Sunteți pe pagina 1din 3

Parlamentul European este unul din organele Comunităţilor Europene.

Începând cu
anul 1979 este ales direct, o dată la 5 ani, prin alegeri generale, libere şi secrete. În
perioada 1952-1976 membrii Parlamentului European erau numiţi de către parlamentele
statelor membre. Parlamentul European este reprezentantul democratic al intereselor
celor 450 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene. Parlamentul European are trei
sedii: la Strasbourg, Bruxelles şi Luxemburg. Structurile politice existente în ţările
membre se oglindesc în rândul fracţiunilor politice de la nivelul Parlamentului European.
În acest parlament există şapte fracţiuni şi o serie de deputaţi independenţi. Deputaţii
din Parlamentul European provin din circa 160 de partide politice diferite, în care aceştia
sunt membri în ţările lor de origine. La data de 20 iulie 2004 a avut loc şedinţa
constitutivă a celei de-a şasea legislaturi a Parlamentului European, care numără acum
732 de deputaţi.

Parlamentul European este aşa-numita cameră a reprezentanţilor cetăţenilor din UE, în


timp ce Consiliul Uniunii Europene este organismul reprezentativ al statelor din UE.

Regulamentul de funcţionare al Parlamentului European conţine şi alte reglementări


privind modul său de organizare

Comitetul Regiunilor (CR) este un organism al Uniunii Europene (înfiinţat în 1994) de


reprezentare a intereselor locale şi regionale care contribuie la întărirea legăturilor
dintre cetăţenii aceleiaşi regiuni, la apropierea şi implicarea acestora în deciziile Uniunii
Europene.

Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei instituţii comunitare (Consiliul,
Comisia, Parlamentul). Rolul Comitetului Regiunilor este de a prezenta punctele de vedere
locale şi regionale cu privire la legislaţia UE. În acest sens, comitetul emite rapoarte sau „avize”
cu privire la propunerile Comisiei.

Banca Centrală Europeană (BCE) este banca centrală a Uniunii Europene, cu funcţia de
administrare a politicii monetare în cele 16 ţări care folosesc euro ca monedă (Uniunea
Monetară Europeană). Îşi are sediul în Frankfurt am Main.Banca a fost înfiinţată la 1 iunie 1998.

Banca Centrală Europeană (BCE) a fost înfiinţată în 1998. Sediul băncii este la Frankfurt
(Germania). Misiunea băncii este să administreze moneda euro – monedaunică a UE şi să
păstreze stabilitatea preţurilor pentru cele peste două treimi din cetăţenii UE care utilizează
moneda euro. BCE este responsabilă şi pentru crearea şi implementarea politicii monetare în
zona euro.

Pentru a-şi îndeplini rolul, BCE colaborează cu Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC),
din care fac parte toate cele 27 de state membre ale UE.Cu toate acestea, doar 16 dintre ele au
adoptat până în prezent moneda euro, formând împreună „zona euro”. Băncile centrale
naţionale ale acestor ţări şi Banca Centrală Europeană alcătuiesc aşa-numitul „Eurosistem”.

BCE îşi desfăşoară activitatea în condiţii de independenţă totală. BCE, băncile centrale
naţionale ale SEBC sau alt membru al organismelor lor de decizie nu pot solicita sau primi

1
instrucţiuni de la niciun alt organism. Instituţiile UE şi guvernele statelor membre UE trebuie să
respecte acest principiu şi au obligaţia de a nu încerca să influenţeze BCE sau băncile centrale
europene.

Jean-Claude Trichet a fost numit preşedinte al BCE în noiembrie 2003.

Una dintre atribuţiile principale ale BCE este de a menţine stabilitatea preţurilor în zona euro,
astfel încât puterea de cumpărare să nu fie erodată de inflaţie. BCE are ca obiectiv să asigure o
creştere anuală a preţurilor de consum mai mică, dar aproape egală cu 2 % pe termen mediu.

Pentru a face acest lucru, BCE stabileşte praguri pentru ratele dobânzilor în urma analizei
evoluţiilor economice şi monetare. Banca măreşte ratele dobânzilor dacă doreşte să controleze
inflaţia şi le reduce în cazul în care consideră că riscul de inflaţie este limitat.

