CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN TEORIA ŞI TEHNICA CONSTRUCŢIILOR

1.1 Elemente generale

În cadrul relaţiilor dintre om şi natura înconjurătoare se manifestă
permanent o activitate umană de remodelare a cadrului natural, de edificare a
unui mediu artificial, adaptat necesităţilor şi aspiraţiilor oamenilor.
Construcţiile sunt produsele activităţii umane destinate adăpostirii şi
deservirii multiplelor procese ale vieţii sociale şi materiale, având un rol
important în asigurarea calităţii vieţii. Datorită acestor considerente, activitatea
de construcţii reprezintă unul dintre domeniile de bază ale activităţii umane.

1.1.1 Clasificarea construcţiilor

Clasificarea uzuală se face pe criteriul destinaţiei, deosebindu-se astfel
două mari categorii şi anume, clădirile şi construcţiile inginereşti.
Clădirile sunt construcţii închise, cu o anumită compartimentare şi dotare
cu echipamente şi instalaţii destinate prin proiectare pentru a adăposti sau
deservi o anumită activitate umană.

Fig.1.1. Clasificarea clădirilor

Clădirile civile sunt destinate unei game largi de procese funcţionale: de

locuit, învăţământ, ocrotire socială, comerţ, sport, cultură.

7
 Dintre acestea, unele solicită o compartimentare deasă (ex.: locuinţe,
hoteluri, spitale, policlinici, şcoli, clădiri pentru birouri), iar altele, unde există
mari grupări de oameni, o compartimentare rară (ex.: amfiteatre, expoziţii, săli
de spectacole). Ultimele tipuri de clădiri menţionate sunt prevăzute şi cu o
construcţie anexă cu o compartimentare rară.
Clădirile industriale oferă o mare diversitate datorită proceselor industriale
pe care le adăpostesc şi pe care le deservesc. Dimensionarea constructivã se face
pe baza schemei de flux tehnologic. În această categorie sunt incluse clădirile de
producţie (uzine, fabrici, hale, ateliere), clădirile pentru depozitare şi cele social
administrative.
Clădirile agrozootehnice sunt destinate diferitelor procese de producţie din
sectorul zootehnic (grajduri, adăposturi pentru animale şi păsări) şi cel agrovegetal
(sere, răsadniţe, fabrici de nutreţuri combinate, crame, secţii de vinificaţie),
precum şi construcţii auxiliare sectorului productiv (magazii de cereale, silozuri,
garaje, remize, ateliere).
Construcţiile inginereşti includ: construcţii industriale speciale (coşuri de
fum, silozuri, rezervoare, castele de apă, turnuri de răcire), construcţii
hidrotehnice şi energetice, căi de comunicaţie (drumuri, căi ferate, poduri,
tuneluri, piste, platforme), linii de transport ale energiei termice, electrice şi a
fluidelor tehnologice, construcţii pentru alimentare cu apă, canalizări.

1.1.2 Sistemul clădire şi subsistemele componente

Conceptul de sistem are în vedere clădirea ca un ansamblu de elemente
interconectate prin relaţii reciproce între ele precum şi cu mediul înconjurător, şi
care, acţionează în comun pentru realizarea unei funcţii sociale sau de producţie.
Sistemul clădire poate fi descompus în subsisteme pe baza criteriului
funcţional, fiecare subsistem fiind caracterizat printr-o funcţiune specifică.
Fiecare subsistem are propriul rol funcţional dar, poate îndeplini simultan
chiar mai multe funcţiuni.
Pentru clădirile curente pot fi luate în consideraţie subsistemele:

8
 - spaţii închise cuprinzând zone create prin diviziune interioară pentru
realizarea suprafeţelor specifice funcţiunii clădirii;
- structura care include partea din sistemul clădire care asigură rezistenţa
şi stabilitatea ansamblului la acţiunile mediului ambiant sau, rezultate din
procesul de exploatare, în condiţiile asigurãrii unui nivel de siguranţă apriori
stabilit;
- anvelopa (închiderea) care cuprinde porţiuni din sistemul clădire ce
separă spaţiul interior de mediul înconjurător, fiind în contact direct cu acesta;
- delimitări interioare incluzând porţiuni din sistemul clădire care divizează
sau delimitează şi definesc spaţiile închise;
- delimitări exterioare incluzând porţiuni din sistemul clădire aflate în
contact pe toate feţele cu mediul înconjurător;
- echipamente conţinând instalaţiile aferente clădirii: sanitare, electrice,
tele-comunicaţii, încălzire, ventilare şi condiţionarea aerului, distribuţie gaze şi
agent termic, etc.
Note:
Fiecare subsistem este organizat ca un sistem în raport cu propria structură,
putând fi descompus în subsisteme (subansambluri).
Fiecare subansamblu poate fi descompus în subsisteme numite elemente.
Unele elemente, datorită complexităţii lor, pot fi considerate ca sisteme în raport
cu propria lor structură, la acest nivel subsistemele numindu-se componente.

