rezulta cu destula claritate faptul ca obligatia gerantului
mentionata in acel act, nu s-ar putea naste valabil decat daca ar avea capacitatea civila recunoscuta de lege.
Textul citat nu face referire la tipul de acte pe care acesta le poate incheia acesta insa, in opinia noastra,
actele in discutie sunt cele care ar contine o obligatie in sarcina gerantului.
De asemenea, in continuare, alin.(2) al articolului supus discutiei releva cazul in care gerantul
actioneaza in numele geratului. In aceasta situatie, primul nu este obligat fata de tertele persoane cu care a
incheiat contractul, decat daca cel de-al doilea nu este obligat fata de acestia. Dupa cum se poate remarca,
teza finala a alineatului anterior ilustreaza faptul ca, actele ncheiate de ctre gerant direct n numele
geratului, vor crea in mod direct o obligatie in sarcina celui din urma si un drept in favoarea tertilor, cu
conditia ca gestiunea sa fie necesar sau util, ori a fost ratificat.
Efectele, sau consecintele juridice al gestiunii de afaceri prezinta la randul lor un interes deosebit.
Acestea pot fi privite in primul rand din punctul de vedere al obligatiilor consacrate gerantului (A), apoi din
cele specifice geratului(B), dar si din perspectiva ratificarii gestiunii de afaceri de catre gerat(C).
A) Obligatiile gerantului. In privinta obligatiilor gerantului, acestea sunt nascute in continutul mai multor
articole ale Codului civil, motiv pentru care, putem retine:
a) obligatia de instiintare. Aceasta obligatie rezulta din dispozitiile art. 1.331 NCC, in sensul ca gerantul va
trebui sa-l instiinteze pe gerat despre gestiunea inceputa de indata ce acest lucru este posibil. Insa, cum
gestiunea de afaceri reprezinta din punctul nostru de vedere o situatie exceptionala, gerantul va trece la
instiintarea geratului intr-un termen rezonabil de la momentul in care a inceput gestiunea afacerilor geratului
respectiv. Daca aceasta obligatie nu va fi indeplinita de catre gerant, va duce la inexistenta ori dupa caz la
diminuarea obligatiei de indemnizare ce-i va reveni geratului;
b) obligatia de continuarea gestiunii. Potrivit dispozitiilor art. 1.332 NCC, gerantul este obligat sa continue
gestiunea inceputa pana cand o poate abandona fara riscul vreunei pieiri ori pana cand geratul, personal sau
prin reprezentant, ori, dupa caz, mostenitorii acestuia, legali sau testamentari vor fi in masura sa o preia. De
asemenea, in cazul in care in timpul derularii gestiunii gerantul decedeaza, mostenitorii legali sau
testamentari ai acestuia care cunosc gestiunea vor fi obligati se continue afacerile incepute de catre acesta, in
aceleasi conditii ca si gerantul(art. 1.333 NCC);

c) obligatia de diligenta. Si aceasta obligatie a gerantului are o sursa legala in continutul art. 1.334 NCC.
Primul alineat al acestui text, scoate in evidenta faptul ca din momentul inceperii gestiunii, gerantul va fi
obligat sa se ingrijeasca de interesele geratului ccu diligenta unui proprietar pentru bunurile sale. In acest
sens, obligatia de diligenta a gerantului produce aceleasi efecte juridice cu obligatia de diligenta a unui
debitor in executarea obligatiilor, in sensul art. 1.480 alin.(1) NCC. In acest sens, gerantul va raspunde
pentru orice prejudiciu cauzat geratului, cu exceptia mentionata de alineatul (2) al normei amintite, atunci
cand gestiunea a urmarit sa il apere pe gerat de o paguba iminenta. Doar in acesta situatie, gerantul raspunde
doar pentru prejudiciile cauzate cu intentie sau din culpa grava, faptele sale urmand a fi ulterior detrminate
cu respectarea prevederilor art. 16, care reglementeaza vinovatia unei persoane in noile dispozitii civile;
d) obligatia de a da socoteala si sa-i remita geratului toate bunurile obtinute cu ocazia gestiunii. Aceste
obligatii prevazute de art. 1.335 din NCC, ilustreaza apropieri evidente intre gestiunea de afaceri si institutia
mandatului. Daca articolul amintit stabileste in sarcina gerantului, obligatia ca acesta, la incetarea gestiunii
sa dea socoteala geratului si sa-i remita acestuia toate bunurile obtinute cu ocazia gestiunii, in cazul
mandatului, art. 2.019 din NCC reglementeaza obligatii asemanatoare in sarcina mandatarului. Potrivit
acestui text legal, mandatarul este obligat sa dea socoteala mandantului despre gestiunea mandatului si sa-i
remita acestuia toate bunurile obtinute pe perioada executarii mandatului;
e) obligatia de a opri gestiunea in caz de impotrivire a geratului. Aceasta obligatie are o incidenta limitata in
cazul gestiunii de afaceri si intervine doar in cazul impotrivirii geratului, ca gerantul sa continue o gestiune
de afaceri inceputa. Chiar daca art. 1.332 din NCC scoate in evidenta obligatia gerantului de a continua o
gestiune inceputa, pana la momentul in care o poate abandona fara riscul unei pierderi ori pana cand geratul
personal sau prin reprezentant ori mostenitorii acestuia vor fi in masura sa o preia, prevederile art. 1.338
NCC reglementeaza si cazul in care geratul, in calitate de beneficiar al gestiunii, cunoaste despre existenta
acestei gestiuni si se impotriveste la continuarea derularii acestei activitati. In acest sens, alineatul (2) al art.
1.338 din NCC consacra sanctiunea atragerii raspunderii civile delictuale, cu aplicarea art. 1.349 si urm. din
NCC, in situatia in care gerantul va ignora impotrivirea geratului de a continua o gestiune.
B) Obligatiile geratului. Chiar daca gestiunea de afaceri ilustreaza actiuni exercitate de gerant si in mod
natural de aici se pot naste o serie de obligatii in sarcina acestuia, legiuitorul a considerat util sa
reglementeze anumite obligatii si in sarcina geratului atunci cand conditiile gestiunii au fost intrunite si chiar
daca rezultatul acesteia nu a fost atins. Obligatiile geratului sunt reglementate de dispozitiile art. 1.337 din
NCC si pot fi urmatoarele:
a) Obligatia de rambursare a cheltuielilor necesare si a celor utile. In temeiul alineatului(1) al art. 1.337 din
NCC, geratul are obligatia sa ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum si, in limitat sporului de
valoare, cheltuielile utile cu dobanzile aferente din ziua in care au fost angajate. Dupa cum stim, cheltuielile
necesare sunt acele cheltuieli efectuate pentru conservarea afacerii geratului. Aceste cheltuieli se vor restitui
in mod integral gerantului, indiferent de modul de derulare a gestiunii deoarece, fara aceste cheltuieli,
afacerea geratului ar fi suportat consecinte deosebite( de exemplu, repararea de urgenta a unei conducte de
gaze din curtea vecina, proprietatea geratului si care putea cauza o deflagratie).
Cheltuielile utile reprezinta sumele de bani avansate de catre gerant, pentru punerea in valoare a
bunurilor care fac obiectul gestiunii si pentru ameliorarea starii materiale a lor, cheltuieli care desi nu sunt
necesare, in anumite situatii pot conduce la sporirea valorii acelor bunuri. De aceea, ele trebuie efectuate in
limita sporului de valoare, iar daca aceasta limita a fost depasita, geratul va fi obligat sa-i restituie
gerantului, nu numai aceasta diferenta de valoare, ci si dobanzile aferente din ziua in care acele cheltuieli au
fost efectuate. De exemplu, gerantul a efectuat reparatia acoperisului unei case a geratului aflat intr-o stare
proasta, desi acest lucru nu era necesar. Daca prin aceasta a fost adus un spor de valoare bunului, gerantul va
avea drept la restituirea diferentei de valoare, iar daca aceste reparatii au fost efectuate cu materiale foarte
scumpe, pot fi considerate cheltuieli voluptoare(de infrumusetare), astfel incat, gerantul nu va avea dreptul
la restituirea lor. Insa, daca geratul nu va restitui gerantului sumele considerate spor de valoare, ca urmare a

cheltuielilor utile efectuate, impreuna cu dobanzile aferente, atunci acesta din urma, va avea la indemana
posibilitatea unei actiuni in pretentii contra geratului;
b) Obligatia de plata a despagubirilor pentru prejudiciul suferit de gerant. Teza finala a aliniatului (1) din art.
1.337 din NCC, scoate in evidenta obligatia geratului de a-l despagubi pe gerant, pentru prejudiciile suferite
de acesta fara culpa sa, din cauza gestiunii derulate. Aceasta situatie s-ar putea naste atunci cand gerantul
efectueaza cheltuielile necesare repararii conductei de gaze din curtea vecinului sau si neintentionat isi
produce anumite prejudicii propriilor bunuri;
c) Obligatia de executare a obligatiilor nascute din actele necesare si utile incheiate de gerant. Pentru a fi
mai edificatori in prezentarea acestei obligatii, trebuie sa retinem faptul ca, geratul va fi tinut sa plateasca
firma care va repara conducta de gaze din curtea sa, ca o consecinta a obligatiei sale fata de terti, asa cum
reiese si din dispozitiile art.1.336 din NCC. In acest sens, legiuitorul a considerat necesar sa prevada
expresis verbis in continutul alineatului (2) din art. 1.337 NCC, obligatia geratului de a executa si obligatiile
nascute din actele necesare si utile, care au fost incheiate de gerant in numele ori in beneficiul sau. Singura
situatie exceptionala in care geratul nu-si va indeplini aceasta obligatie, va fi doar cazul in care se
impotriveste la inceperea sau continuarea gestiunii in sensul art. 1.338 din NCC. In rest, indeplinirea
obligatiei geratului va avea valoarea ratificarii gestiunii de catre acesta.
C) Ratificarea gestiunii de catre gerat. Un efect deosebit de important al gestiunii de afaceri il constituie
ratificarea gestiunii de catre gerat. Posibilitatea ratificarii actelor juridice ale gestiunii de catre acesta, in
sensul art. 1.340 NCC, apropie instituia gestiunii de afaceri si mai mult, de cea a mandatului. Acest lucru
rezulta din interpretarea tezei finale a textului amintit, in sensul ca prin ratificarea actelor juridice ale unei
gestiuni, se produc efectele unui mandat. Insa, este bine de stiut faptul ca aceste efecte retroactiveaza,
deoarece sunt recunoscute de la momentul inceperii gestiunii. Or, prin ratificarea gestiunii, opiniem sa
credem ca legiuitorul a urmarit in primul rand constituirea unei opozabilitati in beneficiul geratului asupra
tuturor actelor ce pot privi gestiunea respectiva si in subsidiar recunoasterea acestor efecte. Argumentul
esential ar fi ca prin intermediul ratificarii, i se aduc la cunostiinta geratului toate actele incheiate in numele
ori in beneficiul sau, iar daca aceste acte sau cheltuielile nu i-au produs un avantaj, gestiunea poate fi
inoportuna, in sensul dispozitiilor art. 1.339 din NCC.
3. Plata nedatorat
In opozitie cu gestiunea de afaceri, plata nedatorata reprezinta o fapta juridica licita cu o structura multa
mai simplista insa, la fel de importanta. Notiunea de plata in limbaj juridic, semnifica executarea in natura a
unei obligatii de a da sau de a face insa, dupa cum vom observa in randurile urmatoare, plata nedatorata
reprezinta o fapta juridica licita care poate produce efecte deosebite.
Aceasta fapta juridica licita, apare in situatia in care o persoana a primit o plata nedatorata si nu o
restituie de buna voie. Prin plata nu trebuie sa ne raportam numai la o suma de bani, ci si la orice alt bun
care ar face obiectul unei prestatii. Principiul restituirii unei plati nedatorate este enuntat in continutul art.
1.341 alin.(1) din NCC: Cel care plateste fara a datora are dreptul la restituire. In acest caz, creditorul
platii respective(solvens), poate recurge la o actiune in justitie pentru restituirea platii nedatorate, denumita
in repetitiune, impotriva celui care a primit plata(accipiens). Singurele exceptii de la restituirea unor astfel
de plati, reprezinta acele plati efectuate cu titlu de liberalitate si respectiv, cele din materia gestiunii de
afaceri.
Insa, din punctul de vedere al alineatului (3) al art. 1.341 din NCC, orice plata realizata creeaza o
prezumtia unei intentii de stingere a unei datorii, iar dovada contrara poate fi facuta prin invocarea exceptiei
iuris tantum.
Pentru a fi mult mai edificatori in intelegerea acestei fapte juridice licite, am putea oferi urmatoarele
exemple: mostenitorii platesc o datorie care a fost achitata de defunct (aspect necunoscut de ei), iar cu
aceasta ocazie, plata s-a facut pentru a doua oara; debitorul plateste din eroare o datorie catre o alta persoana
decat adevaratul creditor; achitarea unei datorii nascute dintr-un act juridic care a incetat sa-si mai produca
efectele; etc.

Daca am defini plata nedatorata, am putea retine ca aceasta reprezinta, faptul juridic licit al unei
persoane, care consta in executarea in principiu din eroare de catre aceasta, a unei obligaii la care nu era
inut i pe care a efectuat-o fr intenia de a plti datoria altuia.
In egala masura, pentru o mai succinta prezentare a mecanismului platii nedatorate, vom face cunoscute
conditiile platii nedatorate(A), apoi vom continua cu efectele platii nedatorate(B) si la final, ne vom ocupa
de expunerea celor mai importante aspecte ale actiunii in restituirea platii nedatorate(C).
A) Conditiile platii nedatorate. In mod neindoielnic, intelegerea conditiilor platii nedatorate este necesara in
primul rand prin prisma lui solvens. Pentru ca acesta sa dovedeasca ca plata a fost nedatorata, vor fi
necesare indeplinirea urmatoarelor conditii:
a) Existenta platii(solutio). In sens juridic, plata in cazul nostru, reprezinta remiterea unei sume de bani sau a
unui bun individual determinat ori determinabil, dar ea sa fi fost executata in mod exceptional pentru o alta
prestatie;
b) Caracterul inexistent al datoriei. In aceasta privinta, atat doctrina interna cat si cea straina distinge intre:
inexistenta absoluta a datoriei si considerarea platii nedatorate in mod obiectiv si inexistenta relativa a
datoriei si considerarea platii nedatorate in mod subiectiv.
Inexistenta datoriei este absoluta si plata nedatorata este obiectiva cand se constata absenta oricarui carui
tip de datorie a lui solvens(creditorul platii) fata de accipiens(cel care a primit plata). Exemplele cele mai
frecvent intalnite in practica sunt cele din materia impozitelor si taxelor, cand anumite sume sunt achitate de
doua ori sau exemplul platii unor sume de catre mostenitorii unei persoane, sume care de fapt, au fost
achitate de catre persoana decedata in timpul vietii;
Inexistenta datoriei este relativa si plata nedatorata este subiectiva in situatia in care datoria exista, dar nu
intre solvens si accipiens, fiind o eroare asupra persoanei creditorului sau debitorului. Nu putem fi in
prezenta unei inexistente subiective a datoriei, daca solvens achita in mod voluntar o obligatie naturala(de
exemplu, o obligatie prescrisa sau mentionata intr-un testament nevalabil), una cu termen suspensiv(cu
conditia ca plata sa nu fie facuta prin dol sau violenta), ori a avut in vedere o liberalitate sau o gestiune de
afaceri;
c) Plata efectuata de solvens sa fie din eroare. Aceasta conditie era mentionata in terminis in continutul art.
993 din vechiul Cod civil insa, actualele prevederi civile nu contin o astfel de dispozitie. In actuala legislatie,
eroarea cere in cazul inexistentei relative a unei datorii a lui solvens fata de accipiens. De aceea, conditia
platii efectuate de solvens din eroare, trebuie sa vizeze urmatoarele aspecte:
In toate cazurile cel care a primit plata sa nu fie creditor, deoarece datoria nu a existat niciodata sau pentru
ca solvensul a fost debitor, dar in fata unei alte persoane decat accipiens. Pentru ca actiunea in repetitiune sa
fie admisibila, dreptul de restituire va decurge in mod imperativ din caracterul inexistent al platii;
fundamentul obligatiei de restituire va rezida din absenta cauzei de plata si nu din cel referitor la viciul de
consimtamant(eroarea) lui solvens. Insa, singurele exceptii care ar putea fundamenta obligatia de restituire
pentru vicii de consimtamant si care ar produce efecte similare cu existenta erorii, ar fi asa cum am mai
amintit, cazul in care plata a fost facuta datorita dolului sau violentei;
In ipoteza in care accipiensul era creditor, cel care a platit fara sa fie debitor(solvensul) trebuie sa probeze
eroarea. Aceasta conditie rezulta in mod neindoielnic din continutul alineatului(3) al art. 1.341 din NCC,
cand solvensul, cu ocazia introducerii unei actiuni in repetitiune, trebuie sa faca proba contrara platii
efectuate. Justificarea acestei conditii, rezulta din faptul ca in cazul in care cineva plateste o datorie stiind ca
nu este debitorul acesteia, actul sau poate fi explicat prin intentia de a acorda o garantie debitorului adevarat
sau sa-i faca in mod indirect a donatie platind in locul sau. Pe de alta parte, creditorul asteptand plata, am
putea intelege ca el o poate accepta si din partea unei alte persoane decat debitorul sau, gandind ca prestatia
a fost efectuata in vederea realizarii dreptului sau. In consecinta, pentru a demonstra plata nedatorata,
solvensul trebuie sa faca dovada ca a platit fara sa aiba intentia de a garanta obligatia unei alte persoane sau
ca nu a platit cu titlu de liberalitate ori pentru o gestiune de afaceri, cu alte cuvinte, el trebuie sa probeze
eroarea in care s-a aflat cu ocazia efectuarii platii respective.

B) Efectele platii nedatorate. Ca orice fapta si plata nedatorata produce efecte corespunzatoare. Daca in
cazul unei plati valabile, cel care plateste are dreptul la o chitanta liberatorie in conditiile art. 1.500 din
NCC, in situatia unei plati nedatorate, efectele juridice sunt diferite. In aceasta situatie, raportul obligational
este format din accepiens si solvens, primul fiind obligat sa restituie ceea ce a primit fara sa i se cuvina. De
aceea, dispozitiile art.1.344 din NCC statueaza faptul ca restituirea platii nedatorate se face potrivit regulilor
stabilite la institutia Restituirii prestatiilor, reglementata de art. 1.635-1.649 din NCC. In acest sens,
efectele platii nedatorate sunt deosebit de complexe, motiv pentru care le putem grupa in: exceptii de la
obligatia lui accepiens de a restitui plata(a), cazurile de restituire a platii nedatorate(b) si respectiv, situatia
cheltuielilor nascute cu ocazia platii nedatorate(c).
a) Exceptii de la obligatia lui accepiens de a restitui plata. Aceste exceptii, in numar de trei, le regasim in
continutul alineatului (1), al art. 1.342 din NCC si respectiv in teza I-a, a art. 1.343 din NCC si vizeaza:
cazul in care accepiens a primit plata cu buna-credinta, lasand sa se implineasca termenul de prescriptie.
Este adevarat ca acest text ar putea echivala cu o sanctiune aplicata lui solvens pentru lipsa sa de atentie
insa, legiuitorul i-a pus la indemana o actiune in regres impotriva adevaratului debitor in temeiul subrogatiei
legale in drepturile creditorului platit[art. 1.342 alin.(2) NCC];
cazul in care accipiens, primind plata cu buna-credinta, s-a lipsit, in orice mod, de titlul sau de creanta sau
a renuntat la garantiile personale sau reale ale creantei. Acest caz ar putea interveni atunci cand accepiens a
primit plata cu buna-credinta si face dovada ca a procedat la distrugerea inscrisului constatator al creantei
sale ori printr-o declaratie unilaterala, a renuntat la garantiile personale sau reale ale creantei sale. Si in acest
caz, solvensul va avea la dispozitie actiunea in regres mai sus amintita, impotriva adevaratului debitor;
cazul in care accepiens a primit o plata inainte de implinirea termenului suspensiv, dacat atunci cand
aceasta s-a facut prin dol sau violenta. Aceasta dispozitie statuata in continutul tezei I din art. 1.343 din
NCC, se aplica in cazul in care accepiens a primit plata cu buna-credinta si cu convingerea ca solvens a
executat prestatia de bunavoie si inaintea scadentei potrivit art. 1.414 si respectiv, art.1.496 alin.(1) din
NCC.
b) Cazurile de restituire a platii nedatorate. Aceste cazuri sunt multiple si asa cum am mai amintit, isi au
temeiul legal in continutul dispozitiilor privitoare la Restituirea prestatiilor, conform art. 1.635-1.649 din
NCC. Dupa cum vom observa, textele reglementeaza o serie de criterii dupa cum accepiensul este de buna
sau de rea-credinta, bunul a produs fructe, situatia cheltuielilor, etc. De aceea, noi vom vom distinge intre
situatiile in care acesta a fost de buna-credinta si respectiv, cele in care a fost de rea-credinta. In acest sens:
Accepiensul va fi de buna-credinta atunci cand nu a stiut ca plata ce i-a fost facuta este nedatorata. In
aceasta situatie, el va fi tinut:
sa restituie pretul, dar va pastra eventualele fructe, ca orice posesor de buna-credinta. In acest sens, potrivit
art. 1.635 din NCC, restituirea pretului va fi efectuata in totalitatea sa, iar potrivit alin.(1) al art. 1.645 din
NCC, daca accepiensul a fost de buna-credita va avea dreptul la dobandirea fructelor produse de bunul supus
resituirii, suportand doar cheltuielile angajate cu producerea lor;
in cazul in care a instrainat lucrul primit, va restitui numai pretul primit si nu valoarea acestuia. Aceasta
situatie este prevazuta in continutul art. 1.640 din NCC. Acest text, scoate in evidenta situatia in care bunul
nu mai poate fi restituit in natura si se va face prin echivalent din cauza unui impediment serios, iar
instrainarea de buna-credinta poate fi considerata un impediment serios in restituirea unui bun;
daca lucrul a pierit in mod fortuit el va fi eliberat de obligatia de restituire. In acest sens, art. 1.642 din
NCC, stabileste ca debitorul(accepiensul) va fi obligat sa cedeze creditorului(solvens), indemnizatia incasata
pentru aceasta pieire sau daca nu a incasat-o, dreptul de a primi aceasta indemnizatie.
Accepiensul va fi de rea-credinta atunci cand, desi stia ca nu i se datoreaza plata, el o primeste. In acest
sens el va fi tinut:
sa restituie atat pretul primit, cat si eventualele fructe percepute. Asa cum am mai amintit, restituirea
pretului se va face in toate cazurile potrivit art. 1.635 din NCC, insa, restituirea fructelor percepute alaturi de

indemnizatia corespunzatoare lipsei de folosinta a bunului, vor fi solicitate in temeiul alineatului (2), al art.
1.645 din NCC;
daca a instrainat lucrul, sa restituie valoarea acestuia in momentul introducerii actiunii in justitie, indiferent
de pretul pe care l-a primit. Aceasta situatie este prevazuta de teza finala a art. 1.641 din NCC. Acest text
retine, pe langa reau-credinta a lui accepiens si o eventuala culpa a sa in ceea ce priveste obligatia de
restituire, fapt pentru care, restituirea se va face in functie de valoarea cea mai mare;
daca lucrul a pierit in mod fortuit, sa restituie valoarea acestuia din momentul cererii de restituire, cu
exceptia cazului in care va face dovada ca lucrul ar fi pierit la solvens. Prezenta situatie reiese din
interpretarea tezei finala a art. 1.642 din NCC. In cazul in care accepiensul nu poate dovedi ca lucrul ar fi
pierit la solvens, atunci el va fi tinut sa plateasca intraga valoare din momentul formularii cererii de
restituire, cat si eventualele fructe pe care le-ar fi dobandit, dar si indemnizatia pentru lipsa de folosinta a
bunului.
c) Situatia cheltuielilor nascute cu ocazia platii nedatorate. In situatia restituirii unei plati nedatorate, trebuie
sa avem in vedere si efectele juridice referitoare la cheltuielile creeate cu aceasta situatie. De aceea, in
privinta acestor efecte putem fi indreptatiti sa distingem intre, cheltuielile privitoare la bun si cheltuielile
restituirii.
Cheltuielile privitoare la bun. In cazul acestor cheltuieli, art. 1.644 din NCC, face trimitere la aplicarea
regulilor de la accesiune pentru posesorul de buna-credinta(adica accepiensul de buna-credinta) sau
posesorul de rea-credinta(accepiensul de rea-credinta). Dispozitiile legale care vor deveni incidente in aceste
situatii, sunt cele prevazute de art. 583 si urm. din NCC;
Cheltuielile restituirii. Aceste cheltuieli sunt mentionate in continutul art. 1.646 din NCC. Alineatul (1) al
acestui text, scoate in evidenta situatia in care accepiensul va fi de buna-credinta, atunci aceste cheltuieli vor
fi suportate in mod proportional cu solvensul insa, in continuare, alineatul (2) releva cazul in care
accepiensul este de rea-credinta, ipoteza in care cheltuielile vor fi suportate integral de catre acesta.
C) Actiunea in restituirea platii nedatorate.
Regula generala ilustreaza faptul ca persoana care poate cere restituirea, este solvensul (cel care a platit
pretul). In aceste conditii, solvensul va fi titularul(reclamantul) actiunii in repetitiune. Insa, pe calea actiunii
oblice, si creditorii chirografari ai solvensului pot exercita actiunea in restituire a platii nedatorate din partea
accepiensului ori in regres, potrivit cazurilor prevazute de lege, impotriva adevaratului debitor atunci cand
solvensul a efectuat o astfel de plata.
In ipoteza in care o plata datorata a fost facuta altei persoane decat adevaratului creditor, pentru debitor
ea apare ca nedatorata, astfel ca va putea cere restituirea ei. Adevaratul creditor va avea impotriva
accipiensului o actiune izvorand din imbogatirea fara justa cauza.
Actiunea in repetitiune este o actiune personala si patrimoniala, ea putand fi intentata in termenul de
prescriptie de drept comun (de 3 ani), prevazut de art. 2.517 din NCC. Astfel ca, acest termen va incepe sa
curga potrivit art.2.523 din NCC, din momentul in care solvensul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca
imprejurarea ca plata a fost nedatorata.
Referitor la termenul de prescriptie amintit, doctrina ilustreaza faptul ca in situatia in care obiectul platii
nedatorate il constituie un bun individual determinat, actiunea in restituire va avea caracterul unei actiuni in
revendicare si potrivit regimului juridic al unei astfel de actiuni, vom fi in prezenta unui termen
imprescriptibil.
4. mbogirea fr just cauz
Ultima fapta licita generatoare de obligatii reglementata de noile dispozitii civile poarta denumirea de,
imbogatire fara justa cauza(art. 1.345-1348). Reglementarea acestei fapte licite de catre noile dispozitii
civile, reprezinta un element novator intrucat, vechile norme de drept material civil nu-i consacrau expresis
verbis niciun text legal, chair daca aceasta institutie a existat dintotdeauna in dreptul roman. Cu toate
acestea, in vechile reglementari de drept material civil existau o serie de articole care faceau referire la

situatiile in care o persoana isi marea patrimoniul in detrimentul altei persoane( spre exemplu, art. 493, 494,
997 si altele, din vechiul Cod civil).
In egala masura, nici alte legislatii civile nu aloca prevederi exprese acestei institutii, asa cum s-a
intamplat si la noi in tara pana la intrarea in vigoare a noului Cod civil. Spre exemplu, actuala legislatie
civila a Frantei nu statueaza nicio regula in virtutea careia cel care s-a imbogatit fara cauza sau in mod
injust, in detrimentul altei persoane sa fie obligat la plata unei despagubiri. Singurele aplicatii particulare ale
Codului civil francez, privesc referiri la aceasta situatie cum ar fi: art. 555 cu privire la edificarea unei
constructii pe terenul unei alte persoane, ori art. 1.376-1.381 din materia platii nedatorate. Asa cum am mai
amintit, in aceasta tara, jurisprudenta reprezinta sursa fundamentala a acestei fapte licite(Decizia Patureau c.
Boudier din anul 1892).
Revenind la legislatia noastra civila, institutia imbogatirii fara justa cauza poate fi tratata din punct de
vedere teoretic sub mai multe aspecte. In primul rand, pentru o mai buna intelegere a notiunii, trebuie sa
stim ca putem fi in prezenta unei imbogatiri fara justa cauza, in momentul in care exista o miscare de valoare
intre doua patrimonii.
De asemenea, daca am defini-o, am putea retine ca reprezinta acel fapt juridic licit prin care patrimoniul
unei persoane este marit in detrimentul alteia, in absenta unui temei juridic. Persoana care, n mod
neimputabil, s-a mbogait fara justa cauza este obligat la restituire, n masura pierderii patrimoniale suferita
de cealalta persoana, dar fara a fi inut dincolo de limita propriei sale mbogairi(art. 1.345 NCC). In privinta
imbogatitului, acesta este de buna-credinta si nu are intentia de a savarsi acesta fapta licite.
Insa, prevederile art. 1.346 din NCC, reglementeaza situatiile in care imbogatirea unei persoane(ca fapt
juridic licit), poate fi justificata atunci cand rezulta:
din executarea unei obligaii valabile;
din neexercitarea de catre cel pagubit a unui drept contra celui mbogait;
dintr-un act ndeplinit de cel pagubit: n interesul sau personal i exclusiv, pe riscul sau ori, cu intenia de a
gratifica.
In alte situatii decat cele stabilite de textul amintit, orice persoana cara s-a imbogatit fara justa cauza in
detrimentul alteia, va fi obligata la restituire. De aceea, in privinta restituirii, NCC(intr-un mod asemanator
institutiei platii nedatorate) prevede ca aceasta va fi intemeiata prin invocarea dispozitiilor art. 1.639 si urm.
In toate cazurile, reclamantul unei actiuni in restituire( actio de in rem versio) va fi persoana insaracita, iar
calitatea de parat o va avea cel imbogatit.
De asemenea, pentru o mai buna intelegere a institutiei imbogatirii fara justa cauza, trebuie sa distingem
intre: conditiile materiale ale intentarii actiunii in restituire(A), conditiile juridice ale intentarii actiunii in
restituire(B) si efectele actiunii in restituire(C).
A) Condiiile materiale ale intentarii actiunii in restituire vor viza intotdeauna aspectele patrimoniale si
anume:
- sa existe o imbogatire a unei persoane(paratul actiunii), prin marirea patrimoniului sau prin dobandirea
unui bun, a unei sume de bani sau a unei creante sau chiar prin diminuarea pasivului patrimonial(de
exemplu, stingerea unei datorii);
- sa existe o insaracire a reclamantului, prin micsorarea patrimoniului sau, ca o consecinta a maririi altuia (se
poate infatisa intotdeauna printr-o valoare care poate fi apreciata in bani ca de exemplu, prestarea unor
activitati sau servicii neremunerate de beneficiarul lor, efectuarea unor cheltuieli in favoarea imbogatitului,
etc);
- existenta unei legaturi intre sporirea unui patrimoniu si diminuarea celuilalt. Aceasta legatura poate fi una
directa( de exemplu, un concubin prin munca sa neremunerata, imbogateste patrimoniul celuilalt concubin)
sau indirecta, adica deplasarea valorii opereaza printr-un intermediar in patrimoniul tertului imbogatit (de
exemplu, doi frati locuiesc impreuna; unul dintre acestia cumpara produse pentru traiul comun si nu le
plateste; comerciantul creditor poate actiona si impotriva fratelui respectiv).

B) Condiiile juridice ale intentarii actiunii in restituire vor avea in vedere anumite acte sau fapte
juridice, cum ar fi:
absenta unei cauze legitime a maririi patrimoniului unei persoane in detrimentul alteia. Aceasta cauza,
corespunde intotdeauna asupra existentei unui titlu juridic care sa justifice deplasarea valorii
respective(precum: o dispozitie a legii, un act juridic sau o hotarare judecatoreasca);
absenta oricarui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de catre cel care si-a micsorat patrimoniul, a pierderii
suferite (proprietarul unui bun individual determinat poate cere restituirea lui pe calea actiunii in
revendicare, iar actiunea din contract exclude actiunea intemeiata pe imbogatirea fara justa cauza).
Subsidiaritatea actiunii actio in rem verso semnifica faptul ca aceasta nu poate fi promovata pentru a suplini
o alta nascuta spre exemplu, dintr-un contract, un delict, o alta fapta licita sau din lege( art. 1.348 NCC),
doar in cazul in care pe aceasta din urma, un obstacol de drept o impiedica sa fie exercitata( de exemplu, a
intevenit prescriptia excinctiva);
C) Efectele actiunii in restituire. Diferenta dintre gestiunea de afaceri si imbogatirea fara justa cauza,
consta in actualitatea faptei la momentul promovarii actiunii in restituire. In opozitie cu gestiunea de afaceri,
restituirea este datorata doar daca mbogairea subzista la data sesizarii instanei, iar cel care s-a mbogait
este obligat la restituire, potrivit regulilor stabilite in institutia Restituirii prestatiilor, reglementata de art.
1.635-1.649 din NCC. Actiunea intemeiata pe imbogatirea fara justa cauza se prescrie in termenul de 3 ani
prevazut de art. 2.517 din NCC, care curge de la data la care insaracitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca
atat insaracirea sa lipsita de o cauza justa, cat si persoana imbogatitului.
Prin imbogatirea unui patrimoniu in dauna altuia, ia fiinta un raport obligational, debitorul(paratul
actiunii) obligatiei de restituire fiind cel al carui patrimoniu s-a marit, iar creditor(reclamantul actiunii) al
aceleiasi obligatii fiind cel al carui patrimoniu a fost diminuat.
Restituirea se va face in natura si doar prin echivalent daca acesta nu va fi posibil(art. 1.639 si art.
1.640 din NCC). Obligatia de restituire in materia imbogatirii fara justa cauza este afectata in toate cazurile
de doua limite care pot rezulta din urmatoarele:
- debitorul obligatiei va restitui numai in masura imbogatirii patrimoniului sau. In privinta fructelor sau a
eventualelor dobanzi legale, acestea nu vor fi restituite ce catre debitor deoarece, una din regulile imbogatirii
fara justa cauza este ca debitorul sa fie de buna-credinta si in aceste conditii, potrivit art. 1.645 din NCC,
debitorul obligatiei va fi indrepatatit sa retina fructele insa, va suporta doar cheltuielile angajate cu
producerea lor. Cand bunul care a contribuit la cresterea patrimoniului a pierit fortuit, va inceta obligatia de
restituire. Daca bunul respectiv a fost instrainat, debitorul va restitui valoarea lui de la data promovarii
actiunii;
- nu se poate solicita mai mult decat diminuarea patrimoniului. In acest sens, jurisprudenta a subliniat faptul
ca, aplicarea corecta a principiului imbogatirii fara justa cauza, impune ca obligatia de restituire a paratului
sa nu depaseasca imbogatirea lui efectiva, iar indisolubil legat de aceasta, sa nu depaseasca valoarea cu care
a fost micsorat patrimoniul reclamantului.
De asemenea, mai este util de retinut faptul ca momentul la care se determin valoarea mbogirii
respectiv a srcirii, este acela al introducerii cererii de chemare n judecat.
4. Fapta ilicit generatoare de prejudicii (rspunderea civil delictual)
1 Consideratii introductive
Asa cum am mai amintit, faptele juridice reprezinta o sursa deosebit de importanta in materia
obligatiilor. Daca in cazul faptelor juridice licite, generarea obligatiilor are loc cu buna-credinta a
persoanelor care le-au savarsit, nu acelasi lucru am putea afirma in privinta faptei ilicite sau asa cum mai
este denumita de catre doctrina, raspunderea civila delictuala.
In perioada romana, faptele ilicite erau asimilate delictelor si in sfera acestora se regaseau unele fapte
care in dreptul modern fac obiectul reglementariilor penale, ca de exemplu: furtul, inselatoria, injuriile, etc.
De aceea, in aceea perioada nasterea obligatiilor delictuale reprezentau situatii de fapt, concretizate prin
exercitarea unei fraude asupra unei persoane.

