Sunteți pe pagina 1din 124

Universitatea de Vest Vasile Goldi

Secia biologie

Imunologie

Vasi Dana

Organismul este n permanen solicitat de factori ai mediului extern care, intrnd n


contact cu aparatul su de aprare, declaneaz reacii mpotriva a ceea ce este non-propriu
(non-self) pentru celulele acestui aparat, avnd drept rezultat fie neutralizarea i eliminarea
acestora, fie o reacie de hipersensibilitate imunologic, reacie imunitar.
Astfel, rspunsul imun este considerat ca un mecanism de aprare, prin care organismul
recunoate ceea ce este strin de sine. Recunoaterea self-uhii prin deosebirea de non-self
(Burnet, 1949), este foarte precis i proprie fiecrui organism. Recunoaterea self-ului st la
baza toleranei imunologice nnscute fa de componenele proprii, iar recunoaterea nonself-ului condiioneaz reaciile de aprare imunologic fa de substanele strine.
Printre mecanismele care genereaz mbolnviri sau favorizeaz cronicizri, un rol important
l deine dereglarea rspunsului imun. Patologia imunologic, n special cea autoimun,
intereseaz toate domeniile medicinii.
n esen, imunologia este tiina care studiaz rspunsul organismului la aciunea
unei substane strine, pe care acesta o recunoate c nu-i aparine.
Fenomenele imunologice intervin n acceptarea sau respingerea grefelor, aprarea
antimicrobian manifestat prin imunitate activ sau pasiv, procesele alergice sau de
autoimunizare.
Dac, prin fenomen imunologic se nelege, simplificat, formarea de anticorpi prin
ptrunderea unei substane antigenice, contactul organismului cu agentul agresor (anti-genul)
poate avea trei consecine biologice:
- realizarea unei protecii fa de acest agent, cu rezultate benefice cnd reacia antigenanticorp are loc n snge. Acest efect st la baza vaccinrii.
- realizarea unei boli imunologice, cnd reacia de contact altereaz celulele.
Boala imunologic poate fi expresia unei hipersensibiliti de tip imediat (imunitate
umoral) fa de antigen sau expresia unei hipersensibiliti de tip ntrziat (imunitate
celular), ca n cazul tuberculozei. Dup cum antigenele sunt strine sau proprii (alterate,
modificate) se vorbete despre boli imunologice sau despre boli autoimune.
Imunitatea umoral se realizeaz prin intermediul plasmocitelor (care formeaz
anticorpi), iar cea celular prin intermediul limfocitelor. ntre cele dou sisteme nu exist
grani, rolul principal deinndu-l limfocitele mici circulante.
- un rspuns imun nul, fenomen denumit toleran imunologic. Tolerana poate fi natural
(celule proprii sau gemeni univitelini) sau indus experimental (n viaa fetal sau la nounscui). Ultimul tip are importan n practica grefelor la gemeni univitelini sau n terapia
prin imunodepresoare. Deci, de obicei, rspunsul imun este benefic, de aprare, asigurnd
supravieuirea speciei. Rspunsul imun insuficient genereaz boala infecioas. Rspunsul
prin hipersensibilitate determin fenomene alergice, iar cnd se produce dereglarea
2

rspunsului imun, apar procese de autoimunizare (boli autoimune), de autontreinere.


Prin imunitate se nelege lipsa de receptivitate sau rezistena specific a unui
organism fa de infecia cu un anumit agent patogen (de la lat. immiinitas-atis = scutire de
orice obligaie; scutire de impozite).
Imunitatea este un fenomen specific, pentru c organismul reacioneaz Ia ptrunderea
unui anumit agent patogen sau a unei anumite substane strine (antigen), prin formarea unei
substane (anticorp) cu aciune specific de neutralizare a agentului patogen sau a substanei
strine, prin unirea antigenului cu anticorpul. La baza imunitii st deci unirea antigenului cu
anticorpul.
Exist i o rezisten nespecific fa de germeni realizat de:
-factori mecanici: pielea i mucoasele (structura i secreii). De exemplu: omul respir zilnic
peste 15 000 1 aer, care conin mai mult de 150 000 de bacterii;
-factori chimici: secreiile glandelor sebacee i sudoripare, acidul clorhidric din sucul gastric,
lizozimul (enzim hidrolizant) din ser, lacrimi, saliv, secreii nazale etc., alexina sau
complementul, properdina, opsoninele prezente n ser;
-factori celulari: fagocitele polimorfonucleare (neutrofile i eozinofile) i fagocitele
mononucleare (monocite, macrofage, histiocite).
Rolul decisiv n imunitate l dein ns factorii imunologici specifici.
Imunitatea poate fi nnscut (rezistena este nespecific) sau dobndit. Ultimul tip se
poate realiza n mod pasiv, prin transfer de anticorpi (de pild, prin laptele de mam imun
sau prin seroterapie), sau n mod activ prin formarea de anticorpi n organism. Acetia pot lua
natere fie n urma unui stimul unic i puternic (boala), fie n urma unor stimuli mici i
repetai (vaccinuri).
n cazul ptrunderii n organism a unor ageni patogeni (agresiune septic), ntr-o prim
etap intr n aciune mecanismele de aprare preexistente nespecifice (chimice i celulare) prima barier imunologic -, blocnd substanele strine la locul producerii sau ptrunderii n
organism. Cnd aceast barier este depit, intr n funciune mecanismele imunologice
specifice (imunitatea umoral - mediat de plasmocite, care formeaz anticorpii - i
imunitatea celular - mediat de limfocite), capabile s opreasc invazia septic, dar uneori
pot ele nsele s produc noi boli (boli autoimune).
IMUNOLOGIA
CADRU-DEFINITRIU
Imunologia este o ramur a medicinei, cu un evident caracter interdisciplinar, care
are ca obiectiv studiul mecanismelor de aprare fat de stucturile non-self, de regul molecule
strine, n spe microorganisme patogene: prioni, virusuri, bacterii, fungi, parazii etc, dar i
fa de cmponente sau structuri endogene modificate care nu mai sunt recunoscute ca self.
n conceptul vechi imunologie (provine din latinescul imunitas),i se definea ca fiind
ansamblul mecanismelor de aprare fa de microorganisme sau alte structuri strine; cu alte