Abordarea sistemică a construcţiei este influenţatã direct de linia de

proiectare funcţională / tehnologică adoptată în activitatea de construcţii şi
materializată prin introducerea în activitatea de construcţii a conceptului de
criteriu de performanţă.
1.1.3. Aplicarea conceptului de performanţă în activitatea de
construcţii
Conceptul de performanţă constituie un procedeu de stabilire a caracte-
risticilor calitative ale sistemului construcţie şi a subsistemelor componente,
9
astfel încât construcţia în ansamblu să corespundă exigenţelor formulate de
utilizatori.
În analiza performanţei, punctul de plecare îl constituie identificarea
exigenţelor utilizatorilor.
Exigenţele, formulate calitativ, sunt pentru construcţii de locuit,
urmãtoarele:
- siguranţă (stabilitate şi rezistenţă structurală, siguranţă la foc, securitate în
exploatare);
- confort (spaţiu şi funcţionalitate, etanşeitate, ambianţă climatică, acustică,
vizual-luminoasă, olfactivă, respiratorie, igienă, estetică);
- economicitate (consum energetic moderat la realizare şi în exploatare,
costuri de întreţinere corelate cu destinaţia).

1.1.4 Aspecte de bază ale concepţiei şi proiectării construcţiilor

Produsele clădire, rezultate ale procesului complex de producţie în
construcţii - montaj - instalaţii, prezintă particularităţi faţă de alte produse ale
activităţii umane, astfel încât pot fi evidenţiate constructorului şi proiectantului
următoarele aspecte:
− (a) durata îndelungată de folosire care implică obligativitatea fiabilităţii
construcţiilor;
− (b) calitatea funcţională a clădirilor, care pentru clădiri de locuit se referă
la: condiţiile de locuit, gradul de confort, flexibilitatea funcţională;
−(c) industrializarea lucrărilor de construcţii.
Întrucât producţia de construcţii - montaj - instalaţii are un caracter apropiat
de cel industrial, din punct de vedere al parametrilor care o definesc, se poate
vorbi de posibilitatea industrializãrii lucrărilor de construcţii, deşi, fiecare
construcţie are un caracter de unicat.
Tendinţa de industrializare a lucrărilor de construcţii este prezentã în toate
ţările lumii putându-se vorbi clar de existenţa unei noi industrii, industria
construcţiilor. Caracteristicile şi particularităţile acestei industrii au impus

10
înfiinţarea unor întreprinderi specializate în producţia de elemente şi
componente pentru construcţii (prefabricatele). Industrializarea lucrărilor de
construcţii se reflectă şi la alegerea unor procedee tehnologice de mare
randament, prin mecanizarea complexă a unor lucrări mari consumatoare de
forţă de muncă (manoperă) şi timp ca de exemplu: lucrările de terasamente,
prepararea şi punerea în operã a betoanelor, aprovizionarea şi transportul
materialelor, etc.
Industrializarea conduce la: reducerea duratei de execuţie, creşterea
productivi-tăţii muncii şi la îmbunãtãţirea calităţii lucrărilor.
−(d) economia de materii prime şi energie
Cantitatea anuală de energie aferentă construcţiilor reprezintã 10...15% din
bilanţul energetic naţional. Consumul energetic este datorat energiei înglobate
iniţial în fiecare construcţie nouă (materialele de construcţie şi punerea lor în
operă) şi de energia consumată în timpul exploatării Dintre aceste consumuri,
ponderea maximă o are cel din timpul exploatării reprezentând 90...95 % din
totalul energiei consumate, motiv pentru care este implicit necesarã găsirea şi
aplicarea modalitãţilor de reducere sau moderare a acestuia fără afectarea
gradului de confort termic interior.
Realizarea acestui deziderat impune o conformare termoenergetică corectă
a clădirilor noi şi aplicarea unor seturi complexe de măsuri în scopul reabilitãrii
termice a fondului locativ construit.
În arhitectura modernă, bioclimatică, se consideră bine concepută acea
clădire care poate interveni activ în bilanţul energetic de iarnă alături de
instalaţiile de încălzire, putând reduce aportul acestora. Se au în vedere în acest
sens, în faza de proiectare, condiţiile concrete privind: amplasamen-tul, volumul
construit, forma de plan, materialele de construcţiefoloste, alegându-se acelea cu
posibilităţi de stocare şi captare a energiei.

