Sunteți pe pagina 1din 22

1. Jus rerum.

Conceptele fundamentale
Drepturile reale sau drepturile asupra lucrurilor au fost reglementate fie de normele lui jus civile, fie de
normele pretoriene. Pentru intelegerea drepturilor reale este necesara abordarea urmatoarelor notiuni: lucru (res),
bun (bona) si patrimoniu (patrimonium) cu diviziunile, subdiviziunile si relatiile dintre acestea. Bunul sau lucrul este
strans legat de ideea de apropiere, insusire, dobandire in proprietate a unui obiect material sau a unei valori (obiect
material al dreptului). Patrimoniul constituie o notiune mai complexa, este universalitatea drepturilor si obligatiilor
evaluabile in bani, care apartin sau se raporteaza la titular si care in cadrul universalitatii patrimoniale isi pastreaza
individualitatea. Patrimoniul este unic si apartine titularului pana la moartea sa. Drepturile si obligatiile care compun
patrimoniul sunt divizibile, individuale si distincte. In vechiul drept roman, patrimoniul avea acceptiunea de masa de
bunuri, drepturile si obligatiile pe care pater familias le-a mostenit si trebuie sa le transmita, la randu-i,
mostenitorilor. Abia la epoca clasica patrimoniul reprezenta un ansamblu de drepturi si datorii, indiferent de modul
lor de dobandire.
Pecunia reprezenta ansamblul animalelor mici din patrimoniu si mai tarziu a lucrurilor mancipi. Familia
reprezenta initial grupul de scavi (familia rustica si familia urbana). In cele din urma familia reprezenta ansamblul
lucrurilor mancipi.

2. Jus rerum. Divisio bonorum. Res extra patrimonium


Gaius, compilat mai tarziu de Justinian, face diviziunea bunurilor in bunuri aflate in patrimoniul nostru
(res in patrimonio) si bunuri aflate in afara patrimoniului nostru (res extra patrimonium). Aceasta este diviziunea
fundamentala a bunurilor. Res extra patrimonium sunt bunuri care, prin natura lor, sau prin vointa legiuitorui, nu pot
face obiectul apropriatiunii private sau chiar etatice, comune. Res extra patrimonium se impart in res nullius divini
juris si res nullius humani juris.
Res nullius divini juris reprezinta subdiviziunea bunurilor nimanui care au izvor juridic de drept divin si
constituie masa de bunuri improprii folosintei omenesi. Sunt bunuri afectate exercitarii unui cult public ori destinate
simbolisticii mitice sau mistice. In aceasta categorie intra res sacrae (templele, sanctuarele, statuile zeilor), res
religiosae (mormintele), si res sanctae (portile, zidurile cetatii, pietrele de frontiera). Res nullius humani juris sunt
bunurile nimanui, consacrate de dreptul profan, laic, omenesc. Din aceasta categorie fac parte res communes (aerul,
apa potabila, marea si malurile ei), res publicae (servii publici, porturile vacante, locurile publice) si res
universitatum (teatrele si arenele, circurile, stadioanele).
3. Jus rerum. Divisio bonorum. Res in patrimonio
Gaius, compilat mai tarziu de Justinian, face diviziunea bunurilor in bunuri aflate in patrimoniul nostru
(res in patrimonio) si bunuri aflate in afara patrimoniului nostru (res extra patrimonium). Aceasta este diviziunea
fundamentala a bunurilor.
Bunurile din patrimoniu se clasifica in functie de mai multe cateogorii. In functie de criteriul integrarii
bunului intr-un patrimoniu identificabil la un moment dat, bunurile in patrimonio au fost divizate in res nullius si res
privatae. Bunurile nimaniu,aflate in afara unui patrimoniu identificabil, sunt proprii insusirii, apropierii prin ocupatio
sau usucapio. Res privatae se aflau intr-un raport de apropiatiune determinat sau determinabil, aflate sub o putere,
stapanire de jure sau de facto. Criteriile constituirii subdiviziunilor bunurilor din patrimoniu sunt: criteriul
importantei formale a bunului in cadrul patrimoniului cetateanului roman (res mancipi si res nec mancipi), criteriul
corporalitatii bunurilor (corporale si incorporale), criteriul muvabilitatii (mobile si imobile), criteriul naturii bunurilor
asociat intentiei partilor (de specie si de gen),criteriul consumptibilitatii (bunuri consumptibile si neconsumptibile),
criteriul fungibilitatii bunurilor (fungibile si nefungibile) si criteriul accesorialitatii bunurilor (bunuri principale si
accesorii).

4. Jus rerum. Proprietas sive dominium. Evoluia dreptului de proprietate n Roma antic
Proprietatea este o conditie de existenta a fiecarui mod de productie a oricarei societati. Din punct de
vedere juridic proprietatea este un drept de insusire asupra unui bun, asigurat de regula de stat. In dreptul roman,
proprietatea a evoluat de la epoca straveche la cea post clasica, strabatand trei forme: proprietatea colectiva,
gentilica, proprietatea familiala, paternala si proprietatea individuala.
La epoca straveche, proprietatea era determinata de modul de organizare tribala a societatii romane.
Folosinta comuna sau colectiva asupra terenului pe care tribul il stapaneste nu presupune si o apropiere individuala a
vreunei parti din acesta. Cu trecerea timpului, familiile au primit in folosinta temporara o suprafata de pamant in
interiorul cetatii, iar daca era insuficienta pentru asigurarea necesitatilor alimentare ale familiei, li se oferea si o
suprafata de pamant in afara zidurilor cetatii.
La epoca veche, Lex duodecim Tabularum atesta existenta vechii proprietati gentilice, tribale, comune
sau colective si a unei proprietati familiale. In cadrul proprietatii familiale numai pater familias extercita toate
prerogativele dreptului de proprietate. Tot la epoca veche au aparut germenii proprietatii private. Evolutia proprietatii
private este de lunga durata si acopera intreaga perioada a Republicii si inceputul Principatului. Prin reforme juridice
succesive, ager publicus a devenit ager privatus. Au aparut legi importante in acest domeniu precum Lex agraria, Lex
Sempronia.
5. Dominium ex jure Quiritium
Proprietatea este o conditie de existenta a fiecarui mod de productie a oricarei societati. Din punct de
vedere juridic proprietatea este un drept de insusire asupra unui bun, asigurat de regula de stat. Evoca prin continutul
semantic al expresiei ideea de putere si traditie romana. Dominium ex jure Quiritium reprezinta o forma a proprietatii
private si nu poate fi exercitata decat de cetatenii romani, intrucat numai acestia puteau exercita jus commercii. Mai
tarziu, jus commercii a fost recunoscut latinilor si, in mod exceptional, unor categorii de peregrini.
Doar anumite bunuri erau susceptibile a fi domandite in proprietate quiritara, iar asupra acestora, dreptul
cetateanului roman era unul absolut si perpetuu. Acest tip de proprietate aputea fi dobandit numai prin modurile
prevazute de jus civile: mancipatiunea, cesiunea in prezenta magistratului judiciar, uzucapiunea, iar, mai tarziu,
traditiunea. Principala sanctiunea a proprietatii quiritare aferenta insa numai bunurilor foarte valoroase, era actiunea
in revendicare. Din punct de vedere terminologic, unica notiune care, in viziunea jurisprudentilor romani, desemna
proprietatea prin excelenta era tocmai dominium ex jure Quiritium.

6. Dominium bonitarium
Proprietatea este o conditie de existenta a fiecarui mod de productie a oricarei societati. Din punct de
vedere juridic proprietatea este un drept de insusire asupra unui bun, asigurat de regula de stat. Dominium
bonitarium este o forma a proprietatii private care a fost reglementata nu de normele lui jus civile, ci de cele cuprinse
in jus gentium (dreptul gintilor). Aceasta forma de proprietate ii avea ca subiecte de drept pe strainii din provinciile
romane (peregrinii). Acestia plateau un impozit (o taxa de folosinta, vectigal), avand doar o possesio care nu era
utila.
Mai tarziu, gratie unui edict al pretorului peregrin si prin edictele posesorii, posesiunea asupra
respectivelor terenuri provinciale le era aparata printr-o actiune utila, intr-un mod o asemanator actiunii in
revendicare
7. Proprietatea peregrin
Proprietatea este o conditie de existenta a fiecarui mod de productie a oricarei societati. Din punct de
vedere juridic proprietatea este un drept de insusire asupra unui bun, asigurat de regula de stat. Proprietatea
peregrina putea fi dobandita doar pe cale exceptionala de catre strainii peregrini care, in prealabil, se bucurau de jus
commercii. Aceasta forma de proprietate nu putea fi garantata printr-o actiune in revendicare. Ca atare, peregrinii
puteau sa isi apere proprietatea prin exercitarea actio furti si actio legis Aquilia.

La epoca clasica, printr-o actiune fictiva, pretorul peregrin (la Roma) si guvernatorii de provincie ii
puteau pune pe peregrini in situatia cetatenilor romani, daca actiunea lor in justitie era asemanatoare revendicarii.
8. Proprietatea pretorian
Proprietatea este o conditie de existenta a fiecarui mod de productie a oricarei societati. Din punct de
vedere juridic proprietatea este un drept de insusire asupra unui bun, asigurat de regula de stat. Proprietatea
pretoriana protejeaza pe posesorul care a fost deposedat impotriva vointei sale, ori pe cumparatorul de buna-credinta
care a cumparat de la un neproprietar.
Cand insa, comertul a luat o deosebita amploare si formele de instrainare s-au simplificat considerabil, a
fost creata actiunea publicana pe baza fictiunii uzucapiunii instantanee. Cu alte cuvinte, odata cu implinirea
termenului de uzucapiune (un an pentru bunurile mobile si 2 ani pentru bunurile imobile), proprietarul pretorian ar fi
devenit proprietar quiritar. Bunul obtinut prin traditiune, daca era posedat un anumit timp, ducea la uzucapiune (deci
la dobandirea proprietatii quiritare asupra bunului). Cu timpul ,spre finele Dominatului, dupa cum releva Codul lui
Justinian, aceste forme multiple de proprietate se reunesc in dominium (proprietas).
9. Limitele exercitrii dreptului de proprietate imobiliar
Daca exercitarea libera a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile nu era de natura a contraveni
intereselor statului roman ori ale celorlalti proprietari, exercitarea dreptului asupra bunurilor imobile putea impieta
corecta lor utilizare de catre alti proprietari (fie ai domeniului privat, fie ai celui public), impunandu-se, astfel,
aducerea (pe cale reglementara) unor corective exercitarii nestingherite a prerogativelor dreptului de proprietate
atunci cand unele ratiuni o impuneau.
Din culegerile de texte retinem urmatoarele restrictii impuse exercitarii libere a dreptului de proprietate
imobiliara: existenta servitutilor reale (prediale) rustice sau urbane (servituti care se circumscriu drepturilor reale ale
unei persoane asupra bunurilor altei persoane, drepturi stabilite in profitul fondului de bunuri imobile dominant, al
primei persoane) si existenta unor limite ale exercitiului dreptului de proprietate, deduse din dreptul statului roman
de a expropria pe unii proprietari de imobile, in vederea realizarii unor lucrari de interes public precum drumuri
publice, ziduri de aparare, amenajari genistice pentru nevoile impuse de strategiile militare, amenajari portuare etc.