cuvinte rezistena fata de o boala sau infecie. n viziunea anterioar, procesul imunitar se
reducea la prezena antigenului care inducea (determina organismul) fabricarea de anticorpi.
Acetia aveau un rol exclusiv benefic reacionnd specific cu antigenul (- Ag patogen care i-a
determinat producerea), conferind organismului rezistena fa de infecia i boala pe care ar
putea-o
produce
acel
agent
patogen.
Astzi conceptul despre imunitate este mult mai larg i mai complex. Amintim
deocamdat succint i n treact c antigenul este de multe feluri structural, c nu se identific
cu agentul patogen(care poate cuprinde mai muli antigeni), pot fi i endogeni, are o anumit
adresabilitate fa de esuturile organismului, anumii receptori i mediatori. Deasemeni
anticorpii formai sunt de multe feluri cu structuri i funcii deosebite, reacia spacific ag-atc
este de multe feluri i nu totdeauna protectoare ci de multe ori agresiv(boli autoimune), se
pot forma complexe imune agresive, pot apare reacii de tip alergic etc. Deci nu ntotdeauna
formarea
sau
prezena
anticorpilor
este
benefic.
n studiul elementelor de baz ale imunologiei vom trece n revist factorii care
determin procesul infecios, microorganismul (cuprinztor de antigeni), antigenii i anticorpii
sub aspect structural i funcional, esuturile i structurile care particip la procesul imunitar,
mecanismele de aparare ale organismului, att specifice, ct i nespecifice, reaciile disimune
generatoare de boli imunologice, autoagresive, ct i deficitele imunitare.
Imunologia este un liant al multor specialiti medicale, beneficiaz an de an de multe
achiziii, este ntr-o continu dinamic conceptual i bun parte a patologiei actuale nu poate
fi cunoscuta pn la nivel biofuncional fr cunotine actualizate de imunologie.
INFECIA.PROCESUL-INFECIOS
S-a atribuit germenului patogen capacitatea de a produce boala i s-a postulat concepia
c ptrunderea unui microorganism patogen n organismul uman, nseamn n mod invariabil
boal. Acest concept a suferit multe schimbri, nct accepiunea actual este mult diferit.
Micro i macroorganismele convieuiesc ntr-un echilibru ecologic i numai ruperea
acestui
echilibru
poate
fi
urmat,
n
anumite
condiii,
de
boal.
Exist astfel din punct de vedere bioecologic o ecuaie cu trei elemente: microorganism,
macroorganism i mediu, aflate n relaie de strns interdependen, a crei modificare face
posibil apariia procesului infecios.
Pentru a aprofunda acest fenomen, n primul rnd este necesar de a defini civa
termeni:
Infecia este ptrunderea i multiplicarea unui agent patogen infecios n organism (care
nu este urmat n mod obligatoriu de boal)
Boala infecioas este expresia simptomatic, clinic, a infeciei. Ea reprezint de fapt
reacia organismului fa de infecie.
Infestarea, nseamn ptrunderea unor parazii n macroorganism.
Contaminarea reprezint doar prezena numai pe suprafaa tegumentelor sau a unor
obiecte de microorganisme patogene, sau a unor factori biologici, chimici sau fizici nocivi.
Poluarea, se refer doar la existena n atmosfer a unor factori nocivi neinfecioi.
Procesul infecios, este o noiune mai larg, definit ca: "totalitatea proceselor biologice
care se desfoar n organism dup invadarea sa de agenii patogeni diveri" (Zilber), sau "un
complex de interaciuni ce rezult din contactul microorganismului cu gazda" (Topley)
Deci Procesul Infecios, ca expresie a interrelaiilor ntre micro i macroorganism, poate fi
conceput ca o confruntare ntre agentul patogen, nzestrat cu o serie de proprieti agresive
(infeciozitate, virulen etc., asupra crora vom reveni) i organismul uman sau animal, dotat
cu proprieti variabile de aprare, care se opune agresorului, n anume condiii de mediu, care
condiii pot funciona ca factori favorizani sau frenatori n apariia Procesului Infecios.

Schematiznd principalele modaliti de aciune ale microorganismului patogen


asupra organismului gazd, acestea rezult din figura care urmeaz:
Exist 6 mecanisme prin care microorganismul patogen acioneaz asupra macrosistemului
uman.
1.Aciune invaziv aspra celulelor (Shigella, Yersinia, Salmonelle)
2.Aciune enzimatic asupra organismului sau asupra antibioticului (care determin unele
mecanisme de rezisten).
3.Aciunea virusurilor asupra celulelor, din care rezult procesul de replicare.
4.Aciune prin intermediul exotoxinei sau enterotoxina
(germeni gram pozitivi)
5.Aciune prin endotoxine (germeni gram negativi)
6.Aciune asupra sistemului imunologic
( mecanisme imuno-patologice)
Aceste aciuni constituie bazele unei clasificri moderne ale agenilor infecioi
(Dragomirescu), care se va impune n viitor.
n concluzie,: Procesul Infecios, apare ca un fenomen generic, larg, care implic ruperea
relaiilor de echilibru (simbiotice) i apariia unor manifestri patologice a cror intensitate i
diversificare, macroorganismul le prezint n funcie de reactivitate i puterea sa de aprare.

Etiologia Bolilor Infecioase. Agenii infecioi


Clasificare.

1.Prionii.
Prionii sunt proteine cerebrale care, ntr-o forma modificata, pot cauza o infecie a creierului,
fatal att oamenilor ct i animalelor. Termenul prion este o forma prescurtata a termenului
particula proteica infectioasa (proteinaceous infectious protein).Proteina prionica,sau PrP, este
prezenta n creierul tuturor mamiferelor studiate pn azi. Privit la microscop, prionul are
forma unui arc. Rolul prionului la nivel cerebral nu este pe deplin cunoscut, dar experimente
facute pe soareci caror le lipsea gena pentru PrP deci, implicit, i proteina indica faptul c
PrP ar putea avea un rol n protectia impotriva dementei care apare odata cu naintarea n
vrst. Spre deosebire de virui, bacterii i alte tipuri convenionale de microbi, prionii nu au
ADN sau ARN, despre care se credea c sunt necesare oricrui agent infecios pentru a se
multiplica n interiorul celulei gazda. De asemenea, cu toate c majoritatea proteinelor din
interiorul unei celule sunt uor scindate, prionii rezist scindrii enzimatice ceea ce explica
propagarea rapida a bolii.