Banca Centrala Europeana trebuie analizată prin prisma a două caracteristici de bază: este o
bancă centrală şi o instituţie supranaţională.

Banca Centrala Europeana este banca deoarece:


- administrează începând cu 1 ianuarie 1999 siatemul monetar in euro
- joacă un rol important în conducerea politicilor economice
- se poate implica în menţinerea stabilitîţii preţurilor şi a resurselor umane

Instutuţie supranaţională pentru că:


- organizează relaţiile monetare între mai multe ţări cum a făcut şi Sistemul Monetar European
(SME) lansat în 1979 şi care a supravieţuit până la apariţia euro
- este banca centrală a 11 state din Uniunea Europeană
- este instanţă federală în UE
Aceasta deţine acelaşi titlu ca şi FED în Statele Unite ale Americii.

CAPITOTUL I
Etapele către moneda unică

BCE pune bazele unei cooperări economice şi monetare între statele membre şi reprezintă o
etapă spre o integrare politică.
1. Începuturile cooperării monetare

a) Primele proiecte au apărut o dată cu Planul Barre depus în februarie 1969 la cererea
Comisiei.
Acesta prevedea:
- interdependenţa între integrarea economică şi monetară
- convergenţa performanţelor economice a coordonării politicilor bugetare şi monetare

Planul Werner din 1970 se axează pe concluziile Barre iar perspectiva sa generală era uniunea
economică şi monetară.
Principalele conclizii:
- să fie păstrate, dar pe lânga acestea să fie creată o monedă unică. uniunea economică şi
monetară are nevoie de o convergenţă a economiilor naţionale;

2
- mişcările de capital trebuiesc să fie totale şi fără restricţii;
- fixarea totală şi irevocabilă a parităţilor între monede;
- simbolurile monetare naţionale

Acordul de la Bruxelles din 9 februarie 1971 a fost fondat pe concepţiile planului Werner dar au
întâmpinat greutăţi în cursul crizei care a afectat anii 1970.

b) Adaptările în faţa crizei din anii ’70


Ordinul monetar internaţional de la Bretton-Woods s-a dizolvat la sfârşitul anilor 1960. La 15
august 1971 preşedintele Statelor Unite, R.Nixon, suspendă convertibilitatea dolarului în aur;
deci Sistemul Monetar Internaţional era muribund. CEE a prezervat în ciuda eveni-mentelor
interdependenţa şi solidaritatea între monedele statelor membre.

Tribunalul de Prima Instanţă a fost înfiinţat în 1989 printr-o decizie a Consiliului de


Miniştri, cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea
unui al doilea nivel al autorităţii judiciare,soluţionând disputele dintre Comisia Europeana şi
persoanele fizice sau juridice, precum şi pe cele dintre instituţiile comunitare sau dintre acestea
şi funcţionarii lor, şi permiţând astfel Curtii de Justitie să se concentreze asupra atribuţiei sale
de bază, interpretarea uniformă a legislaţiei Comunitare. . Tratatul de la Nisa a prevazut o mai
bună repartizare a responsabilităţilor între curte şi Tribunal (la TPI se judecă acţiuni precum:
apeluri la sentinţe, daune, recursuri în anulare, recursuri în carenţă, recursuri în reparaţie (pot fi
intentate de către cetăţenii sau societăţile comerciale care au suferit un prejudiciu de pe urma
unei erori comise de către un funcţionar sau un agent comunitar), recursul în baza unei clauze
compromisorii (referitoare la contracte de drept public sau privat, care includ o astfel de clauză),
crearea de complete de judecată pentru actiuni de primă instanţă, ca şi dreptul de a lua unele
decizii în diverse domenii. Are în componenţa sa 27 de judecători numiţi pe o perioadă de 6
ani, ce poate fi reînnoită. Deşi la Tribunalul de Primă Instanţă nu sunt avocaţi generali, această
funcţie poate fi îndeplinită în unele cazuri de către un judecător. Procedura include, ca şi în
cazul celei de la CJCE, doua etape: una scrisă şi una orală, derulate în limba aleasă de
reclamant. Sediul este la Luxemburg.