10. Condominiumul n reglementarea justinian


Proprietatea comuna ar putea fi definita ca fiind acea proprietate conferita, in mod concomitent, mai
multor titulari, fara a presupune divizarea bunului sau bunurilr in substanta lor, insa cu respectarea cotei-parti
indivize, matematice a fiecarui proprietar. Imperiul cunoaste o profunda criza economica inca de la inceputul sec.III
d.Cr. Justinian insa a dorit sa confere mai multa eficienta coproprietatii, prin favorizarea unei adevarate solidaritati
intre coproprietari. Justinian a reusit sa faca asta in primul rand prin conservarea principiului clasic al exercitiului
prerogativelor coproprietatii fara lezarea intereselor particulare ale coproprietarilor, apoi, prin modificarea regulilor
care descriau efectele acestui principiu.
In principiu, solutiile consacrate in dreptul epocii clasice raman valabile si in reglementarile justiniene.
Posesorului bunului comun i s-a permis sa incheie, fara acordul celorlalti coindivizari, acte de administrare si acte
simple de gestiune care aveau menirea sa conserve, sa pastreze si sa protejeze, ori sa evite pierderea bunului comun
conservat. Ulterior, cheltuielile facute sa fie impartite conform cotelor-parti aferente coindivizarilor. Actele de
dispozitie determinau limitarea exercitiului dreptului coproprietarilor si nu puteau fi incheiate decat cu acordul
celorlalti coproprietari. Principiul unanimitatii coproprietarilor a fost inlocuit cu principiul majoritatii, definita in
raport cu intinderea partilor lor ideale din bun. De aici deriva alte noi reguli: Actele materiale de gestiune comuna pot
fi executate, in mod egal, de fiecare dintre coproprietari, iar fructele rezultate sunt impartite in mod echitabil.
Reparatiile necesare mentinerii, protejarii sau evitarii riscului pieirii bunului pot fi efectuate in mod independent de
catre oricare dintre coproprietari, pentru ca ulterior, cheltuielile facute sa fie impartite conform cotelor-parti aferente
coindivizarilor. Pentru autorizarea ridicarii unei constructii noi pe fondul funciar comun era nevoie de acordul
unanim si expres al tuturor coproprietarilor.

11. Nudum dominium


Nudum dominium este acea forma particulara a proprietatii in care titularul ei se afla, intr-o perioada
limitata de timp (cel mult viagera) in imposibilitatea exercitarii prerogativelor esentiale ale dreptului de proprietate,
precum usus si fructus, datorita faptului ca, pe seama bunului ce face obiectul proprietatii sale, a fost constituit un
alt drept real (uzufructul) in favoarea unei terte persoane. Ca atare, el este dezavuat de dreptul de folosinta si
valorificare a bunului frugifer, fiindu-i recunoscut doar dreptul de folosinta asupra bunului.
Paralizia exercitiului complet al dreptului de proprietate in profitul unui tert nu modifica esentialmente
dreptul de proprietate al titularului sau. Toate prerogativele ii erau conservate pana in momentul stingerii
respectivelor drepturi ale tertilor asupra bunului sau, dupa care isi relua atributele cunoscute: jus utendi, jus fruendi,
jus abutendi.
12. Proprietatea condiional
Cand proprietarul unui bun, pe o perioada limitata, trebuie sa suporte o paralizie sau doar un simplu efect
temporar al celei de-a treia prerogative esentiale si anume dreptul de dispozitie (abusus), ne aflam in prezenta unei
proprietati conditionale. Transferul dreptului de proprietate depinde de indeplinirea sau nu a unei conditii, de
asumarea unui termen etc. In dreptul civil modern , proprietatea conditionala este tratata ca fiind o modalitate a
dreptului de proprietate.
Dezvoltarea traditiunii, ca mod de transfer al proprietatii in dauna modalitatilor formaliste, arhaice
(mancipatio in jure cessio), a facut posibile aceste bizare varietati ale proprietatii sub conditie. Termenul, ca
modalitate a proprietatii, nu afecteaza decat transferul ei. Conditia rezolutorie, extinctiva, afecteaza insusi dreptul de
proprietate al partilor. Dobandirea proprietatii sub o conditie suspensiva seamana cu cea sub rezerva termenului,
insa de aceasta data intervine un element aleatoriu (hazardul implinirii sau neimplinirii ei), pe cand conditia
temporala este implacabila. A fost admisa la finele epocii clasice validitatea transmiterii dreptului de proprietate sub
conditie rezolutorie cu pastrarea, chiar de catre transmitator, a dreptului de a intenta actiunea in revendicare.
13. Proprietatea suspendat
In absenta stapanului, un sclav nu putea incheia nici macar actele juridice in numele si interesul
stapanului, deci cu atat mai putin in nume si interes proprii, el nefiind decat prelungirea fictiva a personalitatii
stapanului. In realitate insa, lucrurile nu stateau asa, de aceea sabinienii au gasit o solutie. Astfel, Julianus a imaginat
o formula pragmatica prin care ocolea principiile de drept, conferind unui astfel de legatar o proprietate rezolubila,
deci temporara. Dreptul de proprietate al sclavului s-ar fi consolidat atunci cand el ar fi satisfacut conditia esentiala
a obtinerii titlului: dobandirea capacitatii juridice ca urmare a confirmarii statutului sau de om liber.
Cazurile consacrate de proprietate suspendata sunt: cazul in care un sclav uzufructuar cumparase un
altul fara sa cunoasca daca pretul platit se formase din peculiul sclavului cumparator sau din sursele distincte ale
stapanului sau si cazul inmultirii animalelor dintr-o turma data spre folosinta unui uzufructuar. De principiu, inca de
la nastere, animalele din turma uzufructuarului apartit, in deplina proprietate, acestuia.
Pe langa termen si conditie, ca modalitati ale dreptului de proprietate, a fost introdusa insasi calitatea de
titular al proprietatii. Deci calitatea de proprietar o detii doar aparent, daca nu indeplinesti conditiile cerute de lege.
Acest drept se consolideaza sau dispare in functie de indeplinirea sau neindeplinirea unor conditii ce te privesc
direct.

14. nstrinrile etatice


Reprezinta un mod propriu-zis de dobandire a proprietatii. Statul roman preceda la instrainari de bunuri
in favoarea cetatenilor sai si, in anumite cazuri, chiar in favoarea provincialilor sau peregrinilor, indiferent de
categoria din care faceau parte respectivele lucruri (mobile sau imobile).
Sub sanctiunea pierderii concesiunii, statul putea sa puna la dispozitia cetatenilor sai terenuri degradate,
neagricole, mlastinoase, in vederea efectuarii lucrarilor de imbunatatiri funciare pe care le presupuneau, in scopul
redarii lor circuitului agricol si al culegerii in plina proprietate a fructelor de catre concesionar. Sub sanctiunea

pierderii folosintei, statul, prin cenzori, putea inchiria cetatenilor sai suprafete mlastinoase, bogate de teren agricol
pe perioade de cate cinci ani, in schimbul unei plati (vectigal), indiferent de calitatea si cantitatea produselor
obtinute de titularul locatiunii. O parte a terenurilor frontaliere servea, de asemenea, ca obiect al concesionarii,
inchirierii sau chiar al conferirii in plina proprietate in favoarea colonilor care se obligau, in schimb, sub sanctiunea
pierderii lor, sa asigure paza fruntariilor statului. Puteau fi vandute particularilor si terenurile cu constructii sau
edificiile statului, dobanditorii devenind proprietari quiritari ai acestora. Bunurile mobile puteau fi vandute la
licitatiile organizate de catre questori.
15. Occupatio
Occupatio reprezinta o situatie ce poate conduce la dobandirea proprietatii in mod originar. Prin
ocupatiune putea fi dobandita proprietatea asupra unui bun fara stapan sau bun abandonat, daca exista intentia
aproprierii sale. Nu toate bunurile sunt susceptibile de apropriere, spre exemplu: bunurile mobile care n-au fost
apropriate niciodata, bunurile imobile sau mobile lasate fara stapan sau abandonate voluntar, bunurile imobile care
n-au fost niciodata insusite de cineva, bunurile mobile luate ca prada de la un dusman de catre un cetatean roman in
mod particular. Exista doua cazuri speciale care se circumscriu in sfera de apropriere a bunurilor prin occupatio:
descoperirea comorii pe terenul altuia si vanatul pe terenul altuia.
*Bunurile care compuneau comoara pe terenul altuia puteau fi apropriate prin ocupatiune doar daca
bunurile sunt de valoare, descoperirea a fost intamplatoare, comoara a fost tainuita cu mult timp in urma si ascunsa
in locuri improprii folosintei obisnuite. Unii jurisconsulti considera comoara ca fiind un accesoriu al fondului
principal, deci titularul dreptului de proprietate asupra terenului are drept de proprietate si asupra comorii. Alti
jurisconsulti considera comoara ca fiind un res nullius si ca atare, apt de insusire prin ocupatiune. Imparatul
Hadrianus incearca o conciliere a acestor conceptii astfel: daca sunt indeplinite conditiile de mai sus, descoperitorul
trebuie sa imparta in mod egal comoara cu proprietarul terenului, iar daca descoperirea a fost premeditata, comoara
apartine proprietarului terenului pe care a fost descoperita (in virtutea dreptului de accesiune).
Un alt caz special care se circumscrie sferei de apropriere a bunurilor prin occupatio este acela al
vanatului pe terenul altuia. Si in acest caz se impune necesitatea concilierii dreptului exclusiv de proprietate, drept
conferit titularului fondului de vanatoare pe de o parte, cu dreptul de ocupatiune recunoscut oricarei persoane in
legatura cu animalele vanate. Cand proprietarul terenului a interzis accesul pe suprafata sa, vanatorul va putea
raspunde penal daca a patruns pe acel teritoriu cu scop distructiv sau obligat la plata daunelor-interese daca a comis
o tulburare de posesie.

16. Accessio cu privire la bunurile imobile


Accesiunea reprezinta acel mod originar de dobandire a proprietatii care are loc in urma absorbtiei unui
bun considerat ca fiind accesoriu, intr-un alt bun acceptat ca bun principal. Bunurile imobile nesusceptibile de
muvabilitate cuprind terenurile, constructiile, acareturile din dota si toate accesoriile are fac, impreuna cau acestea,
corp comun. In dreptul roman intalnim urmatoarele forme de accesiune cu privire la bunurile imobile: aluviunea si
avulsiunea, albia abandonata si insula aparuta in mijlocul fluviului, semanatura si plantatiile, constructia pe teren
strain sau cu materiale straine.
*-aluviunea si avulsiunea: Materialele aluvionare si transportate de apele curgatoare si suprafetele desprinse din
malul opus al acestor ape deveneau obiect al proprieta tii fondului de atasare din chiar momentul alipirii lor la
acesta.
- albia abandonata si insula aparuta in mijlocul fluviului: In ambele ipoteze, proprietatea asupra bunurilor imobile
atasate fondurilor astfel despartite se cuvenea proprietarilor fondurilor liverane, in mod direct proportional cu
intinderea fondurilor lor si urmand, drept criteriu de demarcatie, linia transversala trasata pe albie sau pe insula.
-semanatura si plantatiile: Plantatiile si semanatura apartin, prin forta principiului accesiunii, proprietarului fondului
principal (terenului). Dreptul acestuia, insa, se nastea nu in momentul insamantarii, ci atunci cand plantele puse vor
fi prins radacini.
-constructia pe teren strain sau cu materiale straine: Se afla sub dominatiunea de superficie, dar implica in cel mai
inalt grad principiul accesorialitatii. Prezinta o complexitate ce a determinat adoptarea unor solutii neunitare:

Superficiarul care ridica cu buna stiinta un edificiu pe un teren apartinand unui proprietar care nu si-a dat
incuviintarea, pierde dreptul asupra edificiului si a materialelor folosite. Superficiarul care s-a aflat in eroare cu
privire la proprietatea terenului pe care a ridicat constructia isi poate revendica materialele o data cu demolarea
virtuala a edificiului sau a detasarii materialelor de teren. Daca superficiarul este insusi titularul fondului principal si
a ridicat cu buna stiinta edificiul, folosind fara acordul proprietarului materialele acestuia din urma, proprietarul
poate pretinde plata dublei valori a materialelor sale sau demolarea edificiului si recuperarea respectivelor materiale.
Posesorii de buna-credinta ai terenurilor pe care au edificat si chiriasii care au construit cu acordul proprietarilor
terenurilor, dispun de dispozitii favorabile ale actiunii in revendicare, putand cere restituirea materialelor in
integrum.
17. Accessio privitoare la bunurile mobile
Accesiunea reprezinta acel mod originar de dobandire a proprietatii care are loc in urma absorbtiei unui
bun considerat ca fiind accesoriu, intr-un alt bun acceptat ca bun principal. Bunurile mobile sunt bunuri apte de a
se deplasa prin propria lor energie (animale, sclavi), alaturi de bunurile care pot fi deplasate sub actiunea unei
energii externe.
Bunurile mobile puteau forma, prin accesiune, doua categorii de noi bunuri: res unitae, res connexae. Res
unitae se constituiau din acele bunuri care suferisera un proces de ansamblare definitiva, in sensul ca titularul
proprietatii asupra bunului ansamblat la altul nu mai poate sa ceara, pe calea unei actio ad exhibendum,
dezasamblarea bunului in integrum si restituirea partii componente care, ab initio, i se cuvenea. Bunurile raman,
astfel, etern unite. Proprietarii bunurilor deveneau si proprietarii adaosurilor facute prin: sudura, scriitura, pictura
sau tesatura. Res connexae se subdivizau in: bunuri alipite sau bunuri de specii diferite care pentru punerea in
valoare a unuia dintre ele, presupuneau alipirea lor si bunuri diferite asamblate sau bunuri de specii diferite care,
pentru asigurarea functionarii unui mecanism, a unui ansamblu material coerent, presupun reunirea lor fara a fi
necesara insa alipirea sau modificare lor.
18. Specificatio
Specificatiunea este un mod de dobandire a proprietatii prin care specificatorul (un mester, un faurar)
creeaza un bun de o natura sau forma noua, fara a avea acordul prealabil al proprietarului materiei prime folosite.
Sabinieii confereau proprietarului materiei prime si dreptul de proprietate asupra produsului finit, nou creat.
Proculienii au sustinut teza dobandirii proprietatii de catre specificator asupra bunului fabricat.
Compilatorii lui Justinian au dat urmatoarea solutie: in cazul in care lucrul nou obtinut de fabricant ar fi
putut fi transformat, reconvertit in cel vechi, proprietatea asupra respectivului bun se cuvenea titularului materiei
prime, cu obligatia platii manoperei in favoarea specificatorului. Dar daca noul bun era, prin natura lui si a
transformarilor suferite, impropriu conversiei in materia prima din care a fost fabricat, proprietatea asupra noului
lucru se cuvenea specificatorului. In aceasta ipoteza, specificatorul avea obligatia de a despagubi proprietarul
materiei prime cu contravaloarea acesteia, cu exceptia cazului in care specificatorul de buna-credinta nu a cunoscut
provenienta materiei prime, fiind absolvit de plata ei. Daca specificatorul a fost de rea-credinta, proprietarul
materiei prime ar dobandi si proprietatea asupra noului bun, avand la dispozitie o actio furti si actiunea in
revendicare. Criteriul modern de evaluare prin comparatie a celor doua categorii de bunuri nu mai consta in
transformabilitatea, mutabilitatea substantiala a bunurilor, ci in valoarea acestora.

19. Fructi perceptio


Fructi perceptio este un mod de dobandire a proprietatii. Fructele unui bun frugifer sunt rezultatele palpabile
sau conventionale pe care un bun frugifer le produce fie in chip independent, fie in urma unei manopere care sa
stimuleze si sa garanteze obtinerea unui rezultat benefic, fie, chiar, ca o consecinta a incheierii pe seama bunului a
unui contract de natura a-l face producator de fructe civile. Bunurile frugifere se impart in bunuri frugifere propriuzise si simplu-productive. Dupa statutul lor juridic determinat si de criteriul pozitiei lor in raport cu bunul, se impart
in fructe neseparate, separate si apropriate.

Fructele unui bun frugifer se cuvin de plin drept proprietarului bunului frugifer, in virtutea dreptului de
accesiune. In cazul coproprietatii, toti coproprietarii au vocatie echitabila la culegerea fructelor. Emfiteotul, titular al
unui drept real in virtutea caruia putea folosi si culege fructele bunului frugifer pe o perioada extrem de indelungata
(18-99 ani), devenea proprietar al fructelor doar prin efectul separarii lor de bunul frugifer. Uzufructuarul nu
dobandea fructele bunului proprietarului decat in urma perceperii lor. Fermierul-locator dobandeste fructele in mod
subsecvent, derivat. Posesorul de buna-cedinta, precum proprietarul bunului frugifer, va dobandi fructele prin simplul
fapt al separarii lor. Nu la fel stau lucrurile cu posesorul de rea-credinta, care, urmarit la randu-i prin actiunea in
revendicare a veritabului proprietar, va trebui sa restituie si valoarea fructelor consumate.

20. Mancipatio
Mancipatiunea este modalitatea solemna de transfer a proprietatii, prevazuta de jus civile si destinata
dobandirii proprietatii quiritare asupra bunurilor mancipi. Institutia mancipatiunii era rezervata doar cetatenilor
capabili si necetatenilor carora li se recunoscuse dreptul de a incheia acte juridice in conformitate cu jus civile.
Consacrata inca de la epoca veche a dreptului roman, mai degraba ca modalitate de schimb de produse (troc) decat ca
veritabila instrainare pentru contraechivalentul valoric al produselor, mancipatiunea a fost abolita ,ramanand doar un
vestigiu juridic. Mancipatiunea era aplicabila contractelor de vanzare-cumparare, contractelor de donatie,
constituirea dotelor, constituirea servitutilor prediale rustice etc.
Puteau fi mancipate doar bunurile mancipi. Mancipatiunea era un act ( in fapt un dublu act) juridic care,
la epoca veche, se incheia cu ajutorul balantei si a lingoului de arama. La momentul manciparii era reclamata
prezenta instrainatorului, a dobanditorului, al purtatorului oficial al balantei (libripens) care trebuiau sa fie puberi de
sex masculin. La epoca veche se impunea si prezenta bunului mancipat, sau, in imposibilitate materiala, a unui
esantion care sa simbolizeze bunul respectiv. Astfel, pe un taler al balantei se punea lingoul si pe celalalt se punea
bunul mancipat, fapt urmat de rostirea unor formule rituale de catre dobanditor.
*Mancipatiunea ii conferea lui accipiens dreptul de a promova o actio in rei vindicatio in cazul pierderii
posesiunii bunului ce-i fusese transmis. De asemenea, mancipatiunea facea eficiente caluzele accesorii cuvenite de
parti in vederea precizarii conditiilor obiective care insotesc transmiterea bunului. In sfarsit, mancipatiunea conferea
garantia contra evictiunii, garantie ce putea fi valorificata de catre accipiens printr-o actiune denumita actio
auctoritatis.
21. In jure cessio
Al doilea mod de transmitere a proprietatii quiritare, care isi pastreaza acest rang si din perspectiva
sociologiei dreptului roman, este cesiunea in prezenta magistratului. O cesiune in fata magistratului consta, in facto,
intr-un abandon al unui bun (res mancipi sau res nec mancipi), efectuat in cadrul unei legisactiuni, de catre cedens
(instrainator), in profitul unui accipiens (dobanditor) si ratificat, finalmente, prin acordul public (Adico!) al
magistratului judiciar. Cesiunea in prezenta magistratului era recunoscuta doar cetatenilor romani, acestia putand
participa ca parti in cadrul procedurilor prevazute de legisactiuni. Obiectul material al cesiunii putea consta, spre
deosebire de mancipatiune, atat dintr-un bun mancipi, cat si din bunuri nec mancipi.
Procesul era unul fictiv, iar in cadrul lui, rolul magistratului judiciar se reducea la constatarea absentei
vreunei opozitii formale din parte cedentului parat la alegatia publica a cesionarului reclamat, alegatie dupa care el
ar fi fost proprietar quiritar al bunului cedat. In jure cessio, spre deosebire de mancipatio, nu oferea dobanditorului
nicio garantie. Ca atare, cesionarul dobanditor nu era titularul nici a unei actio auctoritatis si nici a unei actio de
modo agri. Protectia sa juridica se limita la aceea specifica unei posesiuni ad usucapendi.
22. Traditio
Traditiunea ca mod derivat, voluntar si neformalist de dobandire a proprietatii, consta in remiterea
posesiunii reale, efective asupra unui bun de catre un instrainator (tradens) in favoarea unui dobanditor (accipiens),
fara satisfacerea unor exigente formaliste, ci doar ca o consecinta a acordului (a vointei reciproce) de realizare a
transferului printr-un mijloc specific de livrare a respectivului bun. La inceput, intelesul notiunii de traditio era unul
restrictiv. Se limita la actul simplu de remitere, predare de la mana la mana a unui bun, oricare ar fi acesta. Formele

consacrate in materie de traditiune sunt: traditio longa manu, traditio brevi manu, constitutul posesor si rezerva
uzufructului.
In principiu, orice persoana era capabila, din punct de vedere juridic, sa instraineze, de la aceasta regula
facand exceptie incapabilii (nebunul, prodigul, impuberul, femeile fara acordul lui pater familias etc.). A doua
conditie avea ca obiectiv incheierea formalitatilor in conditii de prezenta a partilor (cedens si accipiens) si a bunului
tradit (corpore) la momentul si locul traditiunii. A treia conditie avea in vedere plata pretului convenit de parti si era o
conditie capitala. A patra conditie vizeaza existenta unei juste cauze care sa fundamenteze si sa justifice transferul
proprietatii prin traditio.
*In dreptul lui Justinian: In privinta conditiei de capacitate a partilor si femeilor pubere, le era permis a-si
instraina bunurile prin traditio. A fost mentinuta conditia de plata a bunului tradit. Remiterea bunului devine quasisimbolica. A devenit insa obligatorie publicitatea imobiliara. Reciproca vointa a celor doi protagonisti ai traditiunii
imbraca forma unui asa-zis contract de baza. Daca vointa reciproca a partilor a fost afectata printr-un viciu care face
nul contractul de baza, proprietatea nu va mai fi transferata, iar daca doar un viciu de forma lezeaza contractul de
baza, atunci proprietatea ramane transferata.
23. Jus rerum. Servituile prediale rustice i urbane
Servitutile pot fi definite ca reprezentand acele drepturi reale prin care este conferit un avantaj din punct
de vedere pecuniar gratie grevarii unui fond strain (fond aservit) cu unele obligatii in profitul unui bun sau al unei
persoane, in viziunea justiniana. Dupa criteriul localizarii lor sau al scopului fundamental pe care il satisfaceau,
servitutile au fost impartite in servituti prediale rustice si servituti prediale urbane.
Servitutile prediale rustice (rurale) au fost cele mai vechi si mai importante drepturi reale asupra bunului
altuia (jura in re aliena). Servitutile rurale au fost create spre profitul terenurilor sau fondurilor funciare needificate,
al terenurilor de cultura agricola sau fara constructii, acestea constituind fundamentalul si cel mai valoros mijloc de
productie in cadrul economiei agrare de tip sclavagist.
Servitutile prediale urbane au fost destinate punerii in folosinta rationala si integrala a fondurilor funciare
edificate sau cu constructii. Localizarea servitutilor urbane si rurale se completeaza cu criteriul utilitatii sau scopului
imediat si, ca atare, desi sunt de tip diferit, ele pot fi localizate in acelasi spatiu habitoriu. Nu au decat o importanta
statistica locurile situarii fondurilor construite. Importanta este doar destinatia fondului dominant (agricola sau de
locuinta). Servitutile rurale erau calificate ca fiind res mancipi, pe cand servitutile urbane au fost considerate res nec
mancipi. In cazul servitutilor rurale se detaseaza servitutea de trecere pe un teren invecinat, servitutile acvatice si alte
servituti avand utilitati practice. In categoria servitutilor urbane fac parte servituti de agrementare a vietii colective,
orasenesti, servituti estetice, de construire a caselor in limitele fizice ale parametrilor arhitectonici si servituti rutiere.
*In cazul servitutilor rurale se detaseaza servitutea de trecere pe un teren invecinat. Este o servitute care,
in functie de mijloacele si modalitatile de realizare, se subimpartea in: iter (dreptul de a trece pedestru pe terenul
altuia), via (dreptul de trecere cu atelajele), actus (dreptul de a trece cu turmele de animale pe terenul altuia), servituti
acvatice precum aquae ductus (servitutea de transport al apei printr-un apeduct ridicat pe un teren strain),
aquaehaustus (dreptul titularului fondului dominant de a scoate apa dintr-o fantanta situata pe fondul serviens), aquae
captatio (servitutea de captare a apei pe un fond invecinat), aquae recipiendae (interdictia schimbarii cursului raului,
daca acest fapt ar prejudicia un tert), adaquare sive pecoris ad aquam appulus (servitutea de adapare a animalelor la o
adapatoare situata pe un teren strain), navigation (servitutea de navigare pe raurile invecinate proprietatilor funciare),
alte servituti avand utilitati practice precum pascuum sive jus pascendi (servitutea de pastere a animalelor pe un fond
strain), sabulum sive arenae fodiendi, gleba calci sive calcis coquendi, lapis sive lapidis eximendi (servitutile
nisipului sau ale pietrei de var din carierele aflate pe terenul lui serviens), silvae ceduae (servitutea taierii arborilor
dintr-o padue a altuia, in mod limitat pentru utilitati precizate, cum ar fi confectionarea aracilor de vita-de-vie)
confinium (servitutea respectarii unor spatii intre parcele pentru intoarcerea plugului la arat).
In categoria servitutilor urbane fac parte servituti de agrementare a vietii colective, orasenesti, precum:
stilicidium (servitutea de scurgere a apelor pluviale de pe acoperisul edificiului pe un fond invecinat), servitu cloace
immittendae (servitutea de scurgere a apelor menajere sau uzate prin reteaua de canalizare, prin neindiguirea lor ----cloaca), servitus fumi immittendae (servitutea imprastierii fumului din gospodarie pe fondurile invecinate), tigni
immittendi (servitutea de sprininire a grinzii casei vecine), oneris ferendi (servitutea de sprijinire a zidului