Procesul care declanseaza bolile prionice este reprezentat de conversia unei proteine normale,
sintetizata n mod natural n neuronii tuturor mamiferelor (PrPc), ntr-una mutant, anormal
(PrPSc).n funcie de factorul care induce conversia PrPc in PrPSc, natura acestor afeciuni
poate fi genetica (n cazul unei mutaii punctiforme a genei pentru PrP), infecioasa (ca
urmare a consumului alimentelor contaminate, a folosirii unor instrumente chirurgicale
nesterile, injectrii unor hormoni derivai din hipofiza prelevata de la cadavre) sau sporadica
(datorata unor mutatii spontane ale genei PrP, care intensifica rata conversiei proteinei
prionice, ct i a unor factori necunoscuti).
Prionii reprezint o categorie relativ nou de ageni infecioi (Stanley Prusiner 1982),
despre care avem pn n prezent o serie de date, pe care le amintim n continuare foarte
succint.
Structural, sunt organisme foarte mici (dimensiune ntre 50-150 nm) i foarte simple. Ele
cuprind un numr de numai 253 aminoacizi (PrPSc-scrapie). Dei era unanim recunoscut
faptul c nu au acizi nucleici n structura lor, n 1994 Prusiner face dovada existenei lor, ins
n cantitate foarte mic, dar suficient pentru a susine informaia genetic necesar.
Sub raport patogenic, prionii produc o serie de afeciuni, dintre care amintim:
-scrapie sau looping-ill, o boal a oilor este o boal neurodegenerativ natural,
transmisibil i fatal a ovinelor i caprinelor,boala face parte din grupul
encefalopatiilor spongiforme transmisibile,
Denumirea de scrapie provine din limba englez, de la verbul to scrape (a hri, a freca, a
juli), scrpinatul prin frecare de pietre, garduri sau copaci i leziunile produse de acesta fiind
una din manifestrile caracteristice bolii.
-boala Kreutzfeld-Iacob,
-encefalita Kuru= Este o infectie lenta, semnalata in anii 1950 la triburile din Papua Noua Guinee care practicau ritualuri canibalice. Boala se declansa in urma consumului de
creier uman. Analiza amanuntita a istoricului pacientilor a dus la constatarea ca perioada
minima de incubatie a bolii Kuru variaza ntre 34-41 de ani. n medie, perioada de incubatie a
fost estimata la o perioada ntre 39-56 de ani, dar n realitate ar putea fi chiar cu sapte ani mai
lunga.
-sindromul Gerstmann-Straussler-Scheinker,=form ereditar de degenerecen
spinocerebral i corticospinal, asociat cu depozite de amiloid. Se manifest la vrst adult
prin ataxieprogresiv, urmat de sindrom demenial. Este cunoscuta din secolul VIII, este
destul de rara si apare frecvent in jurul varstei de 60 de ani, la ambele sexe. Simptomatologia
se caracterizeaza prin: pierderea echilibrului, afectarea locomotiei, pierderea memoriei, stare
de confuzie, dezorientare, dementa. In producerea bolii Creutzfeldt-Jakob, se admit azi trei
mecanisme principale: infectia lenta, infectia spontana si alterarea genetica. In formele
infectioase de CJD se considera ca perioada de incubatie dureaza de la cateva luni pana la
cativa zeci de ani. Referitor la cazurile de CJD prin infectie lenta, se considera ca mecanismul
prin care celula neuronala din SNC ajunge sa codifice proteina infectioasa tip PrPCJD poate fi
castigat prin contaminare cu o proteina exogena tip PrPCJD
-Insomnia Familial Fatal (IFF), (FFI). Boala debuteaza intre 35 si 60 de ani si are o
evolutie de 7-12 luni. Simptomele bolii includ: tulburari de ritm circadian cu insomnie pana la

pierderea totala a somnului,disparitia ritmurilor circadiene pentru: temperatura, respiratie,


presiune arteriala, frecventa cardiaca, amnezie,dizartrie, disfagie,tulburari de echilibru,
mioclonii.
Toate acestea prezentnd leziuni degenerative ale SNC, datorit neurotropismului
acestor ageni patogeni.
Este dovedit ca atat in FFI, cat si in CJD apare o proteina prionica anormala (in
celulele neuronale din SNC), drept consecinta a doua mutatii pe gena PrPc de pe cromozomul
20 de la om. Prima mutatie este identica in ambele boli. In lantul proteic al acestei proteine
este inglobata in final, in locul acidului aspartic, asparagina. A doua mutatie este diferita in
cele doua boli, si anume: in cazul genotipului heterozigot normal metionina/valina, cand apare
o mutatie in una din cele doua alele ale genei PrPc, alela mutanta nu poate codifica decat unul
din cei doi aminoacizi: metionina sau valina.
Modalitatea de transmisie interuman nu este elucidat, dar se presupune c aceasta sar putea efectua prin unele instrumente chirurgicale (operaii de neurochirurgie), electrozi
penetrani, transplant de esuturi, extracte tisulare. Nu s-a dovedit posibilitatea transmiterii
prin derivate de snge sau transfuzii.
Incubaia, dei nu se cunoate, se presupune c ar putea ajunge pn la 35 de ani!
Concluzie :prionii rmn, n continuare, ageni infecioi misterioi, fundamental
diferii de virusuri i viroizi. Nu se tie nca dac sunt formai doar din proteina infecioasa
sau coin i un al doilea component. Proteina PrPsc este (cel puin pn n prezent) unicul
component al prionilor i are rol central n declanarea i evoluia bolii. Att structura
moleculara, replicarea prionilor, ct i patogeneza bolilor prionice sunt unice, fara precedent,
n biologia moleculara. Gsirea unui marker preclinic de diagnostic pentru depistarea infeciei
prionice, n perioada de incubaie i n forme subclinice, va ajuta enorm la efectuarea unui
screening biologic real la animale i la om, ceea ce ar reprezenta un aport eficient la
supravegherea i impiedicarea raspndirii acestei boli.