Intorcandu-ne in zilele noastre, reglementarile civile ilustreaza faptul ca faptele ilicite civile savarsite de
catre persoane, atrag in mod natural raspunderea civila delictuala a acestora.
Raspunderea civila delictuala, reprezinta o forma a raspunderii juridice, alaturi de raspunderea penala
sau raspunderea administrativa. Or, la randul ei si raspunderea juridica reprezinta o forma a raspunderii
sociale, alaturi de mai multe forme ale acesteia din urma, cum ar fi: raspunderea morala, raspunderea
politica, raspunderea religioasa, raspunderea economica, etc.
In aceste conditii, putem afirma ca singurul temei al oricarei forme de raspundere, il poate constitui
incalcarea prevederilor unor norme( de drept, morale, religioase, economice, etc).
Revenind la cazul rspunderii juridice, spre exemplu, nesocotirea de orice persoana a unei norme de
drept civil, va atrage o raspundere civila( contractuala, extracontractuala sau delictuala), incalcarea unei
norme de drept penal, va atrage raspunderea penala, iar incalcarea unei norme de drept administrativ, atrage
raspunderea administrativa. De aceea, in raport cu celelalte forme de raspundere sociala, raspunderea
juridica este una obligatorie intrucat, este fundamentata pe ceea ce numim, preeminenta dreptului si
capacitatea de corecitie a statului in cazul incalcarii unei norme de drept corespunzatoare.
Insa, o foarte lunga perioada nu a existat o distinctie clara intre raspunderea civila si cea penala(ca
forme ale raspunderii juridice). Asa cum am aratat si mai sus, in perioada romana nu se facea nicio diferenta
intre aceste doua forme de raspundere juridica, iar aceasta confuzie a durat pana spre sfarsitul Evului Mediu,
cand ilustrul jurisconsult francez Jean Domat(1625-1696) a evidentiat pentru prima aceasta departajare.
In principiu, raspunderea penala are ca obiect sanctionarea unei fapte, in functie de gravitatea savarsirii
ei, iar obiectul raspunderii civile este reprezentat de posibilitatea repararii unei pagube(prejudiciu),
proportional cu importanta sa si in mod independent de gravitatea sau dupa caz, de existenta faptei. O fapta
penala este sanctionabila chiar daca nu a produs o paguba unei persoane si aceasta deoarece, legea doreste sa
sanctioneze toate comportamentele care pot aduce atingere ordinii publice.
Or, in aceste conditii, putem retine principiul general potrivit caruia, repararea pagubei produse printro fapta ilicita civila se obtine printr-o actiune in fata instantei civile. Paguba poate fi produs i printr-o
infraciune, fiind posibil ca svrirea unei infraciuni s genereze i un prejudiciu material sau moral, n
dauna unei persoane fizice sau juridice si in acest caz infractiunea poate si sursa unor obligatii civile.
Mijlocul legal prin care o persoana pagubita cere sa-i fie reparat prejudiciul este actiunea civila(art. 29-40
NCPC), care reprezinta o institutie centrala a dreptului procesual civil, ea devenind o institutie a dreptului
procesul penal daca persoana prejudiciata o pune in miscare si o exercita in fata organelor penale. In acest
moment, noile dispozitii de drept procesual penal din Romania reglementeaza destul de judicios incidenta
actiunii civile in procesul penal. De aceea, puteam retine faptul ca actiunea civila in procesul penal are
acelasi izvor ca si actiunea penala- infractiunea si prin urmare, nu poate avea ca obiect decat repararea unui
prejudiciu cauzat prin savarsirea unei infractiuni.
In procesul penal, actiunea civila are un caracter accesoriu actiunii penale si se desfasoara potrivit
normelor procesual penale, pastrandu-si propriile trasaturi. Ea poate fi exercitata in cadrul procesului penal
numai in masura in care poate fi pusa in miscare actiunea penala si se exercita doar impotriva suspectului
sau inculpatului, partii responsabile civilmente si fata de succesorii acestora.
Potrivit noilor dispozitii, indiferent de locul actiunii civile(in procesul civil sau in cel penal), atragerea
raspunderii civile a persoanei care a savarsit fapta poate avea o sursa comuna si anume: vinovatia(culpa).
Revenind asupra acestor consideratii preliminarii privind fapta ilicita generatoare de
obligatii(raspunderea civila delictuala), aceasta s-a bucurat de o reglementare destul de succinta in vechiul
Cod civil [Cartea III(Despre diferitele moduri prin care se dobandeste proprietatea), Titlul III(Despre
contracte sau conventii), Capitolul V(Despre delicte si cvasi-delicte)]. In opozitie cu aceste dispozitii, NCC,
aloca in Cartea V(Despre obligatii), Titlul II(Izvoarele obligatiilor), reglementari destul de generoase
materiei, mai precis in Capitolul IV(Raspunderea civila), art. 1.349-1.395.
In egala masura, cu aceasta ocazie putem ilustra si definitiile legale ale raspunderii civile delictuale
oferite de vechile si respectiv, noile reglementari civile.

Astfel, art. 998 din vechiul Cod civil, stabilea faptul ca: Orice fapt a omului, care cauzeaz altuia
prejudiciu, oblig pe acela din a crui greseal s-a ocazionat, a-l repara. Noul Cod civil in continutul
alineatului (1) al art. 1.349 ofera o definitie destul de larga in sensul ca: Orice persoana are indatorirea sa
respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului le impune si sa nu aduca atingere, prin
actiunile ori inactiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Daca aceasta persoana,
cu discernamant savarseste aceste actiuni sau inactiuni si in urma lor vor fi create prejudicii altei persoane,
atunci, prima va fi raspunzatoare sa le repare integral. De asemenea, asa cum vom remarca, in anumite
cazuri prevazute de NCC, persoana va fi obligata sa repare prejudiciile cauzate prin fapta altuia, de lucruri
ori animale aflate sub paza sa, precum si de ruina edificiului. Singura exceptie o constituie raspunderea
pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte deoarece, aceasta poate fi atrasa potrivit dispozitiilor
speciale ale Legii nr. 240/2004, privind raspunderea producatorilor pentru pagubele generate de produsele cu
defecte, republicata .
Un alt aspect deosebit de important pe care consideram util sa-l relevam, este acela ca noile
reglementari civile fac distinctie intre raspunderea civila delictuala si raspunderea contractuala, oferindu-i si
acesteia din urma o consacrare legala in continutul art. 1.350. Din continutul acestui text, rezulta faptul ca
orice persoana este obligata sa isi execute obligatiile pe care le-a contractat, iar in cazul in care, fara
justificare, nu isi indeplineste aceasta indatorire, este raspunzatoare de prejudiciul cauzat celeilalte parti si
este obligata sa repare acest prejudiciu, in conditiile legii. Chiar daca ambele tipuri de raspundere reprezinta
forme ale raspunderii civile, ambele ilustreaza doua tipuri de relatii. Aceasta distinctie legala intre cele doua
tipuri de relatii, genereaza pe de-o parte, o raspundere in temeiul unui fapt juridic ilicit si pe de alta parte, o
raspundere pentru incalcarea unei obligatii civile prestabilite. Deosebirea din continutul acestor relatii, face
diferenta dintre aceste doua forme de raspundere.
Astfel, in cadrul raspunderii pentru un fapt ilicit(delict), subiectul care are anterior un comportament
ilegal nu se afla in niciun raport juridic prestabilit cu subiectul sau subiectele ale caror drepturi sau interese
nu le-a respectat. In acest caz se incalca o norma de drept stabilita pentru a ocroti drepturile si interesele
subiective absolute ale acestora.
In cadrul raspunderii pentru incalcarea drepturilor si obligatiilor intr-un raport juridic
existent(contract), comportamentul ilegal se reduce la incalcarea unui drept relativ, la o deviere de la
comportamentul prestabilit si intarit de subiecti, intr-un raport juridic. Acest aspect delimiteaza raspunderea
contractuala de cea delictuala.
In aceste conditii, putem retine urmatoarele functii corespunzatoare raspunderii civile:
a) Functia educativa-preventiva scoate in evidenta faptul ca fapta ilicita cauzatoare de prejudicii nu ramane
nesanctionata si atrage dupa sine obligatia de dezdaunare. Prin aceasta, functia educativa are un vadit
caracter social de prevenire a producerii unor asemenea fapte;
b) Functia reparatorie este corespunzatoare raspunderii civile deoarece se concretizeaza intr-o obligatie de
dezdaunare, care se stabileste in sarcina autorului prejudiciului. De aceea puteam afirma ca raspunderea
civila indeplineste si functie reparatorie. Insa, functia reparatorie este numai relativa deoarece ea se
realizeaza doar in raporturile dintre subiectele intre care se statorniceste indatorirea de reparare a
prejudiciului cauzat.
Chiar si prin recunoasterea acestor functii si oricat de intinsa ar fi raspunderea, inca nu se poate afirma ca
valorile deteriorate sau distruse pot fi intotdeauna recuperate pe deplin in materialitatea lor.
De aceea, este necesar ca aplicarea principiilor raspunderii civile delictuale sa se faca cu toata strictetea
pentru ca exercitandu-se si in acest fel o actiune general preventiva sa se ajunga la inlaturarea cauzelor de
savarsire a faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii.
Noul Cod civil reglementeaza urmatoarele tipuri de rspundere civila delictuala:
Raspunderea pentru fapta proprie(art. 1.357-1.371);
Raspunderea pentru fapta altuia(art. 1.372-1.374);
Raspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri(art. 1.375-1.380).

De asemenea, tot noile dispozitii civile reglementeaza cauzele exoneratoare de raspundere civila(art.
1.352-1.356) si respectiv, repararea prejudiciului in cazul acestui tip de raspundere(art. 1.381-1.395).
Dupa cum am prezentat in randurile anterioare, atragerea raspunderii civile asupra unei persoane,
presupune ca aceasta sa fi savarsit o fapta ilicita. Prin fapta ilicita, aceasta creaza un prejudiciu altei
persoane(victima), nesocotindu-i-se acesteia din urma drepturile si interesele absolute. Asa cum vom
remarca, intre fapta ilicita si prejudiciu, in principiu trebuie sa existe un raport de cauzalitate.
2. Atragerea raspunderii civile si cauzele exoneratoare de rspundere civil prevazute de lege
Raspunderea civila intervine in situatia in care a fost savarsita o fapta ilicita(delict civil), care la randul
sau a produs un prejudiciu. Delictul civil este reprezentat in unele cazuri de fapte savarsite cu intentie(art.
1.357 NCC), de fapte exercitate fara intentie sau printr-o imprudenta ori neglijenta(art. 1.372, art.1.373,
art.1.375, art. 1.376 din NCC). In principiu, fapta ilicita a persoanei trebuie probata insa, din punctul nostru
de vedere in anumite situatii fapta poate fi prezumata(de exemplu, in cazul raspunderii pentru fapta altuia
sau in cel al raspunderii pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri).
Angajarea raspunderii civile(contractuale sau delictuale), reprezinta o etapa deosebit de importanta atat
din punct de vedere teoretic cat si practic. Prin intermediul acesteia, putem stabili conditiile cumulative care
trebuie indeplinite pentru incidenta raspunderii civile, per a contrario nu putem discuta despre existenta unui
delict civil. Aceste conditii sunt reprezentate de: prejudiciul cauzat, fapta ilicita savarsita, raportul de
cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, vinovatia celui care a cauzat prejudiciul, dar si de capacitatea
delictuala a acestuia.
In egala masura, am considerat deosebit de util sa prezentam care sunt cauzele exoneratoare ale
raspunderii civile. In mod curios, chiar legea(art. 1.351-1.356 si 1.380 din NCC) stabileste in termins cateva
situatii in care raspunderea civila nu poate fi angajata. De aceea, vom prezenta cele mai importante aspecte
referitoare la forta majora si la cazul fortuit si de asemenea, la acele cazuri exoneratoare ale raspunderii
civile care privesc fapta victimei sau a tertului.
Un aspect deosebit de important in materia exonerarii de raspundere civla este stabilit in continutul art.
1.355 din NCC, referitor la clauzele privind raspunderea. Potrivit acestui text, nu se poate exclude sau
limita, prin conventii sau acte unilaterale, raspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o fapta
savarsita cu intentie sau din culpa grava, fiind valabile doar clauzele care exclud raspunderea pentru
prejudiciile cauzate, printr-o simpla imprudenta sau neglijenta, bunurilor victimei.
2.1. Atragerea raspunderii civile
Pentru a se putea angaja rspunderea civil(contractuala sau delictuala) este necesar ntrunirea
cumulativ n anumite cayuri a urmtoarelor condiii:
prejudiciul;
fapta ilicita;
raportul de cauzalitate ntre fapt ilicit i prejudiciu;
vinovia celui care a cauzat prejudiciul;
capacitatea delictuala a persoanei care a svrit fapt ilicit(Aceast condiie este susinut numai de o
parte dintre autori , artndu-se c este un element implicat n condiia vinoviei, dar opinia majoritar este
c aceasta constituie numai un element al condiiei culpei autorului faptei prejudiciabile).
Noul Cod civil prevede faptul c cel care cauzeaz altuia un prejudiciu printr-o fapt ilicit, svrit cu
intenie sau din culp, este obligat s l repare, autorul prejudiciului rspunznd pentru cea mai uoar
culp(art. 1.357). De aceea, in momentul prezentarii acestei conditii, vom face diferenta intre intentie si
culpa, cu precizarea ca ambele reprezinta forme ale vinovatiei.
n aprecierea culpei, se va ine seama de mprejurrile n care s-a produs prejudiciul, strine de persoana
autorului faptei, precum i, dac este cazul, de faptul c prejudiciul a fost cauzat de un profesionist n
exerciiul activitii sale . Fata de aceste aspecte, in randurile urmatoare vom prezenta punctual, conditiile
necesare pentru angajarea raspunderii civile delictuale.

A) Prejudiciul. Primul element al faptei delictuale civile este reprezentat in termenii de prejudiciu, dauna
sau cauz, aceti termeni fiind considerai n aceast materie ca fiind sinonimi. n literatura noastra de
specialitate s-a statuat ca prejudiciul const n rezultatul, n efectul negativ suferit de o anumit persoan, ca
urmare a faptei ilicite svrite de o alt persoan sau ca urmare a faptei unui animal sau lucru, pentru care
este inut s rspund o anumit persoan.
n doctrina veche s-a afirmat c pentru a exista responsabilitate n sensul art 998 vechiului C.civ. este
necesar ca paguba s fi cauzat o pierdere real- damnum emergens sau s-l fi lipsit de un ctig lucrum
cessans. De aceea, am mai putea afirma ca nu poate exista rspunderea delictual dac nu s-a produs un
prejudiciu si nimeni nu are dreptul de a cere nicio reparaie pentru c nu poate face dovada niciunui interes:
pas d interes, pas daction.
Pot constitui prejudicii urmatoarele evenimente: vtmarea sntii unei persoane, distrugerea sau
deteriorarea unor bunuri, decesul susintorului legal al unei persoane. De aceea, am putea clasifica
prejudiciile in:
a) prejudicii patrimoniale i nepatrimoniale. Prejudiciile patrimoniale sunt cele care au o valoare
economica, evaluabile n bani, cum ar fi: distrugerea sau sustragerea unui bun, uciderea unui animal,
vtmarea sntii unei persoane, pierderea total sau parial a unui drept. Prejudiciile nepatrimoniale
reprezinta consecinele care nu pot fi evaluate n bani, care rezida din nesocotiri al drepturilor personale,
neevaluabile in bani cum ar fi: atingerile aduse fizionomiei unei persoane, atingerea adus onoarei sau
demnitii unei persoane, etc;
b) prejudiciul corporal sau estetic. Poate constitui prejudiciu corporal sau estetic, atingerea adusa integritatii
fizice a unei persoane si poate exista intr-o forma mixta:
- prejudiciul corporal cu caracter economic(patrimonial) poate fi intalnit in urmatoarele situatii: cand se
incalca dreptul la sanatate printr-o ingrijire medicala deficitara, cand se incalca dreptul la munca datorita
unei incapacitati de munca(aceasta poate fi temporara, totala sau partiala), etc;
- prejudiciul corporal cu caracter nepatrimonial apare in urmatoarele cazuri: in cazul unei dureri
fizice(pretium doloris), in cazul crearii unui prejudiciu estetic sau al unui prejudiciu de agrement(privarea
unei placeri ale vietii, spre exemplu, privarea practicarii unui sport sau a unei forme de arta, etc.).
Este util sa retinem ca ambele tipuri de prejudicii au componente reparabile, cel patrimonial, prin mijloace
banesti, iar cel nepatrimonial, prin mijloace nepatrimoniale, dar si prin plata unor sume de bani;
c) prejudiciul moral. Prejudiciile morale sunt cele care rezult din vtmarea unui interes personal
nepatrimonial. Ele nu sunt susceptibile de evaluare bneasc. Astfel de prejudicii pot fi: moartea unei rude
apropiate, atingerile aduse vietii private, ale integritii fizice, sntii sau altor atribute ale personalitii,
cum ar fi, spre pild, onoarea i reputaia. Asemenea prejudicii nu exclud, n mod necesar, cauzarea lor prin
contact corporal. De pild, durerea suferit de pe urma unei rniri sau loviri este un prejudiciu moral.
Compensatiile banesti acordate de catre instantele de judecata in cazul constatarii unui astfel de prejudiciu
poarta denumirea de daune morale.
Daunele morale sunt consecine de natur nepatrimonial cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile,
constnd n atingerile aduse personalitii sale fizice, psihice i sociale, prin lezarea unui drept sau interes
nepatrimonial a cror reparare urmeaz regulile rspunderii civile delictuale dac fapta ilicit s-a produs n
afara unui cadru contractual.
Pentru ca prejudiciul sa fie supus reparatiunii, acesta trebuie sa indeplineasca urmatoarele caractere
specifice:
a) s rezulte dintr-o incalcare a unui drept subiectiv sau a unui interes legitim. In continuarea abordarii
propuse, aceea de a privi raspunderea civila din perspectiva unei persoane vatamate care trebuie indemnizata
si nu a autorului care trebuie sanctionat, vom spune ca acest imperativ isi are drept explicatie tocmai faptul
ca prejudiciul, asa cum am mai amintit, inseamna incalcarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim.
Reamintim ca dreptul subiectiv reprezinta aptitudinea subiectului de drept de a avea o conduita proprie in
cadrul dreptului obiectiv si de a cere altora sa dea, sa faca, sau sa nu faca ceva in vederea restabilirii

acestuia, atunci cand el a fost incalcat. In privinta interesului legitim, putem retine doar ca reprezinta un
drept subiacent, intemeiat pe o aparenta bine conturata care, desi nu face obiectul unui drept subiectiv
consacrat, se bucura de protectie juridica. Caracterul specific ca prejudiciul sa rezulte dintr-o incalcare a
unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, face ca in unele cazuri sa nu fim in prezenta unui prejudiciu.
De exemplu, o societate comerciala nu poate obtine repararea prejudiciului care ar rezulta din absenta unui
salariat care a fost victima unui accident insa, un minor aflat in intretinerea unei rude, iar aceasta decedeaza
intr-un accident, are dreptul de a obtine despagubiri;
b) sa fie cert, adica sa aiba o existenta neindoielnica si sa poata fi evaluat. Sunt certe prejudiciile a caror
existenta este sigura, indiferent ca acestea sunt actuale(adica cele care s-au produs pana la momentul cand se
pretinde despagubirea)sau viitoare(care sunt cele care, desi nu s-au produs inca, este sigur ca se vor produce,
existand suficiente elemente pentru a fi evaluate). Un exemplu tipic de prejudiciu viitor este cel cauzat de
incapacitatea permanenta de munca, unde prejudiciul il reprezinta diferenta dintre pensia primita de victima
si salariul la care ar fi avut dreptul daca ar fi lucrat, iar la cererea victimei, instanta de judecata poate acorda
despagubirea sub forma unei sume globale(art. 1.387 NCC). De asemenea, mai putem identifica si un
prejudiciu eventual, insa acesta nu este considerat reparabil. Problema de a sti daca un prejudiciu este cert se
pune in cazul pierderii unei sanse de catre o persoana. De exemplu, daca un avocat nu a efectuat un act de
procedura in timp util, clientul sau ar putea sustine ca pierderea sansei de a castiga procesul reprezinta o
dauna certa? Sau daca un student este ranit intr-un accident si sa gaseste in imposibilitatea de a se prezenta la
un examen, ar putea invoca ca prejudiciu faptul ca nu a reusit(reusita avea un efect incert), dar si pierderea
sansei de reusita a acelui examen?
Din punctul nostru de vedere, prejudiciul este cert in cazul sansei pierdute daca el era real si serios. De
aceea, omisiunea avocatului de a efectua un act de procedura pentru exercitarea unei cai legale de atac, nu
poate angaja raspunderea acestuia in conditiile in care acea cale legala de atac nu prezenta nicio sansa de a
castiga procesul respective. In opozitie, daca prin intarzierea diagnosticului si a tratamentului unei boli se
angajeaza o evolutie rapida sau se impiedica vindecarea acesteia, medicul va fi responsabil, daca bolnavul
respectiv, a pierdut sansa de a evita agravarea starii sale sau vindecarea. De asemenea, in caz de pierdere a
sansei de reusita la un examen sau de a promova din punct de vedere profesional, prejudiciul va fi considerat
cert numai daca avantajul sperat putea fi obtinut intr-un termen scurt;
c) sa fie personal. Numai persoana care a suferit un prejudiciu, direct sau indirect( prin ricoseu), are dreptul
sa pretinda repararea lui. Acest prejudiciu poate fi cauzat nu numai in mod individual unei persoane fizice, ci
si unui grup de persoane(prejudicii colective) sau chiar unor persoane juridice( in caz de atingeri aduse
patrimoniului sau reputatiei).
Insa, caracterul personal al prejudiciului lasa loc unor numeroase discutii in cazul persoanelor juridice
fara scop lucrativ sau cu caracter profesional(asociatii, uniuni, etc). In acest caz, vom fi in prezenta unei
actiuni colective, daca prejudiciul a fost unul colectiv( de exemplu, actiunea prin care diferite organizatii ale
consumatorilor pot introduce actiuni in justitie pentru apararea drepturilor acestora, in temeiul Legii nr.
296/2004 privind Codul consumului).
d) sa fie direct. Prejudiciul trebuie sa fie consecinta directa si nu o departare a faptului ilicit care atrage
raspunderea civila. In aceste conditii, prejudiciul impune existenta raportului de cauzalitate direct, intre fapta
si acel prejudiciu cauzat persoanei vatamate(victima directa). De exemplu, atunci cand o persoana decedeaza
din cauza unui accident, cel care avea de recuperat o creanta contra defunctului, nu poate solicita autorului
accidentului repararea prejudiciului cauzat prin decesul debitorului sau, pe motiv ca, daca el ar fi trait,
datoria putea fi platita. Insa, mai putem intalni si cazuri in care prejudiciul va fi cauzat indirect unei
persoane, adica, atunci cand intre fapta ilicita si acel prejudiciu nu exista niciun raport de cauzalitate(victima
indirecta). Solutia pentru repararea prejudiciului in cazul tertilor vatamati este data tot de NCC(art. 1.3901.392). Acest prejudiciu indirect sau prin ricoseu, poate fi cauzat in general persoanelor aflate in ingrijirea
unei persoane careia i-a fost vatamata integritatea sa corporala. Tertele persoane prejudiciate, pot solicita atat

reparatii patrimoniale cat si morale daca de exemplu, persoana care ii ingrijea a incetat din viata ca victima a
unui accident.
B) Fapta ilicita sau prejudiciabila, se poate infatisa prin orice actiune ori inactiune a unei persoane fizice, sau
juridice, prin care se incalca o norma de conduita obligatorie. Fapta ilicita, reprezinta a doua conditie
cumulativa pentru atragerea raspunderii civile si care are o reglementare expresa in continutul alineatului (1)
al art. 1.357 din NCC, in sensul ca: Cel care cauzeaza altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita, savarsita cu
vinovatie, este obligat sa il repare. De asemenea, in continutul NCC mai putem identifica si alte
reglementari in continutul carora este utilizata notiunea de fapta ilicita, fapta prejudibiabila sau doar de
fapta(art. 253, art. 1.359, art. 1.362, art. 1.365, art. 1.369, art. 1.372-art. 1.373 , etc).
Este important de retinut faptul ca pentru a fi in prezenta unei fapte ilicite, trebuie sa stabilim
manifestarea exterioara sau motivarea vointei autorului. De aceea, fapta ilicita nu trebuie confundata cu
vinovatia autorului. Opinia majoritara a doctrinei noastre actuale, distinge fapta ilicita de vinovatie, acesta
din urma fiind doar atitudinea psihica a autorului fata de fapta savarsita. De aceea, am putea retine ca in
toate cazurile, fapta ilicita se poate prezenta sub urmatoarele forme:
a) fapta ilicita comisiva- care exista atunci cand autorul faptei incalca o norma expresa care interzice
actiunea savarsita, de exemplu, insusirea bunului gasit, conducerea autoturismului fara permis, distrugerea
sau degradarea bunurilor apartinand altor persoane etc.;
b) fapta ilicita omisiva- este atunci cand persoana fizica sau juridica nu indeplineste o actiune pe care o
impune norma legala(de exemplu, nedeclararea unor bunuri, nedenuntarea unor infractiuni, etc). In raport cu
natura specifica a relatiilor sociale, care sunt ocrotite prin normele legale, si cu pericolul ei social, fapta
ilicita poate fi delict civil, abatere disciplinara, contraventie, abatere de la normele de convietuire sociala sau
infractiune. Ca atare, ea constituie o conditie necesara a raspunderii juridice in diferitele ei forme.
Un alt aspect specific acestei fapte, il reprezinta ilicitatea. Prin ilicitate, faptul material al autorului
trebuie sa incalce o norma de drept impusa de ordinea juridica. In aceste conditii, am putea retine
urmatoarele forme de ilicit:
a) Ilicitul civil. Asa cum am aratat deja, NCC nu definesc nici sfera nici continutul notiunii de fapt ilict
civil. Mai mult, normele care reglementeaza institutia raspunderii civile delictuale impun conditia ilicitatii
faptei pagubitoare, pretinzand ca aceasta sa cauzeze un prejudiciu si sa fie savarsita cu vinovatie. Cu alte
cuvinte, aceasta fapta trebuie sa fie contrara legii deci, o actiune sau inactiune nepermisa, oprita de lege. In
acest sens, dispozitiile art. 14 alin.(1) din NCC, scot in evidenta in mod imperativ faptul ca orice persoana
fizica sau juridica trebuie sa isi exercite drepturile si sa isi execute obligatiile civile cu buna-credinta si in
acord cu ordinea publica si bunele moravuri.
De aceea, in mod obisnuit prin fapta ilicita intelegem acea fapta prin care se contravine normelor
dreptului obiectiv si prin care, totodata, se incalca si dreptul subiectiv al personei prejudiciate;
b) Ilicitul penal. Raspunderea penala poate fi angajata numai prin faptele ilicite declarate de lege infractiuni
conform principiului "nullum crimen sine legem", adica prin acea categorie de fapte care prezinta o doza de
pericol social cantitativ superioara oricaror alte fapte din sfera ilicitului juridic (contraventional, delictual
civil, ilicitului administrativ).
Dar simpla declaratie prin lege a unor fapte ca infractiune si savirsirea lor cu vinovatie nu este suficienta
pentru ca raspunderea sa devina operanta pentru faptuitor. Mai este necesar ca faptele concrete savarsite sa
invedereze atat pericolul social cat si importanta materiala a infractiunii.
Conduita ilicita reprezinta temeiul juridic al raspunderii penale, acesta fiind caracterizat si definit prin
lege ca infractiune. Satisfacerea intereselor victimei prejudiciate prin fapta infractionala nu absolva pe
infractor de pedeapsa prevazuta de lege. Ca regula generala, actiunea penala se promoveaza din oficiu si nu
poate fi stinsa prin conventia partilor.
Exceptie fac doar infractiunile pentru care legea prevede in mod expres ca urmarirea si judecarea lor se
fac numai la plingerea persoanei vatamate.

Delictul civil nu trebuie confundat cu delictul penal. Legea penala se ocupa si ea de delicte. Ea priveste
insa delictul nu ca fapt producator de obligatii, ci numai ca fapt ce trebuie reprimat. Asa fiind, legea penala
nu se mai preocupa daca faptul ilicit a produs un prejudiciu si daca a fost savarsit cu intentie sau nu; singurul
lucru care interzice legea penala este ilicitatea faptei.
Dreptul civil socoteste ca delict orice fapta pagubitoare a omului, dand nastere la obligatia repararii
prejudiciului. Din contra, dreptul penal nu se ocupa de delicte(si acest cuvant trebuie luat in intelesul cel mai
larg, acela de infractiune) decat pentru a le pedepsi. De aici rezulta o deosebire fundamentala:dreptul penal
urmareste persoana faptuitorului delictului, pe cand dreptul civil nu se ocupa de delicte decat din punct de
vedere al obligatiilor la care dau nastere; asadar dreptul civil trage din infaptuirea delictelor numai
consecinte patrimoniale si anume indemnizarea victimei prejudiciului.
c) Ilicitul administrativ s-a desprins in ce priveste contraventiile din ilicitul penal si aceasta datorita
importantei oarecum mai scazute a valorilor sociale incalcate. Astel s-a incercat gasirea unor procedee noi,
mai adecvate, mai eficiente, de aplicare a unui regim juridic de sanctionare a acestora si adaptat noilor
conditii.
Contraventia este o abatere de la normele dreptului administrativ; ea reprezinta deci violarea unei
obligatii impuse printr-o norma juridica administrativa caracterizata printr-un grad redus de pericol social,
aceasta fapta a conduitei ilicite prezinta relevanta din punct de vedere juridic numai in masura in care
intruneste trasaturile unui fapt material consumat deoarece, potrivit normelor juridice de drept administrativ,
pregatirea sau incercarea savarsirii unei contraventii nu poate justifica tragerea la raspundere a agentului.
De asemenea, trebuie sa retinem si caracterul illicit al abuzului de drept. Rostul fundamental al abuzului
de drept, calificat drept delict civil, nu poate fi diferit de cel al raspunderii civile delictuale si consta in
protectia victimei, nu in sanctionarea autorului.
O modificare substantiala adusa de NCC, cu impact asupra solutiilor jurisprudentiale, consta in
codificarea doctrinei si a jurisprudentei cu privire la abuzul de drept. Abuzului de drept ii este, astfel,
consacrata o reglementare expresa: pe de o parte, art. 15 din NCC (niciun drept nu poate fi exercitat in
scopul de a vatama sau pagubi pe altul ori intr-un mod excesiv si nerezonabil, contrar bunei-credinte), iar pe
de alta parte, art. 1.353 din NCC (cel care cauzeaza un prejudiciu prin chiar exercitiul drepturilor sale nu
este obligat sa-l repare, cu exceptia cazului in care acesta este exercitat abuziv). In acest sens, de pilda,
punerea in executare silita a unei hotarari judecatoresti executorii nu constituie un abuz de drept: neminem
laedit qui suo jure utitur (cel ce uzeaza de dreptul sau nu lezeaza).
In esenta, exercitarea unui drept va fi considerata abuziva atunci cand dreptul nu este utilizat in vederea
realizarii finalitatii sale, ci cu intentia de a vatama o alta persoana sau contrar bunei-credinte.
In materia abuzului de drept, rolul inovator al NCC este cu atat mai salutar cu cat legislatia civila
anterioara nu cuprindea referiri exprese la acesta.
In acest sens, dupa caz, pot fi incidente doua modalitati de sanctionare a abuzului de drept: pe de o parte,
refuzul concursului fortei de constrangere a statului, in sensul ca instanta, constatand ca este in prezenta
exercitarii abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea reclamantului, iar daca exercitiul abuziv
emana de la parat, va inlatura o atare aparare; pe de alta parte, atunci cand abuzul de drept se concretizeaza
intr-o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, poate fi antrenata raspunderea autorului exercitiului abuziv fata
de cel vatamat intr-un drept al sau, prin obligarea la daune-interese.
In egala masura, jurisprudenta a calificat abuzul de drept ca fiind o fapta ilicita, savarsita cu vinovatie, in
structura careia trebuie sa coexiste cele doua elemente, unul subiectiv, reaua credinta si unul obiectiv
deturnarea dreptului de la finalitatea sa.
Raspunderea pentru abuzul de drept ramane in noua reglementare o forma particulara de manifestare a
raspunderii civile delictuale, astfel incat aceasta nu poate fi angajata in absenta vinovatiei si a prejudiciului
cauzat unei alte persoane.