despartitor), servituti estetice, de construire a caselor in limitele fizice ale parametrilor arhitectonici intre care altius
tolendi (servitutea de a contrui un edificiu mai inalt decat cele invecinate), nec altius tolendi (pera contrario,
servitutea de a nu ridica o constructie mai inalta decat cele invecinate pentru a le asigura proprietarilor acestora
dreptul la o echitabila partajare a luminii naturale si a perspectivei asupra privelistii), servitus projiciendi ac
protegendi (servitute de proiectare a imobilelor cu extensiuni peste un fond invecinat, fara a presupune sprijinirea lor
cu grinzi precum balcoanele), servituti rutiere precum servitutea de intretinere a drumurilor publice limitrofe
proprietatilor imobiliare si servitutea de permisiune a folosirii temporare de catre agentii publici specializati in
repararea, intretinerea sau degajarea cailor publice a fondurilor imobile straine etc.
24. Jus rerum. Clasificarea servituilor personale
Servitutile pot fi definite ca reprezentant acele drepturi reale prin care este conferit un avantaj din punct
de vedere pecuniar gratie grevarii unui fond strain (fond aservit) cu unele obligatii in profitul unui bun sau al unei
persoane in viziunea justiniana. Servitutile personale sunt tratate ca fiind dezmembraminte ale dreptului de
proprietate. Spre deosebire de servitutile prediale, cele personale nu sunt strans legate de modul de pozitionare a
fondurilor mobile rustice sau urbane dominante, ci de persoana beneficiarului lor. Pe de o parte, servitutile personale
sunt atat prin acte juridice inter vivos, cat si prin acte mortis causa, pe de alta parte servitutile personale sunt
temporare. In dreptul lui Justinian au fost consacrate mai multe specii de servituti prediale personale in functie de
prerigativele reale conferite beneficiarilor lor si de obiectul si utilitatea lor concrete. Servitutile personale sunt
ususfructus, usus, habitatio si operae servorum(serviciile sclavului).
*Uzufructul este o servitute personala ce confera titularilor ei dreptul de folosinta si de culegere a
fructelor sale neconsumptibile unui bun corporal apartinand altei persoane, drept ce poate fi exercitat doar in limitele
neafectarii integritatii bunului frugifer. Principalele prerogative ale uzufructuarului sunt usus si fructus. Inovatiile
justiniene in materie de uzufruct sunt: quasi-usufructum, uzufructul divizibil, uzufructul cetatii si uzufructul
alienabil. Uzul constituie o servitute personala ce confera titularului ei dreptul de a se folosi de un bun al altuia,
respectand prohibitia de a aduce vreo leziune substantei bunului respectiv si fiind mai putin considerabil decat
uzufructul. Habitatio este acea servitute personala ce consta in dreptul de a locui intr-o anumita casa, drept constituit
in mod obisnuit prin testament. Spre deosebire de usus si ususfructus, era neextinctibila prin neuz. Serviciile
sclavului, spre deosebire de folosinta stricto-sensu a acestei unelte vorbitoare, ca si ale animalului, constituiau o
servitute ce conferea o folosinta mai intinsa si de durata, o folosinta speciala titularului acestui drept asupra sclavului
altuia. Sclavul putea fi subinchiriat. Aceasta servitute era diferita de celelalte si prin faptul non-extinctiunii prin neuz.
25. Jus rerum. Cile de sancionare a servituilor
Servitutile pot fi definite ca reprezentant acele drepturi reale prin care este conferit un avantaj din punct
de vedere pecuniar gratie grevarii unui fond strain (fond aservit) cu unele obligatii in profitul unui bun sau al unei
persoane, in viziunea justiniana. In dreptul roman servitutile au fost protejate, sanctionate in maniere diferite si
anume fie prin intermediul actiunilor specifice (actio confessoria, actio negatoria), fie prin asa-numitele actiuni
generale sau utile (actio utiles), fie prin interdictele pretoriene.
*In cazul actio confessoria, subiectul activ al acestei actiuni este oricare persoana ce pretinde a avea o
servitute asupra bunului altuia, fie reala, fie personala. Subiectul pasiv este orice persoana care prin acte, fapte,
pretentii, pune sub semnul intrebarii existenta unei servituti constituite in favoarea subiectului activ al actiunii.
Judecatorul al carui arbitraj este cerut cere paratului sa promita ca nu il va mai tulbura pe reclamant in liberul
exercitiu al sevitutii. In caz contrar, judecatorul il putea obliga sa plateasca daune-interese reclamantului (restitutio in
integrum). In cazul actio negatoria subiectul activ este insusi proprietarul bunului aparent aservit. Si in cazul actiunii
negatorii se impune un judecator arbitrar ce impunea paratului sa promita ca nu se va abate de la tulburari ale
treptului proprietarului la libera si exclusiva exercitare a prerogativelor proprietatii. Promisiunea era insotita de o
garantie si in cazul sfidarii promisiunii, paratul era obligat la plata unei despagubiri sau daune-interese in favoarea
reclamantului (la restitutio in integrum). Actiunile utile erau rezervate acelor titulari de servituti constituite prin
prescriptii de lunga si foarte lunga durata, printr-un act insotit de o stipulatiune, prin quasi-traditio. Un exemplu de
actiune utila este actio Publiciana care este proprie si superficiarilor si mai ales creditorilor gajisti. Interdictele

pretoriene au inceput sa protejeze, sanctioneze servitutile prediale inca din epoca clasica, alaturi de celelalte actiuni
descrise. Mai tarziu si uzufructuarii, uzuarii si habitatorii puteau recurge la interdictele posesorii puse la dispozitia
lor cu titlul util.

26. Jus rerum. Emphyteusis


Alte dezmembraminte ale dreptului de proprietate din categoria drepturilor asupra bunului altuia (jura in
re aliena) sunt: emfiteoza, dreptul de superficie si dreptul real asupra unui teren al statului sau al cetatii.
In dreptul roman, emfiteoza a fost consacrata printr-o constitutie imperiala inca din perioada lui Zenon
(4710491 I.Cr.), mai cu seama in opera compilatolrilor justinieni, ca fiind un drept real (de jus rerum) de folosinta
asupra terenului agricol al altuia, drept perpetuu si transmisibil atat inter vivos (printr-un contract sui generis), cat si
mortis causa, cu obligatia corelativa a emfiteotului de plata al pretului periodic al folosintei (pret denonimant prin
termenii: redius, canon, pesio). Cu consimtamantul proprietarului, emfiteotul putea instraina terenul inchiriat.
Dreptul real de emfiteoza putea fi sanctionat printr-o actiune reala speciala, dar emfiteotul putea folosi orice mijloc
de aparare propriu nudului-proprietar (chiar si actio in rei vindicatio), dar cu titlu de utilitate in cauza (actio utiles).
Emfiteoza a fost consacrata ca drept real de foarte lunga durata ce putea fi stabilita nu doar prin legat testamentar,
prin sentinta judex-ului de partaj imobiliar, ci si printr-un contract special.

27. Jus rerum. Dreptul de superficie


Alte dezmembraminte ale dreptului de proprietate din categoria drepturilor asupra bunului altuia (jura in
re aliena) sunt: emfiteoza, dreptul de superficie si dreptul real asupra unui teren al statului sau al cetatii.
Dreptul roman a cunoscut un alt drept real considerat a fi, mai tarziu, de catre reprezentantii dreptului
civil, tot un dezmembramant al dreptului de proprietate, drept numit superficies. Dreptul de superficie este un drept
radical diferit de emphyteusis. El are insa un specific citadin, urban, spre deosebire de emfiteoza rurala, rustica.
Precum in cazul emfiteozei, ea presupune folosinta partiala a unei suprafete de teren pe care superficiarul putea
construi un edificiu, drept in schimbul caruia trebuia sa plateasca o rendita anuala (penso sive solarium). Superficia
se naste pe cale conventionala prin contract, iar drepturile superficiarului nu erau doar viagere. El era protejat in
exercitiul prerogativelor sale prin intermediul actiunilor utile. Drepturile superficiei se stingeau prin neplata
redeventei anuale sau ca urmare a ajungerii la termen a perioadei contractate. Atat emfiteoza cat si superficia au ca
scop punerea in valoare a terenurilor aflate in proprietatea statului roman.
28. Jus rerum. Pignus
Clauzele asiguratorii nu aveau un scop in sine, ci urmareau sa asigure, sa determine, indirect, executarea
obligatiilor contractuale ale unui debitor dintr-un raport juridic determinat. Clauzele asiguratorii sanctionau, practic,
garantii consimtite de catre debitor prin care i se conferea creditorului un anumit drept real asupra unui bun respectiv.
In dreptul roman au cunoscut o evolutiva afirmare mai multe categori de drepturi reale accesorii sau de garantie
asupra bunului altuia, toate aceste fiind aculturate in dreptul civil modern: fiducia, pignus (gajul), hypotheca si
antichresis.
Pignus este prima forma de garantare a unei obligatii, aparuta in epoca straveche. Se realiza in dreptul
roman vechi prin depunere de facto (pignori deponere) a unui bun de catre debitor la creditorul sau, pe calea unei
simple traditiuni. Odata cu bunul afectat (dat cu titlu de amanet, zalog) si tradit creditorului sau, debitorul nu-i
transfera si proprietatea asupra bunului afectat. In caz de pignus se produce un simplu transfer al detentiei bunului
amanetat, iar creditorul nu obtine decat o detentie precara asupra lui. El nu il poate uzucapa. Prin pignus puteau fi
amanetate (cu unele particulare diferente) atat bunuri mancipi, cat si bunuri nec mancipi.
29. Jus rerum Fiducia