2. Virusuri
Sunat ageni, cu o structur simpl, specific, fr posibilitate de autoreproducere, dependent
de celulele gazd. Cteva caracteristici:
Structura
- conin acizi nucleici ADN sau ARN, care pstreaz i transmit e informaia genetic
(nucleotid).
- nucleocapsida (proteine, enzime antigen), dispus n uniti morfologice, capsomere, cu
simetrie cubic, care nvelesc poriunea central
- anvelopa proteic- care i asigur rezistena
Replicarea se face intracelular, n celula gazd (ntruct nu au capacitate de autoreproducere).
De regul aceast celul gazd este distrus, ns exist cazuri cnd acestea i menin
integritatea (celule permisive). Virusurile ARD i ADN se replic n mod diferit:
Clasificarea virusurilor este n continu schimbare. Se folosesc drept criterii de clasificare:
tipul de acid nucleic (ADN ARN), proprietile fizico-chimice i morfologice, patogenitatea,
tropismul (respirator, digestiv), a modului de trnsmisie (arbovirusuri, veneriene) etc.
Alte caracteristici:
nu cresc pe medii de cultur, ci numai strict intracelular (culturi pe tesuturi vii), distrugnd
celula gazd. Nu au structur celular
nu sunt sensibile la antibiotice
7

nu se pot vizualiza cu microscopul optic (numai cu microscopul electronic.


afecteaz n mare msur imunitatea celular
Continund clasificarea, urmeaz trei categorii (Chlamidii, Mycoplasme i Rickettsii), care se
situeaz ntre virusuri i bacterii.
3. Chlamidii
Sunt intermediare ntre virusuri i bacterii din punct de vedere al mrimii i structurii. Erau
denumite pn nu de mult "virusuri mari",datorit parazitismului lor strict celular.
Se deosebesc totui mult de virusuri, datorit faptului c au ambii acizi nucleici (ADN,ARN),
posed peptidoglican (caracteristic bacteriilor), ct i prin faptul c sunt sensibile le
antibiotice.
Dintre chlamidii sunt dou specii mai importante pentru om:
1 Chl. Psittaci. (determin pneumonii ca ornitoze,psitacoze).
2 Chl. Trahomatis,(trahom, pneumonie , uretrita cu incluziuni.
4. Mycoplasme
Sunt microorganisme mici, filtrabile
Nu au parazitism obligatoriu, deci pot exista independent de alte celule (spre deosebire de
virusuri i chlamidii)
Cresc pe medii de cultur artificiale
Sunt sensibile la antibiotice
Se cunosc peste 100 de serotipuri, dintre care numai M. Pneumoniae, M. Hominis i M.
Ureaplasma sunt patogene pentru om.
5. Rickettsii
Din punct de vedere structural sunt mai apropiate de bacterii, datorit faptului c au perete
bacterian, posed un echipament enzimatic mai bogat, au dimensiuni mai mari, la limita
vizibilitii cu microscopul optic.
Sunt strict intracelulare, dependente de metabolismul celulei gazd (asemntor virusurilor).
Rickettsiile sunt sensibile la antibiotice (cu spectru larg, Cfs, Cl, T etc), apropiindu-se prin
aceasta de bacterii.
Fac parte din familia Rickettsiaceae, care cuprinde trei genuri mai importante:
1 Genul Rickettsia (R. Prowazekii, R. Mooseri, R. Akari, R. Conori, R. Orientalis etc.), 2
Genul Coxiella (R. Burnetti) i 3.Genul Rochalimaea (R. Qintana - poate crete extracelular.
6. Bacterii
Microorganisme mari (vizibile cu microscopul optic).
Au o structur celular complect:
- perete celular (unele au i capsul)
- sistem citoplasmatic propriu (membran, ribozomi etc)
- nucleu cu ambii acizi nucleici (ADN,ARN)
- se nmulesc prin diviziune binar
- aparat enzimatic propriu energoformator, elemente ce i asigur o existen de sine
stttoare.
- se cultiv pe medii de cultur artificiale, acelulare
- sunt sensibile la antibiotice
Au capacitatea de a produce n anumite condiii Proces Infecios, respectiv o boal
infecioas. Acest lucru este dependent de o serie de proprieti:
Infeciozitatea, definete proprietatea unui germen de a ptrunde i de a se multiplica n
organismul gazd.
Invazivitatea, reprezint un aspect cantitativ superior, n sensul capacitii unor germeni de a
8

nvinge rapid puterea de aprare local sau general a organismului, de a penetra n esuturile
pentru care are tropism, menajndu-i propriile sale elemente de aprare.
Patogenitatea, const n capacitatea germenului de a produce boala n organismul gazd
(capsula determin un grad de patogenitate crescut). Din acest punct de vedere, germenii pot
fi patogeni, condiionat patogeni sau nepatogeni, calitate care depinde de cei trei factori
cunoscui (germen, puterea de aprare a organismului i de mediu).
Virulena, este de asemeni un atribut de grad, de intensitate, corelnd primii doi factori. Cu
alte cuvinte, confer germenului patogen posibilitatea ca n numr mic i n timp scurt s
determine efecte morbide din partea organismului de und se poate deduce mrimea inoculului
necesar pentru a induce boala.
Toxigeneza, posibilitatea unor germeni de a elibera toxine. Toxinele sunt de dou feluri:
- exotoxine, eliberate de germeni n plin activitate metabolic, care penetreaz prin
membranele biologice i se fixeaz rapid i ireversibil pe anumite structuri.
- endotoxine, care sunt componente ale peretelui bacterian al unor germeni (b.gram negativi)
i care se elibereaz prin moartea i desagregarea acestor bacterii.
5 Antigenitatea,
Este proprietatea prin care germenii declaneaz formarea de anticorpi. Acetia pot fi
protectori sau neprotectori. Anticorpii neprotectori pot fi utili pentru diagnostic, sau patogeni,
declannd boli de complexe imune sau manifestri alergice.
6 Adaptabilitatea
Const n posibilitatea germenilor de a supravieui n organism ntr-o stare metabolic
redus (forme L, protoplati, sferoplati), sau de a forma spori (forme de maxim rezisten).
Rezistena la antibiotice i formarea de factor R, poate fi privit ca o form de adaptabilitate.
Clasificarea bacteriilor, este foarte dificil, ntruct exist foarte multe criterii de clasificare a
celor peste 2500 de bacterii. Dintre acestea amintim:
- morfologice (coci, bacili, spirili etc.)
- proprieti tinctoriale (gram pozitivi, negativi etc.)
- toleran la oxigen (aerobi, anaerobi)
- capsulogenez (capsulai, necapsulai)
- mobilitate (flagelai, imobili etc.)
- sporogenez etc.
7. Fungi patogeni
Se cunosc cteva mii, dintre care numai aproximativ 50 sunt patogeni pentru om.
- au o structur particular, n special datorit unui perete rigid, bogat n steroli, care i confer
considerabile caliti patogenice. Majoritatea sunt slab patogeni; n general determin boli ale
pielii i mucoaselor, dar pot avea uneori un caracter deosebit de invaziv, n special n
condiiile scderii capacitii de aprare a organismului, sau n cazul tulburrilor echilibrului
bacteriologic bacterian (administrarea prelungit de antibiotice).
- sunt rezisteni la aciunea AB, sensibili la antimicotice.
- cei mai des intlnii fungi n patologie sunt: candida, histoplasma, criptococus, aspegillus.
8. Parazii
a. Protozoare
- microorganisme mai mari i cu o stuctur mai complex dect a bacteriilor
9