In concret, in ceea ce priveste prima ipoteza avuta in vedere de art. 15 din NCC, respectiv exercitarea
unui drept in scopul de a vatama sau pagubi pe altul, din punctul nostru de vedere, textul nu ar trebui sa
ridice probleme deosebite de interpretare in practica judecatoreasca.
Raportat la modalitatea de reglementare a textului, apreciem ca savarsirea abuzului de drept in situatia
data este particularizata de legiuitor, in ceea ce priveste vinovatia, prin intentie. Cu alte cuvinte, va putea fi
antrenata raspunderea civila a titularului pentru savarsirea unui abuz numai in situatia in care dreptul este
exercitat cu intentia de a cauza altuia un prejudiciu, de natura materiala sau morala. In masura in care nu
poate fi retinuta vinovatia autorului, sub forma intentiei de a vatama sau pagubi pe altul, raspunderea
acestuia va putea fi angajata numai daca este incidenta cea de-a doua ipoteza reglementata de art. 15 din
NCC.
Astfel, potrivit celei de-a doua ipoteze a art. 15 din NCC, autorul va fi tinut raspunzator in situatia in
care dreptul subiectiv este exercitat in mod excesiv si nerezonabil, contrar bunei-credinte si daca, prin
aceasta, se cauzeaza altuia un prejudiciu. Si in cazul abuzului de drept, pentru a se putea antrena raspunderea
civila, este necesara intrunirea conditiilor generale, respectiv existenta faptei ilicite, concretizate in
exercitarea abuziva a dreptului, prejudiciul, legatura de cauzalitate si in opinia unor autori , cu intentie.
Practic, in anumite situatii am putea include si vinovatia in randul conditiilor generale pentru a antrena
raspunderea civila.
In opinia noastra, caracterul excesiv al exercitarii dreptului, necesar pentru antrenarea raspunderii, are in
vedere situatia valorificarii acestuia de catre titular intr-un mod agravant, cauzandu-se altuia un prejudiciu
mai oneros decat cel care ar putea fi, in mod obiectiv, creat prin exercitarea acestui drept, in mod firesc, in
conformitate cu scopul in virtutea caruia a fost recunoscut de leguitor si in limitele sale. Caracterul excesiv
al exercitarii dreptului impune, per a contrario, necesitatea existentei unui raport de proportionalitate intre
exercitiul dreptului de catre titular si prejudiciul care ar putea fi cauzat unui terte persoane pe aceasta cale.
Depasirea acestui raport de proportionalitate si, implicit, situarea dreptului subiectiv in afara limitelor sale,
face ca exercitiul dreptului sa fie excesiv si de natura sa atraga raspunderea titularului. De altfel, chiar NCC,
in art. 1353, stabileste, ca principiu general, ca cel care cauzeaza altuia un prejudiciu prin chiar exercitiul
drepturilor sale nu este obligat sa il repare.
Un ultim aspect deosebit de important pe care trebuie sa-l retinem refeitor la fapta ilicita, este cel
referitor la cauzele care pot inlatura caracterul ilicit al acestei fapte. De aceea, trebuie sa retinem urmatoarele
cauze:
a) Legitima aparare reprezinta fapta necesara savarsita de o persoana pentru inlaturarea unui atac material,
direct, imediat si injust care pune in pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general,
daca apararea este proportionala cu gravitatea atacului[art. 19 alin. (2) din Noul Cod penal]. Aceasta fapta,
are o reglementare si in continutul NCC(art. 1.360), care scoate in evidenta faptul ca persoana care se afla in
legitima aparare, nu genereaza obligatia de a-l despagubi pe agresor, decat in caz de depasire a limitelor
legitimei aparari. In aceste conditii, in situatia in care aceasta depasire a limitei legitimei aparari a fost
savarsita in interesul unei terte persoane, cel prejudiciat are la indemana actiunea in restituire in temeiul
imbogatirii fara justa cauza, impotriva autorului si a tertului beneficiar, asa cum se prevede in continutul art.
1.362 din NCC;
b) Starea de necesitate reprezinta fapta savarsita pentru a salva de la un pericol imediat si care nu putea fi
inlaturat altfel viata, integritatea corporala sau sanatatea sa ori a altei persoane sau un bun important al sau
ori al altei persoane sau un interes general, daca urmarile faptei nu sunt vadit mai grave decat cele care s-ar
fi putut produce in cazul in care pericolul nu era inlaturat [art. 20 alin.(2) din Noul Cod penal]. De
asemenea, starea de necesitate are o consacrare legala in continutul art. 1.361 din NCC, care, in teza finala
face trimitere la institutia imbogatirii fara justa cauza, in cazul in care persoana care a actionat a depasit
limitele acestei cauze. De asemenea, daca aceasta fapta a fost savarsita in interesul unei terte persoane si in
egala masura se constata ca au fost depasite limitele prevazute de lege, persoana prejudiciata se va indrepta

impotriva autorului faptei, dar si impotriva tertului beneficiar cu o actiune in restituire in temeiul imbogatirii
fara justa cauza potrivit art. 1.362 din NCC. Totodata, divulgarea secretului comercial pentru imprejurari
grave care priveau sanatatea sau siguranta publica, ar putea fi asimilata starii de necesitate. De aceea, art.
1.363 din NCC, releva ca o persoana poate fi exonerata pentru prejudiciul cauzat in aceste cazuri;
c) Indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege sau in executarea ordinului superiorului.
Fapta prejudiciabila savarsita in indeplinirea unei activitati legale sau in executarea ordinului superiorului nu
il exonereaza de raspundere pe cel care putea sa isi dea seama de caracterului ilicit al faptei(art. 1.364 NCC).
In opinia noastra, aceasta cauza are o reglementare destul de defectuoasa in continutul art. 1.364 din NCC.
Tinem sa credem ca legiuitorul a dorit sa faca referire la o persoana care exercita o fapta ca atributie de
serviciu si care va avea un caracter ilicit doar in cazul in care se constata ca aceasta are un caracter abuziv si
este savarsita din culpa de catre autorul sau. Un aspect poate mai clar, reise din continutul art. 21 din noul
Cod penal. Potrivit acestui text, rezulta ca o fapta sau un drept recunoscut de lege sau in indeplinirea unei
obligatii impuse de lege sau de autoritatea competenta va fi justificata daca nu este in mod vadit ilegala;
d) Consimtamantul victimei. Clauze de neraspundere. Fapta prejudiciabila nu are caracter ilicit daca
victima a consimtit, in prealabil, printr-un act juridic, la savarsirea acelei fapte, stiind ca este posibil sa i se
cauzeze o paguba. O astfel de clauza este considerata valabila numai daca fapta prejudiciabila a fost
savarsita printr-o simpla imprudenta sau neglijenta. In schimb, clauza este lovita de nulitate absoluta daca
fapta a fost savarsita cu intentie sau din culpa grava. Dispozitiile NCC reglementeaza in mod judicios aceste
aspecte in continutul art. 1.355. De asemenea, art. 22 din noul Cod penal consacra cu titlu novator cazul in
care consimtamantul persoanei vatamate face ca o fapta penala sa fie justificata pentru a i se inlatura
caracterul sau penal. In opinia noastra, aceste solutii au fost admise numai cand prejudiciul s-a cauzat
referitor la drepturile patrimoniale. Dimpotriva, clauzele restrictive de raspundere delictuala, referitoare la
drepturile personale nepatrimoniale (de exemplu dreptul la sanatate, dreptul la viata etc.) pot fi considerate
nule;
e) Exercitarea normala a unui drept subiectiv exclude caracterul ilicit al faptei potrivit principiului
nemunem laedit qui suo jure utitur. Pentru a nu constitui o fapta ilicita, exercitiul dreptului subiectiv
trebuie sa fie normal, adica potrivit cu scopul lui economic si social. De altfel si dispozitiile art. 1.353 din
NCC scot in evidenta faptul ca persoana care cauzeaza un prejudiciu prin chiar exercitiul drepturilor sale nu
este obligat sa-l repare, cu exceptia cazului in care acest drept a fost exercitat in mod abuziv. Exercitarea
drepturilor subiective in alt scop decat acela in vederea caruia au fost recunoscute de lege sau peste limitele
lor sau cu rea-credinta constituie o fapta ilicita, adica asa cum am aminti mai sus, un abuz de drept.
C) Raportul de cauzalitate. In general, raportul de cauzalitate ilustreaza legatura directa dintre fapta ilicita si
prejudiciu. Exista insa si situatii in care raportul de cauzalitate nu este intotdeauna un raport direct intre fapta
si prejudiciu, ci, in foarte multe cazuri acesta este un raport mediat, cand fapta omeneasca a produs o situatie
care a permis unor factori umani sau naturali sa actioneze si sa determine direct un prejudiciu.
Doctrina stabileste ca raportul de cauzalitate este o conditie materiala si obiectiva a raspunderii civile,
prin intermediul caruia se stabileste legatura dintre fapta ilicita si prejudiciul cauzat.
De asemenea, doctrina franceza a scos in evidenta doua teorii preluate din dreptul german si care sunt
incidente raportului de cauzalitate, iar ambele teorii se regasesc in momentul de fata si in literatura noastra
de specialitate. In acest sens, am putea aminti despre: teoria echivalentei conditiilor(a) si respectiv, teoria
cauzei adecvate(b).
a) Teoria echivalentei conditiilor. Aceasta teorie aseaza sub acealasi plan toate imprejurarile care au concurat
la producerea prejudiciului. Fiecare dintre aceste imprejurari reprezinta o conditie si fara ele prejudiciul nu
putea sa apara. De exemplu, proprietarul unui vehicul a uitat sa-l inchida cu cheia sau a lasat cheia in

contact; aceasta imprudenta a permis unei persoane sa fure vehiculul, iar acesta din urma a produs un
accident: putem estima ca neglijenta proprietarului a fost una din cauzele accidentului;
b) Teoria cauzei adecvate. Cauza adecvata reprezinta evenimentul care urmareste derularea naturala a
lucrurilor care au condus la producerea prejudiciului, in opozitie cu alte antecedente care nu antreneaza acest
prejudiciu ci doar urmaresc imprejurarile extraordinare(idea de previzibilitate). In exemplul precedent,
neglijenta proprietarului automobilului nu reprezinta o cauza adecvata a accidentului provocat de persoana
care a furat vehiculul.
Aceasta teorie tinde sa inlature diferiti factori ai prejudiciului, pastrand numai acele cauze adecvate care au
determinat sau au putut determina prejudiciul.
In literatura noastra de specialitate, sunt prezentate si alte teorii ale raportului de cauzalitate cum ar fi:
teoria sau sistemul cauzei proxime sau teoria sau sistemul unitatii indivizibile dintre cauza si conditii. In
opinia noastra, teoriile retinute sunt acoperitoare pentru a ne forma o imagine succinta a raportului de
cauzalitate.
Fata de aceste aspecte teoretice, putem retine si cateva aspecte referitoare la determinarea raportului de
cauzalitate.
Pentru a determina raportul de cauzalitate trebuie avut in vedere corelatia dintre fapta ilicita si prejudiciu.
Acest raport de cauzalitate, in dreptul comun trebuie probat de catre partea vatamata(victima).
In mai toate cazurile, raportul de cauzalitate se deduce in functie de circumstante si trebuie sa avem in
vedere urmatoarele conditii:
raportul dintre actiunile sau inactiunile oamenilor, avand caracter ilicit si creand un prejudiciu, desi nu pot
fi ignorate imprejurarile care pot explica, sub raportul cauzalitatii naturale, producerea unui anumit efect
pagubitor;
desi exista o unitate intre fapta omeneasca si atitudinea faptuitorului ei (atitudinea de constiinta, de
afectivitate si de vointa) pentru raportul de cauzalitate se ia in considerare numai fapta omeneasca
respectiva, ca facand parte din realitatea sociala, in acest fel raportul de cauzalitate avand caracter
obiectiv( desigur, faptul psihic adica vinovatia isi are importanta sa pentru delictul civil, dar este distincta de
raportul de cauzalitate, desi ambele sunt legate unul de altul);
fapta ilicita este compusa nu numai din actiuni, cat si din inactiuni, daca distinctia are importanta pentru
stabilirea producerii prejudiciului;
fapta omeneasca se desfasoara in societate si, deci, se afla in legatura cu faptele altor oameni si cu factori
exteriori, ca de exemplu de mediu, evenimente naturale astfel ca este normal sa se faca o selectare a
factorilor;
raportul de cauzalitate nu este intotdeauna un raport direct intre fapta si prejudiciu, putand fi si un raport
mediat, cand fapta omeneasca produce o situatie care a permis unor factori sa determine un prejudiciu;
atunci cand se procedeaza la izolarea artificiala a corelatiilor, izolare absolut necesara pentru determinarea
raportului de cauzalitate, desigur ca un criteriu pentru selectionarea factorilor contributivi la producerea
prejudiciului trebuie sa-l constituie si cel oferit de lege, cerinta pe care legea o impune conduitei umane.
Fapta ilicita care poate constitui intr-o actiune sau inactiune a unei persoane;
De asemenea, este util sa amintim faptul ca acele cauze care exclud incidenta raportului de cauzalitate
vor fi tratate in mod distinct, cu ocazia prezentarii cauzelor exoneratoare de raspundere civila prevazute de
lege( in acea parte a lucrarii vom discuta despre: forta majora si cazul fortuit, fapta victimei sau a unei terte
persoane).
D)Vinovatia. Am putea retine ca vinovatia reprezinta atitudinea psihica a autorului unei fapte ilicite in
momentul savarsitii acesteia, prin comportamentul sau si prin consecintele produse. Intotdeauna, vinovatia
se produce printr-o atitudine constienta pe care autorul a avut-o la momentul savarsirii faptei ilicite sau, mai
exact, la momentul imediat anterior savarsirii acesteia, prin comportamentul sau si consecintele produse.

In procesul de formare al vinovatiei, putem intalni doi factori determinanti. Primul factor, cel al atitudinii
psihice a autorului, poarta denumirea de factorul intelectiv de contiin si este constituit de reprezentarea
semnificaiei sociale a faptei i de prevederea ori posibilitatea de prevedere a consecintelor acesteia. De
asemenea, al doilea este reprezentat de factorul volitiv de voin. Acest din urma factor, este concretizat de
catre autor n doua etape: actul psihic de deliberare i decizia cu privire lacomportamentul ce urmeaz a fi
adoptat.
Fara a proba ca autorul a adoptat in cunostiinta de cauza una dintre cele doua conduite antisociale, nu i sar putea atrage raspunderea civila deoarece, in primul rand, acesti doi factori se afla in stransa corelatie unul
cu celalalt.
Daca pana la intrarea in vigoare a NCC, institutia vinovatiei era tratata de catre doctrina prin analogie la
dispozitiile corespunzatoare acesteia din Codul penal, in acest moment, acesta se bucura de o reglementare
autonoma si in noile dispozitii de drept material civil. In acest sens, art. 16 din NCC reglementeaza
vinovatia, iar in primul sau alineat scoate in evidenta cele doua forme ale sale deja consacrate: intentia si
culpa.
Intentia este reglementata in alineatul (2) al normei amintite. Suntem in prezenta intentiei, in cazul in care
autorul prevede rezultatul faptei sale si urmareste producerea lui prin intermediul faptei sau, desi nu il
urmareste, accepta posibilitatea producerii acestui rezultat.
La rndul su, intenia este de dou feluri:
intenia diect, cnd autorul faptei prevede rezultatul faptei i urmrete producerea lui prin svrirea
acelei fapte;
intenia indirect, cnd autorul prevede rezultatul faptei i, dei nu-l urmrete, accept posibilitatea
producerii lui.
Suntem in prezenta culpei, in sensul alineatului (3) al art. 16 din NCC atunci cand autorul fie prevede
rezultatul faptei sale, dar nu il accepta, socotind fara temei ca nu se va produce, fie nu prevede acest rezultat,
desi trebuia sa-l prevada.
De asemenea, culpa este de dou feluri:
cu imprudena (uurina), cnd autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accept, socotind, fr temei,
c el nu se va produce;
cu neglijena, cnd autorul nu prevede rezultatul faptei sale, dei trebuia i putea s-l prevad.
In privinta culpei, ar trebui sa mai retinem si clasificarea efectuata in dreptul roman, tinand cont de
criteriul intensitatii sale. In functie de acest criteriu, am putea retine:
culpa grava(culpa lata), era considerata o culpa grosolana sau de neiertat, pe care nu ar fi comis-o nici
cel mai neidemanatic administrator.;
culpa usoara(culpa levis), intervenea in cazul in care se constata neglijenta oricarui om cu cu diligenta
normala;
culpa foarte usoara(culpa levissima), putea fi evitata de numai de un om cu o excelenta diligenta si un simt
de anticipatie deosebit.
Si noile noastre dispozitii civile, reglementeaza in terminis incidenta culpei grave si respectiv a celei
usoare. Astfel, in privinta culpei grave am putea retine reglementarea notiunii in continutul tezei finale a
alin.(3) din art. 16, NCC. Potrivit acestui text, culpa este grava atunci cand autorul a actionat cu o
neglijenta sau imprudenta pe care nici persoana cea mai lipsita de dibacie nu ar fi manifestat-o fata de
propriile interese.
Cu privire la culpa usoara, alineatul (2) al art. 1.357 din NCC, stabileste ca: Autorul prejudiciului
raspunde pentru cea mai usoara culpa.
De aceea, trebuie sa retinem faptul ca, rspunderea civila opereaz, n mod imperativ pentru cea mai
uoar culp, iar indiferent de gravitatea vinoviei, obligaia de reparare a prejudiciului cauzat este
integral.

De asemenea, potrivit art. 1.371 din NCC, in cazul vinoviei comune a autorului i victimei
prejudiciului, gradul de vinovie al celor doi se ia drept criteriu pentru stabilirea ntinderii despgubirilor
datorate de autor, motiv pentru care, cel din urma va fi tinut sa raspunda numai pentru partea de prejudiciu
pe care a pricinuit-o. Acest criteriu se aplica si in situatia in care la savarsirea prejudiciului au contribuit atat
fapta savarsita de autor(cu intentie sau din culpa), cat si forta majora, cazul fortuit ori fapta tertului pentru
care autorul nu este obligat sa raspunda.
E) Capacitatea delictuala a persoanei care a svrit fapt ilicit. Un aspect deosebit pe care ar trebui sa-l
retinem la finalul acestei succinte prezentari este acela ca, pentru a putea fi considerat rspunztoare de
propria sa fapt se cere ca persoana s aib discernmntul faptelor sale, s aib, cum se mai spune,
capacitate delictual.
In privinta capacitatii delictuale a autorului minor si a celui pus sub interdictie judecatoreasca,
dispozitiile art. 1.366 din NCC, reglementeaza cateva imprejurari in care ar putea fi atrasa raspunderea
acestora. Astfel, alineatul (1) al normei amintite, face referire la faptul ca, minorul care nu a implinit varsta
de 14 ani sau persoana pusa sub interdictie judecatoreasca nu raspunde de prejudiciul cauzat, daca se nu se
probeaza discernamantul sau la data savarsirii faptei. In continuare, alineatul (2) releva faptul ca minorul
care a implinit varsta de 14 ani raspunde pentru prejudiciul savarsit, cu exceptia cazului in care dovedeste ca
a fost lipsit de discernamant la data comiterii faptei.
Tot in legatura cu acest aspect, am mai putea aminti si despre reglementarile art. 1.367 din NCC, care
scot in evidenta atragerea raspunderii altor persoane lipsite de discernamant. Textul citat arata ca cel care a
cauzat un prejudiciu nu va fi raspunzator daca in momentul in care a savarsit fapta ilicita era intr-o stare,
chiar vremelnica, de tulburare a mintii care l-a pus in neputinta de a-si da seama de urmarile faptei sale.
Insa, faptuitorul va fi obligat la repararea prejudiciului doar daca se dovedeste ca ca starea vremelnica de
tulburare a mintii a fost provocata de el insusi, prin betia produsa de alcool, de stupefiante sau de alte
substante.
Capacitatea delictuala nu trebuie confundata cu capacitatea de exercitiu a unei persoane, deoarece prima
se refera la raspunderea pentru savarsirea de fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii, iar a doua se
refera la incheierea de acte juridice. In egala masura, dupa cum stim, si criteriile dupa care legea stabileste
cele doua feluri de capacitate juridica sunt diferite.
.2.2. Cauzele exoneratoare de raspundere civila prevazute de lege
In esenta lor, aceste cauze exclud existenta raportului de cauzalitate, adica, reprezinta acele cauze care
exclud existena rspunderii civile. In privinta acestora, in sens mai restrans, putem intelege si acele situaii
sau mprejurri n prezena crora nu sunt ntrunite una sau mai multe condiii prevzute imperativde lege
pentru naterea obligaiei de reparare n sarcina unei persoane. Dac prejudiciul exist,aceste cauze sau
mprejurri pot exclude culpa sau greeala, caracterul ilicit al faptei, raportul de cauzalitate ori n acelai
timp i culpa i raportul de cauzalitate. De aceea, problema cauzelor are relevanta numai dupa ce s-a stabilit
fapta ilicita si cauzalitatea.
Cauzele exoneratoare de raspundere civila reglementate in Cartea a V-a, Titlul II, Capitolul IV, Sectiunea
a 2-a, art. 1.351-1.356 din NCC. Acestea, sunt considerate cauze comune oricarei forme de raspundere
civila, cu exceptia raspunderii contractuale, dar si a celei extracontractuale. Alte cauze pot avea un caracter
special, spre exemplu, in materia raspunderii contractuale, cazul imposibilitatii fortuite de executare(art.
1.557 NCC) sau in materia raspunderii extracontractuale, cazurile de legitima aparare(art. 1.360 NCC),
starea de necesitate(art. 1.361 NCC), indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege sau in
executarea ordinului superiorului(art. 1.364 NCC), etc.
De asemenea, este important de retinut faptul ca in afara cauzelor exoneratoare de raspundere civila
reglementate in sectiunea amintita, noile dispozitii civile mai stabilesc si o alta cauze de inlaturare a
raspunderii civile cum ar fi, divulgarea secretului comercial(art. 1.367 NCC). In opinia noastra aceasta cauza

devine incidenta mai degraba in materia raspunderii contractuale, si credem ca a fost o eroare a legiuitorului
cand aceasta norma a fost introdusa in cadrul textelor care reglementeaza raspunderea pentru fapta proprie
deoarece, este totusi o cauza care poate fi intalnita mai degraba in raporturile dintre profesionisti.
In aceste conditii, ne vom limita doar la prezentarea cauzelor reglementate de art. 1.351-1.356 din NCC
si putem discuta despre: forta majora si cazul fortuit(A), fapta victimei sau a unei terte persoane(B).
A) Forta majora si cazul fortuit. Ca reglementare, att fora major ct i cazul fortuit intr n cazul
situatiilor de inlaturare a unui prejudiciu, daca legea nu prevede altfel sau partile nu au convenit
contrariul[alin.(1) art. 1.351 NCC]. Insa, noile dispozitii civile ofera cate o definitie legala distincta acestor
cauze exoneratoare de raspundere civila. De aceea, pentru o mai buna intelegere a acestor cauze consideram
util sa efectuam si noi o prezentare individuala a lor.
a) Forta majora. In continutul dispozitiilor alineatului (2) al art. 1.351 din NCC, putem identifica definitia
legala a fortei majore. Potrivit acestei norme, forta majora este reprezentata de orice eveniment extern,
imprevizibil, absolut invincibil si inevitabil. Aceasta definitie legala scoate in evidenta cele trei trasaturi
specifice fortei majore si anume: exterioritatea, imprevizibitatea si absoluta invincibilitate si inevitabilitate.
Exterioritatea. Fora major const ntr-o mprejurare extern, fr vreo legtur cu lucrul care a produs
paguba sau cu nsuirile acestuia. Evenimentele de for major sunt de cele mai multe ori fenomene
naturale extraordinare, strine de activitatea i voina omului, cum sunt cutremurele, inundaiile,trsnetele.
Alteori, ele pot fi evenimente sociale extraordinare, precum rzboaiele i revoluiile;
Imprevizibilitatea. Noiunea poate avea o conotatie dubla, pe de-o parte, producerea mprejurrii respective
i pe de alta, efectele sale. In cazul in care mprejurarea putea fi prevzut, persoana chemata s rspund
este n culp, aceasta pentru simplul fapt ca nu a prevzut-o i in egala masura nu a luat msurile necesare
pentru a evita consecintele pgubitoare. Imprevizibilul se deosebete de previzibil, la baza distinciei stnd
caracterul extraordinar al evenimentului. Imprevizibilitatea trebuie deci, s fie obiectiv i absolut;
Absoluta inevitabilitate sau irezistibilitate. Evenimentul i efectele sale pentru a fi caz de for major
trebuie s fie imposibil de prentmpinat i de evitat. Inevitabilitatea ca si irezistibilitatea trebuie s fie
absolute, adic s priveasc orice persoan. Aprecierea se face in abstracto (avndu-se ca etalon posibilitile
unei persoane care depune diligena i prudena maxim).
In privinta efectelor fortei majore, am putea retine ca principalul efect este reprezentat de excluderea
rspunderii civile. In ce privete ntinderea efectului forei majore, putem distinge ntre mai multe situaii:
Cnd fora major este singurul fenomen care a provocat prejudiciul, se constat lipsa raportului de
cauzalitate ntre fapta celui care ar fi obligat la reparare i pagub. De asemenea este exclus culpa;
n situaia n care fora major nu este cauza exclusiv a prejudiciului, iar celelalte cauze sunt simple cazuri
fortuite, rspunderea exist sau nu dup cum legea prevede sau nu ca i cauz de exonerare de rspundere
cazul fortuit;
n situaia n care fora major cauzeaz prejudiciul n concurs cu alte mprejurri dect cazul fortuit (de
exemplu, prejudiciul cauzat de un animal sau de un lucru ntr-o mprejurare de for major), trebuie s
distingem dup cum animalul, lucru, etc, a fost un simplu instrument al forei majore (caz n care
rspunderea este nlturat) sau au contribuit alturi de fora major la producerea prejudiciului (caz n care
rspunderea se va nltura doar n proporie cu contribuia forei majore).
b) Cazul fortuit. Prin caz fortuit, in sensul alineatului (3) al art. 1.351 din NCC se nelege un eveniment care
nu poate fi prevazut si nici impiedicat de catre cel care ar fi fost chemat sa raspunda daca evenimentul nu sar fi produs. In opozitie cu forta majora care reprezinta o imprejurare externa, cazul fortuit reprezinta atat un
eveniment intern, cat si unul extern care i poate avea originea n cmpul de activitate al celui chemat s
rspund. In concluzie, cazurile fortuite pot fi de doua tipuri:

mprejurri interne, intrinseci lucrurilor sau animalelor celui chemat s rspund (defectele de fabricaie,
sperietura unui animal, etc.);
mprejurri externe, neimputabile persoanei chemate s rspund, fr caracter extraordinar(alunecrile de
teren, ploile toreniale etc.). Cazul fortuit exclude n principiu existena rspunderii civile. Prin excepie, nu
o exclude n urmtoarele situaii: rspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri(art. 1.376-1.377 NCC),
rspunderea pentru prejudiciile cauzate de accidente nucleare(Legea nr. 703/2001, privind raspunderea
civila pentru daunele nucleare), rspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave n zbor terilor la sol(O.
G. nr. 29/1997, privind Codul Aerian), rspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale(art. 1.375 si
art.1.377 NCC), rspunderea n contractul de transport(art. 2.004 NCC), de depozit necesar(art. 2.127-2.130
NCC), etc. In toate aceste cazuri, persoana poate inlatura raspunderea civila sau chiar raspunderea
contractuala numai daca prejudiciul a fost cauzat de forta majora sau potrivit art. 1.352 din NCC, sa prezinte
caracteristicile fortei majore in cazul faptei victimei sau a tertului.
c) Fapta victimei sau a unei terte persoane. Reglementate cu titlu de noutate in dispozitiile art. 1.352 din
NCC, fapta victimei sau a tertei persoane reprezinta acele cauze ce isi pot produce efecte in tot sau in parte
in materia exonerarii de raspundere civila. Acestea reprezinta situatii exceptionale si pentru a produce aceste
efecte, trebuie sa indeplineasca caracteristicile cazului fortuit, iar in unele situatii, conditiile fortei majore. In
stituatia in care fapta victimei sau a tertei persoane indeplineste caracteristicile fortei majore, adica sa fie
imprevizibile si absolut invincibile si inevitabile, pot exonera autorul de la atragerea raspunderii sale civile.
Insa, chiar daca nu indeplinesc caracteristicile fortei majore, in conformitate cu dispozitiile art. 1.352 din
NCC, fapta victimei si fapta tertului inlatura raspunderea in cazurile in care cazul fortuit este exonerator de
raspundere, iar acest lucru reise din lege sau din conventia partilor. Pentru aceasta, numai instanta de
judecata poate aprecia daca fapta victimei sau a tertului indeplineste aceste caracteristici. Efectele faptei
victimei sunt similare cu acelea ale terului, iar in unele cazuri putem discuta despre o raspundere solidar n
sensul art.1.382 NCC. In egala masura, dac fapta victimei sau a tertului a contribuit la producerea
prejudiciului, rspunderea autorului faptei ilicite se va reduce proporional sau dupa caz, nu va fi atrasa.
3. Rspunderea pentru fapta proprie
n art 1.349 alin. (2) din NCC se vorbete despre nclcarea ndatoririi de a nu comite nimic din ceea ce
ar putea prejudicia drepturile sau interesele legitime ale altor persoane. Aceast ncalcare reprezint tocmai
fapta ilicit, care, asa cum am prezentat, este reprezentata de actiunea sau inactiunea omeneasca prin care
incalcandu-se normele dreptului obiectiv, se creeaza un prejudiciu unei alte persoane.
S-a pus problema daca ilicitul poate decurge si din incalcarea normelor morale. Multi au rspuns pozitiv,
dar numai in masura in care aceste reguli morale imbraca forma unor principii care se regasesc si la temelia
sistemului de drept obiectiv.
S-a mai pus intrebarea daca fapta ilicita provoaca un prejudiciu numai prin incalcarea drepturilor
obiective sau si prin incalcarea unor interese.
De regula, fapta ilicita este o actiune omeneasca, inactiunea dobandeste caracter ilicit atunci cand exista
o reglementare ce impune o anumita activitate. Cand legea impune o anumita activitate iar persoana nu o
executa, inactiunea imbraca forma unei fapte ilicite.
Astfel neleas, fapta ilicit poate, uneori, ca urmare a unor mprejurri speciale s-i piard caracterul
illicit, aa cum reise foarte clar din prezentarea cazurilor exoneratoare de raspundere.
In ceea ce priveste angajarea raspunderii pentru prejudiciile produse prin fapta proprie, aceasta poate fi
efectuata prin indeplinirea conditiilor atragerii raspunderii civile, mai sus prezentate : prejudiciul, fapta
ilicita, raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu si vinovatia celui care a cauzat prejudiciul.
Proba acestor condiii o va face n toate cazurile victima, care va fi subiectul procesual activ(reclamantul) al
unei actiuni de atragere a raspunderii civile a unei persoane care a comis o fapta ilicita(actori incubit

probatio- reclamantului ii revine sarcina probei). Deoarece, aceste conditii au fost relevate in randurile
anterioare, ne permitem sa analizam raspunderea pentru fapta proprie cu scurte referiri la acestea.
De asemenea, este util sa retinem faptul ca sediul materiei acestui tip de raspundere il constituie
dispozitiile art. 1.357-1.371 din NCC, iar conditiile pentru atragerea raspunderii pentru fapta proprie sunt:
A) Existenta unui prejudiciu patrimonial. Prejudiciul, ca element esential al raspunderii delictuale, consta in
rezultatul sau efectul negativ suferit de o anumita persoana ca urmare a faptei ilicite savarsita de o alta
persoana pentru care aceasta din urma e tinuta sa raspunda. Potrivit alineatului(2) al art. 1.357 din NCC,
autorul prejudiciului raspunde pentru cea mai usoara culpa, motiv pentru care, pentru repararea prejudiciului
vom tine cond de urmatoarele conditii:
- sa fie cert, adica trebuie sa fie sigur in ceea ce priveste existenta, dar si puterea de evaluare;
- prejudiciul trebuie sa fie personal. Numai persoana care a suferit prejudiciul direct sau indirect(prin
ricoseu) are dreptul sa solicite repararea lui;
- prejudiciul sa fie direct, adica sa fie consecinta directa si nu departare a faptului ilicit care atrage
raspunderea civila.
Prejudiciul cauzat printr-o fapta ilicita trebuie reparat in integralitatea lui, insemnand ca autorul
prejudiciului trebuie sa acopere atat prejudiciul efectiv, cat si beneficiul nerealizat de victima ca urmare a
faptei ilicite cauzatoare de prejudicii(se urmareste restabilirea situatiei anterioare a victimei prejudiciului).
Tot cu titlu de principiu, potrivit art. 1.386 din NCC, repararea prejudiciului trebuie facuta in natura, dar
in cazul in care aceasta nu e posibila sau victima nu este interesata, repararea se face prin echivalent sub
forma acordarii de despagubiri, stabilite prin acordul partilor sau, in lipsa acestuia de catre instanta de
judecata. Repararea prin echivalent se poate face fie prin acordarea unei sume globale, fie prin stabilirea
unor prestatii banesti periodice, cu caracter viager sau temporar, tinand seama de interesele partilor care
reclama despagubirea. In toate cazurile, potrivit alineatului(3) al art. 1.387 din NCC, instanta de judecata va
putea acorda victimei o despagubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente.
B) Existenta unei fapte ilicite prin care se incalca o anumita obligatie aducandu-se prin aceasta o atingere a
unui drept subiectiv. Asa cum am amintit, fapta ilicita reprezinta orice actiune sau inactiune prin care se
incalca un drept subiectiv sau un interes legitim unei persoane.
C) Existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu. Raportul de cauzalitate ntre fapta
ilicit i prejudiciu se refera la fapta ilicita care a cauzat prejudiciul. Cauzele care exclud existenta raportului
de cauzalitate sunt prevazute de NCC: forta majora, 1.351, cazul fortuit, 1.351, fapta victimei sa a tertului1.352;
D) Existenta vinovatiei celui care a cauzat prejudiciul. Ultima conditie care trebuie ndeplinita n mod
cumulativ pentru a putea fi atras rspunderea unei persoane pentru fapta ilicit proprie, este reprezentat de
condiia vinovaiei. Aceasta poate deveni incident n situaia raspunderii pentru fapta proprie, prin formele
sale reglementate de art. 16 din NCC adica, prin intentie sau cupla.
De asemenea, in privinta vinovatiei, este util sa retinem si dispozitiile art. 1.371 din NCC cu referire la
vinovatia comuna. Aceasta forma de vinovatie se caracterizeaza prin faptul ca persoana care va fi chemata sa
raspunda pentru savarsirea unei fapte ilicite, va fi tinuta sa raspunda numai pentru partea sa de prejudiciu in
situatia in care se constata ca victima a contribuit cu intentie sau din culpa la cauzarea sau la marirea
prejudiciului ori nu le-a evitat. Practic in aceste conditii, prejudiciul va fi suportat proportional de autor si de
victima. Totodata, aceste conditii se vor aplica si in cazul in care la savarsirea prejudiciului au contribuit atat
fapta savarsita de autor, cu intentie sau din culpa, cat si forta majora, cazul fortuit ori fapta tertului pentru
care autorul nu este obligat sa raspunda.
i n cazul vinoviei, aspectele teoretice au fost tratate cu ocazia condiiilor pentru atragerea rspunderii,
motiv pentru care, considerm neoportun o alt prezentare.
4. Rspunderea pentru fapta altei persoane

Reglementarea rspunderii pentru fapta altei persoane, se bucura n sistemul NCC de o reglementare
mult mai concisa fa de vechile dispoziii civile. Dac n vechiul sistem erau reglementate trei situaii ale
acestui tip de raspundere[raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite savarsite de
copii lor minori- art.1.000 alin.(2) si (5); raspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate prin faptele
ilicite ale prepusilor- art. 1.000 alin(3); raspunderea institutorilor si artizanilor pentru prejudiciile cauzate
prin fapte ilicite savarsite de elevii sau, dupa caz, de ucenicii aflati sub supravegherea lor- art. 1.000 alin.(4)
si (5)], noile reglementri civile statueaz doar doua variante. In acest sens, putem discuta despre:
Rspunderea civil pentru fapta minorului sau a celui pus sub intedicie(art. 1.372 NCC) ;
Rspunderea civil a comitenilor pentru prejudiciile cauzate de prepuii lor(art. 1.373 NCC).
A) Rspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicie
Dispozitiile art. 1.372 din NCC, reprezinta reglementarea raspunderii pentru fapta minorului sau a celui
pus sub interdictie judecatoreasca.
Sfera de delimitare a acestui tip de raspundere este destul de succinta si se rezuma doar la doua elemente
esentiale:
- Persoanele a caror raspundere poate fi atrasa(supraveghetorul). In cadrul acestui element, NCC largeste
oarecum sfera persoanelor responsabile pentru fapta altuia. In aceste conditii, putem retine ca raspund toti
cei care potrivit legii sau in baza unei obligatii contractuale ori in temeiul unei hotarari judecatoresti, au
obligatia de supraveghere e unui minor sau interzis judecatoresc. Dupa cum se poate observa, legiuitorul a
optat pentru o formula generica. Or, in continutul acestei formule generice putem include foarte multe
persoane. Spre exemplu, putem aminti despre obligatia tutorelui de a se ingriji de minor(art.134 NCC),
obligatiile care decurg din exercitarea autoritatii judecatoresti prin hotarare judecatoreasca de catre alte
persoane(art. 399 NCC), obligatia parintelui firesc sau adoptator nascuta din supravegherea copilului(art.
493 NCC), etc. Mai mult decat atat, desi in vechiul Cod civil nu raspundeau pe aceste temeiuri tutorii sau
scolile ori institutiile de ocrotire a copilului, potrivit NCC, pot intra in aceasta sfera orice alte categorii de
persoane care au obligatia de a ocroti minorul(tutorii interzisilor judecatoresti, cadrele didactice din
invatamantul preuniversitar, asistentii maternali, spitalele private, sanatoriile, etc);
- Identificarea persoanelor pentru care se atrage raspunderea(supravegheatul). Noile dispozitii civile,
stabilesc faptul ca pe langa minori, apar si interzisii judecatoresti, indiferent daca sunt minori sau majori. Cat
priveste starea de minoritate, trebuie sa tinem seama de doua situatii reglementate in noul Cod si anume :
una care exista si in dispozitiile Decretului nr. 31/1954, referitoare la dobandirea cu anticipatie a capacitatii
de exercitiu, cand instanta de tutela pentru motive temeinice poate recunoaste minorului care a implinit
varsta de 16 ani, deplina capacitate de exercitiu(art. 40 NCC) si respectiv, cea dobandita prin casatorie(art.
39 NCC). Potrivit alineatului (3) al art. 1.372 din NCC, cel obligat la supraveghere este exonerat de
raspundere numai daca dovedeste ca nu a putut impiedica fapta prejudiciabila. Parintii sau, dupa caz, tutorii,
sunt exonerati de raspundere numai daca probeaza ca fapta copilului nu este consecinta modului in care si-au
indeplinit indatoririle decurgand din exercitiul autoritatii parintesti.
In ceea ce priveste temeiul acestei raspunderi, asa cum am amintit inca de la inceputul prezentarii si daca
ne-am raporta numai la primul alineat al art. 1.372 NCC, am spune ca este vorba despre obligatia de
supraveghere a copilului sau a unei persoane puse sub interdictie. De asemenea, daca intepretam si
dispozitiile tezei a II-a, alin.(3) art. 1.372 NCC, o sa remarcam cu deosebita usurinta ca in cazul parintilor,
nu este vorba doar de obligatia de supraveghere ci, si de indatoririle acestora care decurg din exercitiul
autoritatii parintesti (art. 483 si art. 487 NCC).
Fata de aceste aspecte, si pentru o mai buna intelegere am putea distinge intre conditiile generale(a) si
cele speciale(b) corespunzatoare acestui tip de raspundere:
a) Conditiile generale. Aceste conditii sunt aproximativ identice cu cele mai sus prezentate, necesare pentru
atragerea raspunderii civile, insa, analizate din perspectiva persoanei chemate sa raspunda pentru fapta
minorului sau a interzisului, cu exceptia vinovatiei. In acest caz, victima are obligatia sa dovedeasca faptul

ca minorul sau interzisul judecatoresc a savarsit o fapta ilicita, a cauzat un prejudiciu si de asemenea,
existenta raportului de cauzalitate;
b) Conditiile speciale. Aceste conditii speciale sau spefice prezentului tip de raspundere, scot in evidenta
faptul ca autorul faptei ilicite trebuie sa fie minor sau interzis judecatoresc, iar fapta sa fie savarsita in
perioada in care acestia se aflau sau trebuia sa se afle sub supravegherea persoanei responsabile. O situatie
speciala o putem retine in cazul parintilor: parintii vor fi responsabili nu numai pentru ipoteza in care nu
supravegheaza in mod corespunzator minorul, ci si pentru cazurile in care acesta savarseste fapta ca o
consecinta a lipsei de educatie, intretinere, etc. De aici, rezulta ca parintii vor fi raspunzatori nu numai
pentru ca nu supravegheaza minorul, dar si in toate celelalte situatii in care li s-ar putea reprosa ca nu si-au
indeplinit in mod corespunzator oricare dintre atributiile care intra in considerarea autoritatii parintesti. In
cazul parintilor, sarcina probatorie a victimei este mult mai usoara, acesta este si motivul pentru care s-a
spus ca in realitate, daca se face apel la ansamblul de indatoriri reglementate de noile dispozitii civile,
practic, inseamna ca suntem raspunzatori chiar pentru calitatea de parinte.
De asemenea, pentru victima care trebuie sa probeze acest tip de raspundere, in ipoteza in care au fost
dovedite atat conditiile generale, cat si cele speciale, atunci trebuie sa aiba in vedere declansarea dublei
prezumtii in sarcina celui care are obligatia de supraveghere:
a) Prezumtia de fapt ilicit n sarcina persoanei responsabile(spre exemplu, fapta ilicita consta in
neindeplinirea obligatiilor si indatoririlor parintesti);
b) Prezumtia referitoare la raportul de cauzalitate dintre aceasta fapta ilicita a persoanei responsabila si a
celui aflat sub supraveghere.
Insa, este important sa retinem faptul ca potrivit dispozitiilor tezei finale a alineatului (2) al art. 1.372 din
NCC, aceste doua prezumtii pot fi rasturnate. In acest sens, cel chemat in judecata ar putea demonstra ca
sunt imprejurari care inlatura fie caracterul ilicit al faptei, fie imprejurari care inlatura raportul de cauzalitate
cum ar fi, forta majora, cazul fortuit sau fapta unui tert.
In continuare, referitor la nasterea obligatiei de reparare a prejudiciului, ne punem intrebarea, daca ar
putea victima sa aiba un drept de optiune ? De asemenea, poate acesta chema in acelasi timp pe
supraveghetor si pe supravegheat in cadrul aceleiasi actiuni?
Raspunsul nostru nu poate fi decat afirmativ insa, in plus este bine de stiut ca acesta nu va obtine o dubla
reparatie ci, o raspundere solidara in temeiul dispozitilor art 1.382 din NCC. Textul enuntat releva principiul
solidaritatii pasive al celor raspunzatori pentru reparatie, principiu care poate fi regasit si in continutul art.
1.443 din NCC.
De asemenea, ne mai putem intreba daca cel responsabil, platind despagubirea pentru victima, va avea o
actiune in regres impotriva faptuitorului?
Si in aceasta situatie raspunsul nostru este pozitiv, cu conditia ca supraveghetorul sa faca dovada ca cel
supravegheat avea discernamant la momentul savarsirii faptei ilicite(art. 1.366 NCC). Insa, pentru
faptuitorul care nu avea implinita varsta de 14 ani la momentul savarsirii faptei ilicite ori pentru interzisul
judecatoresc, lipsa discernamantului va fi foarte greu de probat. Nu acelasi lucru se poate intampla cu
faptuitorul care avea implinita varsta de 14 ani la momentul savarsirii faptei ilicite. Atragerea raspunderii
acestuia devine evidenta in conditiile alineatului(2), al art. 1.366 din NCC, daca se dovedeste ca la acel
moment avea discernamant. Totodata, mai consideram util sa retinem ca supraveghetorul isi poate utiliza
dreptul la regres impotriva supravegheatului, asa cum este statuat in continutul art. 1.384 din NCC.
Un alt aspect pe care l-am putea preciza este acela ca in realitate, poate exista o diferenta intre parinti,
tutori si celelalte persoane responsabile, in masura in care cei care sunt responsabili pe temeiul obligatiei de
supraveghere fac dovada ca desi, si-au indeplinit obligatia in conditii normale, nu au putut impiedica
prejudiciul. In acesta conditii, victima se poate indrepta impotriva parintilor si tutorilor pe motivul potrivit
caruia raspunderea parintilor si a tutorilor poate fi o raspundere delictuala generala si subsidiara, in timp ce
raspunderea celorlalte persoane, una principala si speciala.