10

Clauzele asiguratorii nu aveau un scop in sine, ci urmareau sa asigure, sa determine, indirect, executarea
obligatiilor contractuale ale unui debitor dintr-un raport juridic determinat. Clauzele asiguratorii sanctionau,
practic,garantii consimtite de catre debitor prin care i se conferea creditorului un anumit drept real asupra unui bun
respectiv. In dreptul roman au cunoscut o evolutiva afirmare mai multe categori de drepturi reale accesorii sau de
garantie asupra bunului altuia, toate aceste fiind aculturate in dreptul civil modern: fiducia, pignus (gajul), hypotheca
si antichresis.
Bona fides sau buna-credinta a reprezentat sursa profunda a fiduciei. Fiducia este un al doilea tip de drept
real asupra bunului altuia (jura in re aliena) cu rol de garantie a unei obligatii. Este mai avantajoasa pentru creditor
decat cea mai buna modalitate a gajului, insa mai dezavantajoasa decat hypotheca. Pentru maxima protectie a
creditorului, a fost imaginata o transmitere a bunului amanetat sau fiduciar prin mancipatio si in jure cessio. Astfel,
creditorul devenea si proprietar quiritar al bunului amanetat, dar proprietatea nu era decat una conditionala, caci
odata cu emanciparea sau cesiunea in prezenta magistratului judiciar al bunului amanetat sau fiduciar, el trebuia sa
incheie cu debitorul sau un pact de vanzare prefacuta fictiva . Prin acest pact creditorul se obliga ca de indata ce va
primi datoria de la debitor, ii va remancipa sau restitui bunul amanetat, printr-o noua cesiune in prezenta
magistratului judiciar. Debitorul este dezavantajat, caci pierde temporar dreptul de usus, fructus si abusus.

30. Jus rerum. Hypotheca. Izvoarele ipotecii


Clauzele asiguratorii sanctionau, garantii consimtite de catre debitor prin care i se conferea creditorului
un anumit drept real asupra unui bun respectiv. In dreptul roman s-au afirmat mai multe categori de drepturi reale
accesorii sau de garantie asupra bunului altuia: fiducia, pignus (gajul), hypotheca si antichresis. Hypotheca are o
notiune de origine greceasca. Ipoteca are acceptiunea de plasament al unui bun sub o anumita obligatie sau sub o
sarcina oarecare, obligatie asumata printr-un pact si sanctionata printr-o actiune speciala (actio hypothecaria). La
scadenta datoriei, creditorul ipotecar dobandeste si posesia asupra bunului ipotecat. Doar bunurile imobile pot face
obiectul ipotecii, acest criteriu (al muvabilitatii) neavand decat o semnificatie valorica. Hypotheca putea fi infiintata
prin mai multe acte juridice: pactum hypothecae, ipoteca legala (ipotecile legale generale, ipotecile legale speciale) si
ipoteca judiciara.
* In epoca clasica, pactum hypothecae putea imbraca chiar forma unui acord tacit, pe cand in dreptul
civil modern valabilitatea legala a ipotecii este tinuta de publicarea ei in cartea funciara. In dreptul lui Justinian,
conventia ipotecara putea fi incheiata chiar prin intermediari. Acest pact isi producea efectele spontan, solo consensu.
Ipotecile legale, izvorate direct din lege, au fost impartite in functie de importanta raporturilor juridice pe care erau
menite a le garanta, in ipoteci legale generale (acele ipoteci valabile pentru toate actele juridice incheiate de catre
anumite categorii de persoane, categorii de dreptul pozitiv, formal, de normele juridice) si ipotecile legale speciale
(acele ipoteci sanctionate in vederea garantarii anumitor acte juridice determinate, de asemenea, de dreptul pozitiv,).
Ipoteca, in calitatea sa de drept real asupra bunului altuia, putea lua fiinta si in baza unei sentinte judecatoresti.
Dreptul de retentie asupra unui bun al altuia putea fi obtinut prin efectul adjudecarii respectivului bun, in
integralitatea sa, de catre judecator in favoarea unui copartajant in cazul iesirii din indiviziune. Copartajantul va
obtine doar o compensatie valorica, fractionara din masa de impartit, sub forma unei sume de bani.

31. Jus rerum. Efectele ipotecii anterioare momentului nstrinrii bunului ipotecat
Drepturile si obligatiile debitorului proprietar al bunului ipotecat: Proprietarul bunului ipotecat, ramanand in
posesia acestuia si fiind de jure, il poate exploata in propriul sau folos (usus,jus utendi). Proprietarul bunului ipotecat,
fiind posesorul lui,detinea in continuare prerogativa de a-i culege fructele, oricare ar fi natura lor. Proprietarul
bunului imobil ipotecat pastreaza, sub conditia grevarii bunului de sarcina ipotecii, si dreptul de dispozitie, fiind insa
raspunzator pentru eventualele pagube pe care le-ar pricinui creditorului ipotecar prin actele de dispozitie incheiate
(spre exemplu: instrainari, infiintarea unei ipoteci noi pe seama aceluiasi bun). Debitorul ipotecar putea intenta erga
omnes (chiar si impotriva creditorului ipotecar) actiunea in revendicare sau actiunea publiciana.

11

Drepturile si obligatiile creditorului ipotecar in calitatea acestuia de titular al unui drept asupra bunului altuia
(jura in re aliena): Cu acordul proprietarului bunului ipotecat,creditorul ipotecar poate transforma hypotheca in
pignus, cu toate consecintele care decurg de aici, si in primul rand cu consecinta dobandirii posesiunii asupra bunului
dat in garantie de catre debitor. Creditorul ipotecar putea obtine acordul proprietarului bunului ipotecat de a se abtine
de la incheierea actelor juridice de dispozitie posibil a fi incheiate pe seama bunului imobil ipotecat. Daca debitorul
i-a satisfacut creanta creditorului, acesta din urma trebuia sa-i recunoasca deplina proprietate, negrevata de vreo
sarcina ipotecara asupra bunului ce fusese ipotecat, asta chiar din chiar momentul stingerii dreptului de creanta.
32.Jus rerum. Efectele ipotecii posterioare nstrinrii bunului ipotecat
Drepturile si obligatiile proprietarului bunului ipotecat: In cazul in care bunul ipotecat al debitorului a fost
instrainat de catre creditorul ipotecar,acesta din urma trebuie sa-i prezinte debitorului sau socotelile si sa-i restituie
diferenta de pret rezultata din scaderea valorii creantei sale din valoarea pretului obtinut prin vanzarea bunului
ipotecat. Daca bunul ipotecat al debitorului i-a cauzat unele daune creditorului ipotecar,la valoarea creantei se adauga
si despagubirile extracontractuale datorate tot de catre debitor. Daca pe parcursul ipotecii,creditorul a adus unele
imbunatatiri bunului ipotecat sau doar asigurarea conservarii,tot in sarcina debitorului proprietar al bunului ipotecat
ramaneau aceste cheltuieli. Daca bunul ipotecat ajungea intr-o stare precara, creditorul ipotecar putea cere
schimbarea obiectului material al ipotecii in vederea asigurarii indestularii eventuale a creantei sale.
Drepturile si obligatiile creditorului ipotecar: La scadenta datoriei,creditorul ipotecar dobandeste si posesia
asupra bunului ipotecat.In caz de necesitate acesta putea intenta in contra debitorului sau urmatoarele actiuni: actio
Serviana,actio hypothecaria. Pe tot parcursul existentei ipotecii principale,creditorul ipotecar isi putea permite sa
subipotecheze bunul principal al debitorului sau dar cu acordul acestuia din urma. Pana la scadenta datoriei,creditorul
ipotecar nu putea exercita in mod direct posesia asupra bunului ipotecat al debitorului sau,ceea ce nu-l impiedica insa
sa controleze situatia factica si juridica a bunului ce-i servea drept garantie. Jus distrahendi este cel mai important
drept care deriva din ipoteca si este recunoscut creditorului ipotecar.In urma unei actio in rem,creditorul ipotecar
poate la scadenta datoriei,sa reclame posesia asupra bunului ipotecat. Lex commissoria reprezenta o alta puternica
prerogativa a creditorului ipotecar.Aceasta era de natura a-l transforma pe creditorul ipotecat intr-un veritabil
proprietar al bunului supus ipotecii inca din momentul scadentei obligatiei debitorului sau. O alta prerogativa a
creditorului ipotecar este Beneficium Gordiani,care constituia dreptul recunoscut creditorului ipotecar si anume
dreptul de retentie asupra bunului ipotecar si dupa executarea obligatiei garantate de catre debitor.Beneficiul era
valabil doar in cazul in care creditorul ipotecar era,fata de acelasi debitor,si creditor chirografar. (dreptul creditorului
chirografar nu este garantat prin nicio garantie reala sau personala.).
33.Jus rerum. Antichresis
Antichreza este un termen juridic de sorginte greaca,care semnifica folosinta reciproca sau fructificarea-inclusiv
prin dobanzi-reciproca a unui bun ipotecat.Stim ca bunul ipotecat ramanea initial,in posesia debitorului
ipotecar.Pentru a evita plata dobanzilor la creditul obtinut de la creditorul ipotecar,cei doi cocontractanti se puteau
intelege in sensul ca proprietarul bunului ipotecat sa-l dea in posesie creditorului sau,astfel incat sa se opereze o
compensatie conventionala intre dobanzile datorate de debitor si fructele produse de bunul ipotecat culese de
creditor.Aceasta figura juridica speciala a fost imprumutata si de dreptul englez stravechi dupa modelul feudal
european,dand nastere la ceea ce mai tarziu vom intalni sub denumirea de live pledge sau mortgage.

34.Elementele esentiale ale posesiei


Posesia este definita ca fiind o suma de prerogative apreciate in exercitiul lor concret,de facto,asupra unui res
corporis,in nume si interes proprii,fie ca titularul acestui exercitiu factic este sau nu proprietar al bunului. Elementele
esentiale ale posesiei sunt: Corpus,Animus,Titulus(causa juridica).

12

Corpus sau elementul material al posesiunii nu reprezinta bunul posedat in materialitatea,obiectivitatea sa. Sensul
cristalizat al corpus-ului se rezuma la aprehensiunea factuala, disponibilitatea de fapt exercitate asupra bunului care
facea obiectul posesiei.Un bun era suficient,sa se fi aflat la dispozitia unei persoane,chiar daca bunul era plasat la
distanta de posesor, in conformitate cu intentia si interesele sale pentru ca ea sa reclame detinerea elementului
material (corpus) al posesiei. Animus este al doilea element structural al posesie,cel volitional,intentional,subiectiv.
Animus dominantis reprezinta simpla intentie de a poseda bunul pentru sine sub aparenta proprietatii.Astfel spus,
elementul volitional vizeaza adoptarea unui comportament de veritabil stapan al bunului si o dorinta vizibil
exprimata de pastrare a bunului ca si cum i-ar apartine de jure posesorului. Titulus are acceptiunea de fundament sau
baza legala de plecare in exercitarea unei situatii de fapt sau de drept.
*Cauzele sau titlurile dobandirii posesiunii pot fi: cauze juste,legale,adica acele titluri reputate ca fiind legitime
si cauze nelegale,injuste,reputate ca fiind inacceptabile.Cauzele posesiunii nu puteau fi schimbate decat pe
fundamente conventionale,contractuale,dupa consumarea actelor de aprehensiune sau de dobandire.O persoana poate
deveni posesor prin ocupatio res derelictae(luarea sub stapanire a unui bun abandonat),fie printr-un mod derivat
conventional sau neconventional a unui bun alienat.In aceasta perspectiva,cauza sau titlul se va confunda cu actul de
aprehensiune sau de transfer al proprietatii.