- n general sunt mobile


- pot fi adaptate la parazitare intra-celular (plasmodium), sau extra-celular (amoebe).
- n funcie de localizarea n diferite organe sau sisteme, pot determina mbolnviri
(entamoeba, giardia, leishmania etc)
b. Metazoare
- cele mai des ntlnite sunt: trichinella spiralis, anchylostoma duodenalis, strongyloides,
paragonimus.
- au structuri mari, complexe, unele vizibile cu ochiul liber
- sunt pluricelulare
- fac obiectul unei ramuri medicale distincte: parazitologia.
MACROORGANISMUL. MIJLOACE DE APRARE. PATOGENIE
Organismul uman, macroorganismul, n funcie de integritatea posibilitilor sale de aprare,
specifice sau nespecifice, este acela care de fapt face boala infecioas cu multiplele ei
manifestri. n dependen de acesta, ct i de condiiile de mediu, germenii pot trece din
starea de saprofitism, sau din cea de condiionat patogeni, n aceea de patogeni.
1. Mijloace de aprare. Rezistena fa de infecii.
I. Mijloace de aprare nespecifice
II. Mijloace de aprare nespecifice cu participarea sistemului imun.
III. Mijloace de aprare specifice. Imunitatea
I. Mijloace de aprare nespecifice.
Bariere naturale.
Integritatea tegumentelor i mucoaselor, sau bariera anatomic cutaneo-mucoas, reprezint
un mijloc natural, nespecific de aprare prin:
- Pielea, protejeaz organismul fa de ptrunderea germenilor care se afl pe suprafaa
acesteia prin:
- contiguitate. Orificiile glandelor sebacee, sudoripare, foliculii piloi i n special suprafeele
insuficient irigate (teren varicos) sau leziunile, sunt zone de minim rezisten, care ar putea
constitui pori de intrare.
- stratul cornos, reprezint deasemeni un sistem de protecie prin structura sa pluristratificat,
ct i prin eliminarea continu a straturilor superficiale( descuamare), posibil contaminate sau
chiar infectate (debarasare mecanic de germeni). Traumatismele, contuziile, iritaiile, sau alte
procese locale invazive, desigur c diminu acest mecanism protector.
- pH-ul sczut (acid) de pe suprafaa pielii este un factor nefavorabil multiplicrii germenilor
la acest nivel.
- secreia seboreic are aciune protectoare anti-bacterien.
- microflora saprofit, care intr n competiie cu flora patogen, inhib multiplicarea ultimei
(efect antagonist).
Mucoasele, posed de asemeni un sistem propriu nespecific de aprare:
Mucoasa respiratorie
- integritatea anatomic
- stuctura, cu prezena cililor vibratili la suprafaa epiteliului cilindric unistratificat, cilii avnd
o micare ondulatorie ce mobilizeaz toate particulele strine ntr-o deplasare continu spre
eliminare.
- mucusul secretat de celulele mucipare, care acoper ntreaga mucoas cu un strat protector,
cu funcii multiple:

10

- interpunerea ntre celule i eventualii germeni, cu blocarea situsurilor de fixare a acestora pe


celulele epiteliale
-protecia mecanic a mucoasei
-aciune trofic, asigurnd un anumit grad de deshidratare
- n submucoas exist o pleiad de celule imunologic competente (macro i microfage,
limfocite Ti B). Aici se afl i IgA secretor cu rol n inducerea imunitii "la poarta de
intrare", precum uneori i lizozim.
Mucoasa digestiv
Dispune deasemeni de o serie de posibiliti de aprare:
- bariera gastric este reprezentat de pH-ul acid al sucului gastric( pn la 1.5), la care foarte
puini germeni pot rezista ( b. Koch, virusuri).
- peristaltismul intestinal se accelereaz n condiiile unei infecii digestive, fapt care se
elimin un coninut bogat n germeni.
- micrile antiperistaltice, de evacuare prin vom, care se soldeaz cu acelai rezultat.
- mucusul care tapeteaz mucoasa digestiv pe toat ntinderea ei, are acelai rol protector ca
i n cazul mucoasei respiratorii.
- n submucoas exist celule microfage, limfocite Ti B, cu secreie de IgA secretor
Celelalte mucoase: conjunctival, genital etc., au adaptri similare privind funcia de
aprare( clipitul, secreia lacrimal, prezena de lisosim, de IgA secretor etc.)
II. Mijloace de aprare nespecifice cu participarea
sistemului imun.
1. Fagocitoza
Este o form de aprare celular nespecific, care const n incorporarea i distrugerea
microorganismelor strine de organism ptrunse n esuturi sau snge de ctre microfage
(polinucleare) sau macrofage (mononucleare). Fagocitele sunt produse de mduva osoas i
eliberate continuu n circulaie ntr-un numr de 160x107
Celulele care particip la fagocitoz sunt de doua tipuri:
- circulante, cuprinznd macrofage i microfage (dup cum am amintit)
- fixe, tisulare: histiocite, fibroblaste, celule endoteliale, celule Kupffer, sinusoidale, celule
gliale etc.
Fagocitoza este un proces complex, care parcurge mai multe etape:
a. Agregarea (aderena) fagocitelor la endoteliului vascular (fenomenul de marginaie). ncepe
prin marginaia leucocitelor din circulaie, urmeaz stagnarea i alipirea acestora la endoteliul
vascular. Acest fenomen se produce sub influena unor factori chemotactici diveri.
b. Migrarea, traversarea endoteliului vascular, ieirea din vas "strecurdu-se" prin stomele
intercelulare, sau chiar prin celulele endoteliale, prin micri de insinuare ameboid, cu
emiterea unui pseudopod frontal, fiind atrase de aceiai factori chemotactici (fenomen de
chimeotactism), secretai de agenii patogeni.
c. Opsonizarea, care cont n nvelirea bacteriei de ctre nite substane aflate n plasm,
numite opsonine. Acestea sunt formate din trei componente (imunglobuline G, componenta 3
a complementului, anticorpi din ser). Opsonizarea are drept rezultat "recunoaterea"
microorganismului de ctre fagocite.
d. Aderena leucocitelor la bacterie, dup ce s-a produs deplasarea, migrarea, aglomerarea
acestora n vecintatea antigenelor i opsonizarea. Acest fenomen este indus de aceiai factori
chemotactici, ct i de ali factori: celulari (receptori de suprafa), serici (opsonineimunaderena), bacterieni (echipamentul bacterian de rezisten).
e. nglobarea i digestia germenului de ctre fagocit.