Totusi, cat timp sunt indeplinite conditiile pentru a se angaja raspunderea pe temeiul obligatiilor de
supraveghere, va fi utilizata numai raspunderea folositoare unei persoane prejudiciate. Insa, daca cel chemat
sa raspunda va face dovada prevazuta in dispozitiile tezei finale a alineatului (3) din 1.372 NCC, atunci s-ar
putea renaste raspunderea rezultata din exercitiul autoritatii parintesti(pentru parinti, dar si pentru tutori).
Insa, raspunderea parintilor nu va fi atrasa daca acestia vor face dovada ca o alta persoana avea obligatia
legala de supraveghere a minorului [art. 1.374 alin.(1) din NCC].
De asemenea, vom remarca in randurile urmatoare cu referire la raspunderea comitentilor pentru faptele
prepusilor ca ori ce cate ori vor fi indeplinite conditiile pentru angajarea raspunderii delictuale a
comitentilor, acestia vor raspunde in toate cazurile, chiar daca dintr-un motiv sau altul, s-au exonerat de
raspundere in conditia legaturii. In schimb, daca prepusul este minor, va raspunde numai comitentul si nu
alta persoana responsabila pentru supraveghere deoarece, raspunderea pe motiv de prepusenie este de natura
sa absoarba orice risc care ar rezulta, fie din obligatia de supraveghere, fie din alte indatoriri.
Singura situatie particulara este cea reglementata de dispozitiile tezei finale a alineatului (2), art. 1.374
din NCC, potrivit caruia, in situatia in care comitentul este si parinte, victima are recunoscut un drept de
optiune: sa se indrepte fie impotriva parintelui, pentru nerespectarea exercitiului autoritatii parintesti sau
impotriva acestuia, atragandu-i-se raspunderea sa in calitate de comitent, pentru fapta prepusului.
B) Rspunderea comitenilor pentru faptele prepuilor
In cazul acestui tip de raspundere, domeniul sau de aplicatie este limitat la raportul de prepusenie.
Criteriul esential al acestui raport, este reprezentat de criteriul subordonarii prepusului fata de comitent, fie
in temeiul legaturii, fie in temeiul unui contract.
Potrivit alineatului(2) al art. 1.373 din NCC, este comitent cel care, in virtutea unui contract sau in
temeiul legii, exercita directia, supravegherea si controlul asupra celui(prepus) care indeplineste anumite
functii sau insarcinari in interesul sau ori al altuia.
Asadar, prepusul este persoana care lucreaza in interesul comitentului si in exercitarea atributiilor impuse
de comitent. De regula, raportul de prepusenie se naste dintr-un contract de munca, dar este posibil ca si in
continutul altor contracte sa intalnim o raspundere de prepusenie, spre exemplu: in contractul de mandat cu
titlu oneros, in masura in care mandantul supravegheaza pe mandatar.
Acest tip de raspundere este fundamentat pe faptul ca persoana comitentului, intrucat desfasoara o
activitate prin intermediul prepusilor, activitate care presupune anumite riscuri pentru terti, trebuie sa-i
garanteze pe acesti terti pentru eventualele prejudiciile cauzate de prepusi. In mod neindoielnic, aceasta idee
rezida din continutul alin.(3) al art. 1.373 din NCC. De aceea, in fata tertilor comitentul nu se poate exonera
invocand absenta vinovatiei sale, deoarece, ea nici nu mai este necesara in aceasta reglementare,
solidaritatea intre el si prepus se bazeaza pe raportul de cauzalitate. Raportandu-ne la aceste aspecte, ca si in
cazul raspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdictie, am putea distinge intre conditiile
generale(a) si cele speciale(b) corespunzatoare raspunderii comitentilor pentru faptele prepusilor:
a) Conditiile generale. Si in situatia acestei raspunderi devin incidente parte din conditiile comune pentru
atragerea raspunderii, cu o singura exceptie: vinovatia. Victima trebuie sa dovedeasca fapta ilicita, prejudiciu
cauzat, raport de cauzalitate insa, nu trebuie sa faca dovada vinovatiei;
b) Conditiile speciale. Aceste conditii, releva cu precadere existenta in primul rand existenta raportului de
prepusenie, intre comitent si prepus si de asemenea, faptul ca prepusul a savarsit fapta ilicita in legatura cu
atributiile sau functiile care i-au fost incredintate de catre comitent, in conditiile art. 1.373 alin.(1) NCC.
De asemenea, am putea retine ca si acest tip de raspundere creeaza doua prezumtii fundamentale de care
victima, dar si instanta de judecata ar trebui sa tina cont si anume:
a) Raportul de prepusenie. Acest raport este unul juridic, creat in virtutea consimtamantului comitentului,
respectiv a prepusului. Prevederile alineatului(2) al art. 1.373 din NCC, recunos existenta acestuia, in sensul
poate fi nascut in virtutea unui contract sau in temeiul legii. Exemplul cel mai important pe care il putem
oferi in ceea ce priveste nasterea raportului de prepusenie dintr-un contract, poate fi reprezentat de existenta

unui contract individual de munca. In temeiul acestui contract, comitentul(angajatorul), are dreptul in
temeiul legii sa dea ordine, dispozitii sau alte instructiuni prepusilor(angajatilor), iar acestia, in calitate de
subordonati, vor avea obligatia sa-si exercite atributiile sau functiile incredintate. De asemenea, raportul de
prepusenie se poate naste si din lege, in general din relaiile familiale, avnd ca suport legal autoritatea
printeasc a tutorelui sau a prinilor. De exemplu, unele activitati desfasurate de catre copil, in interesul
parintelui(considerm unele nsrcinri acordate prepusului au ca premis o oarecare capacitate de nelegere
a acestuia, avnd n vedere gravitatea nsrcinrilor primite, gravitate superioar nsrcinrilor curente
casnice sau gospodreti, astfel nct n lipsa discernmntului, se pot naste consecinte deosebite);
b) Fapta ilicita. Pentru a fi atrasa raspunderea comitentului, fapta prepusului trebuie sa aiba legatura cu
atributiile sau cu scopul functiilor incredintate[alin.(1) art. 1.373 NCC]. In atare conditii, comitentul va
raspunde intotdeauna pentru fapta ilicita si prejudiciul produs de catre prepus, pentru imprejurari care au
avut legatura cu indeplinirea atributiilor ce-i reveneau acestuia din urma. De asemenea, se mai poate atrage
raspunderea comitentului si in cazul in care prepusul s-a abatut de la exercitiul functiilor incredintate. In
toate cazurile, victima trebuie sa fie de buna-credinta in sensul art. 14 din NCC si sa abiba convingerea ca
prepusul a actionat in interesul comitentului.
In toate cazurile, pentru a se exonera de aceste doua prezumtii si implicit pentru a nu i se atrage
raspunderea civila, comitentul trebuie sa faca dovada unei cauze straine. Astfel, in conformitate cu
dispozitiile alineatului (3) al art. 1.373 din NCC, comitentul nu raspunde daca prepusul i-a cauzat victimei
un prejudiciu, printr-o fapta care nu avea nicio legatura cu atributiile sau cu scopul functiilor incredintate.
In cazul atragerii unei asemenea tip de raspundere, rezulta faptul ca se va naste obligatia de reparare a
prejudiciului in sarcina comintentului. De aceea, in raport cu victima prejudiciului trebuie sa avem in vedere
care ar fi efectul raspunderii:
- victima poate sa obtina de la comitent repararea prejudiciului, iar daca alege sa-l cheme in judecata si pe
prepus pentru fapta proprie va trebui sa faca dovada vinovatiei acestuia, caz in care raspunderea se
angajeaza in mod solidar(art. 1.382 NCC) ;
- in ipoteza in care fapta a fost savarsita de mai multi prepusi apartinand unor comitenti diferiti, se pune
problema daca victima poate sa ceara de la fiecare comitent valoarea integrala a prejudiciului sau numai
partea de prejudiciu cauzata de prepusul comitentului respectiv. Din punctul nostru de vedere, victima poate
cere integral repararea prejudiciului in masura in care textul priveste solidaritatea intemeiata pe cauzalitate,
motiv pentru care putem interpreta in sensul ca si comitentii participa indirect la cauzarea prejudiciului. Asa
cum am mai amintit, aceasta raspundere mai poate fi sustinuta si din interpretarea dispozitiilor art 1.382 din
NCC, in sensul ca solidaritatea se intemeiaza nu numai pe raportul de cauzalitate ci si pe dovada intrunirii
conditiilor raspunderii oricare ar fi aceasta in sarcina mai multor persoane.
In privinta raportului dintre comitent si prepus, se pune problema dreptului de regres pe care il are
comitentul, impotriva prepusului dupa ce acesta a platit contravaloarea prejudiciului. Dupa cum am amintit
si in cazul raspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdictie judecatoreasca, comitentul se
poate indepta cu o astfel de actiune, tinand cont de aplicabilitatea dispozitiilor art. 1.384 din NCC.
5. Rspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de animale sau pentru ruina edificiului
Dispozitiile NCC, consacra un principiu general de raspundere pentru prejudiciile cauzate de animale
sau lucruri care se gasesc in paza juridica a unei persoane. Sediul materiei acestui tip de raspundere il
constituie dispozitiile art. 1.375-1.380 din NCC.
Fr s facem nicio distincie, n mod indubitabil, legiuitorul a considerat util sa delimiteze raspunderea
pentru prejudiciile cauzate de lucruri sau pentru ruina edificiului, de raspunderea pentru prejudiciile cauzate
de animale.

ns, aceste situaii de rspundere au un temei comun, identificat n coninutul alin.(1) al art. 1.376 NCC,
prin care se impune obligatia de reparare in sarcina persoanei care are paza lucrului respectiv, independent
de orice culpa. Chiar daca textul nu discuta si despre animale, consideram ca aceasta paza devine incident
i n aceast situatie.
Dup cum vom remarca n rndurile urmtoare, fapta lucrului este n raport cu prejudiciul, ns nu n
relaie exclusiv cauzal. Respectiva fapt presupune un impact material care presupune o eficien cauzal
pentru generarea prejudiciului. Victima trebuie sa dovedeasca aceasta implicare a lucrului sau a animalului
n cauzarea evenimentului pgubitor, mprejurare de la care opereaz prezumtia ca lucrul ori animalul a avut
un rol activ in cauzarea prejudiciului, in aceste conditii putand fi atrasa raspunderea paznicului. n privina
notiunii de paza , reglementata de art. 1.377 din NCC, trebuie sa distingem intre paza juridica si cea
materiala. In aceste conditii, sub aspectul raspunderii juridice trebuie sa avem in vedere paza juridica, adica
puterea de a executa in mod legitim si independent controlul si supravegherea asupra unui animal sau asupra
unui lucru de care se serveste in mod direct ori indirect in interes propriu, dar si paza materiala care consta
in simpla supraveghere a animalului sau lucrului realizate sub autoritatea si in interesul paznicului juridic.
De aceea, ne putem intreba, daca paza juridica este exercitata de catre o persoana si cea materiala de o
alta, cine va fi raspunzator in cazul in care un animal sau un lucru cauzeaza un prejudiciu ?
Rspunsul l putem identifica n doctrina , unde se face distinctie intre paznicul juridic al animalului sau
al lucrului si paznicul material al acestora. In acest sens, in situatia reglementata de alin.(1) al art. 1.376 din
NCC, va raspunde paznicul juridic al animalului sau al lucrului si nu paznicul material. Acesta din urma va
raspunde daca se impune, numai pentru fapta sa proprie, in conditiile art. 1.357 si urm. din NCC.
In randul paznicilor juridici ai animalelor sau dupa caz, ai lucrurilor, putem include proprietarii sau
titularii unor alte drepturi reale asupra acestora, chiriasii, comodatarii, etc. Fata de aceste aspecte, pentru
angajarea acestui tip de raspundere victima trebuie sa demonstreze ca paznicul juridic a pastrat animalul sau
lucrul in interesul sau, chiar daca nu s-a gasit in contact material cu acestea cand a fost svrit fapta( fapta
poate fi savarsita de paznicul material). Exonerarea de raspundere se poate face doar in conditiile prevazute
de art. 1.380 din NCC, daca paznicul demonstreaza ca prejudiciul a fost (...)cauzat exclusiv de fapta
victimei insesi ori a unui tert sau este urmarea unui caz de forta majora.
In aceste conditii, pentru o mai buna intelegere a materie noastre vom distinge intre, raspunderea pentru
prejuduciile cauzate de lucruri(A), raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale(B) si raspunderea
pentru prejudiciile cauzate de lucruri sau de ruina edificiului(C).
A)Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
n sensul alineatului(1) al art. 1.376 din NCC, acest tip de raspundere intervine independent de orice culpa
in momentul in care un lucru, aflat la un anumit moment in paza unei persoane, cauzeaza un prejudiciu. Aa
cum am prezentata in randurile anterioare, lucrul care cauzeaza prejudiciul trebuie sa se afle in paza juridica
a unei persoane.
Notiunea de paza a lucrului trebuie perceputa in sensul art. 1.377 din NCC, adica, puterea de directie,
control si supraveghere pe care o persoana o poate exercita in mod independent asupra unui lucru sau
animal. Cu alte cuvinte, aceasta persoana trebuie sa aiba calitatea de paznic juridic al bunului.
Sfera persoanelor care au calitatea de paznici juridici este destul de ampla si in acest sens, am putea
aminti despre :
Proprietarul lucrului. Fata de acesta, intotdeauna va opera o prezumtie de paznic juridic. Aceasta calitate nu
inceteaza prin neuzul, pierderea sau abandonarea lucrului, cat timp o alta persoana nu a dobandit puterea de
a exercita independent directia, controlul si supravegherea acestuia. In cazul in care lucrul se afla in
coproprietate, atunci prezumtia ii va viza pe toti acestia, motiv pentru care vor raspunde solidar ;
Unitatea administrativ-teritoriala. Potrivit dispozitiilor art. 1.138 din NCC, dreptul de a culege mostenirea
vacanta apartine comunei, orasului sau, dupa caz, municipiului in a carui raza teritoriala se aflau bunurile la
data deschiderii mostenirii. De asemenea, potrivit art. 1.139 din NCC, aceste unitati administrativ-teritoriale

intra in stapanirea de fapt a unei mosteniri vacante, dupa trecerea termenului de 6 luni reglementat de art.
1.137 din NCC, de la deschiderea mostenirii si nu s-a prezentat niciun mostenitor legal sau testamentar al
defunctului. In aceste conditii, raspunderea poate fi atrasa numai pentru faptele produse de lucruri dupa
momentul stapanirii lor in fapt de catre unuitatea administrativ-teritoriala ;
Titularul altor drepturi reale. In aceasta categorie putem include titularii dezmembramintelor dreptului de
proprietate private(uzufructuarul, uzuarul, superficiarul, etc), dar si fiduciarul, creditorul gajist sau retentor.
Toate aceste persoane pot detine calitatea de paznic juridic al lucrurilor;
Posesorul. In sensul art. 919 din NCC, posesia creeaza o prezumtie de proprietate in persoana posesorului
si mai mult decat atat, pana la proba contrara, potrivit alin.(1) al art. 917 NCC, posesorul poate exercita
prerogativele dreptului de proprietate asupra unui bun corporal fie in mod nemijlocit, prin putere proprie,
fie prin intermediul unei alte persoane.
Titularul pazei juridice a lucrului poate transmite paza printr-un contract cum ar fi: locatiunea, comodatul,
arenda, concesiunea, etc. In aceasta situatie paza juridica se considera scindata intre proprietar sau posesor
si detentor(caruia ii revine paza utilizarii lucrului). Dupa cum prejudiciul este cauzat de viciile structurii
juridice sau de folosirea sau pastrarea lui necorespunzatoare, raspunderea revine proprietarului/posesorului
sau detentorului.
Persoanele fizice lipsite de capacitate delictuala nu pot exercita calitatea de paznici juridici ai lucrurilor
ce le apartin deoarece, neavand discernamant, se considera ca nu pot exercita in mod independent paza
juridica, adica, directia, controlul si supravegherea lucrului. Insa, aceasta calitate o pot avea numai
reprezentantii lor legali.
Persoanele indeptatite sa invoce raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri pot fi: victima
prejudiciului cauzat de acel lucru sau succesorii sai in drepturi.
Dispozitiile alineatului(2) al art. 1.376 din NCC, statueaza faptul ca raspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri devine incidenta si in cazul coliziunii unor vehicule sau in alte cazuri similare. Aceste din
urma cazuri pot fi raportate la urmatoarele situatii: intre victima si paznicul juridic exista un raport
contractual sau prejudiciul a fost creat cu ocazia efectuarii unui serviciu gratuit sau benevol de paznicul
juridic.
Pentru o mai buna intelegere a acestei dispozitii consideram util sa prezentam cateva aspecte referitoare
la incidenta raspunderii pentru prejudiciile cauzate in urma coliziunii unor vehicule si apoi sa prezentam
succint si celelalte situatii.
Cu privire la raspunderea in cazul coliziunii de vehicule, consideram util sa prezentam ipoteza in care
doua sau mai multe vehicule aflate in paza juridica a unor persoane diferite creeaza un prejudiciu unei terte
persoane si respectiv, cazul in care vehiculele intrate in coliziune cauzeaza reciproc prejudicii.
In prima ipoteza, lucrurile sunt mai simple deoarece, paznicii juridici vor raspunde solidar insa, in cel
de-al doilea caz, trebuie sa tinem cont de prevederile ultimei fraze a alineatului(2) al art. 1.376 din NCC. In
acest sens, sarcina repararii tuturor prejudiciilor suferite de paznicii juridici ii va reveni numai celui a carui
fapta culpabila intruneste, fata de ceilalti, conditiile fortei majore.
Dupa cum am amintit, alte cazuri similare cu cel al coliziunii unor vehicule in care raspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri devine incidenta, ar fi:
Atragerea raspunderii civile in cazul in care intre victima si paznicul juridic exista un raport contractual.
Raspunderea pentru aceste prejudicii va fi in toate cazurile una contractuala, cu exceptia vatamarii corporale
sau a mortii victimei, cand va fi una delictuala si va fi angajata potrivit alin.(1) al art. 1.376 din NCC. Si in
acest din urma caz, am putea retine o exceptie in cazul contractului de transport, in care paznicul juridic al
mijlocului de transport are obligatia contractuala de a garanta integritatea si viata persoanelor transportate si
in aceste conditii, in cazul vatamarii sanatatii sau integritatii corporale sau a mortii calatorului, paznicului
juridic i se poate atrage o raspundere contractuala;
Atragerea raspunderii civile in cazul in care prejudiciul a fost creat cu ocazia efectuarii unui serviciu gratuit
sau benevol de paznicul juridic. Putem fi in prezenta unei asemenea situatii, atunci cand, spre exemplu, in

urma efectuarii unui serviciu de transport gratuit sau benevol, transportatorul i-a produs calatorului un
anumit prejudiciu. Daca in cazul prezentat anterior am aratat ca situatia unui contract de transport poate
reprezenta exceptie de la atragerea unei raspunderi delictuale deoarece, transportatorul are obligatia
contractuala de a garanta integritatea si viata calatorilor, in cazul unui serviciu de transport benevol sau
gratuit, putem discuta despre o raspundere delictuala a paznicului juridic al lucrului in sensul art. 1.376 alin.
(1) din NCC;
Potrivit noilor dispozitii civile, fundamentarea raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri poate
avea la baza o garantie obiectiva fundamentata pe dispozitiile alineatului(1) al art. 1.376 din NCC. Aceasta
garantie este asigurata de catre legiuitor tuturor persoanelor care in mod ipotetic ar putea fi prejudiciate de
lucrurilor aflate in paza juridica a unei persoane. In aceste conditii, cea din urma persoana va fi obligat sa
repare, independent de orice culpa, un anumit prejudiciu cauzat de lucrul aflat in paza sa. De aceea, potrivit
textului amintit nici nu putem discuta despre conditia vinovatiei paznicului judiciar al lucrului ca una
cumulativa, pentru a-i fi atrasa raspunderea civila.
Cu privire la conditiile necesare pentru atragerea raspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucruri
putem retine ca acestea cad in sarcina victimei spre a le proba in fata instantei de judecata. In acest sens,
conditiile care trebuie indeplinite in mod cumulativ in cazul acestui tip de raspundere sunt:
existenta prejudiciului;
raportul de cauzalitate dintre lucru si prejudiciu;
lucrul sa se afle in paza juridica a unei persoane.
In privinta efectelor raspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucruri, acestea se nasc in primul rand
in favoarea victimei. In cazul in care sunt intrunite conditiile mai sus aratate, victima are dreptul de a solicita
repararea prejudiciului de la paznicul judiciar al lucrului. In ipoteza in care lucrul produce o paguba in
momentul in care paza materiala se exercita de catre o alta persoana decat paznicul juridic al acestuia,
victima poate solicita reparatia de la paznicul material in conditiile raspunderii pentru fapta proprie
reglementata de dispozitiile art. 1.357-1.371 din NCC.
De asemenea si in ipoteza in care despagubirile au fost platite de catre paznicul judiciar si s-ar fi putut
atrage raspunderea paznicului material, atunci primul va avea dreptul la o actiune in regres impotriva celui
de-al doilea in conditiile corespunzatoare atragerii raspunderii pentru fapta proprie.
Cu privire la cauzele de exonerare de raspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri, dispozitiile art.
1.380 din NCC, statueaza ca nu va exista obligatie de reparare a prejudiciului, atunci cand acesta a fost
cauzat exclusiv de:
fapta victimei insesi;
fapta unui tert;
urmarea unui caz de forta majora.
B) Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Acest tip de raspundere este unul aparte deoarece, domeniul de aplicare poate fi delimitat prin notiunea
de animal, de paza si paznic juridic, dar si de notiunea de persoana care poate invoca raspunderea, precum si
persoana in sarcina careia se poate invoca raspunderea. Notiunile amintite sunt mentionate in continutul
dispozitiilor art. 1.375 din NCC, in sensul ca:Proprietarul unui animal sau cel care se serveste de el
raspunde, independent de orice culpa, de prejudiciul cauzat de animal, chiar daca acesta a scapat de sub paza
sa.
Privitor la notiunile amintite, am putea retine ca :
animal, poate fi orice insufletit patruped sau zburator si in egala masura in aceasta categorie am putea
adauga si insectele. Poate fi vorba despre animalele domestice sau semidomestice, iar in privinta animalelor
salbatice, se poate face diferenta intre cele dintr-o rezervatie(in acest caz se va atrage raspunderea
administratorului rezervatiei) si celelalte, aflate pe diferite fonduri(in aces caz, se poate atrage raspunderea
pentru fapta proprie a celor care admininistreaza acele fonduri) ;

paza si paznicul juridic, este activitatea, respectiv calitatea ce poate fi exercitata de aceeasi persoana sau de
persoane diferite. De aceea, trebuie sa retinem ca paza, asa cum am expus in randurile anterioare, poate fi
juridica sau materiala. Or, raspunderea o poate avea numai paznicul juridic al animalului, chiar daca nu avea
un contact direct cu animalul cand s-a savarsit fapta ;
persoana ce poate invoca raspunderea, va fi in toate cazurile victima faptei licite produse de animal,
persoana care trebuie sa demonstreze raportul de cauzalitate nascut cu aceea ocazie ;
persoana in sarcina careia se poate invoca raspunderea, va fi in toate cazurile paznicul juridic al animalului.
In aceste conditii, raspunderea civila a acestuia va fi atrasa potrivit art. 1.375 coroborat cu art. 1.377 din
NCC.
Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, va fi una obiectiva, in care nu putem include
vinovatia pazitorului juridic ca si conditie pentru angajarea raspunderii acestuia. De aceea, victima trebuie sa
tina cont de urmatoarele conditii:
sa faca dovada prejudiciului ;
sa faca dovada ca prejudiciul a fost cauzat de un anumit animal(raportul de cauzalitate dintre
comportamentul animalului si prejudiciul creat);
sa faca dovada existentei pazei juridice sau a existentei unui paznic juridic al animalului.
Persoana raspunzatoare pentru prejudiciile cauzate de animale poate fi exonerata in conditiile prevazute
de dispozitiile art. 1.380 din NCC.
B) Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului
Si acest tip de raspundere are o consacrare legala in dispozitiile art. 1.378 din NCC, iar potrivit acestui
text domeniul sau de aplicatie este limitat la comportamentul unui edificiu sau al unei constructii. Chiar
daca la prima vedere, putem aprecia ca suntem in prezenta unei raspunderi pentru prejudiciile cauzate de
lucruri, raspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului are caracteristicile sale. In acest sens,
conform normei amintite, proprietarul unui edificiu sau al unei constructii de orice fel este obligat sa repare
prejudiciul cauzat prin ruina acestora ori prin desprinderea unor parti din ele. Aceasta obligatie se naste in
momentul in care se constata ca prejudiciul s-a produs ca urmare a lipsei de intretinere sau a unui viciu de
constructie.
Prin notiunea de edificiu, putem intelege orice imobil realizat de om prin incorporarea unor materiale
intr-un teren( spre exemplu, o casa de locuit, baraj, viaduct, etc), iar prin cea de ruina, degradarea edificiului,
dar important este ca ea sa fie determinata fie de un viciu de constructie, fie de lipsa de intretinere.
Conditiile necesare pe care victima trebuie sa le aibe in vedere la atragerea raspunderii pentru prejudiciile
cauzate de ruina edificiului sunt:
existenta prejudiciului;
raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului sau desprinderea unor parti din acesta si prejudiciul creat;
dovada ca ruina a fost determinata de un viciu de constructie sau de lipsa intretinerii.
In toate situatiile in care prin ruina sau desprinderea unor parti dintr-un edificiu sau al unei constructii de
orice fel se produce un prejudiciu, raspunderea ii apartine proprietarului.
Acesta rspunde apare chiar i atunci cnd edificiul sau constructia se afla, la momentul producerii
prejudiciului, n stpnirea altei persoane in temeiul unui alt drept real sau personal cum ar fi: uzufruct,
abitaie, fiducie, locaiune, comodat, etc. Singura precizare care poate fi facuta este cea legata de cazul
dreptului de superficie, atunci cand raspunderea incumb superficiarului, deoarece el este proprietarul
edificiului. De asemenea, proprietarul sau, dup caz, superficiarul rspunde i n cazul n care edificiul se
afl n stpnirea unui simplu posesor, care nc nu a dobndit dreptul de proprietate prin efectul
uzucapiunii.
De asemenea, in cazul in care vom fi in prezenta unei coproprietati, raspunderea va fi solidara si poate fi
atrasa tinandu-se cont si de dispozitiile art. 1.370 din NCC.

Fundamentarea acestui tip de raspundere scoate in evidenta faptul ca este una obiectiva, deoarece,
proprietarul are de indeplinit o obligatie de garantie pentru riscul care il presupune eificiul sau constructia
sa.
Daca vor fi indeplinite conditiile mai sus indicate, victima prejudiciata se poate indrepta impotriva
proprietarului sau a titularului unui drept real sau personal. pentru a-i atrage raspunderea civila a acestuia. In
cazul in care acest prejudiciu a fost produs din cauze imputabile altei persoane, atunci proprietarul, in
temeiul art. 1.384 din NCC, va avea un drept de regres impotriva acesteia. Totodata, proprietarul mai poate
avea un drept de regres si in cazul in care prejudiciul a fost creat de catre: uzufructuar sau titularul unui alt
drept real, comodatar, locatar, prepus, antreprenor, proiectant, vanzator, etc.
Un caz particular este prevazut in dispozitiile art.1.379 din NCC, ce scot in evidenta situatia in care,
persoana care ocupa un imobil, chiar fara niciun titlu, va raspunde pentru prejudiciul cauzat prin caderea
sau aruncarea din imobil a unui lucru. Din punctul nostru de vedere, aceasta situatie nu poate fi asimilata
raspunderii pentru ruina edificiului ci, pentru faptele savarsite in interiorul unui imobil, cu precadere de catre
persoane care, spre exemplu, ar ocupa in mod abuziv un imobil.
Ca si in cazul celorlalte tipuri de raspundere, persoana raspunzatoare pentru prejudiciile cauzate pentru
ruina edificiului poate fi exonerata doar in conditiile prevazute de dispozitiile art. 1.380 din NCC.
6. Repararea prejudiciului n cazul rspunderii civile delictuale
Asa cum am mai afirmat, rspunderea civil delictual da natere unui raport obligaional ntre autorul
faptei sau persoana rspunztoare i victim. Acesta din urma, are calitatea de creditor si in aceste conditii
este titularul dreptului de a obtine reparatia prejudiciului, iar autorul faptei sau persoana rspunztoare,
debitorul obligaiei corelative.
Obligaia de reparaie se nate n ipoteza n care sunt ndeplinite toate condiiile de existen a
rspunderii civile delictuale reparatorii, aa cum ele rezult din dispozitiile art. 1.381-1.395 din NCC, care
reprezinta sediul acestei materii. In acest sens consideram oportuna si precizarea stabilita in coninutul
dispozitiilor art. 103 din Legea nr. 71/20011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil: Obligatiile nascute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozitiilor legii in vigoare la
data producerii ori, dupa caz, a savarsirii lor. De aceea, trebuie sa retinem ca noile dispozitii civile vor
reglementa numai acele situatii in care s-au savarsit fapte ilicite ori o persoana poate fi raspunzatoare, de la
momentul intrarii lor in vigoare.
n noul Cod civil, alineatul (1) al art. 1.381 din NCC, instituie cu titlu de principiu dispozitia potrivit
careia: Orice prejudiciu da dreptul la reparatie. Acest drept la reparatie se naste in favoarea victimei din
ziua savarsirii prejudiciului, chiar daca nu poate fi valorificat imediat. Pentru victima, din punct de vedere
material acel moment va fi deosebit de important deoarece, pe de-o parte va beneficia de toate drepturile
consacrate de art. 1.516 si urm. din NCC si pe de alta, pentru ca va cunoaste de cand incepe sa curga
termenul de prescriptie extinctiva.
Principiul instituit in continutul alin.(1) al art. 1.381 din NCC, se aplica atunci cand existenta prejudiciului
este sigura, adica, celui actual(adica acela care s-au produs pana la momentul cand se pretinde
despagubirea), insa in cazul prejudiciului viitor( cel care, desi nu s-a produs inca, este sigur ca se va
produce, existand suficiente elemente pentru a fi evaluat), momentul nasterii dreptului la reparatie, respectiv
al obligatiei corelative va coincide cu acela in care prejudiciul poate fi determinat macar cu titlu
provizoriu[art. 1.387 alin.(3) NCC].
De asemenea, stabilirea momentului nasterii prejudiciului este deosebit de important si din punctul de
vedere al alin.(3) al art. 1.381 din NCC, care statueaza ca odata cu acesta vor deveni incidente toate
dispozitiile legale referitoare la executarea, transmisiunea, transformarea si stingerea obligatiilor.
Menionm in egala masura c, potrivit art. 1.422 din NCC, prejudiciul moral se repar indiferent de
existena i ntinderea prejudiciului patrimonial. Reparaia prejudiciului moral se face i n lipsa vinoviei
autorului faptei ilicite n cazul n care prejudiciul este cauzat de exemplu printr-o condamnare ilegal,

aplicarea ilegal a arestului preventiv sau a declaraiei scrise de a nu prsi localitatea, aplicarea n calitate
de sanciune administrativ a arestului sau a muncii corecionale, precum i n alte cazuri prevzute de lege.
Cu ocazia repararii prejudiciului, legiuitorul a urmarit repunerea celui pagubit in situatia patrimoniala
anterioara pagubirii si reintregirea patrimoniului acestuia, astfel incat elementele sale active sa atinga
valoareape care ar fi avut-o daca nu s-ar fi produs fapta ilicita. In acest sens, doctrina a scos in evidenta
doua principii pe care dorim sa le amintim cu aceasta ocazie si anume:
A) Principiul repararii integrale a prejudiciului. Potrivit acestui principiu, autorul prejudiciului este obligat
s acopere att prejudiciul efectiv (damnum emergens), ct i beneficiul nerealizat de victim (lucrum
cessans), conform prevederilor art. 1.349 coroborate cu cele stabilite n art. 1.385, art. 1.516, din NCC i art.
1.531 din NCC. Aplicarea acestui principiu are n vedere, asigurarea restabilirii situaiei anterioare a victimei
prejudiciului. Dupa cum se sublinia in doctrin , principiul reparrii integrale are valoarea unui principiu
fundamental al rspunderii delictuale, a rspunde din punct de vedere civil, nseamn a repara integral
prejudiciul cauzat, iar a repara prejudiciul, nseamn a rspunde din punct de vedere civil.
O reparaie, n cazul rspunderii civile delictuale, trebuie s fie una integral. In temeiul acestei afirmatii,
este greu neles ce a avut n vedere legiuitorul noului Cod civil cnd, dup ce n teza I-a, a alin.(1), al art.
1.385 prezint principiul potrivit caruiaPrejudiciul se repar integral(), iar n partea final, a facut
meniunea dac prin lege nu se prevede altfel. Opiniem sa credem ca orice dispozitie legala, care ar limita
dreptul victimei de a pretinde acoperirea n totalitate a prejudiciului, ar contraveni in mod flagrant
dispozitiilor art. 6 alin.(1) din Convenia European a Drepturilor Omului.
n ceea ce privete ntinderea despgubirii, practica judiciar a statuat c: fiind vorba de repararea unui
prejudiciu patrimonial, singurul criteriu pentru determinarea cuantumului despgubirii este acela al ntinderii
lui, iar nu cel al situaiei materiale a victimei. In general, gravitatea vinoviei nu este, n practica
instanelor judectoreti, un criteriu pentru stabilirea cuantumului despgubirilor, autorul prejudiciului
rspunznd integral chiar i pentru culpa cea mai uoar.
Insa, o parte a acesteia a statuat ca: n cazul n care paguba a fost cauzat att prin culpa autorului, ct i
prin aceea a victimei, adic din culpa lor comun, nu exist nici un temei juridic ca partea din paguba
cauzat prin culpa victimei s fie reparat de ctre autor. Drept urmare, despgubirile civile pe care trebuie
s le plteasc autorul nu vor reprezenta, n asemenea situaii, repararea integral a pagubei, ci numai a unei
pri a acesteia. Fixarea cuantumului acestor despgubiri se va face inndu-se seama de gravitatea culpelor
autorului i victimei, stabilit pe baza probelor dosarului.
Autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii rspunde, att pentru prejudiciile previzibile, ct i pentru
cele pe care nu le-a prevzut, dar care totui s-au produs.
B) Principiul reparrii n natur a prejudiciului. Acest principiu a fost definit n doctrin , ca fiind o form
de reparare a prejudiciului care const ntr-o operaie material (concretizat n restituirea lucrului nsuit pe
nedrept; nlocuirea lucrului distrus prin fapta ilicit cu un lucru similar, etc.) sau ntr-o operaie juridic...,
prin ndeplinirea creia, cel chemat s rspund sau instana de judecat, dup caz, nltur consecinele
negative produse printr-un fapt material ilicit sau printr-un act unilateral, svrit n paguba unei persoane
vtmate. Din continutul acestei definitii, putem retine ca reparatia in natura reprezinta regula, iar o alta
operatiune juridica echivalenta, stabilita in conditiile legii, exceptia.
Chiar si alineatul (1) al art. 1.386 din NCC, prevede cu prioritate ca repararea prejudiciului sa se faca
(..)in natura, prin restabilirea situatiei anterioare, iar daca acesta nu este cu putinta ori daca victima nu
este interesata de reparatia in natura, prin plata unei despagubiri, stabilite prin acordul partilor sau, in lipsa,
prin hotarare judecatoreasca. In spiritul aceleiasi idei, NCC reglementeaz executarea n natur n
continutul art. 1.527, care statueaza urmatoarele: (1) Creditorul poate cere ntotdeauna ca debitorul s fie
constrns s execute obligaia n natur, cu excepia cazului n care o asemenea executare este imposibil.

