Fizica atomica si cuantica

Secolul al XIX-lea a constituit perioada a ceea ce numim astazi fizica clasica, fizica care
studiaza fenomenele direct observabile la scara noastra. Desi a avut succese rapide si
stralucitoare, fizica de la sfarsitul secolului al XIX-lea suferea de boli ascunse. Avantul ei
reprezenta extinderea naturala a celui al mecanicii din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea; dar in
timp ce mecanica, in forma sa originala, se baza mai mult sau mai putin explicit pe notiunea de
puncte materiale simbolizand o structura discontinua a materiei, fizica moderna incepuse sa
foloseasca din ce in ce mai mult reprezentari continue, care sa-i permita utilizarea unor ecuatii cu
derivate partiale.
Optica lui Fresnel, electromagnetismul lui Maxwell, termodinamica teoretica bazata pe
principiile de conservare a energiei si de crestere a entropiei faceau in intregime abstractie de
orice structura discontinua a materiei sau a energiei si pareau sa excluda din fizica teoretica orice
conceptie asupra discontinuului. Insa acest punct dinscontinuu nu s-a lasat asa de usor eliminat
din realitatea fizica: punctul material ramanea la baza legilor experimentale ale mecanicii.
Chimistii recunosteau utilitatea teoriei atomice a materiei. Legile electrolizei descoperite de
Farady sugerau si ele existenta unei constructii dinscontinue a electricitatii. De asemenea,
curentului general, care ii conducea pe fizicieni spre reprezentari continue ale lumii fizice, i se
opunea un contra-curent: teoreticienii curajosi cautau sa reintroduca in imaginile continue,
general acceptate, elemente discontinue, capabile sa le completeze si sa le scoata in evidenta
sensul adevarat.
Clausius, Maxwell si mai ales Boltzmann, care au restaurat in fizica notiunile de atom si de
molecula, au incercat sa construiasca teorii cinetice ale materiei si sa gaseasca o interpretare a
principiilor abstracte ale termodinamicii si in special a notiunii de entropie.
Convins de existenta unei structuri discontinue a electricitatii, H. Lorentz a inlocuit teoria
electromagnetica a lui Maxwell printr-o teorie mai fina in care interveneau, sub numele generic
de electroni, sarcini electrice localizate si corpusculare.
In anii 1900 se acumulasera probe experimentale in favoarea existentei unei structuri discontinue
a materiei si a electricitatii. Diverse studii au condus la ideea ca in gaze si in lichide puteau exista
atomi sau grupari de atomi, ionii, care transportau sarcini electrice, reprezentand totdeauna
multipli intregi ai unei unitati fundamentale.
Aparitia radiatiilor catodice in urma unor studii a descarcarilor in tuburile Crookes, indica in
plus ca electricitatea negativa era intotdeauna transportata de mici corpusculi, extraordinar de
usori, carora treptat, a inceput sa li se spuna electroni.
Discontinuitatile corpusculare jucau un rol esential si dovedeau, cu fiecare zi, ca sunt tot mai
mult in concordanta cu experienta. Astfel, se schitau inceputurile unei mari schimbari in istoria
fizicii: cotitura a avut loc, dar, datorita aparitiei cu totul neasteptate a cuantelor in stiinta, ea a
fost mai accentuata decat se prevedea.
T riumful atomismului si aparitia cuantelor (1900 1912)
Chimistii se alaturau fara nicio retinere ipotezei atomice, in timp ce fizicienii adunau o serie de
probe experimentale indirecte in favoarea existentei atomilor si moleculelor. Adoptand ipoteza
atomica, trebuie admis ca molecula-gram dintr-un corp oarecare contine intotdeauna acelasi
numar de molecule, dupa cum au demonstrat Ampere si Avogadro. Aceasta constanta a
atomismului a fost cea care a constituit obiectul a numeroase determinari experimentale.
Remarcabila concordanta a determinarilor astfel efectuate, prin metode foarte diferite, aducea in
sfarsit o confirmare absolut convingatoare a existentei atomilor si a moleculelor.
Teoria cinetica a materiei s-a datorat in special eforturilor lui Boltzmann si Gibbs, interpretand
legile gazelor si precizand sensul profund al celui de-al doilea princpiu al termodinatmicii. Ba
mai mult, a reusit sa prevada fenomene care scapau complet prevederile termodinamicii clasice,
ca miscarea browniana, care reflecta la scara noastra agitatia haotica a moleculelor, sau ca
fluctuatiile de energie si de densitate, puse in evidenta cu claritate prin fenomenele de
opalescenta critica.