35. Clasificarea posesiei dup criteriul originii ei i al celor trei subcriterii: a) caracterul aprehendrii corpusului, b) al izvorului formal al titlului ei i c) al credinei subiective a posesorului n proprietatea sa
Subcriteriul caracterului perceperii corpus-ului: Posesiune justa este aceea care se intemeiaza pe o origine,pe o
percepere justa,calitatea posesiei de a fi opozabila tuturor inclusiv nudului-proprietar.O posesiune este justa daca nu
sufera de vicii ale dobandirii ei. O posesiune vicioasa este o posesiune al carei moment de originare,de intemeiere ar
fi alterat de viciul ce ar insoti perceperea bunului sub aspectul de corpus.Viciile posesiei sunt urmatoarele: violenta
sau recurgerea la forta fizica sau psihica in vederea dobandirii unui bun in posesie; clandestinitatea sau disimularea
exercitarii prerogativelor reale pentru ca in timp sa fie urmarita dobandirea unui bun in posesie; precaritatea in sens
larg,detinerea unui bun apartinand unei terte persoane drept consecinta a unui acord incheiat cu respectiva persoana
sau in virtutea unei abilitati judiciare,in sens restrans,detinerea unui bun apartinand unei terte persoane pe baza unei
intelegeri cu aceasta din urma in care sa fie precizata obligatia detentorului precar.
Subcriteriul izvorului formal al titlului posesiunii: Posesorul care detine un just titlu al posesiei sale isi extrage
argumentele de text in vederea protejarii dreptului sau real din normele legale. Posesorii cu just titlu sunt urmatorii:
posesorul din contractul de vanzare-cumparare, posesorul din succesiunea legala, din contractul de donatie, din
raporturile dotale din cadrul casatoriei si posesorul din ocupatiunea unui bun abandonat. Posesiunea justa de drept
pretorian este o posesiune a carei cauza legala se regaseste in normele dreptului honorar,adica este stabilita si
autorizata,protejata prin intermediul unui edict al magistratului judiciar.
Subcriteriul credintei subiective a posesorului in proprietatea sa: Bona fides possesio este cea intemeiata pe
credinta sincera a posesorului ca el este in mod real titularul dreptului pretins si ca atare,poate sa-l exercite
nestigherit asupra bunului posedat.Posesorul de buna-credinta este onest atunci cand ignora lipsa unui fundament real
al creantei sale.Spre deosebire de proprietarul de rea-credinta,cel de buna credinta poate culege fructele bunului
frugifer intr-o mult mai larga masura si poate invoca prescriptia achizitiva instantanee sau in termene scurte. Male
fidem possesio reprezinta acea posesiune exercitata inca din momentul originarii sale de catre acela care are credinta
subiectiva ca nu poate fi titularul dreptului pe care pretinde a-l exercita asupra unui bun.Acesta nu mai poate invoca
protejarea posesiunii sale in caz de revendicare a bunului de catre persoana indreptatita.Culegerea fructelor bunului
frugifer se putea realiza in conditii mult mai severe iar prescriptia achizitiva putea fi invocata dupa scurgerea unor
intervale de timp mai lungi,sau extrem de lungi in privinta bunurilor imobile.

36.Clasificarea posesiei dupa criteriul efectelor ei

13

Possessio ad usucapionem a mai fost denumita si dominium bonitarium, proprietate bonitara nascuta din posesie
asupra unor bunuri in conditiile legii.Conditiile sunt: existenta unei posesiuni juste(intemeiata pe o justa causa);justul
tilu sa fie unul sanctionat prevazut de jus civile si sa fie dobandit in afara viciilor care ar altera elementul animus al
posesiunii;posesorul sa fi fost de buna-credinta in momentul achizitionarii,dobandirii bunului.
Posesiunea naturala reprezinta o suma de forme ale detentiunii precare.Respectivele detentiuni precare se nasc din
raporturi juridice obligationale,de creanta si vizeaza executarea obligatiilor pe care acestea le presupun.Precaristi pot
fi: creditorii gajisti,locatarii si comodatarii,uzufructuarii si emfitiotii.
Possessio ad interdicta a fost contopita cu posesiunea naturala,deoarece era in substanta sa o vaga detentiune asupra
unui bun protejata temporar de interdictele posesorii conservatorii,fie ca detentiunea provenea sau nu dintr-un act
viciat de aprehensiune.

37. Clasificarea posesiei dup criteriul obiectului juridic al ei


Possessio corporis(possessio stricto sensu): Pentru jurisconsultii romani nu era posibila decat asupra determinatelor
res corporales sa fie exercitate operatiuni juridice aferente posesiunii precum:traditio,usucapio,praescriptio longi
temporis,praescriptio longissimi temporis,servitutes praediales rusticae constitutur.
Possessio incorporales(quasi-possessio): Inca din perioada principatului se poate observa o schimbare de atitudine a
jurisconsultilor fata de posibilitatea recunoasterii posesiunii drepturilor.Observam recunoasterea efectelor juridice
atrase de exercitiul indelungat al unor drepturi de catre persoane care in mod natural nu si le-ar putea aroga: scalvii in
raport cu possessio libertatis,peregrinii in raport cu status civitatis,libertii in raport cu possessio ingenuitatis.Protectia
interdictala fundamentata pe doctrina posesiunii drepturilor a cuprins si categoria titularilor prezumtivi ai drepturilor
reale asupra bunurilor altor persoane precum: titularii servitutilor prediale rurale,titularii superficiei ai dreptului de a
construi pe terenurile altora sau cu materiale de constructie apartinand altora,titularii prezumtivi ai uzufructului.

38. Dobndirea posesiunii prin propriile acte sau fapte ale posesorului
Si in cazul dobandirii personale si in acela prin intermediari este necesar a fi obtinute ambele elemente ale
posesiunii: animus et corpus.
Dobandirea elementului subiectiv(animus):Doar cel care are un interes legitim poate face proba contrara.Lucrurile se
complica,atunci cand posesorul real al bunului nu mai detine elementul animus sau nici nu l-a detinut vreodata si in
acelasi timp un tert il are si il tine in numele si in locul posesorului real,iar intre cei doi se iveste un conflict de
interese pe seama bunului.In cazul in care intre adevaratul posesor si detentorul precar s-ar fi incheiat un
contract,actul respectiv va tine loc de titlu.
Dobandirea elementului corpus: Alaturi de animus,corpus trebuie transmis sau dobandit.In epoca clasica,transmiterea
corpus-ului posesiunii s-a juridicizat.In caz de ocupatiune a unui teren fara stapan,era suficienta ingradirea
acestuia,marcarea limitelor si inceprea lucrarilor de imbunatatiri funciare.In caz de traditiune,pe langa intelegerea
propriu-zisa era necesara si existenta unui act simbolic,ex predarea cheilor de la villa rustica vanduta etc.In ceea ce
priveste bunurile mobile,pt valida transmitere a corpus-ului a devenit suficient controlul material asupra bunurilor
transmise pe care accipiens il capata de la tradens in urma intelegerii lor.

39. Dobndirea posesiei printr-un intermediar

14

Tertul reprezentant al posesorului nu putea satisface decat exigenta dobandirii bunului,provoca doar transferul
corpus-ului de la tradens la accipiens.El nu putea invoca nasterea unei vonte proprii de insusire pentru sine in nume
de proprietar a bunului.
Animus possidendi ramanea,de principiu, la adevaratul posesor si nu la reprezentantul lui.In cazul contractului de
mandat,mandantul este acela care are animus possidendi anterior dobandirii corpus-ului si nu mandatarul lui.In caz
de gestiune de afaceri se prezuma ca dobanditorul este acela care are animus possidendi si nu gestionarul sau
administratorul afacerii sale.Pe cale de exceptie,persoanele juridice de ordin administrativ puteau dobandi posesiuni
in absenta elementului animus.

40. ncetarea raporturilor posesorii


In epoca clasica pierderea posesiunii se putea intampla in mai multe cazuri:.In urma abandonarii bunurilor de catre
posesorii acestora; datorita imposibilitatii de facto de a exercita prerogativele posesiunii civile,regulare(in urma
absentei,disparitiei,exilului); prin delasarea de elementul animus,de intentia de a poseda util,in nume si interes
proprii; drept consecinta a manifestarii unei indolente sau neglijente evidente si prelungite in cazul in care un tert
uzurpator a luat sub stapanire vicioasa bunul unui posesor regular,fapt ce ne apare ca reprezentand o sanctiune
indirecta pt nepasarea sau indolenta posesorului real in raport cu ezurpatorul posesiunii.

41.Sanctiunea juridica a posesiunii


Interdictele constituiau masuri de circumstanta. Din punctul de vedere al calitatii obiectului material al
posesiunii, interdictele vizeaza: bunurile sacre sau religioase (res sacrae,res religiosae) si bunurile laice(res
privatae).Din prima categorie a interdictelor sacre,interdictul de mortuo inferendo urmarea sa faciliteze inhumarea
linistita sau deshumarea unui defunct intr-un anumit loc,spatiul respectiv fiind considerat res religiosae.Interdictele
referitoare la bunurile laice,private se subdivid in: interdicte de utilitate publica,interdicte de utilitate personala,in
raport cu patrimoniul familial. Interdictele posesorii sunt subdivizate in trei categorii:interdicte retinendae
possessionis causa(care tind sa mentina o posesiune deja dobandita si nepierduta,dar amenintata cu
pierderea),interdicte recuperandae possessionis causa(date pentru redobandirea unei posesiuni pierdute),interdicte
adipiscendae possessionis causa(de natura a determina dobandirea unei posesiuni in prezenta unui just titlu
neonorat).
*Interdictele posesorii retinendae se subdivid in: interdicte uti possidetis,relative la bunurile imobile si
interdictele utrubi,relative la bunurile mobile.Interdictele uti possidetis puteau fi invocate doar daca bunul ce facea
obiectul posesiunii nu a fost dobandit de la adversarul din proces in urmatoarele conditii: prin acte de violenta,prin
clandestinitate,printr-o detentiune precare.Interdictul utrubi,referitor la sclavi si alte bunuri mobile,dadea castig de
cauza aceluia care a stapanit in cursul anului precedent edictului pretorian o perioada mai mare de timp bunul
respectiv. Interdictele pentru redobandirea posessiunii se impart in: interdictul de vi cottidiana causa(doabandirea
posesiunii prin violente obisnuite),care putea fi invocat cu conditia sa nu fi trecut un an si titularul lui sa nu fie la
randul sau,culpabil de dobandirea posesiunii prin violenta,clandestinitate si precariu;interdictul de precario causa
care are in vedere cu titlu de exemplu,dobandirea bunului de catre cel imprumutat in calitate de detentor precar si
care ,refuzand restituirea bunului imprumutat,il uzurpa in drept pe imprumutator;interdictul de clandestina
possesione causa,creat impotriva aceluia care in mod clandestin,si-a insusit un bun al altuia. Interdictele adipiscendae
possessionis causa sunt interdicte sau interdicte atributive ce tind a facilita dobandirea posesiunii dupa obtinerea de
catre titularii lor a unui just titlu.