11

nglobarea incepe prin emiterea unor prelungiri ale fagocitului (pseudopode), ca dou brae n
jurul particulei bacteriene care se ntlnesc n spatele acesteia, particula fiind astfel nglobat
n citoplasm. Vacuola coninnd particula ingerat a fost denumit "fagosom".
f. Digestia este iniiat prin descrcarea echipamentului enzimatic lizozomal asupra particulei
i apoi, cu un consum considerabil de energie are loc "digestia" sau liza particulei.
Nu ntotdeauna fagocitoza sfrete prin liza bacteriei. Unele bacterii rezist procesului
fagocitar (brucele, listerii, b.Koch), alteori fagocitul i epuizeaz capacitatea litic i procesul
se va sfri prin moartea acestuia. .
Fagocitoza apare ca o etap important n toate procesele de aprare antiinfecioas.
Importana rezult in special din faptul c n cursul digestiei, ntr-un anumit moment de
desagregare a bacteriei, se evideniaz i se identific fraciunea antigenic principal a
acesteia, ce va fi transmis celulelor imunologic competente.
Pentru coci, fagocitoza reprezint principala arm de aprare a organismului. In acest proces
este necesar prezena insulinei. Astfel putem explica faptul c diabeticii contracteaz mai
uor infecii cu aceti germeni.
2. Complementul (C)
Reprezint un sistem complex de aprare, constituit dintr-un grup de enzime (n numr de 25),
existente n plasm, dintre care componenta 3 (C3) are rolul cel mai important. Aceste
proteine (enzime), se afl sub form inactiv i prin influena unor factori activatori, se
declaneaz o cascad de reacii proteolitice n lan. Participarea complexului C n reaciile
imune i alergice este obligatorie, majoritatea autorilor fiind de acord c anticorpii au doar
rolul de identificare a intei antigenice i de a declana activarea primei trepte a sistemului
Complement, acestuia revenindu-i rolul major n anihilarea intei.
Efectele aciunii complexului C, ca partener obligatoriu al anticorpilor n activitatea
antiinfecioas i n promovarea rspunsului inflamator se manifest prin:
- distrugerea celulelor incrcate cu antigene strine, n prealabil "recunoscute, sensibilizate"
de anticorpi. Aciunea complementului este nespecific.
- stimularea limfocitelor B pentru formarea de anticorpi;
- favorizarea opsonizrii germenilor patogeni;
- activarea i direcionarea chimiotactismului fagocitelor;
- citoliza unor microorganisme patogene (virusuri, bacterii, micoplasme, protozoare).
Componentele C6-C9 au i o aciune direct citolitic fa de neisserii (N.meningitidis,
N.gonorreae).
Se cunosc dou ci de activare a complementului i anume:
- calea clasic, prin care este activat ntreaga secven a complementului, de ctre
complexele imune antigen-anticorp i de anticorpii fixai pe celulele int.
- calea alternativ, este scurt-circuitat, ncepnd dela C3, n care activarea se face fr
prezena anticorpilor sau a complexelor imune, de ctre endotoxine (lipopolizaharide),
properdin, sau de agregate de IgA.
Pe scurt, contribuia complementului n reaciile de aprare ar putea fi sumarizate:
- aciune citolitic asupra celulei ncrcate cu antigen;
- imuno-aderen;
- eliberarea unor factori chemotactici i stimularea fagocitozei;
- formarea anafilotoxinei;
- conglutinarea i imuno- conglutinarea unor hematii;
- interfereaz coagularea

12

Pot exista i anumite deficiene, n aprarea antiinfecioas, rezultate din activitatea sistemului
complement:
Defecte primare (ereditare), ale unor componente ale sistemului complement, care determin
o receptivitate crescut la infecii. Astfel, deficiena de C3, suprim capacitatea serului de a
opsoniza anumite bacterii, iar activarea C5-C9 predispune la infecii cu piogeni. Deficiena de
C5,C6,C7 i C8 determin o predispoziie deosebit la infecii neisseriene (meningococ,
gonococ).
Activarea n exces a sistemului complement, se asociaz cu boli de complexe imune sau
autoanticorpi (lupus eritematos). Deficiena genetic a funciei de inhibare a unora din
componentele complementului, poate determina apariia angioedemului ereditar.
3. Properdina
Este un complex de factori aflai n serul sangvin, care mpreun cu sistemul Complement
particip la o serie de procese imunologice, n special la fagocitarea celulelor i particulelor
strine i la realizarea reaciilor inflamatorii. Sistemul properdinic se activeaz n momentul
atarii pe suprafaa bacterian, ctignd posibilitatea de a activa la rndul su
Complementul pe o secven scurtcircuitat n absena complexelor imune.
4. Lysozimul
Este un alt factor de aprare antibacterian, foarte rspndit n natur. La om, n concentraii
mai mari, se gsete n secreia nazal i lacrimal, lapte, colostru, ser, precum i n cteva
esuturi cum ar fi: splin, ficat, rinichi i oase.
Nivelul de lysozim din fagocite i ser crete n urma stimulrii sistemului monocitar (infecii
acute sau cronice, transplante, injecii cu imunostimulante), remarcndu-se i o cretere
consecutiv a rezistenei fa de infecia cu anumii germeni.
S-a observat de asemeni c n leucemia acut limfoid se gsete un nivel seric crescut de
lysozim, n timp ce n leucoza acut mieloid este sczut. Acest lucru ar putea constitui un
element de diagnostic diferenial.
Actualmente se cerceteaz i posibilitile terapeutice de perspectiv cu lysozim.
5. Interferonii (IFN)
Sunt proteine care reacioneaz cu celulele normale, fcndu-le rezistente fa de infecia cu
diferite virusuri.
Astzi se consider c fac parte din familia citokinelor, adic proteine purttoare de mesaje
chimice, biologice importante n reglarea funciilor diferitelor celule ale organismului.
Deoarece citokinele sunt mediatori eliberai de celule i care influeneaz funcia altor celule,
interferonii reprezint un sistem de comunicare ntre toate celulele organismului.
IFN este o protein care se sintetizeaz n prezena unui stimul reprezentat de cele mai multe
ori de un virus.
Interferonii sunt eliberai de ctre celule, ca urmare a agresiunii acestora (inductori), datorit
reaciei cu antigenul, dar nu manifest specificitate de aciune fa de antigenul provocator,
avnd doar o funcie de aprare nespecific. IF eliberat extracelular, are caliti protectoare i
asupra altor celule expuse infeciei, demonstrnd efecte imuno-modulatoare. Se pare c
aciunea antiviral, nu se exercit direct asupra virionului agresor, ci ar avea un efect de
"narmare" asupra celulelor, conferindu-le o rezisten mai mare la infecii.
Exist o diversitate de inductori de IFN, care pot fi clasificai n 2 grupe:
a. virusurile, extractele virale, acizii nucleici i polinucleotidele sintetice care stimuleaz