1.2 Elemente de siguranţă structurală a construcţiilor

Siguranţa construcţiilor reprezintă o exigenţã fundamentală de performanţă

11
a construcţiilor putând fi analizatã şi prin modul de răspuns al clădirilor la
acţiunea seismică.
Siguranţa unei structuri se raportează frecvent la starea ultimă de pierdere a
capacităţii portante (cedare, ruină) faţă de care se exprimă în general gradul de
siguranţă sau nivelul de asigurare al structurii.
În analiza contemporanã a siguranţei construcţiilor, acţiunile, parametrii geo-
metrici, caracteristicile fizico-mecanice ale materialelor sunt considerate şi
modelate ca mărimi aleatoare. Valorile numerice ale acestor mărimi la un
moment dat reprezintă realizări de variabile sau procese aleatoare.

1.3 Acţiuni în construcţii

1.3.1 Definirea acţiunilor
Se numeşte acţiune în construcţii, orice cauză capabilă de a genera stări de
solicitare mecanică. Acţiunile sunt reprezentate în calcule prin încărcări (scheme
de încărcare) în cadrul cărora sunt precizate sisteme de forţe, deplasări sau
deformaţii impuse, sau, în situaţii complexe, ca rezultat al unor fenomene de
interacţiune între construcţie şi mediul ambiant.
Încărcările sunt caracterizate cantitativ prin parametri de natura unor
intensităţi, pulsaţii având valorile normate stabilite conform prevederilor
standardizate.
Valorile de calcul ale parametrilor ce caracterizează acţiunile se obţin prin
multiplicarea valorilor normate cu coeficienţii de grupare ai încărcărilor ţinând
cont de abaterile posibile în sens defavorabil în raport cu încărcările normate ale
acestor parametri, datorită variabilităţii statistice a acţiunilor.
Valorile de calcul se numesc şi valori limită, putând fi calculate şi direct, pe
baza datelor statistice privitoare la acţiuni.

1.3.2 Clasificarea încărcărilor

Unul dintre criteriile de clasificare al încărcărilor este frecvenţa cu care sunt
întâlnite la anumite intensităţi. Din acest punct de vedere încărcările se clasifică
astfel:

12
 - încărcări permanente (P) care, se aplică continuu, având o intensitate
practic constantă în timp. (Intensitatea se poate diminua sensibil sau, în cazuri
excepţionale se anihilează prin absenţa temporară a unor părţi de structură.)
Ca exemple de încărcări permanente, menţionãm: greutatea proprie a
construcţiei (elemente portante şi de închidere), elemente de izolaţie, de finisaj,
împingerea pământului, efectul precomprimării.
Coeficienţii de încãrcare aplicaţi intensitãţii valorilor normate ale
încărcărilor permanente permit determinarea valorilor de calcul ale intensităţilor.
Se stabilesc pe bazã de analizã statisticã.
- încărcările temporare (T), se aplică în mod intermitent; intensitatea este
variabilă în raport cu timpul. Se deosebesc:
- încărcări cvasipermanente (C), care se aplică cu intensităţi ridicate
sau în mod frecvent;
Ca exemple, menţionãm: greutatea elementelor de închidere şi de compar-
timentare, greutatea utilajelor, instalaţiilor şi a materialelor depozitate sub
diferite forme, variaţia temperaturii tehnologice, deplasări şi tasări inegale ale
fundaţiilor, greutatea depunerilor de praf industrial.
- încărcări variabile (V), a căror intensitate variază sensibil în raport
cu timpul, putând lipsi total pe intervale lungi de timp;
Exemple: încărcări uniform distribuite pe planşee, încărcări concentrate
aplicate treptelelor de scări, încărcări datorate podurilor rulante, vântului,
zăpezii, variaţiilor de temperatură înregistrate în mediul exterior.
Coeficienţii încărcărilor pentru acţiuni temporare ţin cont de frecvenţa
manifestãrii încărcărilor în timp precum şi de efectele defavorabile cauzate.
Valorile de calcul obţinute pot avea semnificaţia de valori: rar întâlnite, frecvent
întâlnite, de scurtă durată, de lungă durata, etc., corespunzător naturii şi
importanţei stărilor limită pentru care se fac verificările.
Notă: Coeficienţii se stabilesc fără a se lua în considerare creşterile de
perspectivă ale intensităţilor sau ale coeficienţilor de impact.
- încărcările excepţionale (speciale) (E) intervin foarte rar, eventual
13
niciodată în viaţa construcţiei, dar, au intensităţi semnificative în unitatea de
timp.
Exemple: încărcarea seismică, şocuri generate de funcţionarea sau
avarierea utilajelor, cedarea unor elemente structurale ale construcţiei, încărcări
datorate inundaţiilor catastrofale, rafale de vânt, cedări de reazeme.
Valorile de calcul şi modul de calcul al acestor încãrcãri este specificat în
standarde şi normative de specialitate..