(2) Dreptul la executare n natur cuprinde, dac este cazul, dreptul la repararea sau nlocuirea bunului,
precum i orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoas.
La o scurta analiza a ultimului alineat din norma amintita, putem ajunge la concluzia ca in situatia in care
repararea prejudiciului nu poate avea loc, in mod exceptional se va recurge la repararea prin echivalent sub
forma inlocurii bunului sau prin orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuasa. In acest sens, noul
Cod civil distinge intre repararea prejudiciului prin echivalent bnesc(a) i repararea prejudiciilor
corporale(b).
a) Repararea prejudiciului prin echivalent bnesc. Aceasta intervine in situaia n care repararea n natur a
prejudiciului nu este posibil ori dac victima nu este interesat s fie astfel acordat de persoana
rspunztoare, repararea acelui prejudiciu se va face prin echivalent bnesc, adic prin plata unei
despgubiri, destinat s nlocuiasc valoarea economic pierdut sau neobinut. Conform art. 1.386 din
NCC: cuantumul reparaiei prin echivalent bnesc se va stabili, dac prin lege nu se prevede altfel, n raport
cu valoarea prejudiciului la data producerii acestuia.
Executarea prin echivalent a obligaiei, este dreptul creditorului de a pretinde i de a obine de la debitor
echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutrii, a executrii cu ntrziere sau necorespunztoare a
obligaiei asumate. n acest sens, art. 1.530 din NCC, dispune: Creditorul are dreptul la daune-interese
pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat i care este consecina direct i necesar a
neexecutrii fr justificare sau, dup caz, culpabile a obligaiei. n cazul executrii prin echivalent,
creana iniial este nlocuit cu o alt crean, de despgubire, avnd ca obiect suma de bani ce reprezent
prejudiciul creat creditorului . Despgubirile sunt datorate n virtutea obligaiei iniiale, constituind obiectul
subsidiar, cu titlu de sanciune, a executrii obligaiei respective.
n toate cazurile, ntinderea reparaiei trebuie s fie potrivit art. 1.385 din NCC, n concordan cu
ntinderea prejudiciului, s fie n raport cu prejudiciul efectiv suferit de cel pgubit. Cuantumul
despgubirilor nu poate fi modificat, att timp ct prejudiciul rmne acelai. Despgubirile acordate pot fi
modificate ulterior, fie n sensul majorrii, fie n sensul diminurii lor, dac intervin modificri n ntinderea
prejudiciului. Astfel, dac prejudiciul nregistreaz o sporire, o cretere a sa, pgubitul poate cere mrirea
cuantumului despgubirii, deoarece practic este vorba de un nou prejudiciu, generat de aceeai fapt ilicit i
care n-a fost avut n vedere de instana de judecat, atunci cnd a pronunat hotrrea iniial;
b) Repararea prejudiciilor corporale. Victima care a suferit un prejudiciu corporal are dreptul, de asemenea,
sa i se acorde i o despgubire care s acopere cheltuielile de nngrijire medical. Prejudiciile corporale sunt
acele prejudicii care constituie urmarea nclcrii drepturilor personale nepatrimoniale care definesc
personalitatea fizic a unei persoane, cum sunt: dreptul la sntate, dreptul la integritate corporan i dreptul
la via. Sub aspectul structurii lor, prejudiciile sunt, de regul, prejudicii mixte, cu o alctuire dual: o latur
economic i una moral. Ambele sunt reparabile. Componenta economic se repar ntotdeauna prin
despgubiri bneti iar componenta moral se repar prin mijloace juridice nepatrimoniale i prin plata unor
sume de bani.
Reparatia se efectueaza in toate cazurile sub forma unei indemnizatii pecuniare. In caz de vtmare a
integritii corporale sau a sntii unei persoane, indemnizatia trebuie s cuprind, n condiiile art. 1.388
i 1.389 din NCC, dup caz, echivalentul ctigului din munc de care cel pgubit a fost lipsit sau pe care
este mpiedicat s-l dobndeasc, prin efectul pierderii sau reducerii capacitii sale de munc. n afar de
aceasta, indemnizatia trebuie s acopere cheltuielile de ngrijire medical i, dac va fi cazul, cheltuielile
determinate de sporirea nevoilor de via ale celui pgubit, precum i orice alte prejudicii materiale.
n acest sens, practica judiciar a stabilit c, n cazul unei vtmri corporale grave, agravarea strii
sntii pgubitului este echivalent cu apariia unui nou prejudiciu i faptul c prin hotrrea menionat
s-a acordat o despgubire constnd ntr-o sum global, nu are nici o eficien n promovarea excepiei
autoritii lucrului judecat, deoarece n motivarea ct i n dispozitivul hotrrii rezult, n mod evident, c
suma global privete un interval de 10 luni i a fost determinat de diferena dintre salariul tarifar i ajutorul
de boal ce i se cuvenea pe intervalul de timp pn la data pronunrii hotrrii. n situaia n care, pe

parcurs, prejudiciul scade sau nceteaz s mai existe, iar indemnizatia a fost stabilit sub forma unei
prestaii periodice, cel obligat la dezdunare poate s cear instanei diminuarea sau suprimarea obligaiei
sale pentru viitor.
Dupa cum am putut remarca, aceste principii reprezinta fundamentul modului de reparare a prejudiciului
in cazul raspunderii civile delictuale. In continuare, dispozitiile corespunzatoare repararii prejudiciului in
cazul raspunderii civile stabilesc o serie de situatii care consideram deosebit de util sa le amintim.
Astfel, in cazul n care pentru repararea unui prejudiciu rspund n acelai timp dou sau mai multe
persoane, indiferent c sunt chemate s rspund pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia, rspunderea lor
este solidar fa de victim(art. 1.382 din NCC).
In sensul dispozitiilor art. 1.383 din NCC, se instituie o prezumtie relativa deoarece, participantii trebuie
sa suporte prejudiciul in mod egal. Din punctul nostru de vedere, aceasta prezumtie se poate rasturna in
functie de dovedirea participatiei fiecaruia si de forma de vinovatie. In toate cazurile, instanta nu poate
hotari doar in baza acestei prezumtii stabilite de textul in cauza ci, ea va fi cea care cerceteaza din oficiu
raspunderea fiecaruia, si doar in cazul in care nu rezult din probe, acestia vor raspunde in mod egal. Insa,
instanta poate lua hotararea doar in baza unei prezumtii relative intrucat, aceasta nu este obligata sa
administreze probe din oficiu. Din punctul nostru de vedere, aceasta dispozitie a fost instituita de catre
legiuitor cu scopul de a ajuta instanta in celeritatea judecarii cauzei.
Un alt aspect deosebit de important pe care dorim sa-l amintim in cadrul modului de repararea a
prejudiciului in cazul raspunderii civile delictuale, il reprezinta dreptul de regres.
In temeiul dispozitiilor art. 1. 384 din NCC, dreptul de regres ii este recunoscut persoanei care a platit
prejudiciul cauzat prin fapta altuia si doar in situatia in care acesta din urma nu este raspunzator pentru
prejudiciul cauzat. Daca prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, iar cel care fiind raspunzator pentru
fapta a reparat prejudiciul integral si in aceasta situatie se poate ntoarce mpotriva tuturor in mod conjunct,
nu solidar daca se constata c acestia sunt raspunzatori pentru prejudiciul cauzat.
In privinta intinderii reparatiei, asa cum am mai amintit, dispozitiile art. 1.385 din NCC releva faptul ca
aceasta trebuie sa cuprinda urmatoarele elemente:
pierderea suferita de cel prejudiciat;
castigul pe care ar fi putut sa-l realizeze si de care a fost lipsit victima(castigul nerealizat);
cheltuielile pe care le-a facut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
Cu privire la acest ultim element evocat, trebuie retinut faptul ca orice cost al evitarii unui prejudiciu,
prin natura sa reprezinta un prejudiciu. De asemenea, potrivit normei materiale amintite, daca fapta ilicita a
determinat pierderea sansei de a obtine un avantaj(spre exemplu, in caz de pierdere a sansei de reusita la un
examen sau de a promova din punct de vedere profesional), reparatia va fi proprortionala cu probabilitatea
obtinerii avantajului[art. 1.385 alin.(4) NCC].
In privinta formelor reparatiei, dispozitiile art. 1.386 din NCC, stabilesc cerinte pe care le-am identificat
si in continutul principiului repararii in natura a prejudiciului. Potrivit acestora, regula consta in repararea
prejudiciului in natura prin restabilirea situatiei anterioare, iar exceptia este reprezentata de repararea
prejudiciului prin echivalent, atunci cand repararea in natura nu este posibila sau victima nu doreste
repararea in aceasta forma. De asemenea, daca prejudiciul are forma de continuitate, despagubirea se acorda
prin prestatii periodice, iar in cazul prejudiciului viitor, despagubirea poate fi modificata in functie de
marirea sau micsorarea prejudiciului.
O situatie speciala o putem identifica in continutul art.1.390 din NCC, cu referire la persoana
indreptatita la despagubire in caz de deces al victimei. Primul alineat al acestui text, instituie principiul
potrivit caruia, numai cei indreptatiti, potrivit legii, la intretinere in timpul vietii decedatului(mostenitorii
legali sau testamentari). Asadar si titularii actiunii de reparare a prejudiciului vor fi numai aceste persoane.
De asemenea, in continuare, articolul amintit prevede in alineatul urmator ca instanta, tinand cont de
imprejurari poate acorda despagubiri si celui ce era intretinut in fapt in timpul vietii victimei. Cu siguranta
ca legiuitorul in reglementarea acestei situatii a avut in vedere persoanele prevazute in art. 516-523 NCC. De

aceea, in toate aceste cazuri, la stabilirea despagubirii se tine cont de nevoile celui care se afla in ingrijirea
decedatului si de venturile ce ar fi fost realizate de decedat(nu de veniturile celui raspunzator pentru
prejudiciu).
Asa cum am mai amintit, NCC ofera posibilitatea repararii prejudiciului nepatrimonial (art. 1.391).
Aceasta reparare, se poate acorda in urmatoarele cazuri:
n caz de vtmare a integritii corporale sau a sanatatii atunci cand se restrang posibilitatile de viata
familiala si sociala;
n cazul ascendentilor, descendentilor, fratilor, surorilor si sotului sau oricarei persoane care ar putea
dovedi existenta unui astfel de prejudiciu sau pentru durerea incercata prin moartea victimei. Aici am putea
intelege ca exista o prezumtie relativa ca ascendentii, descendentii, fratii, surorile si sotul sunt prejudiciati
nepatrimonial in timp ce orice alta persoana trebuie sa dovedeasca acest prejudiciu. De exemplu, am mai
putea intelege ca nu poti sa ceri daune nepatrimoniale cand copilul vecinului sparge vaza de la bunica, sau
da, daca dovedesti daunele morale (orice prejudiciu!!!).
Drepturile recunoscute acestor persoane, pot fi cedate numai printr-o tranzactie sau cand au fost stabilite
printr-o hotarare judecatoreasca definitiva. De asemenea, aceste drepturi, nu trec la mostenitori decat atunci
cand au fost pornite de cel indreptatit (intuitu personae).
In randul sumelor cu titlu de prejudiciu, am putea include si cheltuielile de ingrijire a sanatatii sau cele
de inmormantare. Potrivit art. 1.392 din NCC, aceste cheltuieli se restituie in toate cazurile de catre cel
raspunzator, catre persoana care le-a efectuat. Aceasta din urma persoana, ar fi putut suferi un prejudiciu
direct ori prin alonja(indirect).
De asemenea, daca in cadrul asigurarilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie,
potrivit art. 1.393 din NCC, reparatia este datorata numai n masura in care paguba suferita prin vatamare
sau moarte depaseste ajutorul ori pensia. Asadar, potrivit potrivit acestui text de lege, despagubirea in raport
cu ajutorul si pensia se scad din cuantumul prejudiciului ce trebuie platit de cel raspunzator pentru fapta
ilicita. Si in acest caz, instanta poate acorda celui pagubit o despagubire provizorie pentru acoperirea
nevoilor urgente(prin ordonanta presedintiala).
La final, am dori sa prezentam cateva din efectele cele mai importante ale prescriptiei in cazul repararii
prejudiciului in cazul raspunderii civile delictuale.
In primul rand, trebuie sa retinem ca in principiu dreptul la actiunea in raspundere civila delictuala se
prescrie in termenul general de prescriptie extinctiva de 3 ani, prevazut de art. 2.517 din NCC. Insa, in
continutul art. 2.518 din NCC identificam si un termen special de prescriptie de 10 ani, incident
urmatoarelor situatii:
pentru repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortura ori acte de barbarie sau,
dupa caz, a celui cauzat prin violenta ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei
persoane aflate in imposibilitate de a se apara ori de a-si exprima vointa;
pentru repararea prejudiciului adus mediului inconjurator.
Dupa cum am mai amintit si cu alte ocazii, momentul din care incepe sa curga prescriptia extinctiva a
dreptului la repararea prejudiciului in materia raspunderii civile delictuale este ziua in care victima a
cunoscut sau trebuia sa cunoasca generarea prejudiciului, dar si autorul sau persoana responsabila.
De aceea, cu referire la termenul de prescriptie extictiva in materia repararii prejudiciului in cazul
raspunderii civile, actualele dispozitii prevad in terminis o situatie de prorogare(art. 1.394) si una de
suspendare(art. 1.395).
Prorogarea termenului prescriptiei extinctive intervine atunci cand fapta ilicita este prevazuta de legea
penala, iar termenul de prescriptie in materie penala pentru fapta respectiva este mai lung decat cel din
dreptul civil, in acest caz se va aplica termenul din dreptul penal si in materie civila.
Suspendarea prescriptiei dreptului la actiune cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin vatamarea
integritatii corporale sau a sanatatii ori prin decesul unei persoane are loc pana la stabilirea pensiei sau a
ajutoarelor ce s-ar cuveni, in cadrul asigurarilor sociale, celui indreptatit la reparatie.

Capitolul III. EXECUTAREA OBLIGAIILOR


1. Delimitri terminologice privind executarea obligaiilor
Raportul juridic obligaional confer creditorului dreptul de a pretinde debitorului s dea, s fac sau s nu
fac ceva. Debitorul este inut de aceast presatie(pozitiv sau negativ), sub sanciunea constrngerii sale
de ctre organele de executare ale statului.
Dac n vechile reglementri civile, materia executrii obligaiilor se regsea n coninutul Crii a III-a
Despre diferitele moduri prin care se dobndete proprietatea,Titlul III- Despre contracte sau convenii:
Despre efectul conveniilor ( art.969-985) n Capitolul III, Despre efectele obligaiilor (art.1073-1090) n
Capitolul VII, in actualele dispozitii civile, materia executarii obligatiilor se bucura de o consacrare
normativa unitara, in continutul Cartii a V-a, Obligatiile, Titlu V Executarea obligatiilor, art. 1.4691.565 din NCC.
Aceste reglementari grupeaz toate dispoziiile legale referitoare la executarea voluntar(plata) sau dup
caz, silit a obligaiilor indiferent de natura lor(contractual, extracontractual sau delictual). Noi am
considerat util s prezentm n coninutul acestui capitol i cteva aspecte specifice rspunderii contractuale
cum ar fi: rezoluiunea, rezilierea i reducerea prestaiilor contractuale(art. 1.549-1.554 NCC); cauze
justificate de neexecutare a obligaiilor contractuale(art. 1.555-1.557 NCC). n egal masur, la final am
efectuat o expunere sumar a ceea ce nseamna, mijloacele de protecie ale drepturilor creditorului asupra
debitorului(msurile conservatorii i asiguratorii- art. 1.558-1.559 NCC; aciunea oblic-art. 1.560-1.561
NCC; aciunea revocatorie- art. 1.562-1.565 NCC).
Din punctul nostru de vedere, cele mai semnificative dispozitii sunt cele care au o corelatie evidenta cu
executarea obligatiilor. Fata de aceste aspecte, din punct de vedere didactic, am gasit de cuviinta sa delimitez
executarea voluntara a obligatiilor(plata), de executarea silita a obligatiilor, cu toate institutiile materiale
corespunzatoare.
Astfel, in privinta executarii voluntare a obligatiilor prin plata, efectele sunt previzibile deoarece, in
anumite situatii, obligatia respectiva va fi indeplinita in mod spontan. Insa, vom intalni reglementat cu titlu
novator(art. 1.510-1.515 NCC) si cazul in care creditorul va fi pus in intarziere de catre debitor, atunci cand
primul refuza in mod nejustificat plata oferita in mod corespunzator sau cand refuza sa indeplineasca actele
pregatitoare fara de care debitorul nu isi poate executa obligatia.
In privinta executarii silite a obligatiilor, putem observa cu destula usurinta in debutul reglementariilor,
enunarea principiului potrivit cruia orice obligaie trebuie ndeplinit n mod exact, integral i la timp.
Pentru respectarea acestui principiu, legiuitorul a reglementat in mod sistematizat, toate mijloacele legale de
care dispune creditorul pentru a remedia consecintele neexecutarii obligatiei respective: executarea silit n
natur a obligaiei, executarea silit indirect(prin echivalent) a obligaiei sau rezoluiunea, rezilierea i
reducerea prestaiilor(contractuale). Or, pentru a garanta drepturile creditorilor, vom identifica si mijloacele
de protectie ale acestor drepturi asupra debitorului.
2. Plata
Modul de executare voluntar a obligaiei prin plat , reprezint mijlocul juridicbenevol de liberare al
debitorului. Chiar din continutul alineatului(1) al art. 1.469 din NCC, putem reine c obligaia se stinge prin
plata, n cazul n care prestaia datorat este executat de bunavoie.
Mai mult dect att, alineatul (2), ofer chiar o definiie legal n sensul c: Plata const in remiterea unei
sume de bani sau, dup caz, n executarea oricrei alte prestaii care constituie obiectul nsui al obligaiei.
n aceste condiii, trebuie sa retinem ca plata, ca mijloc juridic, nu poate consta numai n remiterea unei unei
sume de bani, ci i n executarea unui bun determinat sau determinabil care poate reprezenta nsui obiectul
unei obligaii. Acest mijloc juridic se desfoar sub sfera bunei-credine a debitorului pltitor, dar i a
creditorului care urmeaz s primeasc plata. Dac acesta din urm refuz, legiuitorul a prevzut si
reglementat punerea n ntrziere a creditorului.

De aceea, dat fiind impotana instituiei ne-am propus s distingem ntre: elementele structurale ale
platii(A) i punerea n ntrziere a creditorului(B).
A) Elementele structurale ale plii. Potrivit noilor dispoziii civile structura legal plii este una foarte
complex, care necesit o abordare teoretic deosebit. Fa de aceste aspecte i pentru o mai buna
nelegere a materiei, am putea reine n mod corespunztor cteva gereraliti privitoare la: subiectele plii;
condiiile plii; dovada plii; imputaia plii.
a) Subiectele plii. n acest caz putem discuta despre creditor(cel care primete plata- accipiens) i
debitor(cel care va plti-solvens). De aceea, plata trebuie facut n primul rnd chiar de ctre
debitor(solvens). Aceast precizare am facut-o deoarece, el poate s fac plata direct sau prin reprezentant.
Este posibil ca plata s fie fcut i de o alt persoan care este inut alturi de debitor n raportul
obligaional ( spre exemplu: codebitorul solidar poate s fac plata i pentru ceilali codebitori. Mai mult, el
chiar poate fi chiar silit de creditor s fac plata). De asemenea, fideiusorul poate s fac plata pentru
persoana pentru care garanteaz. Totodat, plata poate fi fcut de un creditor chirografar ctre un altul i n
egal msur, poate fi facut de o ter persoan neinteresat(cnd dorete s fac o liberalitate, o donaie
indirect n favoarea debitorului sau cnd dorete s-l mprumute pe debitor). In ipoteza in care plata este
fcut de ctre un ter , art. 1.474 din NCC, adaug cteva precizari importante:
- dac debitorul se opune ca un ter s fac plata i comunic acest lucru creditorului, cel din urm este dator
s refuze plata cu excepia cazului n care refuzul l-ar prejudicia pe creditor;
- creditorul ar putea s refuze plata i cnd este vorba despre o obligaie intuitu personae deoarece, aceasta
privete calitile personale ale debitorului i sunt considerate obligaii ce au ca obiect prestaii a cror
ndeplinire depinde de aptitudinile, determinarea, experiena sau alte nsuiri ale debitorului( de pild,
prestrile de servicii, executrile de lucrri, repararea unui ceas defect, refacerea unei instalaii electrice,
etc);
- chiar daca nu este o obligatie intuitu personae prin natura ei, refuzul creditorului poate reiei din convenia
prilor.
Fa de cele mai sus menionate, putem reine c n momentul n care terul face plata, obligaia se stinge,
iar aceast subrogaie a terului este posibil numai n cazurile determinate n mod legal. ns, faptul c plata
este fcut de un ter nu nseamn c aceasta nu trebuie s respecte toate cerinele privind obiectul plii.
Spre deosebire de vechiul Cod, n NCC potrivit dispoziiilor art.1.473 este considerat valabil plata fcut
de un incapabil n momentul executrii(n vechile reglementri era considerat nul pentru c plata era
privit ca un act juridic, ca un contract deoarece, pe lng elementul material al exectutrii prestaiei, plata
presupunea manifestarea de voin a debitorului de a face plata i cea a creditorului de a primi plata).
n privina persoanei ndreptaite s primeasc plata, aa cum am mai amintit, acesta este
creditorul(accipiens). El poate primi plata, direct sau prin reprezentant legal ori conventional. De asemenea,
plata poate fi fcut i persoanelor autorizate de creditor sau de ctre instana de judecat s o primeasc
plata (art. 1.475 NCC).
Ct privete incapacitatea creditorului, prevederile art. 1.476 NCC, scot n eviden faptul c plata l
libereaz pe debitor numai dac profit creditorului.
ns, nu trebuie s uitm c plata poate fi fcut i unui ter( art. 1.477 NCC), dar numai dac este ulterior
ratificat de creditor sau dac cel care a primit plata devine titular al creanei (prin cesiune ori succesiune).
De aceea, chiar i n alte ipoteze, plata fcuta unui ter rmne valabil dac ea profit creditorului [1.477
alin. (2)NCC].
Un mod de plat care poate da natere unor consecine deosebite este reprezentat i de plata ctre
creditorul aparent, n sensul dispoziiilor art. 1.478 NCC.(n vechile dispoziii existau expresia de persoan
care se afl n posesia creanei i avea n vedere situaia n care o persoan avea titlul constator al creanei
fr s fie n realitate creditor). Am putea fi n prezena unei pli ctre un creditor aparent n urmtoarele
situaii:

- o persoan apare ca motenitor(aparent) i pare s fi motenit anumite creane, ns, ulterior apare un alt
motenitor cu un grad de rudenie care duce la nlturarea primului creditor de la motenire(pn n acel
moment, persoana aprea ca i creditor);
- de cuius(defunctul) las un legat astfel nct o crean este transmis, dar ulterior, dup moartea lui i se
descopera c legatul a fost legal revocat.
Foarte pe scurt, acestea sunt situatii n care o persoana se manifest cu un anumit temei ca fiind un
creditor, i dup cum am mai afirmat, debitorul plateste creditorului aparent. n urma acestei pli, se pot
nate urmtoarele consecine juridice:
- creditorul aparent nu avea cunotin c este adevratul creditor(era de buna-credin). n acest caz, el are
la alegere: pstrarea plii dac i se confirm adevrata calitate sau restituirea adevratului creditor, innd
seama de regulile de la restituirea prestaiilor- art. 1.635- 1.649 NCC);
- cnd este vorba despre un creditor de rea-credin, plata respectiv, dei rmne valabil, va da dreptul
adevratului creditor s se ndrepte cu o aciune mpotriva debitorului care a pltit sau mpotriva creditorului
care s-a mbogit.
De asemenea, mai considerm util s amintim i ipoteza special reglementat n coninutul art. 1.479
NCC. n aceast situaie, exist un raport obligaional ntre debitor i creditor, dar creditorul este la rndul
lui debitor ntr-un alt raport obligaional(practic vom fi n prezena a dou raporturi obligaionale).
Creditorul creditorului-debitor, poate s instituie o poprire sau un sechestru asupra obiectului plii din
primul raport obligaional, pentru ca s se asigure c-ii va fi pltit datoria. Dac n aceast ipotez, totui,
debitorul pltete creditorului-debitor, atunci creditorul care a obtinut poprirea asiguratorie sau sechestrul
judiciar(art. 2.143 NCC, cu referire la art. 952 i urm. NCPC) poate s cear plata de la debitor direct, ceea
ce nseamn c debitorul va plti de doua ori, odat creditorului-debitor i a doua oar creditorului care a
obinut sechestrul. Ulterior, debitorul care a efectuat plata va avea un drept de regres(aciune n despgubiri)
mpotriva creditorului-debitor.
b) Condiiile plii. n sensul noilor dispoziii civile, condiiile plii grupeaz o serie de etape specifice,
fiecare avnd o importan aparte. Sediul materiei condiiilor plii este constituit de prevederile art. 1.4801.493 NCC. n primul rnd, trebuie s reinem care poate fi obiectul plii(suma de bani sau bun). Prin plata,
am reinut c se executa prestaia la care s-a obligat debitorul initial, dar exist o serie de nuane n funcie
de natura obligaional. ns, indiferent de natura ei, exista o regula comun instituit n dispoziiile art.
1.480 din NCC potrivit creia: debitorul trebuie s manifeste n executarea obligaiei sale, diligena unui
bun proprietar, cu excepia cazurilor in care prin lege sau prin contract se prevede altfel. innd cont de
aceste precizri, vom releva cele mai importante aspecte referitoare la condiiile plii, raportndu-ne la
natura obligaiilor care pot face obiectul executrii prin plat.
Dac este vorba despre o obligaie care ine de o activitate profesional, exigena va fi sporit deoarece,
debitorul trebuie s respecte toate regulile profesiei n momentul n care execut prestaia[1.480 alin.
(2)NCC].
n cazul obligaiilor de mijloace i a celor de rezultat, dispoziiile art.1.481 din NCC, statueaz urmtoarele
situaii:
n situaia obligaiei de rezultat, debitorul este inut s procure creditorului rezultatul promis;
n situaia obligaiilor de mijloace, debitorul este inut s foloseasc toate mijloacele necesare pentru
atingerea rezultatului promis.
Totodat, pentru a distinge dac o obligaie este de mijloace sau de rezultat trebuie s inem seama de
urmtorele mprejurri:
modul n care obligaia este stipulat n contract;
existena i natura contraprestaiei i celelalte elemente ale contractului;
gradul de risc pe care l presupune atingerea rezultatului;
influena pe care cealalt parte o are asupra executrii obligaiei.

De asemenea, n ipoteza n care este vorba despre obligaia de a preda(da) bunuri individualdeterminate(art. 1.482 NCC), putem reine c debitorul va fi liberat dac pred bunul n starea n care el se
afl n momentul naterii obligaiei. Dac n momentul executrii debitorul nu este titularul dreptului care
face obiectul obligaiei, nu se poate stinge obligaia [1.482 alin. (2) NCC]. Aadar, dar debitorul are datoria
s procure dreptul respectiv sau s sting sarcinile care-l greveaz, astfel nct s fac posibil executarea
(art. 1.230 NCC). De aceea, persoanele care se oblig s vnd bunul altuia se oblig s-i procure acel bun,
astfel nct s fac posibil prestaia, iar n aceste condiii obligatia va fi valabila;
n ipoteza n care este vorba despre o obligaie de a transmite proprietatea(art. 1.483 NCC), putem
discuta despre existena cumulativ a dou tipuri de obligaii. Discuia poate greva n jurul unei obligaii
subsecvente, determinat de obligaia de a conserva bunul pn la predare[art. 1.483 alin.(1) i art. 1.485
NCC]. Att n actualul sistem de drept civil ct i n cel vechi, obligaia de a da cuprinde pe aceea de a preda
lucrul i de a-l conserva pn la predare, deoarece, n lipsa predrii bunului, dobnditorul, chiar dac are o
calitate nominal, recunoscut, el nu este i proprietar real, deplin, neavnd un control absolut asupra
bunului(plena in re potestas). n consecin, numai prin simpla ncheiere a contractului, debitorul obligaiei
de a da nu este liberat de ndatorirea de a strmuta proprietatea, care nu se consider executat dect la data
predrii bunului sau, dup caz, la data cnd noul proprietar dobndete, n alt mod controlul exclusiv asupra
lui, putnd face acte de dispoziie material i juridic, dup caz. Totodat, clauza de inalienabilitate este
subneleas n contractele care presupun naterea unei obligaii de a da ctre o persoan determinat sau
determinabil. Dispoziiile art. 1.483 din NCC, trimit din punctul nostru de vedere n mod implicit i la
clauza de inalienabilitate. n egala msur, n cazul n care este vorba de drepturi care se vor nscrie n cartea
funciar, obligaia de a strmuta proprietatea presupune i obligaia subsecvent de a transmite nscrisurile
necesare pentru efectuarea nregistrrii.
n egala msur, putem ntlni i situaii de cedare a drepturilor sau aciunilor asupra unor bunuri care au
pierit, s-au pierdut sau au fost scoase din circuitul civil(art. 1.484 NCC). Practic, n aceste situaii obiectul
prestaiei de a da sau de a preda un bun dispare, fapt pentru care, debitorul trebuie s cedeze creditorului
drepturile sau aciunile cuvenite pentru bunul respectiv( vom fi practic n prezena unei subrogaii reale cu
titlu particular).
n ipoteza unei obligaii de a da bunuri de gen(art. 1.486 NCC), executarea acesteia presupune mai ntai o
individualizare prin msurare, cntarire sau numrare. Debitorul are dreptul s aleag din bunurile care vor
fi predate prin msurare, cntarire sau numrare ns, conform legii alegerea nu va fi discreionar, deoarece,
pentru a fi liberat, debitorul trebuie s predea bunuri de calitate cel putin medie.
Cnd vom fi n prezena unei obligaii de a constitui o garanie, fr s fie precizat natura garaniei,
modalitatea i forma, potrivit art. 1.487 din NCC debitorul poate oferi la alegerea sa o garanie real,
personal sau o alt garanie suficient. Aceast obligaie poate fi stins prin plat n momentul n care va fi
constituit garania real sau personal, textul lasnd acest lucru la alegerea debitorului.
n situaia obligaiilor care au ca obiect transmiterea unui sume de bani(obligaie de a da), debitorul va fi
liberat prin remiterea ctre creditor a sumei nominale datorate(art. 1.488 NCC). n toate cazurile, aceste
obligaii se vor putea executa n natur. Singura excepie de la acest principiu este prevazut n coninutul
alin.(3) al art. 1.488 din NCC, i doar cu acceptul creditorului, plata se poate face printr-un cec sau alt
instrument de plat cu conditia ca acesta s aib acoperire( s fie onorat).
Dac n ceea ce privete obiectul plii, am putut reine c abordarea executrii poate fi diferit n funcie
de natura prestaiei, n continuare, trebuie s reinem principiul potrivit cruia, plata trebuie s se fac
integral. Acest principiu ilustreaz condiia indivizibilitii plii, n sensul art. 1.490 din NCC, potrivit
cruia, creditorul nu poate fi obligat s primeasc o plat parial. Totui, am putea fi n prezena unor pli
pariale atunci cnd:
- exist acordul creditorului;
- judectorul acord un termen de graie i ealoneaz plata;

- n urma motenirii creana este divizat i se mparte ntre motenitori i fiecare va plti numai partea care-i
revine;
- este vorba despre un fideiusor i se invoc beneficiul de diviziune, n sensul art. 2.298 din NCC.
Condiia locului plii este n egala msur, una esenial. De aceea, vom distinge ntre plata cherabil de
cea portabil. Plata va fi cherabil, n cazul n care se va face la sediul/domiciliul debitorului i portabil,
atunci cnd se efectueaz la sediul/domiciliul creditorului sau al altei persoane. Privitor la condiia locului
plii, dispoziiile art. 1.494 din NCC ofer mai multe soluii:
- cnd suntem n prezena unei obligaii bneti, acestea se vor executa la domiciliul sau sediul creditorului
de la data plii(portabil);
- cnd vom fi n prezena predrii unui lucru individual-determinat, executarea se va face n locul n care se
afl bunul la ncheierea contractului;
- pentru celelalte tipuri de obligaii, plata va fi cherabil(adic se va face la sediul/domiciliul debitorului) i
nu portabil (la sediul/domiciliul creditorului sau al altei persoane).
O alt condiie de care ar trebui s inem cont ar fi cea referitoare la data plii. n acest sens, potrivit art.
1.495 alin.(1) NCC, obligaia de plat trebuie executat de ndat, cu excepia cazurilor n care exist un
termen de scaden stipulat de pari sau determinat n temeiul contractului, al practicilor statornicite ntre
acestea ori al uzanelor. De asemenea, instana poate stabili un termen n cazul n care natura prestaiei sau
locul unde urmeaz s se fac plata o impune.
Dac termenul a fost stabilit n interesul debitorului, el ar putea plti anticipat, caz n care creditorul nu
va putea refuza plata. nsa, n cazul n care termenul a fost stabilit n interesul creditorului, debitorul nu va
putea face o plata anticipat fr acordul creditorului. Regula are aplicaie mai ales n acordurile bancare,
deoarece, bncile nu agreeaza restituirea anticipat pentru c pierd dobnzi. n situaia n care termenul a
fost stabilit n beneficiul ambelor pri, atunci plata trebuie fcut la termen, cu exceptia cazurilor n care
prile vor conveni s deroge.
Cnd vom fi n prezena unei pli prin virament bancar, aceasta se face la data la care contul creditorului
a fost alimentat cu suma care face obiectul plii(art. 1.497 NCC).
De asemenea, indiferent de natura plii, potrivit art. 1.498 din NCC, n absena unei stipulaii contrare,
debitorul va suporta cheltuielile pltii. Excepia o face instituia ofertei de plat i a consemnaiunii fcut
valabil, unde toate cheltuielile vor fi suportate de ctre creditor. .
c) Dovada plii. Un alt element pe care l putem identifica n structura acestei operaiuni juridice, este
reprezentat de dovada plii(art. 1.499-1505 NCC). n sensul art. 1.499 din NCC, i dac prin lege nu se
prevede altfel, dovada plii se face cu orice mijloc de prob. Deoarece prin intermediul plii nceteaz un
raport obligaional, aceasta poate fi privit pe de-o parte ca un fapt juridic i pe de alta, ca un act juridic.
Plata ca act juridic se poate manifesta prin remiterea unei chitane liberatorii sau a nscrisului original al
creanei din partea creditorului, conform art.1.500 NCC. Or, sarcina probei incumb n principiu
debitorului, iar aceste acte vor dovedi n toate situaiile executarea raportului obligaional dintre debitor i
creditor. Dac, creditorul refuz emiterea unei astfel de chitane, potrivit alin.(3) art. 1.500 NCC, debitorul
va fi ndreptait s suspende plata. Dac nu exist vreo stipulaie contrar a prilor, cheltuielile privind
ntocmirea unei astfel de chitane vor fi n sarcina debitorului[alin.(2) art. 1.500 NCC].
n ceea ce privete sarcina dovezii plii, art. 1.501-1.505 NCC, instituie urmtoarele prezumii:
chitana pentru confirmarea primirii prestaiei(plii) principale, creeaz prezumia relativ privind
executarea prestaiilor accesorii(art. 1.501);
chitana pentru confirmarea uneia dintre prestaiile periodice, creeaz prezumia relativ potrivit creia
toate celelalte prestaii periodice anterioare celeia la care se refer chitana au fost executate(art. 1.502);
remiterea de ctre creditor, debitorului a nscrisului original constatator al creanei, creeaz prezumia
relativ conform creia debitorul a fost liberat de plat[alin.(1) art. 1.503 NCC]. Dac nscrisul original
constatator al creanei este unul autentic, potrivit alin.(2) al art. 1.503 NCC, creditorul are dreptul s probeze
c remiterea s-a facut pentru un al motiv dect executarea obligaiei. De aceea, n toate cazurile n care

nscrisul original al creanei se gsete la o alt persoan(debitor, codebitor, fideiusor) dect creditorul, se
creeaz o prezumie relativ precum c s-a fcut o remitere voluntar;
ordinul de plat prin care se efectueaz un virament bancar sau interbancar, semnat de debitor i vizat de
instituie de credit pltitoare, creeaz prezumia relativ pentru efectuarea unei pli valabile creditorului, iar
debitorul poate solicita oricnd instituiei de credit a creditorului o confirmare n scris, privind efectuarea
plii prin virament[alin.(1) i (2), art. 1.504 NCC]. Aceast confirmare va reprezenta dovada plii;
odat cu remiterea chitanei de liberare sau a nscrisului original constatator al creanei, se ceeaz
prezumia potrivit creia i celelalte persoane obligate n mod solidar sau care au constituit garanii
personale sau reale au dreptul la restituirea bunurilor deinute n garanie(art. 1.505 NCC).
d) Imputaia plii. Ultimul element pe care l putem aduga n structura plii, privete imputaia plii
(1.506- 1.509). Aceasta poate interveni n cazul n care acelai debitor are mai multe datorii ctre acelai
creditor, iar prestatiile sunt fungibile(art. 1.506 alin.(1) NCC. Prin imputaia plii vom nelege indicarea
de ctre debitorul care are mai multe datorii a aceleia pe care voiete a o plti, n cazul n care plata fcut
nu acoper toate datoriile scadente. Din normele care reglementeaz imputaia plii, putem deduce c acesta
poate fi de trei feluri: imputaia cu acordul prilor, imputaia unilateral i imputaia legal.
Imputaia cu acordul prilor este reglementat de art. 1.506 NCC. n acest caz, prile pot conveni sub
orice mod, cu condiia s nu afecteze interesele altor creditori. De aceea, prile pot coveni asupra creanei
principale, asupra accesoriilor sau a altor cheltuieli legate de plat, etc;
Imputaia unilateral poate fi realizat de ctre debitor(art. 1.507 NCC) sau de ctre creditor(art. 1.508
NCC). Debitorul poate face imputaie doar cu respectarea dispoziiilor art. 1.507 NCC n sensul c: atunci
cnd creana genereaz dobnzi ori alte cheltuieli, debitorul nu poate impune creditorului ca acesta s le
accepte inaintea capitalului, care reprezint practic debitul principal [alin.(1) art. 1.507 NCC]; de asemenea,
debitorul far consimmntul creditorului nu poate s impute plata asupra unei datorii care nu este scadent,
cu precdere n faa uneia scadente[alin.(2) art. 1.507 NCC. Totui plata poate fi anticipat cu respectarea
art. 1.496 NCC]; n situaia plii prin virament bancar, debitorul va trebui s fac meniunea imputaiei n
coninutul ordinului de plat[alin.(3) art. 1.507 NCC]. La rndul su, creditorul poate face imputaia plii
doar cu respectarea dispoziiilor art. 1.508 NCC. n acest sens, el poate ntr-un termen rezonabil dup
primirea plii, s indice debitorului datoria pe care o va imputa ns, el nu ar putea s impute plata unei
datorii care nu este scadent sau care face obiectul unui litigiu [alin.(1) art.1.508]. n cazurile n care
debitorul efectuaz plata, creditorul, la remiterea debitorului a chitanei liberatorii, va avea obligaia s
menioneze n coninutul acesteia, asupra crei datorii a facut imputaia[alin.(2) art. 1.508 NCC].
Imputaia legal, intevine atunci cnd niciuna din pri nu au fcut imputaia plii. n aceast situaie,
imputaia se va face potrivit regulilor stabilite de dispoziiile art. 1.509 NCC. Textul amintit stabilete
urmatoarea ordine de imputaie: se consider pltit, datoria scadent; se vor stinge cu prioritate, datoriile
negarantate (chirografare) sau cele pentru care creditorul are mai putine garanii (personale sau reale); dac
toate datoriile sunt scadente i n egal masur garantate i oneroase, imputaia se va face asupra celor mai
vechi; dac toate datoriile sunt scadente i sunt la fel de vechi, imputaia se va face n mod proportional.
n toate cazurile de imputaie legal, plata se imput cu respectarea ordinii statuate n alin.(2) al art. 1.509
NCC, astfel: cheltuielile de judecat i de executare, ratele, dobnzile i penalitile, n ordinea cronologic a
scadenei i, n final, asupra capitalului(debitului principal), dac prile nu stabilesc contrariul.
B) Punerea n ntrziere a creditorului.(1.510-1.515)
Dup cum am prezentat n rndurile anterioare, plata reprezint mijlocul juridic voluntar prin intemediul
creia se execut obligaia statuat n coninutul unui raport obligaional. Cel care pltete va fi
debitorul(solvens), iar cel care primete creditorul(accipiens). Plata poate consta n remiterea din partea
debitorului a unei sume de bani sau, dup caz, a unui bun determinat ori determinabil, creditorului. Dac
creditorul refuz plata n mod nejustificat, el poate fi pus n ntarziere de ctre debitor. Sediul acestei materii
este consacrat pentru prima oar n dispoziiile NCC(art. 1.510-1.515).