13

producia de IFN n toate sistemele celulare.


b. Din a doua grup de inductori IFN, fac parte bacterii, endotoxine, mitogene etc. Acetia
sunt activi numai n vivo i induc formarea unor cantiti mai mici de IFN.
Clasificarea interferonului n funcie de origine i proprieti fizico-chimice.
Interferonul uman (Hu IFN), se clasific n trei tipuri distincte:(tab. 5)
1.-Interferon alfa (Hu IFN-alfa,sau de tip I, care poate fi leucocitar (Le) sau
limfoblastic (Ly); s-a reuit s se prepare n stare pur prin tehnici de fracionare a proteinelor
(cromatografie). Exist mai multe subtipuri de IFN alfa.
2.-Interferon beta (Hu IFN-beta), Se mai numete IFN fibroblastic, deoarece a fost
obinut pe fibroblaste de embrion uman , este o glicoprotein cu o secvende 21 de
aminoacizi.
3.-Interferonul gama Hu IFN gama difer semnificativ de ceilali interferoni are
activitate prepondernt imuno- modulatorie si este produs de limfocite T dupexpunere la
antigene strine . Inductorii sunt reprezentai de o varietate de antigene, anticorpi fa de
limfocite, substane mitogene, sau enzime. Cei mai folosii inductori sunt fotohemaglutinina,
enterotoxina stafilococic i interleukina 2.
Tip IFN Celule productoare
Stimuli Mod de preparare in vitro
Funcie
Alfa Celule macrofage (monokine, citokine)- Infecii acute virale
Leucocite fibroblati -Aprarea antiinfecioas
Beta Celule nonimunocompetente -Infecii acute virale
fibroblati -Stimularea reaciilor citotoxice
Efectele biologice ale interferonului
Modul de aciune al IFN este complex, mediat de diveri factori. Dupa eliberare, IFN se
fixeaz pe receptorul specific i induce sinteza unor proteine intracelulare efectoare,
responsabile de aciunea antiviral, antitumoral i imunomodulatoare.
Interferonii au efecte biologice variate, fapt pentru care sunt considerati factori reglatori cu
potenial multiplu. n afar de rolul pe care l au n aprarea organismului fa de virusuri, ei
au implicaii importante n imunologie, cancer, genetica molecular, reglarea sintezei
proteinelor i diferenierea celular. Cteva aciuni mai importante ale IFN:
Activitatea antiviral.Efectele biologice ale interferonului
Modul de aciune al IFN este complex, mediat de diveri factori. Dupa eliberare, IFN se
fixeaz pe receptorul specific i induce sinteza unor proteine intracelulare efectoare,
responsabile de aciunea antiviral, antitumoral i imunomodulatoare.
Interferonii au efecte biologice variate, fapt pentru care sunt considerati factori reglatori cu
potenial multiplu. n afar de rolul pe care l au n aprarea organismului fa de virusuri, ei
au implicaii importante n imunologie, cancer, genetica molecular, reglarea sintezei
proteinelor i diferenierea celular. Cteva aciuni mai importante ale IFN:
Activitatea antiviral
Interferonii, constituie un sistem complex de protecie antiviral i antitumoral a
organismului.
14

Toate virusurile cu genom ADN sau ARN, cu sau fr nveli, care se multiplica n citoplasm
sau n nucleu sunt sensibile la IFN. Exista diferen n gradul de sensibilitate ntre virusuri
diferite i ntre variantele sau mutantele aceluiai virus. Rezistena fa de infecia viral,
indus de IFN, rezult din inhibiia unor etape din ciclul de replicare al virusului.
(Mecanismele moleculare care stau la baza rezistenei antivirale induse de IFN includ:
inhibiia primar a transcrierii ARNm viral, modificri posttranscripionale, degradarea
ARNm viral i inhibiia translaiei ARNm.)
Activitatea inhibitorie asupra multiplicrii celulare
Interferonii sunt considerai ca primul grup de molecule bine definite, care inhib proliferarea
celular.
Deoarece interferonii inhib creterea celulelor att in vitro, ct i in vivo, exist posibilitatea
s fie implicai in reglarea creterii celulelor organismelor pluricelulare.
Rolul interferonului in modularea activitii celulelor efectoare imune
Modularea rspunsului imun prin IFN se concretizeaz prin suprimarea sau creterea
rspunsului imun umoral, represia proliferrii limfocitelor induse de antigen sau mitogene,
creterea citotoxicitii mediat celular anticorpo-dependent (ADCC), creterea citotoxicitii
NK, activarea macrofagelor i creterea citotoxicitii specifice a limfocitelor T.
Aciunea interferonului asupra imunitii umorale
Interferonul, are un rol important n reglarea rspunsului imun umoral, efectele
imunosupresoare fiind mai evidente dect cele imunostimulatoare. Astfel, IFN scade
rspunsul imun umoral prin aciunea direct asupra proliferrii limfocitelor. Fiind un produs
timpuriu n majoritatea infeciilor virale, IFN este posibil s fie responsabil pentru fenomenul
cunoscut de imunosupresie umoral indus de virus fa de alte antigene.
Aciunea interferonului asupra imunitii celulare
Virusurile pot modifica reaciile imune, mediate de celule, fa de antigene nenrudite. Prima
observaie i aparine lui Von Pirquet care a descris anergia fa de tuberculin dup rujeol,
observaie extins i documentat i pentru alte infecii virale.
Interferonul are efect inhibitor asupra reaciei de hipersensibilitate. Astfel, la animalele n
prealabil sensibilizate, administrarea intraperitoneal de IFN, cu cteva ore nainte de
injectarea antigenului, abolete complet reacia. La fel, sensibilizarea poate fi complet
prevenit prin administrarea de IFN cu 24 de ore nainte de imunizare.
IFN influeneaz funcia limfocitelor T. Interferonul imun este o limfokin produs de
limfocite ca rezultat al fenomenelor de recunoatere imun. Pn n prezent, este singura
limfokin care poate exercita controlul pozitiv i negativ asupra sistemului imun.
Acest dublu efect al IFN se explic prin efectul inhibitor asupra proliferrii limfocitelor alturi
de activarea macrofagelor i a fagocitozei.
Efectul interferonului asupra citotoxicitii spontane (activitate K)
Inductorii de IFN i interferonii moduleaz activitatea celulelor NK. Interferonii cresc
puternic i rapid activitatea celulelor NK umane, in vitro. Interferonul g are efecte mai puin
stimulante asupra activitii NK .
Interferonul endogen, este responsabil de aproximativ 80-90% din citotoxicitatea spontan,
observat n celulele int.