1.3.3 Gruparea încărcărilor

Calculul elementelor şi structurilor presupune considerarea combinaţiilor
defavorabile, practic posibile ale diferitelor încărcări. Aceste combinaţii sunt
reprezentate prin grupări de încărcări.
Principalele grupări de încărcări sunt:
- grupări fundamentale, ce cuprind: (P,C,V);
- grupări speciale, ce cuprind: (P, C, 1V, 1E).
Grupările utilizate la calculul structurilor au în vedere starea limită
considerată. Valorile de calcul considerate pentru diferite încărcări pot fi reduse
atunci când fac parte din anumite grupări de calcul.
Încărcările permanente iau în consideraţie în toate cazurile; cele
cvasipermanente şi cele variabile se iau în considerare când efectele lor sunt
defavorabile pentru verificarea în secţiunea şi la starea limită considerată.
Încărcările extraordinare se consideră doar în cazul grupărilor speciale.
În gruparea specialã se considerã toate încãrcãrile permanente şi cele
cvasipermanente, încãrcarea specialã specificã amplasamentului şi o încãrcare
temporarã practic posibil manifestatã în acelaşi timp cu în cãrcarea specialã.

1.4 Metode de calcul

Realizarea optimă a unei construcţii presupune dimensionarea elementelor
structurale în condiţiile unui anumit grad de siguranţă impus care ţine cont de
toate abaterile posibile ce intervin în proiectare, execuţie şi exploatare.
În proiectare pot apare abateri deoarece se folosesc schematizări ale

14
structurii de rezistenţă şi simplificări în evaluarea şi repartiţia încărcărilor, se
contează pe materiale de construcţie cu calitãţi tehnice ideale.
În execuţie apar diferenţe între calitatea materialelor, dimensiunile
elementelor, faţã de situaţia din proiectul de execuţie. Totuşi se admite existenţa
unui sistem de abateri şi toleranţe.
În exploatare apar diferenţe între situaţia avută în vedere la proiectare şi
cea reală. În unele cazuri intervine chiar schimbarea destinaţiei iniţiale a
construcţiei modificându-se în acest fel chiar ipotezele considerate în proiectare.

1.4.1 Metode deterministe

Factorii principali ai siguranţei structurale care intervin în calcul conferă
principiilor metodelor deterministe caracteristicile cã încãrcãrile sunt stabilite
empiric şi cã se consideră a fi mărimi certe.
Metodele deterministe sunt metoda rezistenţelor admisibile şi metoda la
rupere.
Metoda rezistenţelor admisibile are la bază ipoteze din rezistenţa
materialelor:
−materialele de construcţie se comportă elastic în exploatare;
− secţiunile normale pe axa elementelor înainte de deformare rămân plane şi
normale pe axã şi după deformare (ipoteza lui Bernoulli);
− tensiunile sunt direct proporţionale cu deformaţiile (Legea lui Hooke).
Metoda la rupere consideră stadiul de rupere ca stadiu de calcul. Eforturile din
elementele structurale se determină după metodele staticii construcţiilor aplicate
corpurilor omogene.
Metoda ţine seama de comportarea reală a materialelor de construcţie în
stadiul de rupere (redistribuirea eforturilor în urma deformaţiilor plastice), dar
menţine un coeficient de siguranţă unic, de valoare convenţionalã, fără un studiu
sistematic al parametrilor ce influenţează siguranţa structuralã.