Punerea n ntrziere a creditorului reprezint un mijloc juridic pus de ctre legiuitor la dispoziia
debitorului. Din momentul decalnrii sale, potrivit art. 1.511 NCC, acest mijloc juridic poate produce
urmtoarele consecine juridice:
riscul imposibilitii de executare se strmut de la debitor, la creditor;
din acel moment, debitorul nu mai poate fi inut s restituie fructele bunului;
din acel moment, creditorul va fi obligat s repare prejudiciile cauzate debitorului prin ntrziere, inclusiv,
cele necesare conservrii.
Orice debitor interesat de acest mijloc juridic, l poate exercita urmnd procedura ofertei de plat i a
consemnaiunii prevzut de Codul de procedur civil(art. 1.006-1.013). Aceast procedur va fi de
competena unui executor judectoresc din circumscripia curii de apel n carese afl domiciliul ori sediul
creditorului sau domiciliul ales al acestui.
Prin intermediul punerii n ntrziere a creditorul, legiuitorul i-a pus la dispoziia debitorului dou
posibiliti, innd cont de obiectul prestaiei.
Astfel, el n primul rnd poate s consemneze creana sau bunul care formeaz obiectul obligaiei pe
cheltuiala i riscurile creditorului. A doua posibilitate const n scoaterea bunului care formeaza obiectul la
vnzare public, n masur n care nu se poate face consemnarea, ori acesta este un bun persabil sau pentru
c depozitatea lui presupunea costuri mari de ntreinere. n aceste condiii, el va vinde bunul si va consemna
preul, dup ce n prealabil a notificat prin intemediul unui executor judectoresc operaia creditorului i de
asemenea dup ce a obinut acordul instanei de judecat[art. 1.514 alin.(1) NCC].
n situaia n care obiectul prestaiei este raportat la titlurile de valoare, conform alineatul (2) al art. 1.514
NCC, vnzarea se poate face chiar fr notificarea prealabil ns, cu ncuviinarea instanei de judecat.
n toat perioada dup ce debitorul a consemnat bunul i dac creditorul nu a declarat c-l accept,
primul are dreptul s-l retrag, situaie n care creana renate cu toate garaniile(personale i reale) i toate
accesoriile sale( art. 1.515 NCC).
3. Executarea silit a obligaiilor
Dac plata reprezint mijlocul juridic pus la dispoziia debitorului de ctre legiuitor pentru executarea
voluntar a obligaiei care face obiectul unui raport obligaional, prin intemediul executarii silite a
obligaiilor, legiuitorul pune la dispoziia creditorului o serie de norme prin intemediul crora se realizeaz o
serie de remedii ale neexecutarii acelor obligaii n anumite cazuri, aceste remedii de neexecutare se pot
transforma n diferite forme deconstrngere patrimonial a debitorului, care intervin ntocmai pentru
executarea obligaiei sale.
Noile dispoziii civile reglementeaz destul ntr-un mod destul de amplu instituia executrii silite a
obligaiilor, motiv pentru care am considerat deosebit de util s prezentm n mod distinct punerea n
nrziere a debitorului, ca msur premergtoare executrii silite i de asemenea, cele dou modaliti
consacrate de executare silit a obligaiilor: executarea silit direct(n natur) i respectiv, executarea silit
indirect(prin echivalent).
1. Msuri premergtoare executrii silite a obligaiilor. Punerea n ntrziere a debitorului
Noiunea de punere a debitorului n ntrziere este ntlnit n general, n situaiile n care, o parte
dintr-un contract(debitorul) nu i execut obligaiile asumate n temeiul acestuia i la termenele stabilite.
ntr-un astfel de caz, cealalt parte a contractului(creditorul) i solicit prin intermediul punerii n
ntrziere debitorului, s-i execute obligaiile ce-i incumb. Cu alte cuvinte, punerea n ntrziere const
ntr-o manifestare de voin a creditorului, prin care acesta pretinde debitorului executarea obligaiei.
Potrivit dispoziiilor art. 1.521 NCC, punerea n ntrziere a debitorului este de dou feluri: de drept( ex
vi legis), adic prin voina i efectul legii(A) sau la cererea creditorului(B).
A)Punerea n ntrziere de drept a debitorului. n temeiul dispoziiilor art. 1.523 din NCC, debitorul se afl
de drept pus n ntrziere atunci cnd s-a stipulat n coninutul unui contract faptul c simpla mplinire a
termenului stabilit pentru executare produce acest efect. De asemenea, debitorul mai poate fi considerat de
drept n ntrziere, n afara situaiei amintite sau a altor cazuri reglementate de lege i atunci cnd:

obligaia nu putea fi executat n mod util dect ntr-un anumit timp, pe care debitorul l-a lsat s treac,
sau cnd nu a executat-o imediat, dei exista urgen;
prin fapta sa, debitorul a fcut imposibil executarea n natur a obligaiei sau cnd a nclcat o obligaie de
a nu face;
debitorul i-a manifestat n mod nendoielnic fa de creditor intenia de a nu executa obligaia sau cnd,
fiind vorba de o obligaie cu executare succesiv, refuz ori neglijeaz s i execute obligaia n mod
repetat;
nu a fost executat obligaia de a plti o sum de bani, asumat n exerciiul activitii unei ntreprinderi;
obligaia se nate din svrirea unei fapte ilicite extracontractuale.
n toate cazurile mai sus indicate, alineatul (3) al art. 1.523 NCC, stabilete faptul c n situaia n care
obligaia devine scadent dup decesul debitorului, motenitorii acestuia nu pot fi considerai pui n
ntrziere dect dup trecerea unui termen de 15 zile de la data la care creditorul i-a notificat sau, dup caz,
de la data notificrii curatorului desemnat n condiiile prevzute de art. 1. 136 NCC.
De asemenea, toate cazurile n care debitorul se afl de drept n ntrziere trebuie dovedite de ctre
creditor, iar orice declaraie sau stipulaie contrar se consider nescris.
B) Punerea n ntrziere a debitorului la cererea creditorului. Punerea n ntrziere a debitorului la cererea
creditorului, se realizeaz, pe de-o parte, printr-o notificare scris prin care creditorul i solicit executarea
obligaiei, sau pe de alt parte, prin cererea de chemare n judecat introdus la instana competent de ctre
creditor[art. 1.522 alin.(1) NCC]. Dac prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se
comunic debitorului prin intemediul executorului judectoresc sau prin orice alt mijloc care asigur dovada
comunicrii. n coninutul acelei notificri creditorul trebuie s acorde debitorului un termen de executare,
innd seama de natura obligaiei i de mprejurri. Dac prin notificare nu se acord un asemenea termen,
debitorul poate s execute obligaia ntr-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicrii notificrii.
Aceste efecte se pot produce i n cazul obligaiilor solidare aa cum se statueaz n coninutul art. 1.526
NCC. Notificarea sau cererea de chemare n judecat prin care creditorul va pune n ntrziere pe unul dintre
codebitorii solidari, produce efecte i n privina celorlali. De asemenea, notificarea sau cererea de judecat
fcut de unul din creditorii solidari produce efecte i n privina celorlali creditori.
n privina termenului de executare acordat debitorului de ctre creditor, acesta poate fi considerat un
veritabil termen de graie, instana de judecat nu mai poate interveni, n a-l acorda, nesocoti, modifica ori
supliment. Termenul de executare trebuie acordat n toate situaiile chiar dac obligaia a devenit exigibil
potrivit art. 1.412 NCC, ori condiia a fost ndeplinit n sensul art. 1.400 NCC. ns, dac creditorul va
omite s-l acorde n coninutul notificrii de punere n ntrziere transmis debitorului, obligaia va putea fi
ndeplinit ntr-un termen rezonabil calculat de la data comunicrii acelei notificri.
Alte efecte deosebit de importante pe care le pot produce termenul de executare constau n faptul c:
pn la expirarea sa, creditorul poate suspenda executarea propriei obligaii, deci, nu poate trece la
executarea silit a acesteia;
creditorul poate cere daune-interese, n sensul art. 1.530 NCC;
creditorul nu poate, n principiu, solicita rezoluiunea sau rezilierea unilateral a contractului.
Termenul de executare poate fi ntrerupt doar n cazul n care debitorul a procedat la informarea
creditorului c nu va executa obligaia n termenul stabilit sau dac, la expirarea termenului, obligaia nu a
fost executat.
Un aspect deosebit de important pe care trebuie s-l reinem este cel referitor la cazul n care cererea de
chemare n judecat a fost formulat de creditor fr ca anterior, debitorul s fie pus n ntrziere. n aceast
situaie, debitorul va avea dreptul s execute obligaia ntr-un termen rezonabil, calculat de la data cnd
cererea i-a fost comunicat. Dac obligaia va fi executat nluntrul acestui termen, cererea de judecat va
rmne fr obiect, iar cheltuielile de judecat vor rmne n sarcina creditorului.
Efectele ntrzierii debitorului sunt prevzute n coninutul art. 1.525 NCC, care scoate n relevan faptul
c aceastea genereaz o rspundere a debitorului pentru riscul pieirii fortuite a bunului. Practic din

momentul n care va expira termenul de executare, debitorul va suporta acest risc. Mai pe scurt, riscurile se
vor stramuta la debitor i debitorul va datora daune moratorii.
n opinia noastr, ntrzierea debitorului ar mai putea nate i alte efecte deosebit de importante cum ar fi:
realizarea drepturilor recunoscute acestuia n coninutul art. 1.516 NCC sau executarea pe cheltuiala
debitorului a obligaiei de a face potrivit art. 1.528 NCC.
2. Executarea silit direct(n natur) a obligaiilor
Executarea direct(n natur) a obligaiilor contractuale reprezint un principiu a crui consacrare o
putem identifica n coninutul art. 1.527 NCC. Executarea direct sau n natur a obligaiilor contractuale de
regul se efectueaz n mod voluntar, prin plat i aceasta deoarece, reprezint o continuare a principiului
forei obligatorii a contractului prevzut de art. 1.270 NCC. Practic, executarea direct a obligaiilor
contractuale reprezint mijlocul juridic de realizare spontan i voluntar al obligaiilor. n cazul n care
creditorul nu obine din partea debitorului su aceast executare direct a obligaiei, poate, n sensul art.
1.516 alin.(2) pct. 2 NCC, s cear sau, dup caz s treac la executarea silit a obligaiei. Mijloacele care
pot duce la realizarea executrii silite n mod direct a obligaiilor sunt reglementate de art. 1.527-1.529 NCC
i pot fi reprezentate de: dreptul la executarea obligaiei de a da, executarea obligaiei de a face sau
executarea obligaiei de a nu face.
Condiiile executrii silite n natur rezid din coninutul art. 1.527 NCC, mai precis n alin.(1) al acestui
text, potrivit cruia Creditorul poate cere ntotdeauna ca debitorul s fie constrns s execute obligaia n
natur, cu excepia cazului n care o asemenea executare este posibil. Per a contrario, cnd aceasta nu va fi
posibil, creditorul n virtutea dreptului recunoscut n coninutul art. 1.516 NCC, poate s cear sau, dup
caz, s treac la executarea silit a obligaiei. De asemenea, o condiie important inainte de realizarea
dreptului recunoscut n textul amintit, creditorul trebuia s-i fi pus n ntrziere debitorul.
n egala msur, trebuie s distingem n functie de prestaia care formeaza obiectul obligaiei. De regul,
obligaiile care au ca obiect o prestaie de a da pot fi executate silit n natur. De exemplu, n cazul n care un
debitor refuz executarea voluntar de a da o sum de bani, creditorul n virtutea unui titlu executoriu i n
temeiul dreptului de gaj general statuat n coninutul art. 2. 324 NCC, poate solicita poprirea sumelor
prezente i viitoare ale debitorului i de asemenea urmrirea i vnzarea bunurilor mobile sau imobile aflate
n patrimoniul debitorului su. Nu acelai lucru se poate ntmpla n cazul obligaiei de a da un bun
individual determinat. De pild, dac un vnztor al unui bun corporal(mobil sau imobil) i-a executat
obligaia de a da n sensul c a procedat la semnarea contractului de vnzare, cu aceast ocazie el a transferat
proprietatea ctre cumprtor ns, dac nu a predat bunul n materialitatea sa, cumprtorul va fi ndreptit
n temeiul titlului executoriu s-i constrng debitorul prin intermediul dispozitiilor care reglementeaz
executarea silit direct(art. 888- 902 NCPC) i s-l primeasc n natur.
Executarea obligaiei de a face are reglementarea n coninutul dispoziiilor art. 1.528 NCC. n cazul
acestor obligaii, am putea delimita obligaiile de a face care implica aciunea personal a
debitorului(intuituu personae), de obligaiile de a face care nu implic aciunea personal a debitorului. Dac
suntem n situaia executrii unei obligaii de a face care implic aciunea personal a debitorului, trebuie
reinut faptul c aceasta poate fi executat numai de ctre titularul su, iar noul Cod de procedur civil pune
la dispoziia creditorului doar mijloace de constrngere indirecte prin intermediul aplicrii de penaliti(art.
906). Spre exemplu, dac o instituie debitoare refuz s emit un act n materie civil n interesul
creditorului, aceasta poate fi constrns prin aplicarea unor penaliti pe zi de ntrziere pn la emiterea
actului respectiv, deoarece, nicio alt instituie nu o poate face.
n situaia obligaiilor de a face care nu implic aciunea personal a debitorului, potrivit art. 904
NCPC, dup trecerea unui termen de 10 zile de la comunicarea ncheierii de ncuviinare a executrii,
creditorul poate fi autorizat de instana de executare, prin ncheiere executorie, dat cu citarea prilor, s o
ndeplineasc el nsui sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului. Spre exemplu, n situaia n care o
persoan care a fost obligat s nchid o cale de acces aflat pe terenul proprietatea vecin, instana de

executare, la cererea proprietarului vecin l poate autorize pe acesta din urma s o fac pe cheltuiala
primului.
Executarea obligaiei de a nu face are o consacrare legal n coninutul dispoziiilor art. 1.529 NCC. i
n acest caz, am putea delimita obligaiile de a nu face care implica aciunea personal a debitorului, de
obligaiile de a nu face care nu implic aciunea personal a debitorului.
Potrivit textului amintit, n cazul neexecutrii unei obligaii de a nu face, creditorul poate solicita
instanei de executare ncuviinarea s nlture ori s ridice ceea ce debitorul a fcut cu nclcarea obligaiei
de a se abine, pe cheltuiala acestuia i n limita stabilit de instana de judecat. Aceast dispoziie material
are o consacrare procedural n coninutul alin.(2) al art. 905 din NCPC, n temeiul creia creditorul va fi
autorizat de ctre instana de executare, prin ncheiere executorie, dat cu citarea prilor s desfiineze el
nsui sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului, lucrrile fcute de acesta mpotriva obligaiei de a nu
face.
Dup cum se poate observa, exist anumite similitudini cu executarea obligaiei de a face, deoarece,
n situaia n care aceast obligaie de a nu face nu poate fi ndeplinit dect prin aciunea personal a
debitorului, acesta din urm, la cererea creditorului, va fi obligat s-i plteasc penalitile stabilite de art.
906 NCPC.
Penalitile aplicate de ctre instana de executare debitorului, sunt sume de bani n favoarea
creditorului. Potrivit dispoziiilor art. 907 NCPC, sunt interzise acordarea de daune cominatorii pentru
neexecutarea obligaiilor de a face sau a celor de a nu face.
Aplicarea de penaliti se face cu respectarea dispoziiilor art. 906 NCPC, la cererea
creditorului(reclamantul aciunii). Dac n termen de 10 zile de la comunicarea ncheierii de ncuviinare a
executrii debitorul nu execut obligaia de a face sau de a nu face, care nu poate fi ndeplinit prin alt
persoan, acesta va fi constrns n mod indirect s le execute prin aplicarea de penaliti n favoarea
creditorului.
Cnd obligaia nu este evaluabil n bani, instana sesizat de creditor l poate obliga pe debitor, prin
ncheiere definitiv dat cu citarea prilor, s plteasc n favoarea primului o penalitate de la 100 lei la
1.000 lei, stabilit pe zi de ntrziere, pn la executarea obligaiei prevzute n titlul executoriu.
n situaia n care obligaia are un obiect evaluabil n bani, aceast penalitate poate fi stabilit de ctre
instan ntre 0,1% i 1% pe zi de ntrziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaiei.
Aceste penaliti vor fi calculate de ctre instan, cu citarea prilor, dup trecerea unui termen de 3
luni de la comunicarea ncheierii de aplicare a lor. Cu aceast ocazie, instana va fixa suma definitiv,
pronunndu-se printr-o ncheiere definitiv.
Penalitatea poate fi redus sau nlturat pe calea contestaiei la executare i numai pentru motive
temeinice care au justificat ntrzierea executrii i care vor fi dovedite de ctre debitor. Odat cu aplicarea
acestor penaliti, creditorul va mai fi indreptait s solicite din partea instantei, obligarea debitorului
inclusiv la plata unor despgubiri n condiiile art. 892 NCPC sau n cele prevazute de art. 1.530 NCC.
3. Executarea silit indirect (prin echivalent) a obligaiilor
Acest tip de executare este unul comun pentru toate obligatiile, indiferent de izvorul lor i i are sursa
legal n coninutul art. 1.530-1.548 NCC. Cel puin cnd vom discuta despre un fapt ilicit, obligatiile vor fi
guvernate tot de regulile incidente atragerii rspunderii delictuale, asupra crora nu are rost s mai revenim.
De aceea, executarea silit indirect este incident n materia obligaiilor contractuale, motiv pentru care,
acest tip de executare mai este asimilat i cu rspunderea contractual(art. 1.350 NCC). De aceea, este util s
reinem c n situaia rspunderii civile contractuale, ntlnim urmtoarele condiii specifice care trebuie s
fie ndeplinite n mod cumulativ:
a. Fapta ilicit, care intervine n caz de neexecutare a obligaiei contractuale sau executarea
necorespunzatoare(simpla neatingere a rezulatului genereaz prezumia de neexecutare, ce poate fi
rsturnat de debitor);

b. Prejudiciul, care poate fi acoperit sub dou forme forme: pe de-o parte prin aa-numitele daune-interese
compensatorii ori, prin intemediul daunelor-interese moratorii. Aa cum am artat i la nceputul lucrrii,
daunele-interese reprezint echivalentul prejudiciului suferit(practic, prejudiciul trebuie privit prin prisma
daunelor-interese). Daunele-interese compensatorii intervin datorit neexecutrii obligaiilor sau pentru
executarea necorespunztoare a acestora. Ele nu se pot cumula cu executarea n natur. n schimb,
c. daunele-interese moratorii, reprezint prejudiciul suferit de creditor ca urmare a executrii cu ntarziere a
obligaiei i se pot cumula cu executarea n natur ori cu plata daunelor-interese compensatorii.
Ct privete prejudiciul, el trebuie s fie dovedit, cu excepia cazurilor n care impune existena unor
prezumtii, caz n care, numai instana de judecat l poate determina[art.1.532 alin.(3) NCC]. De asemenea,
n sensul art 1.537 NCC, dovada neexecutrii obligaiei nu il scuteste pe debitor de dovada prejudiciului, cu
excepia cazurilor exceptate prin lege sau prin convenia prilor.
d. Vinovia debitorului. n mod natural, pentru a fi atras rspunderea contractual a debitorului, acesta
trebuie s fie vinovat ns, n temeiul art. 1.548 NCC, putem identifica o prezumie de culp n sarcina
acestuia, care am putea aprecia c poate fi una specific acestui tip de raspundere i care se prezum prin
simplul fapt al neexecutrii. Deoarece vinovia poate mbraca i forma inteniei, n opinia noastr aceasta
trebuie ntotdeauna dovedit de ctre creditor, fiind necesar la determinarea ntinderii reparaiei potrivit art.
1.385 NCC;
e. Punerea n ntarziere a debitorului (dies interpellat homine) de ctre creditor, reprezint o cerin
imperativ potrivit dispoziiilor art 1.522 NCC. ns, aa cum am amintit n rndurile anterioare, sunt situaii
n care debitorul este pus de drept n ntarziere potrivit art. 1.523 alin.(2) NCC. Aceast punere de drept n
ntrziere a debitorului opereaz n anumite cazuri, att n materie delictual, ct i n cea contractual.
Singurele cazuri care fac excepie de la aceast regul, sunt cele care rezult din contract ca efect al voinei
prilor sau n mod imperativ dintr-o dispozitie legal. De asemenea, ct timp debitorul i-a manifesta voina
s execute, iar creditorul a refuzat s primeasc prestaia, nu se poate considera ca debitorul este n
ntrziere(art. 1.524 NCC). Aa cum am mai amintit, efectele punerii n ntarziere scot n eviden faptul c,
riscurile se vor stramuta la debitor i debitorul va datora daune moratorii;
f. S nu existe o clauz de nerspundere, deoarece, nu va opera sub nicio form rspunderea contractual.
Din punctul nostru de vedere, poate fi mai realizabil posibilitatea de a introduce clauze de nerspundere n
materie contractual dect n cea delictual. Acest aspect rezult cu deosebit uurint din coninutul
chestiunii referitoare la clauzele de nerspundere, tratate mai sus i reglementate de art.1.355-1.356 NCC.
Chiar dac aceasta reprezint dreptul comun n materia clauzelor de nerspundere, trebuie s acceptm c
n materie contractual sfera clauzelor de nerspundere este mai larg.
Dac aceste condiii specifice rspunderii contractuale vor fi ndeplinite, se va nate obligaia debitorului
de a repara prejudiciul creat. Din aceast perspectiv, se pune problema evalurii prejudiciului, iar n acest
sens, noile dispoziii de drept civil ilustreaz 3(trei) modaliti i anume:
a) Evaluarea judiciar a prejudiciului va fi efectuat n toate cazurile de ctre instana de judecat. Aceast
evaluare se efectueaz n aproape toate cazurile n care instana este sesizat, indiferent c suntem n
prezena unui prejudiciu cert sau acesta nu poate fi stabilit cu certitudine de ctre victim. De aceea,
judectorul cu ocazia evalurii prejudiciului ar trebui s tin seama de cteva reguli:
n sensul alineatului (2) al art. 1.531 NCC, debitorul rspunde att pentru paguba efectiv suferit, ct i
pentru beneficiul nerealizat. Potrivit art. 1.532 alin.(2) NCC, scoate n eviden problema caracterului cert al
prejudiciului(daunelor-interese), i aceasta pentru c este necesar s aib caracter cert, tocmai pentru a fi
reparabil. De asemenea, norma citat se leag de posibilitatea ca debitorul s rspund ca i n cazul
rspunderii civile delictuale i pentru pierderea unui anse de a obtine un anumit avantaj. Prin exceptie, se
accept ca atunci cnd nu este sigur ca se va produce, dar probabil, atunci se va repara prejudiciul
proporional cu probabilitatea obinerii avantajului respectiv, n funcie de mprejurri i de situaia concret
a creditorului. Totodat, dac nu se poate stabili prejudiciul cu certitudine, atunci judectorul l poate aprecia
i determina;

potrivit art. 1.533 NCC, instana trebuie s aib n vedere daunele previzibile i nu pe cele imprevizibile. n
situaia daunelor imprevizibile, creditorul trebuie s fac dovada inteniei sau a culpei grave n sarcina
debitorului, motiv pentru care nu mai este suficient doar simpla prezumie de culp a acestui din urm;
conform tezei finale din art. 1.533 NCC, instana trebuie s observe dac prejudiciul este direct. Caracterul
direct i necesar trimite la ideea de cauzalitate din cadrul rspunderii civile delictuale. Raportul de
cauzalitate nu pune probleme, dar cand creditorul pretinde un prejudiciu mediat , probarea acestuia n
materie contractual va fi mai dificil;
b) Evaluarea legal a prejudiciului poate fi apreciat de ctre legiuitor. n cadrul acestei modalitai, putem
include cazul daunelor moratorii pentru neexecutarea unei sume de bani sau a obligaiilor de a face (art.
1.535 i art. 1.536 NCC). Cu referire la daunele moratorii n cazul obligaiilor bneti, acestea sunt stabilite
de la scadena sumei i pn la momentul plii, n cuantumul convenit de pri sau, n lipsa, de cel prevazut
de lege, fr a trebui s dovedeasc un prejudiciu. Cu privire la acest aspect, trebui s avem n vedere i
dispoziiile art. 1.489 NCC, care reglementeaz dobnzile sumelor de bani, text care face trimitere la
noiunea de dobnda stabilit de lege.
Actul normativ care stabilete dobnda legal remuneratorie i penalizatoare pentru obligaiile bneti,
este reprezentat de Ordonana Guvernului nr. 13/2011. n practic, daunele moratorii sunt raportate la
nivelul dobnzii legale, iar alineatul (3) al art. 1.535 NCC, face referire la situaia n care: Dac nu sunt
datorate dobnzi moratorii mai mari dect dobnda legal, creditorul are dreptul, n afara dobnzii legale, la
daune-interese pentru repararea integral a prejudiciului suferit. De aceea, aa cum am mai amintit, daunele
interese moratorii se vor cumula ntotdeauna cu executarea n natur o obligaiei sau, dup caz, cu plata
daunelor-interese compensatorii.
n schimb, cnd va fi vorba despre daunele moratorii n cazul obligaiilor de a face, art. 1.536 NCC,
scoate n eviden faptul c mai ntai se evalueaz n bani prestaia, cu excepia cazurilor n care s-a stipulat
o clauz penal ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de ntrzierea n executarea
obligaiei i apoi se aplic dobnda la sum.
Revenind la cuantumul dobnzii legale reglementat prin dispoziiile O.G. nr. 13/2011, trebuie s reinem
faptul c acest act normativ face diferena ntre dobanzi ca fructe civile(de pild, contractul de credit, cu
dobnd) i dobanzile penalizatoare (acestea intervin n momentul n care nu se restituie o sum de bani la
termen i pe lng dobanda ca fruct civil, adic dobnda legal, se pune problema dobanzii ca reparare a
prejudiciului suferit de victim). Potrivit articolului 3 din actul normativ amintit, rata dobnzii legale
remuneratorii(n sens de fructe civile) este cuantificat la nivelul ratei dobanzii de referin a BNR. Aceasta
se aplic n situaia n care parile nu au prevzut n contract rata unei dobanzii.
n schimb, dobanzile penalizatoare(de reparare a prejudiciului) se stabilesc la nivelul ratei de referin
plus patru puncte procentuale[art. 3 alin.(2)]. De asemenea, cnd n discuie vor fi raporturi juridice care nu
decurg din explotarea unei intreprinderi cu scop lucrativ, rata dobanzii legale va fi diminuat cu 20%, chiar
dac suntem n prezena unei dobnzi legale penalizatoare ori remuneratoare.
n raporturile juridice cu element de extraneitate i n cazurile n care legea romn este aplicabil i
cnd s-a stipulat n moned strin, dobnda legal este de 6% pe an.
De asemenea, este util de reinut faptul c dobnda poate fi stabilit numai nscris, iar n cazul n care nu
exist aceast stipulaie, se va aplica numai dobnda legal;
c) Evaluarea convenional a prejudiciului poate fi efectuat de ctre pri, anticipat sau dup ce s-a produs.
Aceast evaluare convenional a prejudiciului poart denumirea de clauz penal i se nfieaz ca o
stipulaie contractual prin intermediul creia prile pot evalua anticipat prejudiciul. Jurisprudenial, prin
Decizia civil nr. 661/12 octombrie 1995 a Curii Supreme de Justiie, se statueaz faptul c: (...) att
daunele moratorii ct i cele compensatorii pot fi evaluate anticipat i stabilite ntr-o clauz penal.
n sensul alin.(1) al art. 1.538 NCC, clauza penal reprezint stipulaia prilor n sensul c debitorul se
oblig la o anumit prestaie n cazul neexecutrii obligaiei principale. De aceea, prile, n mod
preventiv, nainte ca una s nu execute obligaia, pot s stabileasc un cuantum al prejudiciului.

Clauza penal poate s aib ca obiect, att o obligaie contractual, ct i una extracontractual. n primul
rnd, clauza poate fi inclus n contract, dar i n contract ori n afara acestuia. n materie extracontractual
valabilitatea clauzei se apreciaz n mod autonom, iar n materie contractual, n cazul n care contractul va
fi declarat nul i clauza va fi nul. Invers ns, potrivit tezei finale a alin.(1) art. 1.540 NCC, nulitatea clauzei
penale nu o poate atrage i pe aceea a obligaiei principale.
n toate cazurile clauza penal nu scutete de dovada condiiilor rspunderii cu existena prejudiciului,
deci creditorul nu trebuie s dovedeasca prejudiciul, ci doar neexecutarea obligaiei[art. 1.538 alin.(4)].
Clauza penal se poate referi fie la daune-interese compensatorii, fie la cele moratorii, ori n anumite
cazuri la ambele. Totodat, dac se va referi la cele moratorii, se tie c ele pot fi cumulate cu executarea n
natur, iar n cazul n care clauza se va referi la cele compensatorii, trebuie s reinem c ele nu pot fi
cumulate cu executarea n natur. n acest sens, chiar dispoziiile art. 1.539 NCC reglementeaz cumulul
penalitii cu executarea n natur. Acesta poate fi cerut de ctre creditor, doar n cazul n care penalitatea a
fost stipulat pentru neexecutarea obligaiilor la timp sau la locul stabilit. n acest caz, creditorul poate cere
att executarea obligaiei principale, ct i a penalitii, dac nu renun la acest drept sau dac nu accept,
fr rezerve executarea ntre timp a obligaiei.
De asemenea, clauza penal nu-l poate scuti pe debitor de executarea obligaiei sale, acesta rmne dator
s execute n natur i doar dac va mai fi posibil acest lucru, va opera clauza penal.
Un aspect deosebit de important vizeaz modul de reducere(mutabilitatea sau modificarea clauzei) a
cuantumului penalitii stabilite n clauza penal conform art. 1.541 NCC. n acest sens, instana de judecat
poate interveni prin reducerea penalitii atunci cnd:
obligaia principal a fost executat n parte i aceast executare a profitat creditorului;
penalitatea este vdit excesiv fa de prejudiciul ce putea fi prevzut de pri la ncheierea contractului. n
acest caz, penalitatea poate fi redus pentru cauz ilicit ns, poate s rmn superioar obligaiei
principale.
Totodat, trebuie s reinem i cele dou cazuri de inciden a clauzei penale, pe de-o parte n situaia
obligaiei principale indivizibile(art. 1.542 NCC), iar pe de alta, n aceea care vizeaz obligaia principal
divizibil(art. 1.543 NCC).
n situaia obligaiei principale indivizibile, fr ca aceasta s fie solidar, dac neexecutarea ei rezult
din fapta unuia dintre codebitori, creditorul poate solicita ntreaga penalitate din partea debitorului care nu
i-a executat obligaia, ori dup caz, celorlali codebitori pentru partea lor. Acetia din urma vor pastra un
drept de regres mpotriva debitorului care a provocat neexecutarea obligaiei respective.
n situaia obligaiei principale divizibile, atunci i penalitatea va fi divizibil, caz n care va fi suportat
numai de ctre codebitorul vinovat de neexecutare i numai pentru partea la care acesta a fost obligat. Acest
principiu nu se aplic atunci cnd clauza penal a fost stipulat pentru a mpiedica o plat parial n sensul
art. 1.490 NCC, iar unul dintre codebitori a mpiedicat executarea obligaiei n totalitate. n acest caz,
ntreaga penalitate poate fi cerut codebitorului culpabil, iar din partea celorlali codebitori doar proporional
cu partea fiecruia din datorie, fr a se limita drept de regres al acestora mpotriva codebitorului culpabil cu
neexecutarea obligaiei.
Tot n cadrul executrii silite indirecte(prin echivalent) a obligaiilor am putea aminti i despre arvun.
Arvuna poate reprezenta o form de garantare a executrii unei obligaii contractuale i n acest sens nu
trebuie confundat cu clauza penal. Noile dispoziii civile reglementeaz arvuna sub dou forme:
confirmatorie(art. 1.544 NCC) i penalizatoare(art. 1.545 NCC).
Arvuna confirmatorie n sensul dispoziiilor art. 1.544 NCC se nfieaz ca un cumul ntre rspunderea
civil contractual i garantarea executrii unei obligaii. n cazul n care se ncheie un contract, o parte ofer
celeilalte pri o arvun(sum de bani sau alte bunuri fungibile), ca o garanie c i va executa propria
obligaie. n cazul ncheierii(confirmrii) acelui contract, arvuna poate va fi considerat o parte din prestaia
datorat sau restituit celui care a constituit-o la momentul executrii prestaiei sale.