15

42.Deosebiri si asemanari intre posesiune si proprietate


Deosebiri: Dreptul de proprietate poate fi dobandit de catre o persoana in virtutea capacitatii de folosinta,pe cand
posesiunea nu poate fi dobandita decat de o persoana capabila; legea romana a recunoscut si garantat doar
proprietarului valabilitatea deplina a actelor juridice incheiate,consecinta ce decurge din conceptia dupa care doar
proprietate este un drept,posesia nefiind decat exercitiul unor puteri factuale. Pe planul continuarii,de catre
succesori,exercitarii atributelor specifice posesiunii,este demn de remarcat faptul ca acestia trebuie sa efectueze o
aprehensiune,o luare in stapanire efectiva diferita de aceea a antecesorilor lor,pe cand transmiterea mortis causa a
proprietatii nu presupunea astfel de acte noi de aprehensiune.
Asemanari: Posesiunea si proprietatea presupuneau in calitate de obiect juridic,bunuri corporale sau bunuri
materiale,sensibile,deoarece bunurile insesizabile,incorporale nu sunt susceptibile de aprehensiune. Bunurile care
faceau obiectul posesiunii si al proprietatii trebuiau sa fie invariabil,bunurile susceptibile de apropriere,de
aprehensiune,fie ca faceau parte din categoria celor deja apropriate,fie din categoria bunurilor fara stapan dar
insusibile. Proprietarul poate fi si posesor,dupa cum si reciproca este adevarata.

43. Jura obligationum. Gaius, Julius Paulus, Justinian i concepiile lor n planul definiional al obligaiei
Obligatiile fac parte integranta din jus rerum.Rostul unei obligatii este tocmai acela de a produce o modificare in
structura patrimoniului unei persoane,indiferent care i-ar fi sensul(pozitiv sau negativ).In viziunea lui
Gaius,obligatiile se nasc din raporturi personale,raporturi care au drept obiect anumite prestatiuni.Deci obiectul
obligatiei se defineste prin notiunile de dare si facere,pe cand praestare include universalitatea actiunilor
omenesti.Jurisconsultul epocii clasice Julius Paulus afirma ca Substanta obligatiei nu consta in ceea ce ne da
proprietarul unui bun corporal sau in ceea ce ne face titularul unei servituti,ci in ceea ce constrange un tert:sa ne
dea,sa ne faca,sa ne execute ceva.Justinian a definit obligatia ca fiind legatura juridica in virtutea careia suntem
constransi sa predam un lucru conform dreptului cetatii noastre.

44. Jura obligationum. Comentarii i analize pe seama noiunii de obligaie


Printr-o sinteza a literaturii romaniste vom concede ca obligatia este o legatura juridica intre persoane
determinate sau determinabile,legatura in virtutea careia una dintre ele,in calitate de subiect pasiv(reus debendi)
trebuie sa execute in favoarea alteia,in calitatea acesteia din urma de subiect activ(reus credendi) o prestatie
oarecare,determinata,constand in dare,facere,non facere,praestare.In cadrul raporturilor sinalagmatice ce implica
parti care isi datoreaza reciproc prestatiuni au astfel duble calitati: de creditor-debitor si de debitor-creditor.Drepturile
reale proriu-zise pot fi universal opozabile(erga omnes),dar drepturile nascute din raporturile obligationale sunt
intotdeauna relative(pot fi opuse doar partilor raporturilor respective si in mod exceptional,unor terte persoane
determinate).Daca dintr-un raport de creanta creditorul poate sa-i pretinda doar debitorului sau sa-i respecte un
anumit drept,dintr-un raport real propriu-zis,proprietarul poate pretinde aceasta tuturor(erga omnes).

45. Jura obligationum. Subiectele obligaiilor


Orice raport obligational are doua subiecte: reus credendi(creditorul,subiectul activ) si reus
debendi(debitorul,subiectul pasiv).
Notiunea de creditor a aparut tardiv,fiind preferata notiunea de parte in proces.In virtutea unei legaturi
juridice,o persoana(creditorul) ii poate cere unei alte persoane(debitorul) sa execute o anumita prestatie.Creditorul

16

este subiectul activ pentru ca,in caz de neexecutare a obligatiei sau de executare necorespunzatoare,el poate sa ceara
prin actiune obligarea debitorului pe cale judiciara la executare.
Reus debendi,in vechiul limbaj juridic roman semnifica parte din proces care datoreaza ceva reclamantului
datorita unei legaturi juridice ce s-a format intre ei si care era de natura a-l constrange sa efectueze ceva in folosul
reclamantului.Debitorul este legat de creditorul sau,este dependent de el.El este pasiv doar pe planul raportului
procesual,judiciar,unde el poate adopta o pozitie de asteptare,intrucat creditorului ii revine obligatia procesuala de a
dovedi veridicitatea pretentiilor sale.

46. Obligatio elementorum. Juris vinculum


Juris vinculum este legatura juridica ce sugereaza existenta unui raport juridic de putere intre creditor si
debitor.Legatura nu este una de facto,ci una de jure. Debitorul intra sub puterea creditorului conform dreptului cetatii
si nu datorita vreunei manifestari unilaterale de vointa a creditorului.Un act incheiat intre doua persoane nu poate
nici profita si nici dauna unui tert absent.Din aceasta conceptie s-a nascut principiul relativitatii raportului juridic
obligational: Conventiile nu au efect decat intre partile contractante.

47. Obligatio elementorum. Jus in personam, voluntas sive libertas i consensus


Jus in personam presupune ca obligatia da nastere la drepturi care depind,in exercitarea lor de vointa
creditorului.Debitorul poate sa execute obligatia si pe cale de consecinta sa se elibereze,dupa cum neexecutando,ramane la dispozitia suverana a creditorului sau.Creditorul poate alege urmatoarele forme de executare: in epoca
veche il putea ucide pe debitor,apoi il putea aservi,transforma in servus; in epoca Legii celor 12 table putea sa il
instraineze ca sclav,vanzandu-l; in epoca clasica,ar fi putut obtine pe cale judiciara dublul valorii creantei sale,pt ca
mult mai tarziu sa apara inchisorile datornicilor.
Voluntas sive libertas presupune ca obligatiile se nasc pe un teren al libertatii,al autonomiei de vointa.Indiferent
care ar fi izvorul acestora,raporturile de obligatie au presupus in momentul legarii partilor exprimarea libera a
vointei lor.Partile sunt libere sa incheie un contract suportand riscul insolvabilitatii,sunt libere sa nu execute
obligatiile contractuale sau riscul suportarii formelor de executare silita,sunt libere sa modifice in substanta lor
elementele raporturilor obligationale nascute deja,fara a abandona cadrul drepturilor de creanta.
Consensului i s-a recunoscut doar sensul benefic.Nu poate exista in viziunea jurisprudentilor romani si a
civilistilor moderni un consimtamant producator de efecte daunatoare.Prin efectul acordului de vointe intre partile
raportului juridic obligational se naste o veritabila lege care se impune respectivelor parti de la sine si care,pt
eventualul judecator chemat sa solutioneze litigiul are valoare de reper juridic fundamental.Legea partilor
presupune ca conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante.

48. Obligatio elementorum. Dies (tempus) i praetio aestimabilis


Dies, elementul timp este esential intr-un raport juridic obligational.Nu exista obligatii perpetue,precum dreptul
de proprietate sau care sa depaseasca limita existentei viagere.Orice debitor urmareste a se elibera de legatura sa
juridica si a se vedea stinsa obligatia,indiferent care ar fi modalitatile executive :plata,novatiunea de
debitor,novatiunea prin schimbare de creditor,prin schimbare de bun.Nu intotdeauna partile stabileau un termen
rezonabil pt executarea obligatiilor sau chiar daca o faceau nu-l respectau cu strictete;ca atare legiuitorul roman a
trebuit sa intervina si a limitat dreptul la actiune a creditorului cu ajutorul prescriptiei extinctive.
Praetio aestimabilis este un element substantial,fundamental al oricarei obligatii reprezentand evaluarea
pecuniara,baneasca a prestatiunilor debitorului,sau altfel spus contravaloarea prestatiunilor lui.In definitiile dreptului

17

civil modern intalnim ideea de pret estimabil al obligatiei,fie sub aspectul valorii obiectului juridic al obligatiei,fie
sub acela al consecintelor pecuniare pe care le atrage nerespectarea obligatiei.Pe acest teren a putut fi dezvoltate
ideea daunelor morale,a daunelor cominatorii.Contractele unilaterale(donatiile,sponsorizarile,actele filantropice) in
care interesul este moral,afectiv sunt prin definitie non aestimabilis praetio.Pretul estimabil sau evaluabil in bani al
obligatiei poate reprezenta faptul dispensarii creditorului de o noua cheltuiala,de o investitie,ceea ce inseamna o
compensatie indirecta.

49. Obiectul juridic al obligatiei. Dare


Gaius si Domitius Ulpianus ne descriu obiectul juridic dare (a da,a transfera,a preda) al obligatiei ca fiind un
transfer al dreptului de proprietate.Acelasi Gaius accepta ca obiectul juridic constand in dare al obligatiei poate fi
reflectat si in constituirea unui drept real asupra bunurilor altuia.Este facila de imaginat obligatia de a da prin punerea
la dispozitie de catre o parte(debitorul) a unui bun celeilalte parti (creditorul)in conformitate cu anumite dispozitii
speciale rezultate din acte juridice precum:dintr-o stipulatie pentru altul,dintr-un contract de imprumut de
consumatie,printr-un fideicomis testamentar.Dare este o obligatie care nu se confunda cu intelesul comun(de a dona,a
darui),sensul latin fiind acela de transferare a dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra unui bun.In epocile
straveche si veche,formalismul juridic exagerat presupunea transmiterea proprietatii prin acte juridice precum
mancipio si in jure cessio.Efectul primordial al consensualismului este transformarea obligatiei de dare intr-una de
tip facere.

50. Obiectul juridic al obligaiei. Facere


A realiza o activitate oarecare in profitul unei parti a raportului obligational si in virtutea imperativului de
executare a obligatiei inseamna a face(facere).Nu orice activitate inseamna facere.Activitatea respectiva trebuie sa
corespunda ratiunii comune,bunului simt si descrierii ante factum,precizarilor partilor(in caz de contract).In dreptul
roman a fost sanctionat principiul interpretativ al conventiilor in favoarea debitorului si defavorabil
creditorului.Contractul trebuie interpretat in sensul valabilitatii sale decat in acela al nulitatii lui.Obligatiile asumate
de parti sunt constructii juridice de utilitate sociala,iar daca el,creditorul,nu si-a precizat bine conditiile si parametrii
prestatiei datorate de catre debitor,este greseala lui si prin urmare va suporta consecinta scontantului facere:Cand
este indoiala,conventia se interpreteaza in favoarea celui ce se obliga.

51. Obiectul juridic al obligaiei. Non facere


O simpla abstentiune,abtinere de la a face ceva(care ar putea sa-i produca un prejudiciu creditorului) putea
constitui un obiect al raporturilor obligationale.Obligatia de non-facere a avut un dublu inteles: un inteles
particular(acela de a nu face ceva in raport cu creditorul),un inteles larg(acceptiunea de clauza impusa de creditor de
a nu presta ceva debitorul catre un tert).Non-folosinta dreptului de servitute reprezinta,pe de o parte,o obligatie
conventionala expresa dar si o cauza de stingere voluntara a dreptului real de servitute.In principiu,obligatiile
divizibile sunt acelea de dare,iar cele indivizibile sunt cele de facere si non facere.

18

52. Obiectul juridic al obligaiei. Praestare


Praestatio este termenul generic ce reuneste toate cele 3 feluri de obiecte juridice ale obligatiilor:dare,facere,nonfacere.Praestare este legat de sarcina de a efectua ceva in profitul uneia dintre partile raportului juridic
obligational.Praestare avea sensul de a oferi,a pune la dispozitie,a se ingriji de ceva etc.Cu timpul a dobandit notiuni
precum:a indeplini o datorie,a respecta o promisiune etc.Gaius il opunea notiunii de dare.In viziunea sa ar putea
presta ceva doar un mandatar.Domitius Ulpianus a rezervat termenul praestare doar contractelor de buna-credinta,pe
cand constractele de drept strict le era recunoscut termenul de facere.Deci praestare a fost preferat pt desemnarea
obiectului juridic de o natura mai complexa decat facere si non-facere si in orice caz in opozitie cu dare.