1.4.2 Metode semiprobabilistice ale stărilor limită

15
 Starea limită este acea stare care implică :
− pierderea reversibilă sau ireversibilă a capacităţii unei construcţii de a
satisface condiţiile de exploatare legate de destinaţia stabilită sau,
− apariţia unor pericole pentru viaţa sau sănătatea oamenilor, respectiv
pentru bunurile materiale sau culturale a căror conservare depinde de construcţia
respectivă.
Stările limită se împart în:
− stări limită ultime ale epuizării capacităţii portante sau unei alte pierderi
ireversibile a calităţilor necesare exploatării ;
− stări limită ale exploatării normale ce corespund întreruperii capacităţii de
asigurare a unei exploatări normale.
Caracteristicile metodei semiprobabilistice sunt urmãtoarele:
− se consideră în mod sistemic diferite stări limită posibile pentru o
construcţie dată;
− se consideră în mod independent variabilitatea diferiţilor factori care
afectează siguranţa structuralã a construcţiilor, stabilindu-se datele cantitative
care determină nivelul de asigurare al construcţiilor.
Metoda stărilor limită se aplică considerînd că sunt respectate condiţiile:
− proiectarea este competentă, respectându-se prescripţiilor de alcătuire
constructivă şi de calcul în vigoare;
−execuţia este corespunzătoare condiţiilor precizate în proiecte (faza DDE);
− urmărirea execuţiei se face conform prevederilor stabilite în faza de
proiectare.
În calcul se are în vedere posibilitatea redusă de realizare simultană a unor
valori defavorabile pentru parametrii ce caracterizează acţiunile, prin
introducerea coeficienţilor de grupare.
Verificarea siguranţei construcţiilor conform metodei stărilor limită constă
în compararea efectelor grupărilor de acţiuni date (tensiuni şi deformaţii în
secţiuni carcateristice) cu sistemele de valori date care corespund apariţiei
diferitelor stări limită. În mod curent, calculul la starea limită se face pentru

16
starea limită de rezistenţă şi starea limită de deformaţii.
Principiul de calcul al metodei pentru stările limită ultime este compararea
solicitării maxime posibile S max cu capacitatea portantă minimă probabilă a
cap
secţiunii considerate S min

Deci: Smax < Scap

min

Smax < Scap

min

S max se determină aplicând relaţia:

S max = ∑ n i ⋅ω ⋅ S in

unde:
ni este coeficientul ce caracterizează posibilitatea depăşirii solicitărilor
normate avînd valorile de 1,0 pentru gruparea specială, 1,2 pentru gruparea
suplimenta-ră şi de 1,3 pentru gruparea fundamentală;
ω este coeficientul de grupare al încărcărilor corespunzător grupării de
calcul;
Sin reprezintă solicitarea normală, determinată cu metodele mecanicii con-
strucţiilor, corespunzător încărcărilor normate considerate în gruparea de calcul.
La suma solicitărilor nu se iau în considerare cele cu efect defavorabil în
cazul dat, excepţie făcând încărcările permanente.
Deci,
min = me ∑ mm ⋅ k1 ⋅ R i ⋅ Fi
Scap n

unde:
me este coeficientul condiţiilor de lucru pentru elementele de construcţie;

mm este coeficientul condiţiilor de lucru pentru material;

ki este coeficientul de siguranţă;

Rin este rezistenţa normată a materialului stabilită pe baza studiilor

statistice,
Fi este caracteristica geometrică a secţiunii: arie, moment de inerţie sau

17
modul de rezistenţã, dupã caz.
Principiul de calcul al metodei la starea limită a exploatării normale (defor-
maţii limită) este exprimat de relaţia fundamentală de mai jos unde, cele două
mărimi comparate reprezintă deformaţiile (săgeţi, rotiri) maxime, iar cele limită
admisibile sunt stabilite prin prescripţii tehnice de specialitate.
_
∆max ≤ ∆a

unde:
∆maz reprezintã deformaţia maximă efectivã (săgeată, rotire), evaluatã cu
încãrcãri normate prin metode specifice mecanicii construcţiilor;
_
∆a, este deformaţia limită admisibilã.

18