Diferite lucrari teoretice in special cele ale lui Einstein si Smoluchowski, bazate pe mecanica
statistica, au furnizat teoria acestor fenomene, iar experienta, confirmand previziunile teoretice, a
adus si aici probe noi si foarte importante in favoarea existentei unei structuri discontinue a
materiei.
Atomistii castigasera in fata energetistilor, discontinuitatea si-a dovedit existenta nu numai in
sanul materiei dupa cum au crezut si ei, ci ameninta sa se introduca si in domeniul luminii, care
domnea de aproape un secol conceptia esential continua ondulatorie si, ceea ce pare si mai
extraordinar, continuitatea starilor de miscare, atat de strans legata de continuitatea notiunii de
spatiu si de timp, parea ea insasi pusa in pericol de aparitia cuantelor.
Originea teoriei cuantelor se gaseste in cercetarile efectuate de fizicieni asupra problemei
radiatiei corpului negru. Teoreticienii au observat ca termodinamica a dat in aceasta directie tot
ceea ce putea sa dea si ca, pentru a determina complet distributia spectrala a radiatiei corpului
negru, trebuia efectuata o analiza a schimburilor de energie intre substanta si radiatie.
Max Planck a fost cel care s-a apucat sa studieze problema radiatiei corpului negru. A incercat
din instinct sa precizeze toate caracteristicile termodinamice ale acestei radiatii nu numai prin
intermediul energiei sale, ci si prin intermediul entropiei sale. Boltzmann i-a spus ca nu va obtine
niciodata o teorie satisfacatoare a echilibrului intre substanta si radiatie, daca nu va introduce o
discontinuitate in procesele de emisie si de absorbtie. Convins de aceasta, Planck si-a orientat
cercetarile in noua directie, reusind sa gaseasca faimoasa formula a lui Planck care reprezinta
exact distributia spectrala a radiatiei corpului negru.
Ipoteza cuantelor era foarte indrazneata, parand sa implice o discontinuitate a miscarilor
posibile ale unui corpuscul intr-un camp de forte, cu totul straina conceptiei mecanice clasice.
Mai mult, daca emisia prin cuante a energiei radiante se putea impaca cu ideea admisa pe atunci
ca in lumina, in toate radiatiile, energia este repartizata continuu, in schimb absorbtia prin cuante
parea sa implice existenta unei structuri corpusculare a energiei radiante in contradictie totala cu
teoriile ondulatorii ale lui Fresnel si Maxewll.
In timp ce Planck ezita sa admita aceasta consecinta extrema a propriilor sale idei, Einstein avea
sa aduca in favoarea sa un argument decisiv.
In anul 1905, Albert Einstein avea sa puna bazele teoriei relativitatii, descoperind singura
explicatie valabila a misteriosului efect fotoelectric. Explicatia consta in a admite ca in orice
radiatie de frecventa, energia este concentrata in graunte sau in cuante de lumina, numite
astazi fotoni, astfel ca un metal fotoemitator pe care care o radiatie luminoasa monocromatica
primeste de fapt o grindina de fotoni: daca frecventa radiatiei este suficient de mare, un electron
continut in metal este capabil sa absoarba energia unui foton si sa fie expulzat in afara metalului
sub forma de fotoelectron cu o energie cinetica care creste proportional cu frecventa.
Completand ipoteza atomica , succesul teoriei cuantelor de lumina dovedea ca discontinuitatea
nu exista nu numai in structura substantei, ci si, sub forma dificil de interpretat, in structura
luminii si a tuturor radiatiilor. Ba mai mult, ea parea sa se extinda intr-un mod cu totul neasteptat
chiar si la miscari. In acest mod, aceasta ciudata teorie a cuantelor parea sa ii impinga pe atomisti
mult peste limita la care ei ar fi dorit poate sa se opreasca.
In 1913, teoria cuantelor a cunoscut o mare victorie: ea ne-a deschis larg portile lumii atomice.
Niels Bohr, un tanar fizician studiase amanuntit modelul atomului si a emis doua postulate care
aveau sa aduca la adevarate succese. Bohr a putut sa explice intr-un mod remarcabil diferenta
foarte mica dintre valorile ce se atribuiau constantei lui Rydberg in cazul spectrului hidrogenului
si cel al heliului.
Pe la 1923, vechea teorie a cuantelor parea ca a atins limitele posibilitatilor sale explicative.
Mecanica ondulatorie a permis lui W. Heisenberg sa creeze o remarcabila teorie a spectrului
heliului care sa tina seama de particularitatile, pana atunci misterioase, ale acestui spectru si sa
permita obtinerea directa in structura sa a unei dovezi a valabilitatii principiului lui Pauli.