Dac acea parte nu i ndeplinete obligaia fr nicio justificare, cealalt parte poate cere rezoluiunea
contractului i reinerea arvunei. n cazul n care neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cel
care a constituit-o poate declara rezoluiunea contractului i de asemenea poate solicita dublul ei.
ns, alin.(3) al art. 1.544 NCC recunoate un drept de opiune creditorului obligaiei neexecutate, n
sensul c acesta poate opta, fie pentru rezoluiunea contractului i solicita dublul arvunei, fie pentru
repararea prejudiciului creat potrivit dreptului comun.
Arvuna penalizatoare se nfieaz ca o sanciune pentru nencheierea contractului. Aceasta are n
vedere ipoteza unui drept de dezicere(drept de denunare unilateral sau de ncetare a contractului, n sensul
art. 1.276, 1.277 i art. 1.321 NCC), stipulat n mod expres ntr-un contract. Cel care va denuna contractul
poate pierde arvuna dat sau, dup caz, trebuie s restituie dublul celei primite.
Restituirea arvunei se va face n condiiile art. 1.546 NCC, atunci cnd contractul nceteaz din cauze ce
nu atrag rspunderea vreuneia dintre prile acelui act.
4. Rezoluiunea, rezilierea i reducerea prestaiilor contractuale, sanciuni civile n caz de neexecutare
culpabil a obligaiilor contractuale
Vechile dispoziii civile reglementau ntr-un mod destul de arid instituia rezoluiunii i rezilierii, iar
izvorul principal l constituiau prevederile art. 1.020-1.021 Despre condiia rezolutorie, dar i alte texte, de
pild art. 1.370, care viza cazul de rezoluiune de plin drept n materia vnzrii de denariate , sau alte
dispoziii ale Codului comercial(art. 67 sau 69). Aceste instituii au prezentat ntotdeauna o importan
special n materia rspunderii contractuale. ns, din punctul nostru de vedere, n actualele reglementri
civile, aceste sanciuni nu ar reprezenta dect forme particulare de rspundere civil, ca atare o form de
executare silit prin echivalent.
ntorcndu-ne la vechile reglementri civile, acestea au relevat faptul c rezoluiunea era n toate cazurile
judiciar, fiind necesar intervenia instanei de judecat indiferent de fora pactului comisoriu care era
stipulat n coninutul contractului. n egal msur, rezoluiunea devenea incident i n temeiul unor clauze
rezolutorii exprese(pacte comisorii), care nu fceau altceva dect s limiteze puterea judectorului de a
cenzura oportunitatea rezoluiunii n contractul dedus judecaii.
n noile dispoziii civile, rezoluiunea i rezilierea contractelor(de regul cele sinalagmatice) pentru
neexecutarea culpabil a obligaiilor unui debitor pus n ntrziere se bucur de o reglementare deosebit de
important n coninutul art. 1.549-1.554. i aceste noi prevederi trateaz rezoluiunea sau rezilierea ca
sanciuni civile pentru neexecutarea culpabil a obligaiilor contractuale de ctre debitor i pot interveni n
urmtoarele situaii:
la cererea prii interesate;
prin declaraia unilateral a uneia dintre pri;
prin hotrre judectoreasc la dispoziia instanei de judecat;
de drept, n temeiul unei dispoziii legale;
printr-un pact comisoriu stipulat n mod expres n coninutul contractului.
Chiar dac sunt reglementate n mod unitar i reprezint mijloace de desfiinare a unui contract, dup
cum vom observa, rezoluiunea i rezilierea prezint i anumite caracteristici proprii. n aceste condiii,
putem releva n mod distinct problema rezoluiunii(A), n coninutul creia vom face referire i la situaia
reducerii prestaiilor contractuale i respectiv, rezilierea contractelor(B).
A) Rezoluiunea contractelor. Cnd o parte a contractului sinalagmatic nu i execut obligaiile, prima
opiune a celeilalte pri este s invoce neexecutarea culpabil a prestaiei debitorului su. De aceea, dac
neexecutarea este imputabil debitorului, creditorul are recunoscut un drept de opiune, ntre executarea
silit n natur a obligaiilor contractuale(dac acest lucru mai este posibil), rezoluiunea sau, dup caz,
rezilierea contractului, precum i la daune-interese dac i se cuvin. Aadar, urmarea ntrzierii i dac
obligaia nu mai este posibil s fie executat silit(n natur) sau dac creditorul nu dorete acest lucru, se
poate solicita desfiinarea contractului. Cnd este vorba despre un contract cu executare uno ictu(cu

executare instantanee, dintr-o dat), aceast desfiinare mbrac forma rezoluiunii. Ea ns nu trebuie
confundat cu condiia rezolutorie(art. 1.401 NCC), care este un eveniment viitor i nesigur care afecteaz
existena drepturilor i obligaiilor.
Din punctul de vedere al domnilor profesori C. Sttescu i C. Brsan, rezoluiunea contractului este o
sanciune a neexecutrii culpabile a contractului sinalagmatic, constnd n desfiinarea retroactiv a acestuia
i repunerea prilor n situaia avut anterior ncheierii contractului. n aceste condiii, rezoluiunea are ca
efecte defiinarea retroactiv a contractului ns, potrivit noilor dispoziii aceasta poate opera n anumite
situaii numai pentru o parte a actului respectiv, atunci cnd executarea sa este divizibil[art. 1.549 alin.(2)
NCC]. Cu alte cuvinte, putem discuta despre o rezoluiune total sau parial a contractului, cu condiia ca
executarea acestuia s se poat divide.
Este posibil ca desfiinarea contractului prin rezoluiune sau reziliere s fie dispus de ctre instana de
judecat la cererea creditorului, caz n care putem discuta despre o rezoluiune/reziliere judiciar ns, mai
este posibil ca aceast sanciune n oricare din formele sale s fie aplicat n mod direct de ctre creditor, ca
o form de justiie privat prin intermediul declaraiei unilaterale de rezoluiune sau reziliere.
De aceea, am putea reine c cele dou forme ale rezoluiunii puse la dispoziia creditorului potrivit
(alin.1) al art. 1.550 NCC, sunt: rezoluiunea judiciar i rezoluiunea unilateral. De asemenea, alineatul
urmtor al textului amintit evideniaz existena unei rezoluiuni legale sau de drept, dar n egal msur i
existena unei rezoluiuni convenionale, care i aceasta poate opera de drept, n condiiile art. 1.533 NCC,
cu ocazia invocrii de ctre creditor apactului comisoriu.
Condiiile eseniale pentru invocarea rezoluiunii de ctre creditor sunt n mare parte similare cu cele
corespunztoare rspunderii civile i anume:
vinovia debitorului;
existena prejudiciului;
raportul de cauzalitate;
fapta ilicit prin neexecutarea obligaiei contractuale;
punerea n ntrziere a debitorului n sensul art. 1.522 NCC, reprezint condiia suplimentar.
De asemenea, este nevoie ca partea care invoc rezoluiunea s fi executat sau s fie gata s-i execute
obligaia sa contractual. Judectorul va avea o anumit putere de apreciere asupra acestor condiii deoarece,
el constat dac aplicarea acestei sanciuni este potrivit cu mprejurarile cauzei sau dac nu este mai
echitabil o executare silita n natur sau prin echivalent. Totodat, judectorul poate acorda un termen de
graie pentru executare, iar pn cnd rmne hotrrea definitiv, debitorul poate s-i execute obligaia i
dac a executat-o, sanciunea rezoluiunii nu mai devine incident.
ns, aceste elemente de incertitudine mai sus prezentate pot fi nlturate n cazul n care prile sau legea
ngduie desfiinarea contractului fr interventia instanei de judecat pe temeiul nelegerii prilor sau pe
cel al unei dispoziii legale.
De asemenea, aa cum am prezentat mai sus, ideea c exist o rezoluiune de drept nseamn c acel
contract se desfiineaz fr s mai fie nevoie de o hotrre judectoreasc sau de o declaraie unilateral.
Aceast rezoluiune(desfiinare) de drept intervine prin simplul fapt al neexecutrii obligaiei unei pri.
ns, pentru a fi n prezena unei asemenea rezoluiuni de drept, trebuie s avem n vedere, fie o prevedere a
legii, fie o clauz a prilor n acest sens( pactul comisoriu). De aceea, trebuie reinut faptul c n cazul
rezoluiunii de drept, conteaz numai neexecutarea, privit n sens obiectiv, iar atunci cnd este vorba de
rezoluiune judiciar sau unilateral poate interveni i o reducere a prestaiilor.
n sensul art 1.551 NCC, creditorul nu va avea dreptul la rezoluiune n cazul n care exist o mic
neexecutare, sau cum se exprim textul, neexecutarea este de mic nsemntate. Chiar dac prile ar
meniona n contract c acesta se poate desfiina pentru neexecutare de mic nsemntate, clauza
respectiv nu va produce efecte, fiind considerat nescris. n aceste condiii, creditorul va avea dreptul la
reducerea proporional a prestaiei sale, doar dac aceasta va fi posibil, n funcie de mprejurri. Dac

aceast reducere a prestaiilor nu va fi posibil, totui creditorul va avea dreptul s pretind daune-interese
potrivit art. 1.530 i urm. NCC.
Rezoluiunea unilateral reglementat de dispoziiile art. 1.550 i art 1.552 NCC, poate avea loc atunci
cnd prile unui contract au convenit acest lucru i se aduce la cunotina debitorului printr-o notificare
scris. Mai sus am amintit c rezoluiunea unilateral poate constitui o form de justiie privat deoarece,
creditorul are dreptul s cear fr intervenia instanei de judecat, desfiinarea contractului respetiv. n
toate cazurile, rezoluiunea unilateral se efectueaz prin declaraia de rezoluiune/reziliere a creditorului, n
termenul de prescripie prevzut de art. 2.500 i urm. NCC, corespunztor aciunii respective(innd cont de
obiectul contractului). De la data comunicrii ctre debitor sau, dup caz de la expirarea termenului stabilit
n notificare, declaraia de rezoluiune/reziliere devine irevocabil.
Efectul juridic cel mai important al declaraiei unilaterale, este acela c fie legea, fie prtile permit
creditorului ca n caz de neexecutare s emit el un asemenea act, care practic va nlocui hotrrea instanei
de judecat. n aceast ipotez, dac debitorul apreciaz c nu sunt ndeplinite condiiile pentru a opera
rezoluiunea, se va adresa instanei de judecat, unde poate solicita s se constate nendeplinite acele condiii
i c declaraia este nul tocmei pentru aceste motive. Astfel, se poate rsturna modul de sesiza instana de
judecat n cazul rezoluiunii.
Pactul comisoriu n sensul art. 1.553 NCC, reprezint o clauz pe care prile o introduc n contract i
care prevede c n caz de neexecutare, contractul va fi desfiinat de drept, fr intervenia instanei i fr
declaraie unilateral. Alineatul (2) al normei amintite, stabilete foarte judicios faptul c i n acest caz, va fi
necesar punerea n ntarziere a debitorului, doar cu excepia cazului n care prile prevd n contract ca
pactul comisoriu poate opera pentru neexecutare i fr punere n ntarziere. n aceast situaie, va opera o
desfiinare de drept a contractului, fr punere n ntarziere. n opinia noastr, o adevarat desfiinare de
drept are loc numai n aceast ipotez, iar dac va fi necesar punerea n intarziere a debitorului, n mod
indirect va fi necesar i voina creditorului, motiv pentru care admitem s credem c ne apropiem de
operaiunea declaraiei unilaterale.
De aceea, pentru ca pactul comisoriu s produc efectele scontate, trebuie s se specifice n mod clar
care sunt obligaiile la care se refera, fapt pentru care, acesta va opera numai n cazul neexecutrii
obligaiilor respective.
Aadar, principalul efect al rezoluiunii este constituit de desfiinarea cu efect retroactiv(ex tunc) a unui
contract, precum i n stituaiile n care se impune, acordarea de daune-interese prii prejudiciate.
B) Rezilierea contractelor. Ca i rezoluiunea, rezilierea reprezint un mijloc de desfiinare a contractului n
caz de ntrziere n executarea obligaiei unei pri a actului respectiv. De regul, rezilierea intervine n cazul
contractelor cu executare succesiv, iar aceast desfiinare produce efecte pentru viitor(ex nunc). Aa cum
am amintit, rezoluiunea i rezilierea reprezint sanciuni civile pentru neexecutarea culpabil a unui contract
i n general prezint condiii asemntoare. Aceast apropiere relativ rezult i din coninutul alin.(3) al
art. 1.549 NCC: Dac nu se prevede altfel, dispoziiile referitoare la rezoluiune se aplic i n cazul
rezilierii.
De aceea, ele se deosebesc n primul rnd n ceea ce privete efectele produse, dac rezoluiunea produce
efecte pentru trecut(ex tunc), rezilierea va opera pentru viitor(ex nunc). De asemenea, rezoluiunea are
inciden n cazul contractelor cu executare uno ictu, iar rezilierea asupra celor cu executare succesiv.
n privina formei, rezilierea poate ndeplini condiiile unei rezoluiuni unilaterale, sau dup caz, ale
rezoluiunii judiciare.
5. Cauze justificate de neexecutare a obligaiilor contractuale
n cadrul raporturilor contractuale, pot interveni situaii n care o parte nu i ndeplinete prestaia aa
cum s-a obligat n actul respectiv. Practic, trebuie s fim n prezena unui contract sinalagmatic, n care s
existe obligaii reciproce ale prilor, iar una din pri s nu i execute propria obligaie. De aceea, cauzele
pot fi multiple ns, cu aceast ocazie dorim s le evocm pe cele incidente contractelor sinalagmatice i

care i au sediul materiei n coninutul art. 1.555- 1.557 NCC. n primul rnd, putem aminti despre excepia
de neexecutare a obligaiilor contractuale, care, pentru a produce efecte juridice, n temeiul art. 1.555 i art.
1.556 NCC, trebuie s ndeplineasc urmtoarele condiii eseniale:
Cu privire la natura obligaiilor neexecutate. Obligaiile reciproce ale prilor trebuie s i aib temeiul n
acelai contract sinalagmatic. Nu va fi suficient ca dou persoane s fie n acelai timp creditor i debitor,
una fa de cealalta, aceast situaie trebuie s rezide din aceeai relaie juridic, s existe o legtur juridic;
Condiiile neexecutrii. Pentru ca acestea s fie ndeplinite, trebuie s existe o neexecutare a obligaiilor,
chiar parial, dar suficient de important din partea celuilalt subiect contractual. Cauza neexecutrii nu va fi
interesant pentru creditor, de aceea, ea poate consta din culpa debitorului sau chiar din fora major care
pentru moment l poate mpiedica s-i execute obligaia, iar dac neexecutarea va fi datorat unei fore
majore totale i definitive, putem fi in prezena ncetrii contractului pentru imposibilitate fortuit de
executare, n sensul art. 1.557 NCC;
Obligaiile reciproce trebuie s fie exigibile. Potrivit dispoziiilor alin.(1) al art. 1.556 NCC, excepia de
neexecutare poate fi invocat numai dac obligaiile reciproce sunt ajunse la scaden sau trebuie executate
imediat(cazul obligaiilor fr termen, potrivit art. 1.495 NCC). n egal msur putem reine c exist i o
excepie anticipat de neexecutare. Aceasta poate fi invocat n cazul n care, n virtutea menionrii unui
termen suspensiv de executare, una din obligaii trebuie executat naintea celeilalte, iar cel care este gata s
execute obligaia, are toate motivele s cread c cealalt parte, la momentul exigibilitii, nu i va executa
obligaia respectiv.
De asemenea, excepia de neexecutare poate fi invocat n cazul n care, n virtutea stipulrii unui termen
suspensiv de executare, una din obligaii trebuie executat naintea celeilalte, iar cel care este gata s execute
obligaia, va avea toate motivele s cread c cealalt parte, la scaden nu i va executa obligaiile.
De aceea, am putea reine urmtoarele argumente pentru admisibilitatea excepiei de neexecutare de ctre
instana de judecat, atunci cnd creditorul o poate invoca n mod anticipat: a)n cazul termenului
suplimentar de executare prevzut de art. 1.522 alin.(3) NCC, dac debitorul declar, naintea expirrii
termenului c nu va executa obligaiile, creditorul este ndreptit s invoce anticipat orice remedii
consacrate n dispoziiile art. 1.516 NCC; b) n cazul n care debitorul s-ar afla ntr-unul din cazurile de
decdere reglementate de art. 1.417 NCC;
Neexecutarea s nu se datoreze faptei celui care invoc excepia de neexecutare. Aceast condiie are o
surs legal n coninutul art. 1.517 NCC. Cunoscut i sub expresia mora creditoris, aceast condiie
scoate n eviden faptul c neexecutarea imputabil creditorului, nu poate produce efecte n aplicarea
oricrui remediu pentru neexecutarea pe care chiar acesta a mpiedicat-o;
Natura raportului contractual trebuie s presupun regula executrii simultane a obligaiilor subiectelor
contractuale. Aceast condiie se regsete cu forma principiului simultaneitii executrii obligaiilor, n
coninutul alin.(1) al art. 1.555 NCC. De la acest principiu, tot textul legal amintit stabilete cteva excepii
i anume: prile, n coninutul contractului au stabilit o anumit ordine de executare a prestaiilor; din
mprejurri rezult c obligaiile nu trebuie executate simultan; n cazul n care executarea obligaiei uneia
dintre pri necesit o perioad de timp, partea respectiv va fi inut s execute prima, prestaia sa
contractual.
Dup cum se poate remarca, excepia de neexecutare este un remediu recunoscut prii care i-a
ndeplinit sau este pregtit s-i ndeplineasc prestaia, iar celalt parte nu a procedat n consecin. n
cazul n care sunt ndeplinite condiiile mai sus artate, excepia de neexecutare poate fi invocat de ctre
subiectul contractant ndreptit.
Cu ocazia invocrii excepiei de neexecutare, nu va fi necesar ndeplinirea condiiei punerii n ntrziere
a debitorului. De asemenea, ea poate fi invocat n instan ca mijloc de aprare a prtului, prin intermediul
cererii reconvenionale, iar n acest caz, instana de judecat, pe de-o parte, poate respinge cererea
reclamantului, iar printr-o alt soluie pe care o poate pronuna, instaa poate dispune obligarea nsui a

reclamantului aciunii la executarea obligaiei proprii, ntr-un termen rezonabil pe care aceasta l poate stabili
n cursul judecii.
Dintre efectele excepiei de neexecutare, am putea aminti despre: suspendarea executrii prestaiei celui
care o invoc; contractul exist ns se suspend fora sa obligatorie; dac vor fi ndeplinite condiiile
eseniale amintite, instana de judecat l poate obliga pe cel care a invocat-o, la plata de daune-interese;
poate fi fcut opozabil tuturor persoanelor ale cror pretenii se pot intemeia pe acel contract(creditorii
celeilalte pri care solicit obligarea la executare sau terului beneficiar n cazul stipulaiei pentru altul).
De asemenea, n afara excepiei de neexecutare, am putea discuta i despre riscul contractual( art. 1.274,
art. 1.557, art. 1.642, art. 1.643 NCC). n acest sens, dac neexecutarea este fortuit i debitorul nu o mai
poate executa, nici cealalt parte nu trebuie s i execute obligaia. n aceast situaia, riscul contractual va
fi suportat de ctre debitorul obligaiei imposibil de executat i vom fi n prezena imposibilitii(fortuite) de
executare, reglementate de art. 1.557 NCC.
De exemplu, dac vnztorul transmite proprietatea asupra unui bun, dar nu-l pred, riscul este suportat
de acesta, n calitate de detentor precar(putem aplica regula res perit debitori, stabilit de art. 1.274 NCC), cu
condiia punerii creditorului su n ntrziere. Aa cum am mai amintit, din momentul punerii n ntrziere
riscul se transfer n sarcina creditorului.
Imposibilitatea fortuit de executare a executrii unei obligaii contractuale importante, atrage
desfiinarea de drept a contractului, dac aceast imposibilitate de executare este total i definitiv. Aceast
situaie, alturi de altele, se regsesc i n coninutul art. 1.321 NCC, care are denumirea marginal
Cauzele de ncetare ale unui contract. n sens contrar, conform art. 1.557 alin.(2) NCC, dac
imposibilitatea de executare este parial sau temporar, fie, att parial ct i temporar, contractul nu se
desfiineaz de drept, situaie care i permite creditorului s supende executarea propriilor obligaii ori, poate
obine desfiinarea contractului.
De aceea, trebuie reinut faptul c prevederile art. 1.557 NCC constituie dreptul comun n materia
riscului contractului datorat imposibilitii fortuite de executare a obligaiilor contractuale, indiferent de
natura lor, adic, indiferent dac aceasta deriv din contracte translative sau netranslative de proprietate, din
contracte sinalagmatice sau unilaterale, ori, dup caz, din contracte cu executare uno ictu sau cu executare
succesiv. n situaia contractelor sinalagmatice, aa cum am mai amintit, consecinele imposibilitii
fortuite de executare sunt reglementate n dispoziiile art. 1. 274 NCC, iar cu privire la riscul pieirii fortuite a
bunului, efectele acestuia sunt menionate n coninutul art. 558 NCC. De asemenea, vom remerca faptul c
imposibilitatea fortuit de executare poate constitui i un mod de stingere a obligaiilor, n sensul art. 1.634
NCC.
6. Mijloace de protecie a drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorului
1. Scurte consideraii privind mijloacele de protecie a creditorilor asupra patrimoniului debitorului
Creditorul unei obligaii nu poate avea putere de coerciie asupra debitorului, motiv pentru care va avea
puse la dispoziie ntotdeauna o serie de mijloace de protecie a dreptului su, asupra patrimoniului
debitorului respectiv. Potrivit principiului instituit n coninutul dispoziiilor art. 1.527 NCC, creditorul are
dreptul la executarea obligaiei sale n natur, cu excepia cazului n care o asemenea executare este
posibil.
De aceea, n vederea garantrii realizrii drepturilor lor, creditorii(n special cei chirografari) dispun de
mijloace specifice de protecie asupra patrimoniului debitorilor lor. De asemenea, trebuie amintit faptul c
dispoziiile art. 2.324 NCC, instituie aa numita garanie comun a creditorilor sau dreptul de gaj general al
acestora asupra patrimoniului unui debitor. Practic, prin aceast funcie a patrimoniului se poate constitui
gajul sau garania in general a creditorilor chirografari.
Pe acest temei, creditorii chirografari, dar si ceilali creditori, pot s beneficieze de msuri de protecie a
drepturilor lor mpotriva patrimoniului unui debitor. Problema se pune mai ales n legatur cu creditorii
chirografari, ntruct ei, neavnd o garanie special cu caracter real sau personal, vor fi supui riscului
insolvabilitii debitorului. Aadar, este util s reinem nc de la nceputul demersului nostru c executarea

creanelor lor, va depinde ntotdeauna de solvabilitatea debitorilor. Pentru a diminua acest risc, n
continuarea garaniei comune sau a dreptului de gaj general, creditorul beneficiaza i de msuri efective de
protecie: msurile conservatorii(n care putem include, asigurarea dovezilor, msurile asiguratorii, aciunea
oblic) i cele revocatorii(aciunea revocatorie sau paulian).
Dup cum se poate observa, am considerat util s prezentm pe subseciuni distincte, msurile
conservatorii i cele asiguratorii, aciunea oblic i la final, aciunea revocatorie sau paulian.
2. Msurile conservatorii si asiguratorii
n sensul dispoziiilor art. 1.558 NCC, creditorul poate s ia toate msurile necesare sau utile pentru
conservarea drepturilor sale. Aceste msuri se pot concretiza prin: asigurarea dovezilor, ndeplinirea unor
formaliti de publicitate i informare pe contul debitorului, aciunea oblic sau prin luarea unor msuri
asiguratorii. Dintre toate aceste msuri, ne vom opri doar la prezentarea asigurrii dovezilor i a msurilor
asiguratorii, cu toate c am mai putea include i aciunea n constatarea simulaiei(sarcina probei acestei
aciuni n sensul art. 1.292 NCC, revine terilor sau creditorilor).
a)Asigurarea dovezilor, se face la cerere de oricine are interes, atunci cnd exist riscul c un mijloc de
prob s dispar pn la nceperea ori n cursul procesului, nainte de etapa procesual ce ar privi propunerea
i administrarea acelor probe. Aceast msur i are sediul materiei n coninutul art. 359-365 NCPC, iar
interesul creditorului va fi o condiie esenial pentru ca instana s admit cererea de asigurarea a dovezilor.
De asemenea, prin cererea creditorului se va urmri constatarea i conservarea de urgen a oricrui tip de
prob prevzut de lege.
Asigurarea dovezilor se face potrivit art. 360 alin.(3) NCPC cu citarea prilor, adic, doar n
contradictoriu cu persoana cruia vrea s i opun dovada respectiv. De pild, un chiria a adus anumite
mbuntiri unui imobil, iar imobilul respectiv este restituit deoarece fusese preluat fr titlu. n aceast
situaie, chiriaul trebuie s cear asigurarea dovezilor n contradictoriu cu regia deintoare, nu cu adevraii
proprietari deoarece, nu de la acetia va solicita despgubirile pricinuite prin acordul dat chiriaului
respectiv de a efectua anumite mbuntiri. Asigurarea de dovezi se poate face asupra mrturiei unei
persoane sau obinerea prerii unui expert privind starea unor bunuri mobile sau imobile, etc. De asemenea,
cererea se poate soluiona de ctre instan i fr citarea prilor, atunci cnd aceasta apreciaz dup
mprejurri.
Cererea privind asigurarea dovezilor se introduce la judectoria n circumscripia creia se afl martorul
sau obiectul constatrii, iar dac aceast cerere este fcut n timpul judecii, la instana care judec
procesul n prim instan. Cererea se soluioneaz n Camera de consiliu prin ncheiere executorie care nu
este supus niciunei ci de atac. n caz de respingere, aceasta poate fi atacat numai cu apel n termen de 5
zile de la pronunare, dac s-a data cu citarea prilor, sau de la comunicare, dac s-a dat fr citarea lor.
O procedur interesant n asigurarea dovezilor este cea reglementat de art. 364 NCPC privind
constatarea de urgen a unei stri de fapt. Astfel, la cererea oricrei persoane care are interesul s constate
de urgen o anumit stare de fapt care ar putea s nceteze ori s se schimbe pn la administrarea probelor
i fr o alt procedur prealabil, executorul judectoresc n circumscripia cruia urmeaz s se fac
constatarea va putea constata la faa locului aceast stare de fapt. Pentru efectuarea acestei constatri,
executorul judectoresc este obligat s obin i concursul prii adverse sau al unei alte persoane
ndreptite, n caz contrar instana, la cererea persoanei interesate, va ncuviina efectuarea acelei constatri.
b) Msurile asiguratorii constituie o form represiv de aprare a drepturilor creditorilor asupra unor bunuri
sau venituri ce aparin unui debitor. Din punct de vedere material, msurile asiguratorii sunt reglementate
prin dispoziiile art. 1.559 NCC. Acest text, face trimitere la cele dou forme consacrate de msuri
asiguratorii: sechestrul i poprirea asiguratorie. Aceste msuri, potrivit textului amintit, se iau cu respectarea
dispoziiilor Codului de procedur civil(art. 952-971).
Sechestrul asigurator const n indisponibilizarea bunurilor mobile/imobile urmribile ale debitorului
aflate n posesia acestuia sau a unui ter, n scopul valorificrii lor n momentul n care creditorul unei sume

de bani va obine un titlu executoriu(hotrre judectoreasc sau alt nscris care legea l recunoate drept
titlu executoriu).
Poprirea asiguratorie se nfiineaz asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile
incorporale urmribile datorate debitorului de o a treia persoan sau pe care aceasta i le va datora n temeiul
unor raporturi juridice existente.
Din punctul nostru de vedere, considerm util s adugam n cadrul acestor msuri i sechestrul judiciar
prevzut de art. 2.143 NCC, care poate fi dispus de instana de judecat cnd exist un litigiu asupra unui
bun. i acest text, face trimitere la procedura sechestrului judiciar reglementat de Codul de procedur
civil(art.972-977).
Sechestrul judiciar const n indisponibilizarea bunurilor care formeaz obiectul litigiului sau, n
condiiile legii, a altor bunuri, prin ncredinarea pazei acestora unei persoane denumite administratorsechestru.
3. Aciunea oblic
Un mijloc de protecie al drepturilor creditorilor asupra patrimoniului debitorului l constituie i
aciunea oblic. Aa cum am amintit, aciunea oblic poate fi inclus n rndul msurilor conservatorii.
Aceast aciune i are sediul materiei n coninutul art. 1.560-1.561 NCC i poate fi utilizat de creditor, ori
de cte ori din cauza pasivitii debitorului, un drept din patrimoniul acestuia din urm risc s se sting sau
o aciune urmeaz s nu aib rezultatul scontat.
De aceea, trebuie s reinem c aciunea oblic reprezint acea aciune civil, prin care creditorul
exercit n numele i pe socoteala debitorului su, un drept din patrimoniul acestuia din urm, care, din
cauza pasivitii debitorului risc s se sting[art. 1.560 alin.(1) NCC].
Fa de aceste aspecte, ne putem ntreba dac creditorul are posibilitatea de a exercita direct anumite
drepturi n numele debitorului, fr a declana o aciune n justiie? n mod normal, aciunea oblic nu este
altceva dect utilizarea de ctre creditor, n numele i pe seama debitorului, a unor aciuni specifice pentru
aprarea unui anumit drept din patrimoniul acestuia din urm. Aadar, creditorul poate exercita drepturile i
aciunile debitorului su numai dac are deschis propria aciune civil(aciune executorie) contrac acestuia
din urm. Conform dispoziiilor Codului de procedur civil executarea silit nu se poate face dect dac
creana este cert, lichid i exigibil[art.663 alin.(1) NCPC].
Cu privire la sfera de aplicaie a aciunii oblice, puteam afirma c aceasta poate face obiect asupra
tuturor drepturilor patrimoniale ale debitorului, cu precizarea ca debitorul s fie titular al unui astfel de drept.
ns, dac nu vom fi n prezena unui drept propriu-zis al debitorului, ci doar de posibilitatea pe care
acesta o are de a-i administra patrimoniul, adic, de a ncheia acte juridice cu teri sau pentru a face anumite
acte de dispoziie, creditorul nu poate interveni pe calea aciunii oblice. Altfel spus, debitorul rmne liber s
ia deciziile pe care le consider oportune pentru administrarea patrimoniului su i pentru a ncheia orice fel
de acte juridice cu terii n interesul su. n msura n care acestea ar fi frauduloase, creditorul are la
ndemn aciunea revocatorie sau paulian.
De asemenea, pot fi exercitate doar drepturile patrimoniale, deoarece cele nepatrimoniale presupun o
apreciere subiectiv a titularului lor. Chiar daca este vorba de drepturile patrimoniale, dac acestea presupun
o apreciere subiectiva a titularului (intuituu personae), creditorul nu va putea utiliza aciunea oblic pentru
exercitarea acelui drept. Totodat, dac va fi vorba de drepturi neurmaribile ale debitorului, creditorul nu le
va exercita deoarece, nu are interes.
Pentru a fi exercitat o astfel de aciune trebuie s avem n vedere urmtoarele condiii:
pasivitatea debitorului asupra unui drept sau aciune(n cazul n care acesta este activ i i protejeaz
dreptul, aciunea oblic nu va fi util);
interesul legitim al creditorului pentru a exercita pe seama i n numele debitorului drepturile patrimoniale.
Ca atare, trebuie s existe o aciune civil(executorie) a creditorului, iar dac debitorul va rmne n
pasivitate, va exista riscul insolvabilitii acestuia. De asemenea, dac debitorul nu exercit un drept, dar se

constat c are suficitente drepturi n patrimoniul su, creditorul nu va avea interes legitim pentru a porni
aciunea oblic;
creana creditorului trebuie s fie cert, lichid i exigibil, n sensul art. 663 NCPC. Creana este cert
cnd existena ei nendoielnic rezult din nsui titlul executoriu[alin.(2) art. 663 NCPC]. n aceast
privin, trebuie s fie o disput justificat, adica dubii asupra existenei creanei pentru ca s dispar
caracterului ei cert (dac aceasta este contstat printr-un nscris, dar se pretinde c ea nu exist, nu putem
spune c a ncetat caracterul ei cert). Creana este lichid cnd obiectul ei este determinat sau cnd titlul
executoriu conine elementele care permit stabilirea lui[alin.(3) art. 663 NCPC]. Creana este exigibil
atunci cnd a ajuns la termen sau debitorul a fost deczut din beneficiul termenului de plat[alin.(4) art. 663
NCPC].
Astfel, dac aceste condiii vor fi ndeplinite i aciunea oblic a fost admis, efectul principal al acestui
mijloc de protecie a drepturilor creditorilor l constituie readucerea/ conservarea dreptului n patrimoniul
debitorului respectiv. n sensul art. 1.561 NCC, hotrrea judectoreasc de admitere a aciunii oblice va
profita tuturor creditorilor, indiferent de rangul acestora.
De asemenea, mai este util s reinem c aciunea oblic mai este numit i aciune indirect sau
subrogatorie deoarece, creditorul nu profit n mod direct de dreptul pe care l exercit. Acest lucru reflect
din oportunitatea oferit celorlali creditori chirografari de a intra n concurs cu el. n situaia n care vom
discuta despre concursul cu un creditor care are o garanie real, la prima vedere nu ar fi necesar aciunea
oblic. ns, n ipoteza n care garania se poart chiar asupra bunului imobil n care aciunea oblic este
exercitat i dac garania lor nu este suficient pentru a acoperi creana, atunci s-ar crea situaia unui drept
real imobiliar i prin pasivitatea debitorului, ar ngdui posesorului s ctige dreptul de proprietate prin
uzucapiune, situaie n care s-ar stinge i garania creditorului, titular al acelei garanii reale.
4. Aciunea revocatorie(paulian)
Sunt anumite situaii n care debitorul ncearc s-i micoreze activul patrimonial cu consecina crerii
sau dup caz, a mririi unei stri de insolvabilitate. ntr-o asemenea ipotez, creditorii prejudiciai vor avea
la ndemn aciunea paulian. Graie acestei aciuni, un creditor poate declara inopozabil n interesul su
un act pe care debitorul la ncheiat n frauda sa. Cu toate c are deosebite conotaii procedurale, aceast
aciune este reglementat n dreptul civil prin prisma dreptului material al creditorului, ca o garanie pus la
dispoziia aceastui de ctre legiuitor pe care o poate exercita mpotriva anumitor acte care au legtur cu
patrimoniului debitorului su, iar sediul materiei poate fi identificat n coninutul art. 1.562- 1.565 NCC.
Sub imperiul vechilor dispoziii civile, se spunea c aciunea paulian este cea prin care se revoc actele
frauduloase facute de ctre debitor. ns, prin intermediul acestei aciuni nu se revoc, nu se desfiineaz, ci,
aa cum am menionat nc de la nceput, prin ea se declar inopozabile fa de creditor anumite acte
juridice. De aceea, am putea reine faptul c reprezint o aciune prin care creditorul solicit declararea unor
acte juridice ale debitorului ca inopozabile n msura n care ele au fost fcute n mod fraudulos pentru a-l
prejudicia pe creditor, prin creearea/mrirea unei stri de insolvabilitate a debitorului[art. 1.562 alin.(1)
NCC].
Cu privire la sfera acestei aciuni, putem reine c aceasta este similar cu cea corespunztoare aciunii
oblice, ca atare, trebuie s fim n prezena unor drepturi cu caracter patrimonial, care s nu implice o
apreciere personal. De aceea, sunt exceptate din aceast sfer urmtoarele acte:
cele care au un caracter nepatrimonial(actul de cstorie, de adopie, etc);
cele referitoare la drepturile patrimoniale exclusive ale debitorului(de pild, refuzul debitorului de a revoca
o donaie sau renunarea acestuia la repararea unui prejudiciu moral, etc);
cele privitoare la drepturile i bunurile neurmribile ale debitorului(renunarea la dreptul de a cere
majorarea unei pensii, renunarea la dreptul la diurn, etc).