53. Efectele obligaiei. Aciunea oblic i aciunea paulian


Actiunea oblica este o suma perfecta a masurilor conservatorii.Exemple de acte conservatorii ce se pot face prin
intermediul actiunii oblice: recuperarea creantelor debitorului indolent; intentarea actiunilor in nulitate sau in
rezolutiune cu privire la actele juridice ale debitorului cand nu au fost respectate conditiile de valabilitate ale
lor;cererea de anulare a unui testament care ar afecta eventual drepturile creditorilor succesiunii etc. Actiunea oblica
prin efectele ei,este asemanatoare cu gestiunea de afaceri,intrucat bunurile conservate pe aceasta cale nu intra decat
in momentul executarii obligatiei in patrimoniul creditorului,deoarece creditorul intervine ca un procurator in rem
suam(in propriul sau interes).
Actiunea pauliana: Spre deosebire de actiunea oblica,cea pauliana avea drept scop atacarea actelor frauduloase
incheiate de catre debitor cu un tert,actiune prin care se urmarea in mod explicit sau implicit inselarea,fraudarea
creditorilor.Actiunea pauliana era revocatorie,deoarece prin exercitarea ei se urmarea desfiintarea actelor incheiate in
mod fraudulos de catre debitor,dar nu avea valoarea de actiune independenta,de sine statatoare.In dreptul roman
aceasta actiune profita intregului colectiv de creditori chirografari si nu doar celui care o intenta.Faceau exceptie de
la acest riguros tratament eliberarile frauduloase din sclavie.In celelalte cauze,fraudarea creditorului (doar frauda
care producea consecinte negative fata de terti)putea fi atacata printr-o actiune pauliana. Delictul de fraudare a
creditorilor era sanctionat cu o plata pecuniara,printr-o procedura arbitrala.

54. Efectele obligaiei. Sanciunile judiciare i dezdunrile aferente (daunele-interese)


Sanctiunile judiciare ale obligatiilor constau in dreptul subiectiv recunoscut fiecarui creditor de a actiona in
justitie in vederea executarii prestatiei promise sau datorate de catre debitor.Fiecarui creditor i se recunostea dreptul
de a cere concursul fortei publice pt punerea in executare silita a sentintei judecatoresti ori a ordinului magistratului
judiciar.Obligatiile erau sanctionate prin actiuni civile si prin actiuni pretoriene. Pot exista si obligatii
nesanctionate,cum ar fi obligatiile naturale. Jurisprudentii epocii clasice romane au caracterizat obligatiile naturale
prin 2 fundamentale trasaturi: creditorul nu poate investi cu sanse de izbanda instanta pe calea unei actiuni civile sau
pretoriene pt efectuarea unei prestatii la plati de catre debitor in virtutea unei obligatii naturale oarecare;odata facuta
prestatia sau plata in afara cadrului procesual,judiciar,debitorul nu mai poate cere repetitia ei ca fiind nedatorata.
Dezdaunarile aferente: Al treilea important efect al raporturilor obligationale consista in dreptul creditorului de a
obtine dezdaunari aferente,despagubiri,fie datorita neexecutarii obligatiilor care le reveneau debitorilor,fie datorita
executarii lor necorespunzatoare.Neexecutarea,executarea necorespunzatoare sau intarzierea in executarea
obligatiilor de catre debitori au fost de natura sa atraga,pe langa obligarea la plata debitorului si obligarea la plati
suplimentare,cum ar fi: plata dublului valoric,dobanzile etc.Aceste dezdaunari sunt diferentiate in functie de: natura
juridica a actelor obligationale,izvoarele lor,normele care le-au sanctionat.

19

55. Izvoarele obligaiilor. Actele juridice unilaterale


Obligatiile se nasc din fapte juridice si acte juridice.Actul juridic poate fi definit ca fiind acel act incheiat in
scopul obtinerii unor efecte juridice de natura a determina prin vointa partilor urmatoarele: crearea unor
drepturi;modificarea unor drepturi preexistente;stingerea unor drepturi extinctibile.
Prin actele juridice unilaterale se exprima intotdeauna o singura vointa.Actele juridice care reprezinta opera unei
singure vointe,aceea a dispunatorului,vizeaza atat raporturile inter vivos,cat si raporturile pentru cauza de
moarte.Spre exemplu:testatorul este acela care dispune pentru cauza de moarte de bunurile sale;renuntarea la o
succesiune;actul de acceptare expresa sau chiar tacita a unei succesiuni deschise;actul de adaugare a unui codicil la
un testament deja facut.

56. Izvoarele obligaiilor. Actele juridice bilaterale


Actul juridic bilateral reprezinta acordul de vointe,concursul de vointe reunite ale celor doi protagonisti,sau mai
multi,dupa caz.Spre exemplu:actul de casatorie;actul de adoptie;tranzactiile pe seama drepturilor litigioase etc.Actele
juridice bilaterale pot fi perfecte si imperfecte.Aceste acte juridice bilaterale se numesc perfecte deoarece vointele
acordate in cadrul lor sunt perfecte,sunt in acord cu legea romana.Vointa reala,interna a fiecarei parti,este una
exteriorizata,dovedibila si ca atare perfecta.In cadrul actelor juridice bilaterale imperfecte guverneaza principiul
interpretativ al contractelor,adica acel principiu al interpretarii contractelor mai degraba in sensul valabilitatii lor
decat in acela al invaliditatii.Foarte multe contracte incheiate de parti fara calificare juridica sunt
incomplete,imperfecte,datorita absentei unor clauze accesorii dar necesare.In aceste cazuri,in virtutea principiului
enuntat,judecatorul roman identifica vointele reale,interne ale cocontractantilor.

57. Izvoarele obligaiilor. Contractele


Se spune ca trocul ar fi o prima forma de contract si ca acesta si-a avut originea ideatica in delictul producator de
razbunare.Ingenioasele contructii juridice romane au atras noi dimensiuni ale raporturilor obligationale: ideea de
buna credinta(bona fides) si aceea de echitate(aequitas).Nu toate raporturile juridice obligationale se bazau pe simpla
buna-credinta;cele mai importante au trebuit sa fie cautionate,astfel au fost asimilate garantiile:garantiile
personale(oferite de un tert) si garantiile reale(oferite de debitor,constand in bunuri sau valori pecuniare).
La finele epocii clasice,clasificarile contractelor devin invariabil quadripartite:contracte consensuale(prin simplul
acord de vointe al partilor);contracte stravechi si verbale;contracte solemne ce reclamau prezenta martorilor;contracte
reale(presupuneau predarea efectiva,remiterea materiala a bunului);contracte scrise sau literale.

58. Izvoarele obligaiilor. Delictele


Lex Duodecim Tabularum consacra o diviziune tripartita a obligatiilor dupa criteriul izvoarelor lor: obligatiile
delictuale,obligatiile contractuale nascute din acte formale incheiate per aes et libram,obligatii contractuale nascute
din promisiuni solemne.Unele delicte erau socotite ca fiind foarte grave,astfel incat atrageau pedepse corporale(chiar
pedeapsa capitala) alaturi de despagubiri datorate victimei sau familiei ei.Principiul reparatiunii in urma delictului
este sanctionat tot in Tabula a7a a legii:Daca cineva a comis vreo stricaciune cuiva,fara a fi in drept,sa o repare.In
aceeasi lege apar pentru prima oare elementele de diferentiere pe planul raspunderii in functie de varsta autorului
delictului.Puberul putea fi ucis,iar impuberul obligat la plata dublului valoric si la pedeapsa corporala a bataii cu
nuiele.Cele mai grave delicte(precum uciderea unui om liber,paricidul,inselaciunea etc) nu erau prevazute cu

20

sanctiuni pecuniare care sa aduca atingere patrimoniului autorului lor si sa se constituie in despagubiri patrimoniale
pt familiile victimelor sau,unde era cazul,pt victimele insesi.Obligatiile delictuale private sunt despagubite si mai
mult,pe langa repararea prejudiciului cauzat sunt si beneficiarele unor amenzi substantiale.

59. Izvoarele obligaiilor. Quasi ex contractu


Quasi ex contracu este atunci cand un fapt licit si voluntar da nastere unei obligatii unilaterale sau chiar a unei
obligatii bilaterale.In cadrul quasicontractului,nu un act juridic sta la baza nasterii obligatiei,ci un fapt,un fapt
asimilabil prin lege actului juridic.Aceasta constructie juridica a presupus 3 esentiale conditii: existenta unui fapt al
unei persoane,un fapt care nu rezulta din consensus; faptul sa fi fost voluntar,unfapt considerat firesc de catre autorul
sau,de parca s-ar fi intemeiat pe contract; faptul trebuia sa fi fost util si in acord cu normele romane,cu legea,sa fi fost
licit.
Figurile juridice care puteau imbraca aceste trasaturi sunt: negotium gestio(gestiunea de afaceri ), condictio
indebiti (plata nedatorata,plata unei sume de bani cu credinta ca ea ar fi datorata), imbogatirea fara just
temei.Sanctiunea quasicontractelor consta in obligatia remiterii platii sau a avantajelor procurate licit,dar in afara
consimtamantului.Actiunea specifica acestei sanctiuni judiciare este actio in rem verso.

60. Izvoarele obligaiilor. Quasi ex delicto


Dreptul roman a acceptat ca si faptele neimputabile direct celor responsabili din punct de vedere juridic pot fi
producatoare de obligatii.Este vorba de asa numitele fapte fara culpa.Romanii nu au parasit terenul culpei;au acceptat
ca poate exista si o culpa oculta,ascunsa si totusi,o culpa care sa aiba o legatura cu un fapt producator de
prejudicii.Unele culpe indirecte nu au fost asimilate celor din cadrul institutiei raspunderii pt fapta altuia,desi ele sunt
culpe non-intentionale.In epoca clasica,pretorul a trebuit sa inventeze cateva actiuni pt astfel de cauze particulare de
quasidelicte,spre exemplu: actio de positis et suspensis(actiune data impotriva persoanei care suspenda,din
neglijenta,la fereastra apartamentului lucruri grele de natura a produce daune vreunui trecator oarecare);actio de
effusis et dejectis(actiune data impotriva pers care a aruncat pe fereastra,la intamplare un lucru pe calea publica si a
produs asfel un prejudiciu unui tert.

61. Legea ca izvor de obligaii


Unele obligatii in cadrul institutiilor de drept privat si-au gasit ratiunea de a fi in lege.Celebrul jurisconsult Julius
Paulus atragea atentia ca obligatiile statuate prin lege nu pot face obiectul tranzactiilor intre particulari,ceea ce
inseamna ca legea devenise izvor de obligatii private.Codul civil roman reproduce prohibitia din codul din codul
civil francez: Nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare la legile care intereseaza ordinea publica si
bunele moravuri. Spre exemplu,pentru a proba ceea ce am afirmat,amintim obligatia parintilor de a-si dota copiii la
casatorie; obligatia sotului de a conserva dota femeii,si in caz de divort de a restitui dota sotiei pt ca aceasta sa fie in
masura a incheia o alta casatorie; o alta obligatie legala rezulta din principiul iubirii fata de cei apropriati si care
reprezinta datoria reciproca a lui pater familias si a lui filius de a-si acorda asistenta(alimente si imbracaminte) in caz
de nevoie,chiar dupa ce raporturile paternale in sens juridic se vor fi stins prin efectele emanciparii.

21

22