Dup cum se poate observa, ntre aciunea oblic i cea revocatorie(paulian) exist asemnri, cel putin
n privina sferei actelor n care acestea devin incidente. Diferena o face aciunea revocatorie(pauliana),
deoarece aceasta nu poate fi utilizat n cazul unor aciuni frauduloase ale debitorului.
Pentru o mai bun nelegere a aciunii revocatorii(pauliene), considerm util s prezentm care sunt
condiiile necesare pentru ca aceast aciune s poat fi exercitat. De aceea, le-am putea grupa n: condiiile
relative referitoare la creana creditorului(a), condiiile relative asupra actelui- prejudiciul creditorului(b);
condiiile relative referitoare la prile actului atacat- frauda(c).
a) Condiiile relative referitoare la creana creditorului. Cu privire la creana creditorului, prevederile art.
1.563 NCC, stabilesc faptul c aceasta trebuie s fie cert la data introducerii aciunii. Aceast certitudine
a creanei, rezult din titlul executoriu care i poate releva existena ei nendoielnic, n sensul art. 653 alin.
(3) NCPC. Aadar, legiuitorul nu a avut n vedere lichiditatea i nici exigibilitatea creanei, ci, doar
certitudinea ei. ns, noi am mai putea aduga condiiei privind certitudinea creanei, ca aceasta s fie
nscut anterior actului atacat. Creditorul n principiu, nu se poate plnge de actele pe care debitorul su le.a
ncheiat nainte de naterea creanei sale;
b) Condiiile relative asupra actului- prejudiciul creditorului. Debitorul trebuie s ncheie un act de creare
sau mrire a starii sale de insolvabilitate(nsrcire) n sensul art. 1.562 NCC. Actul de creare a strii sale de
insolvabilitate(de pild, o donaie, o vnzare la un pre derizoriu, etc), trebuie s vizeze acte care nu se refer
la drepturi care presupun o apreciere subiectiva a titularului sau asupra unor bunuri neurmribile. De aceea,
pentru a fi cauzat un prejudiciu creditorului, actul atacat trebuie cu precdere, s-i creeze un prejudiciu
debitorului su. Aceast nsrcire poate antrena starea de insolvabilitate a debitorului, leznd creditorul la
posibilitatea realizrii creanei sale. n egal msur, creditorul nu se poate plnge dac rmn bunuri
urmribile suficiente n patrimoniul debitorului su. Aceast condiie de insolvabilitate, rezid din faptul c
se urmrete cu precdere protejarea garaniei comune a creditorilor(dreptul de gaj general). Totodat, actele
prin care debitorul refuz s se mbogeasc nu pot fi acte de creare a strii sale de insolvabilitate i n
consecin nu pot fi atacate pe calea aciunii revocatorii(spre exemplu, refuzul debitorului de a accepta o
donaie din partea unei persoane). n aceste cazuri, creditorul are la ndemn actiunea oblic;
c)
Condiiile relative referitoare la prile actului atacat- frauda. Pentru a deveni incident aceast
aciune, creditorul trebuie s dovedeasc existena unei fraude din partea debitorului(cu neles de atitudine
subiectiv). Frauda debitorului este necesar, el trebuie s fii ncheiat actul n cunotin de cauz, prin
crearea unui prejudiciu creditorului su, iar prin aceasta i-a creat sau mrit starea sa de insolvabilitate. De
asemenea, n privina terilor mpotriva crora creditorul va aciona, dac actul atacat este unul cu titlu
gratuit, nu va avea importan dac acetia au avut sau nu un aport de complicitate ns, dac actul este unul
cu titlu oneros, creditorul poate dovedi oricnd complicitatea terilor. Acest fraud, nu trebuie s mbrace
ntodeauna forma inteniei directe, ea poate fi i indirect.
Dac aceste condiii vor fi ndeplinite, atunci cu destul uurin instana poate admite actiunea
revocatorie(paulian). Pentru a ajunge ntr-o astfel de etap, creditorul mai trebuie s in seama i de
dispoziiile art. 1.564 NCC, referitor la termenul de prescripie al acestei aciuni. n acest sens, termenul de
prescripie este de un an i ncepe s curg din momentul n care creditorul a cunoscut sau trebuia s
cunoasc prejudiciul creat prin actul fraudulos. n cazul n care s-a prescris dreptul care nsui creditorul l
are mpotriva debitorului, primul nu mai poate utiliza aciunea paulian deoarece, nu mai este titularul unui
drept care poate fi utilizat n justiie.
Efectele aciunii revocatorii(pauliene) sunt reglementate prin dispoziiile art. 1.565 NCC. Cel mai
important efect este cel asupra actului fraudulos. n realitate o actiune revocatorie(pauliana) nu desfiineaz
actul respectiv, ci, l face inopozabil fa de creditor. Consecina face ca acel creditor, s poat urmri dreptul
nstrinat de ctre debitor ca i cum s-ar afla n continuare n patrimoniul debitorului. Din preul obinut n
urma urmririi, creditorul care a introdus aciunea i eventual ceilali creditori intervenieni, vor avea dreptul
de a fi pltii cu respectarea cauzelor de preferin prevzute de art. 2.327 NCC, dac asemenea cauze vor
exista ntre ei.

ns, n cazul n care terul dobnditor dorete s pstreze bunul, o poate face, cu condiia de a plti
o sum de bani creditorului, egal cu cu prejudiciul suferit de acesta prin ncheierea actului respectiv[art.
1.565 alin.(2) NCC]. Acesta ar putea fi obligat n egal msur la plata unor despgubiri pentru acoperirea
prejudiciului creditorului, n limita acoperirii valorii actuale a bunului respectiv sau dac valorificarea lui pe
calea urmririi silite nu mai este posibil. n caz contrar, hotrrea judectoreasc de admitere a aciunii
revocatorii indisponibilizeaz bunul pn la ncetarea executrii silite a creanei pe care s-a ntemeiat
aciunea, devenind incidente dispoziiile privitoare la publicitate i creeaz avantaje creditorului privitoare la
condiiile de opozabilitate ale clauzei de inalienabilitate prevzute de art. 628 NCC, care se vor aplica n
mod corespunztor.
De asemenea, dac satisfacerea creanei creditorului va fi posibil numai cu o parte din valoarea
dreptului urmrit, actul fraudulos respectiv poate fi numai parial inopozabil.
Aa cum am mai amintit, dac vor exista mai multi creditori, care, fie au pornit mpreun aciunea
paulian, fie au fost introdui in cauz pe parcursul judecii, acetia vor beneficia de inopozabilitate, cu
respectarea cauzelor de preferin.
n concluzie, aciunea revocatorie(paulian), este o aciune n inopozabilitatea unui act juridic(ca act in
simulaie). Efectele sale sunt relative, n sensul ca ea profita numai creditorilor care au exercitat-o i practic,
n acest sens devine o aciune direct. Deci aceia care au utilizat-o nu vor mai suporta concursul celorlali
creditori chirografari.
Dac sfera de aciune a aciunii revocatorii(pauliene) este similar cu cea a aciunii oblice, aceste
aciuni au deosebiri semnificative. Astefel, aciunea revocatorie(paulian), se exercit de tre creditor, n
nume propriu, pe cnd aciunea oblic se exercit n numele debitorului respectiv. De asemenea, aciunea
revocatorie(paulian) se declaneaz urmare a unor acte frauduloase ale debitorului, pe cn aciunea oblic,
sancioneaz pasivitatea debitorului. n egal msur, aciunea revocatorie(paulian) profit numai
creditorului sau creditorilor care au declanat-o, n schimb, de efectele aciunii oblice, profit toi creditorii.
Capitolul IV. TRANSMITEREA SI TRANSFORMAREA OBLIGATIILOR
1. Consideraii introductive
nainte de executarea obligaiei, putem ntlni cazuri n care fie latura activ, fie cea pasiv, fie ambele
laturi ale obligaiei s fie transmise ctre alte persoane. ns, dispoziiile de drept material civil stabilesc i
situaii n care obligaie poate fi transformat .
Astfel noile dispoziii civile reglementeaz Transmisiunea i transformarea obligaiilor ntr-un mod
deosebit de judicios n coninutul dispoziiilor art. 1.566-1.614.
De aceea, n primul rnd, dorim s amintim faptul c noiunea de cesiune are o conotaie foarte larg n
ceea ce privete transmiterea obligaiilor. n materia cesiunii de crean, comparativ cu vechile reglementri,
noile dispoziii civile au clarificat i simplificat regulile aplicabile n materie. Au fixat condiii de validitate
mult mai clare i ar prevzut efectele cesiunilor de oric efel, cu excepia transmisiunilor universale sau cu
titlu universal ori a transferurilor de valoare i a altor instrumente financiare, altele dect titlurile
nominative, la ordin sau dup caz, la purttor.
n rndul mijloacelor de transmitere a obligaiilor, mai putem ntlni i subrogaia n drepturile
creditorului, dar i o instituie de noutate: preluarea(cesiunea) datoriei. Aceasta din urm se poate realiza n
temeiul unui contract ncheiat ntre debitorul iniial i noul debitor(cu condiia acordului creditorului) sau a
unui contract ncheiat ntre creditor i noul debitor, fr a se ajunge la transformarea obligaiei prin
novaie(adic prin schimbarea de debitor).
De aceea, n rndul mijloacelor de transformare a obligaiilor putem include doar novaia, adic,
contractarea de ctre debitor a unei noi obligaii fa de creditor sau un alt sens, nlocuirea debitorului iniial
cu unul nou. Dup cum vom observa, novaia trebuie s rezulte ntotdeauna dintr-un contract, ea nu se va
prezuma.
2. Modaliti de transmitere a obligaiilor

Prin modalitatea de transmitere a unei obligaii, putem nelege operaiunea juridic n al crei temei,
prin voina prilor sau n temeiul legii, latura activ sau pasiv a raportului juridic obligaional trece de la
una din pri la o alt persoan. De aceea, n rndurile urmtoare, vom efectua o succint prezentare a celor
mai importante modaliti de ransmitere a obligaiilor: cesiunea de crean(A); subrogaia n drepturile
creditorului(B); preluarea datoriei(C).
A) Cesiunea de crean. Potrivit alin.(1) al art. 1.566 NCC, cesiunea de crean este un contract, prin care
creditorul dintr-un raport obligational, denumit cedent, transfer creana ctre cesionar astfel nct debitorul
cedat(terul) va trebui s execute datoria ctre cesionar. Cesiunea de crean poate fi un contract cu titlu
oneros sau gratuit.
n noile dispoziii civile, cesiunea este reglementat n aproape orice materie, motiv pentru care, cesiunea
de crean nu ar trebui confundat, spre exemplu, cu cesiunea drepturilor reale[art. 693 alin.(4)- cesiunea
superficiei sau, art. 714- cesiunea uzufructului].
Un alt aspect important de reinut vizeaz faptul c cesiunea de crean, nu este un contract autonom, ci,
mbrac diferite forme i practic mprumut natura unor contracte diferite, n funcie de modul n care se
realizeaza. De pild, dac vom discuta despre o vnzare a creanei, atunci vom fi n prezena unui contract
de vnzare-cumprare sau dac creana va fi tranferat cu titlu gratuit, atunci mbrac forma donaiei sau
dac dac este cedat pentru un bun, poate constitui un contract de schimb.
De asemenea, considerm foarte importante precizrile prevzute n coninutul art. 1.567 alin.(2) i(3)
NCC. De aceea, este util s reinem faptul c dac va fi vorba de o cesiune cu titlu gratuit, reglementarea
cesiunii se completeaz cu normele aplicabile donaiei, dac vom fi n prezena unei cesiuni de crean cu
titlu oneros, reglementarea se va completa cu norme juridice ce reglementeaz contractul cu titlu oneros
specific (vnzare-cumprarea, schimbul, ntreinerea, etc). n aceste condiii, aa cum am mai amintit i n
rndurile anterioare, n cazul cesiunii de crean se presupune mprumutarea unor reguli de la contractul a
crui form o mbrac.
n afara creanelor menionate n coninutul alin.(2) al art. 1.566 NCC, care nu pot fi cedate, prevederile
art. 1.569 i art. 1.570 NCC instituie la rndul lor o serie de limite unor alte tipuri de creane. n acest sens,
este util s reinem c pot exista creane care sunt declarate netransmisibile(incesibile) de lege i n rndul
acestor creane am putea aminti: prevederile art. 514 alin.(3) NCC, referitoare la dreptul la ntreinere legal;
art. 2.253 NCC, referitor la insesizabilitatea rentei viagere cu titlu gratuit; art. 2.258 NCC, care statueaz
incesibilitatea i insesizabilitatea ntreinerii, etc.
De asemenea, aceast limitare poate fi efectuat i n mod convenional, de ctre pri, conform art. 1.570
NCC. Clauza de inalienabilitate sau de incesibilitate consacr n mod convenional de ctre pri, le ofer
acestora posibilitatea s arate c o crean este netransmisibil. n acest caz, cesiunea va fi posibil numai
dac debitorul i va da acordul n mod expres sau dac, interdicia nu este expres menionat n titlul
constatator al creanei, iar cesionarul nu a putut s cunoasc acest aspect, ori cesiunea privete o crean ce
are ca obiect o sum de bani.
Dac aceast interdicie va fi nclcat, atunci cel responsabil n toate cazurile va fi cedentul, care va
rspunde. n aceast situaie, cesionarul va pstra creana, deci, cesiunea va rmne valabil, iar cedentul va
fi rspunztor pentru ncalcarea interdiciei i dac se constat reaua sa credin, atunci va putea fi obligat
chiar i la plata unor despgubiri ctre debitor.
Cesiunea parial poate fi efectuat potrivit art 1.571 NCC. Acest text, prevede n mod expres
posibilitatea unei cesiuni pariale atunci cnd va fi vorba despre o crean care are ca obiect o sum de bani.
Dac cesiunea va avea ca obiect o alt prestaie, se va face distincie ntre obligaiile divizibile i cele
indivizibile. Dac obligaia este indivizibil, atunci obligaia nu se poate transmite parial, iar dac obligaia
este divizibil, se va putea transmite parial numai dac pe aceast cale, situaia debitorului nu devine n mod
substanial mai oneroas.
De asemenea, potrivit art. 1.572 NCC, se poate ncheia o cesiune i n cazul n care va fi vorba despre
creane viitoare. n aceast situaie, actul prin care se consacr o astfel de operaiune juridic, trebuie s

cuprind toate elementele pentru identificarea creanei viitoare. Chiar dac creana nu este exigibil, ea se
consider transferat din momentul ncheierii contractului de cesiune.
Pentru a produce efectele juridice corespunztoare conveiaprin care se consacr cesiunea unei creane
trebuie s ndeplineasc urmtoarele condiii de valabilitate:
ca orice contract, acesta trebuie s ndeplineasc toate condiiile de validitate stabilite de art. 1.179 NCC;
ntruct poate mbraca forme contractuale diferite, cesiunea de crean va trebui s ndeplineasc i
cerinele specifice fiecrui tip de contract( spre exemplu, dac va fi vorba de o donaie, aceasta trebuie
fcut n form autentic sau de asemenea, dac vom fi n prezena unui contract de vnzare-cumprare cu
un obiect imobil, etc);
fiind un contract n care se exprim consimmntul cedentului i al cesionarului, nu va mai fi nevoie i de
cel al debitorului cedat. Acesta din urm nu este parte n contractul de cesiune, ns, pentru c este un ter
interesat de acel contract, el va suporta efectele cesiunii n msura n care sunt ndeplinite cerinele de
opozabilitate (necesare i atunci cnd va fi cazul i fa de fideiusor).
Efectele juridice pe care cesiunea decrean le poate produce, se vor limita la pri(a), dar i n raporturile
cu debitorul cedat i ali teri interesai(b).
a) Efectele cesiunii ntre pri pot fi privite din punctul de vedere al dispoziiilor art. 1.568 NCC. Astfel, prin
cesiunea de crean se transfer cesionarului: toate drepturile(avem n vedere aspectul substanial, dar i
pe cel procesual-aciunile), drepturile de garanie(personal sau real), accesoriile creanei
cedate(dobnzi, penaliti, etc). Toate aceste drepturi se transmit de la cedent la cesionar din momentul
ncheierii cesiunii, dac n contract nu s-a prevzut un alt termen;
b) Efectele cesiunii n raporturile cu debitorul cedat i ali teri interesai. Deoarece debitorul este ter fa de
cesiunea ncheiat, va fi nevoie ca fa de el contractul care are un asemenea obiect s fie opozabil.
De aceea, putem reine c exist dou modaliti prin care cesiunea de crean poate fi fcut opozabil
debitorului:
accept cesiunea printr-un nscris cu dat cert ntocmit n sensul art. 278 NCPC;
primete o comunicare scris a cesiunii(notificare), care poate fi fcut pe suport de hrtie sau n format
electronic. n coninutul comunicrii, cedentul trebuie s precizeze identitatea cesionarului, creana cedat i
solicitarea debitorului de a plti cesionarului. Dac cesiunea va fi parial, comunicarea trebuie s indice
partea de crean supus cedrii.
Pn n momentul n care cesiunea de crean devine opozabil, debitorul nu poate fi obligat n faa
cesionarului. n situaia n care cedentul primeste prestatia de la debitor, atunci el va avea obligaia s o
predea cesionarului (art. 1.575 NCC). De asemenea, pn la momentul opozabilitii cesiunii, dobnzile,
chiar dac sunt ncasate de cedent dup scaden, trebiue sa fie cedate cesionarului. n msura n care, n
momentul cesiunii existau dobnzi nencasate de cedent, chiar daca erau scadente, dobanzile nencasate
revin cesionarului (art. 1. 576 NCC).
Totodat, ct priveste opozbilitatea cesionarului fa de debitorul cedat, dac aceasta a fost realizat n
condiiile impuse de lege, din momentul opozabilitatii, debitorul trebuie s execute prestaia ctre cesionar,
n aceleai condiii n care ar fi executat-o ctre creditorul cedent.
De aceea, potrivit art. 1.578 alin.(1) NCC debitorul este inut s plteasc din momentul n care:
accept cesiunea printr-un nscris cu dat cert;
primete o comunicare scris a cesiunii, pe suport de hrtie sau n format electronic, n care se arat
identitatea cesionarului, se identific n mod rezonabil creana cedat i se solicit debitorului s plteasc
cresionarului(n cazul unei cesiuni pariale, trebuie indicat i ntinderea cesiunii);
nainte de acceptare sau de primirea comunicrii, debitorul nu se poate libera dect pltind cedentului.
ns, n materia cesiunii de crean, terii interesai sunt n primul rnd debitorul cedat, apoi, fideiusorul,
precum i cesionarii ulteriori i succesivi ai aceleiai creane(aceast ultim calitate este prevzut de art.
1.583 NCC i se refer la cazul n care cedentul ncheie cesiunea cu mai multi cesionari).

Dac vom fi n prezena unei cesiuni succesive, potrivit art. 1.583 alin.(1) NCC, debitorul va fi
considerat liberat, pltind n temeiul cesiunii pe care a acceptat-o mai ntai sau care i-a fost comunicat
prima oar. n ceea ce privete raporturile dintre cesionari, dac va exista vreun asemenea raport, va avea
cstig de cauz cesionarul care i-a nscris mai ntai cesiunea la Arhiva Electronic de Garanii Reale
Mobiliare(prin aceasta se realizeaz o alt modalitate de opozabilitate a cesiunii). Aceast nscriere este
considerat cea mai eficient, dintre toate formele de realizare a opozabilitii.
n toate cazurile, chiar dac ar exista o acceptare sau o comunicare a cesiunii nainte de nscrierea n
arhiv de ctre un cesionar, acesta din urm va fi preferat datorit forei juridice a nscrierii n Arhiva a
cesiunii respective.
De asemenea, cnd va fi vorba despre cesiunea unei universalitati de creane, opozabilitatea se face n
egal msur prin nscrierea n Arhiv, potrivit art. 1.579 NCC. ns, n acest caz, pe lng nscriere, va fi
necesar i comunicarea cesiunii fa de debitori.
O modalitate special de opozabilitate a cesiunii, este prevzut n coninutul art.1.580NCC, care arat
faptul c cesiunea se poate comunica odat cu cererea de chemare n judecat a debitorului. n aceast
situaie, cesionarul l cheam n judecat pe debitor, ocazie cu care i comunic cesiunea. Cu aceast ocazie,
debitorul nu va putea plti cheltuieli de judecat, dect dac anterior sesizrii instanei, fusese pus n
ntarziere.
De asemenea, n raporturile dintre cesionari i debitorul cedat, dup opozabilitatea cesiunii, pe lng
faptul c debitorul va executa ctre cesionar, mai exista dreptul debitorului de a opune cesionarului toate
mijloacele de aprare care ar fi putut fi invocate i mpotriva cedentului. Astfel, creana se transmite cu toate
accesoriile sale, deci i debitorul la rndul su va putea folosi toate mijloacele de aprare mpotriva
cedentului[art. 1.582 alin.(2) NCC].
Dac nainte de a se realiza opozabilitatea ntre cedent i debitor a operat compensaia, cesiunea poate fi
revocat, desfiintata, iar dac debitorul accept cesiunea de creanta, nu va mai putea opune cesionarului
compensaia, pe care ar fi putut-o invoca n raportul iniial cu cedentul.
Potrivit dispoziiilor art. 1.585 NCC, se mai pune problema obligaiei de garanie pe care o are cedentul
fa de cesionar. n aceas sens, cnd va fi vorba despre o cesiune de crean cu titlu oneros, cedentul are
obligaia sa garanteze fa de cesionar, existena valabil a contractului ncheiat, dar nu i solvabilitatea
debitorului cedat. Pentru a se garanta i solvabilitatea viitoare, va fi nevoie ca cedentul s se oblige n mod
expres la aceasta. De aceea, rspunderea cedentului pentru solvabilitatea debitorului are n vedere numai
preul cesiunii ca valoare maxim, la care se adaug i cheltuielile suportate de cesionar n legtur cu
cesiunea. n egal msur, cedentul va mai rspunde pentru insolvabilitatea debitorului cedat, atunci cnd
cunotea acest stare n momentul cesiunii, caz n care, se aplic dispoziiile din materia vnzrii privind
rspunderea vnztorului de rea-credin pentru viciile lucrului vndut. Dac cesiunea va fi cu titlu gratuit,
cedentul nu are obligaia s garanteze cesiunea sau chiar dac o face cu titlu gratuit, atunci va rspunde n
limitele stabilite pe cale conventional.
n egal msur, rspunderea cedentului pentru evictiune poate interveni potrivit art. 1.586 NCC.
Aceast rspundere intervine atunci cnd este vorba, de regul, tot de o cesiune cu titlu oneros. n cazul
cesiunii de crean cu titlu gratuit, aceast rspundere intervine doar dac cedentul i-o asum n mod
expres.
B) Subrogaia n drepturile creditorului. O alt modalitate de transmitere a obligaiilor, o reprezint i
subrogaia. Aceasta, presupune nlocuirea unei persoane cu o alta, n cadrul unui raport obligaional, prin
intermediul creia se trasnsmite latura activ de la o persoan la alta. Aceasta are loc n momentul plii
fcute de ctre teri. Este util s reinem c, n situaia n care ar fi vorba de o transmitere anterioara acestui
moment, ar fi considerat o cesiune de crean. De aceea, subrogaia n drepturile creditorului intervine n
cazul n care o alta persoan dect debitorul, pltete n locul lui, i potrivit art. 1.593 alin.(2) NCC, poate fi,
legal(a) sau convenional, adic consimit de creditor sau de debitor(b).

a) Subrogaia legal este reglementat prin dispoziiile art. 1.596 NCC. Potrivit acestui text, n afara altor
cazuri prevzute de lege, subrogaia se produce de drept:
n folosul creditorului, chiar chirografar, care pltete unui creditor care are un drept de preferin, potrivit
legii;
n folosul dobnditorului unui bun care l pltete pe titularul creanei nsoite de o garanie asupra bunului
respectiv;
n folosul celui care, fiind obligat mpreun cu alii sau pentru alii, are interes s sting datoria;
n folosul motenitorului care pltete din bunurile sale datoriile succesiunii.
De aceea, trebuie reinut faptul c subrogaia legal, indiferent de forma sa, produce aceleai efecte. Din
momentul plii de ctre ter, el devine creditor n locul creditorului iniial. Creana este preluat de pltitor
cu toate garaniile i accesoriile sale. ns, debitorul principal la rndul su, poate opune noului creditor toate
mijloacele de aprare pe care le putea opune i creditorului iniial;
b) Subrogaia convenional la rndul su poate fi de dou tipuri: subrogaia convenional consimit de
creditor(art. 1.594 NCC) i subrogaia convenional consimit de debitor(art. 1.595 NCC).
Subrogaia convenional consimit de creditor , scoate n eviden faptul c transmiterea opereaz n
momentul n care creditorul primind plata, i transmite terului toate drepturile pe care le avea mpotriva
debitorului. Astfel, nu va fi necesar acordul debitorului n cadrul acestei operatiuni. Pentru a dovedi plata,
va fi nevoie ca n chitan, creditorul s precizeze ca a transmis terului toate drepturile. De aceea, trebuie
reinut c aceast operaiune nu va fi prezumat niciodat.
Subrogaia convenional consimit de debitor, are loc atunci cnd debitorul dorete din diferite motive,
s achite mai repede datoria fa de creditor. Acesta se poate mprumuta cu o sum de bani de la un ter, cu
care pltete datoria ctre creditor. In acest caz, persoana care a acordat mprumutul, poate deveni creditor
(subrogaie). ns, pentru aceast operaiune sunt necesare ndeplinirea mai multor condiii:
- att mprumutul, ct i chitana de plat primit de la debitor trebuie s fie nscrisuri cu dat cert;
- n contractul de mprumut, trebiue s se precizeze c mprumutul se face pentru a plti datoria respectiv
ctre creditor;
- n chitana de plat emis de creditor, trebuie s se precizeze c plata s-a facut cu bani din imprumut.
Dac toate aceste condiii sunt ndeplinite, subrogaia opereaz fr consimmntul creditorului iniial,
cu excepia cazurilor n care va exista o stipulaie contrar.
Noile dispoziii civile reglementeaz i un tip special de subrogaie: subrogaia parial, reglemntat de
art. 1.598 NCC. n cazul acestui tip de subrogaie, terul nu pltete datoria n mod integral, ci, numai o parte
din ea. De aceea, n acest caz vor rmne doi creditori ai debitorului, cel iniial, pentru o parte din datorie i
cellalt pentru partea pltit. n cazul n care cei doi creditori se vor ndrepta mpotriva debitorului, acetia
trebuie s urmeze o ordine de preferin, iar potrivit art. 1.598 alin. (1) NCC, va fi preferat creditorul iniial,
dac este titular al unei garanii(personale sau reale). Cu toate acestea, ordinea poate fi inversat dac
creditorul iniial, s-a obligat fa de noul creditor s-i garanteze plata fcut de cel din urm.
C) Preluarea de datorie. Aceast modalitate de transmitere a obligaiilor, presupune un contract prin care
datoria debitorului iniial din raportul obligaional, se transmite ctre un ter care devine cu aceast ocazie
noul debitor. Spre deosebire de cesiunea de crean care are de regul o structur n care se regsesc dou
subiecte de drept, preluarea de datorie are o structur juridic mai variat. n cazul cesiunii, contractul se
ncheie ntre cedent i cesionar, iar n cazul prelurii, ne putem da seama c putem fi n prezena a dou
structuri juridice corespunztoare acestei modaliti de transmitere a obligaiilor i anume:
- operaiunea format din trei subiecte de drept, atunci cnd contractul se ncheie ntre debitorul iniial i
noul debitor. Cu toate acestea, potrivit art. 1.599 li.a) cu referire la art. 1.605 NCC, va fi necesar si acordul
creditorului, ca parte a operaiei juridice respective. Aadar, acel contract va fi incheiat cu acordul celor trei
pri. Pentru aceasta, nelegerea iniial dintre vechiul debitor i noul debitor trebuie comunicat
creditorului, potrivit art. 1.606 NCC, iar n absena unei astfel de comunicri, acestuia din urm nu i se poate

cere s-i dea acordul. Pn la acel moment, noul i vechiul debitor pot modifica i denuna contractul, ns,
dup ce va fi comunicat ctre creditor, nu va mai fi posibil denunarea contractului respectiv.
Creditorul, dup ce a primit comunicarea, trebuie s dea rspunsul su n termenul rezonabil stabilit de
ctre cel care face comunicarea[art. 1.607 alin.(1) NCC]. Dac comunicarea s-a facut de ctre ambii debitori,
rspunsul trebuie s fie dat de creditor n termenul care se mplinete cel din urm. Dac nu se va rspunde
n termenul respectiv, atunci se consider c respectivul, creditor, a refuzat operaia juridic. Aici este bine
de subliniat faptul c indiferent, dac creditorul refuz, asta nu nseamn ca acordul dintre cei doi debitori nu
poate produce efecte juridice, acela reprezint totui un contract.
Efectele unei astfel de operaiuni sunt oarecum previzibile, n sensul c noul debitor, va fi obligat fa de
vechiul debitor s execute datoria fa de creditor (aceast plat este una care poate fi fcut i de ctre un
ter), iar acesta din urm nu poate refuza dac plata corespunde cerinelor rspective. ns, pn la momentul
la care creditorul i d acordul, nu se va nate dreptul acestuia mpotriva noului debitor i n consecin va fi
inut s-i ndeplineasc cu precdere obligaiile prevzute de art. 1.608 NCC;
- operaiunea format din dou subiecte de drept, atunci cnd se ncheie ntre creditor si noul debitor. n
acest caz, nu va mai fi nevoie de acordul vechiului debitor. De asemenea, indiferent de forma acelui
contract, efectele sunt aceleai, adic, vechiul debitor va fi nlocuit cu noul debitor. n cazul n care se
constat c noul debitor este insolvabil, debitorul initial nu va fi liberat de datorie.
Totodat, n ceea ce privete accesoriile datoriei respective, de ele va beneficia creditorul numai n
msura n care exista o fideiusiune, motiv pentru care depinde de acordul expres al fideiusorului. ns, dac
va fi vorba de garanii reale, acelea vor functiona i fa de noul debitor.
n egala msur este deosebit de util s amintim faptul c, exact ca n cazul cesiunii de crean sau al
subrogaiei, noul debitor poate opune creditorului toate mijloacele de aprare pe care le avea i debitorul
iniial.
3. Modaliti de transformare a obligaiilor
Prin transformarea obligaiei (novaia), am putea nelege operaiunea juridic care schimb, cu acordul
prilor, unul dintre elementele raportului juridic obligaional: subiectul, obiectul sau cauza. Aadar i n
cazul transformrii obligaiilor, trebuie s fim n prezana unei noi convenii ncheiate ntre prile unui
raport obligaional prestabilit.
n noile dispoziii civile, transformarea obligaiilor poate fi efectuat prin intermediul novaiei, care i are
sediul materiei n coninutul art. 1.609-1.614 NCC. De asemenea, este util s amintim c n vechiul Cod,
aceast transformare se putea face prin novaie sau delegatie(art. 1.128-1.137). Delegaia, care nu se mai
bucur de o reglementare n acutualel dispoziii civile, reprezenta de fapt o novaie prin schimbare de obiect.
Novaia reprezint un contract prin care un raport obligaional existent, se transform, prin schimbarea
creditorului ori a debitorului, a cauzei ori a obiectului obligaiei. Aceast operaiune are consacrat o
definiie legal n coninutul art. 1.609 NCC. Potrivit acestui text, novaia reprezint operaiunea juridic
consacrat contractual prin care prile neleg s sting o obligaie veche i s o nlocuiasc cu una nou.
Dac avem n vedere faptul c novaia are un caracter extinctiv cu privire la obligaia veche, unii autori
strini analizeaz instituia n cadrul mijloacelor juridice de stingere a obligaiilor.
Revenind la actualele dispoziii, art. 1.609 NCC, n afara definiiei legale, reglementeaz i felurile
novaiei. De aceea, trebuie s distingem ntre novaia obiectiv i novaia subiectiv.
Novaia obiectiv, presupune schimbarea unui element obiectiv, reprezentat de cauz sau de obiect.
Novaia subiectiv, este consacrat prin schimbarea unui subiect, creditorul sau debitorul raportului
juridic obligaional prestabilit.
n acest sens, este important s reinem c n cazul n care novaia este obiectiv, acordul de novaie de
ncheie ntre prile iniiale, adic ntre creditor i debitor. n schimb, n cazul novaiei subiective, trebuie s
distingem dup cum se pune n discuie, schimbarea debitorului sau schimbarea creditorului.
De asemenea, n cazul novaiei obiective, contractul va privi dou subiecte de drept, n sensul c acel
contract va fi ncheiat ntre creditor si noul debitor. Teza final a alin.(2) art. 1.609 NCC, precizeaz c n

acest caz, novaia poate opera cu uurin fr consimmntul vechiului debitor. n continuare, alineatul
urmtor al aceluiai articol, care se refer la novaia prin schimbare de creditor, chiar dac nu este prevzut,
rezult c novaia are o structur juridic compus din trei pri: cele dou subiecte iniiale i noul creditor.
n ceea ce privete condiiile novaiei, trebuie sa avem n vedere mai nti existena unei obligaii
valabile, pentru ca ea s poat fi transformat prin intermediul novaiei. Dac obligaia veche va fi nul n
mod absolut, atunci novaia nu poate produce efecte juridice. ns, n cazul n care vechea obligaie este
afectat de un motiv de nulitate relativ, acordul de novaie poate avea semnificaia confirmrii cauzelor de
nulitate relativ care afecteaz obligaia.
O alt condiie deosebit de important a novaiei, relev faptul c va fi nevoie ca obligaia noua s fie
valabil. n acest caz, dac obligaia nou va fi nula n mod absolut, rmne n vigoare obligaia veche. Dac
obligaia nou va fi afectat de un motiv de nulitate relativ, prile pot confirma ulterior actul, sau dac va
trece termenul de prescripie, obligaia nou se consolideaz, fapt pentru care obligaia rmne n vigoare.
Urmtoarea condiie scoate n eviden faptul c, pentru a fi n prezena novaiei, trebuie s existe intenia
prilor de a nova. Cu alte cuvinte, trebuie s existe animus novandi i s rezulte din contract fr dubiu
aceasta.
O ultim condiie a novaiei, ilustreaz faptul c pentru a fi n prezena novaiei, trebuie s existe un
element nou, care practic schimb un altul din vechiul raport obligaional. n funcie de felul novaiei acest
element nou poate fi reprezentat de pild, de un subiect al raportului obligaional, sau de un element
obiectiv.
Pentru a fi valabil o novaie, n afara acestor condiii specifice i innd cont de faptul c mbrac forma
unui contract, ea trebuie s ndeplineasc i toate condiiile de valabilitate stabilite de art. 1.179 NCC.
De asemenea, n privina probei novaiei, art. 1.61 NCC, precizeaz c novaia nu se prezum, intenia de
a nova trebuie s fie nendoielnic i aceast intenie din punctul nostru de vedere va fi reprezentat prin
cerina elementului nou. Totodat, n ceea ce privete cerinele de prob, trebuie s avem n vedere cerinele
generale pentru dovada unui act juridic.
Un alt aspect deosebit de important pe care trebuie s-l amintim, scoate n eviden faptul c novaia
poate s opereze cu privire la orice raport obligaional, indiferent de izvorul lui. Chiar dac este consacrat
ntr-un contract, n care chiar obligaia veche se poate nnoi, novaia poate s izvorasc nu numai din acel
nscris, ci i din alt izvor de obligaie cum ar fi un delict civil(i obligaia nscut dintr-un delict civil poate fi
novat).
Referitor la garaniile obligaiilor novate, dispoziiile art. 1.611 NCC, consacr o serie de reguli. Astfel,
dac este vorba despre o ipotec care garanteaz obligaia initial, aceasta se poate stinge ca efect al
novaiei, cu excepia cazului n care n novaie se prevede n mod expres supravietuirea ipotecii respective.
De asemenea, urmtoarele alineate ale textului amintit, introduc cteva nuanri. Spre deosebire de
cesiunea de crean i de subrogaia real, cazuri n care puteau fi opuse toate mijloacele de aparare pe care
le avea vechiul debitor, n cazul novaiei, acestea numai sunt posibile, aa cum se stabilete n coninutul art.
1.612 NCC.
Atunci cnd exist n raportul iniial solidaritate pasiv, novaia ncheiat de creditori cu unul dintre
debitorii solidari, i libereaz pe ceilali debitori solidari. De asemenea, n cazul n care exist o fideiusiune
i dac se ncheie novaia ntre creditor i debitor, odat cu obligaia veche se va stinge i raportul respectiv
de garanie.
De la aceste reguli, identificm o singur excepie n coninutul art. 1.613 alin. (2) NCC. n acest caz,
dac codebitorii solidari i dau acordul, se va produce efectul novaiei. Dac acetia nu i vor da acordul,
atunci va subzita creana iniial. n ceea ce privete creditorii solidari, potrivit art. 1.614 NCC, dac numai
unul dintre acetia i va da acceptul, novatia nu va fi opozabil celorlali creditori solidari.
La final, trebuie s reinem c cel mai important efect al novaie, relev faptul c obligaia veche se va
stinge i se va naste una nou.