15

Interferonul stimuleaz activitatea celulelor NK prin 3 mecanisme:


1.- diferenierea precursorilor NK
2.- proliferarea celulelor mature NK
3.- creterea activitii citotoxice
Interferonul d posibilitatea sistemului NK s dobndeasc dou caracteristici necesare pentru
orice mecanism de aprare eficient: inductibilitate i selectivitate.
Aciunea interferonului asupra citotoxicitii mediate celular
anticorpo-dependent (ADCC)
Interferonul amplific citotoxicitatea celular dependent de anticorpi, reducnd semnificativ
concentraia de anticorpi necesari distrugerii celulei int. Este posibil ca, mici cantiti de
anticorpi, care sunt prezeni dup debutul bolii, alturi de IFN-ul indus de virus, s constituie
un prim sistem celular de aprare fa de invazia viral.
Aciunea interferonului asupra
antigenelor de histocompatibilitate
Interferonii amplific eliberarea antigenelor MHC din clasele I i II, influennd, astfel,
indirect rspunsul imun, antiviral.
IFN are activitate imunomodulatoare complex: crete eliberarea antigenelor MHC I i II, a
antigenelor virale i tumorale; activeaz monocitele i macrofagele; crete activitatea
limfocitelor NK i T citotoxice; accelereaz diferenierea subpopulaiilor limfocitare T helper,
etc.
Antigenele MHC I sunt implicate n modul de recunoatere imunologic; antigenul viral este
recunoscut de limfocitele T citotoxice numai dac acesta se gsete n combinaie cu antigenul
MHC I.
Antigenele MHC II sunt implicate n procesul de cooperare dintre subpopulaiile limfocitare
i de prezentare a antigenului de ctre macrofage limfocitelor T helper, iar IFN-gma joac un
rol important n sensibilizarea limfocitelor T fa de diverse antigene, n primul rnd cele
antigenele virale.
Activitatea antitumoral a interferonului
Toate tipurile de IFN posed activitate antitumoral. Interferonii au efect antitumoral n vivo
asupra unor neoplasme induse de virus, tumori induse de substane cancerigene, neoplasme
spontane sau tumori transplantabile. IFN aplicat nainte, simultan sau dup inocularea
virusurilor oncogene, influeneaz evoluia bolii i crete timpul de supravieuire. IFN reduce
semnificativ incidena leucemiei i ntrzie apariia tumorilor mamare, cu condiia s fie
administrat intensiv i repetat. Mecanismul activitii antitumorale a IFN-ului este complex i
numai parial cunoscut.
Utilizarea interferonului n infeciile de etiologie viral. Organismul uman posed cel puin
dou mecanisme importante de aprare mpotriva infeciilor virale: rspunsul imun (umoral i
celular) i aciunea complex a interferonului, ambele fiind procese complementare unul fa
de altul. IFN este produs local de ctre orice tip de celul, imediat dup infecia viral;
rspunsul imun este generat de celule specializate, la distan de infecia viral i acioneaz
asupra particulelor extra i intracelulare, la orice nivel din organism. IFN acioneaz asupra
celulelor, mpiedicnd replicarea virusului mai ales n celulele adiacente celulei infectate,
oprind astfel invazia viral pn cnd aciunea rspunsului imun devine eficient.

16

Toate virusurile, ADN sau ARN, cu sau fr nveli, care se multiplic n citoplasm sau n
nucleu, sunt sensibile la IFN.
Rezistena fa de infecia viral, indus de IFN, rezult din inhibiia unei etape timpurii din
ciclul de replicare al virusului.
Aplicaii terapeutice ale IFN
IFN are evidente implicaii terapeutice actuale, ct i n perspectiv:
IFN alfa
- hepatite virale (B,D,C) prelungite sau cronice agresive, n monoterapie, sau n asociere cu
Ribavirin (RBV),
- carcinomul renal, tumora Gravits (actualmente n impas terapeutic)
- leucemie cronic mieloid sau limfatic, leucemie cu celule proase, ct i n limfoame nonHodkin.
- sarcom Kaposi i n nevi genitali (produi de virusuri papiloma),
- cancer de colon, pancreas, de vezic, mamar, melanom malign, gliom etc.
IFN beta
- scleroza n plci (acionnd prin represia celulelor T i B, care atac mielina),
- carcinom bazocelular,
IFN gama
- boala granulomatoas cronic (imunodeficien ereditar),
- leishmanioz,
- SIDA-AIDS (n asociere cu alte citokine, sau cu AZT-n perspectiv).
6. Citokinele
Pe lng IFN, care poate fi clasificat n aceast familie, amintim:
A. Interleukinele
B. Factorii de necroz tumoral (TNF)
C. Proteinele TGF
D. Citokine implicate n hematopoez
A. Interleukinele
Sunt glicoproteine, care iniiaz, ntrein, amplific sau blocheaz activarea, creterea,
multiplicarea i funciile efectoare ale celulelor imune. Ele au n general o existen pasager.
S-au identificat peste 15 interleukine :
1. Interleukina 1(IL 1)
Este produs la individul sntos, n cantitate mic, iar n condiii patologice, IL 1 este
secretat ca urmare a unor stimuli ale macroorganismului agresat, ale unor bacterii sau
produse bacteriene, toxine, complexe imune, produse de degradare celular, sau chiar a unor
procese inflamatorii neinfecoiase. Celulele care secret IL 1, sunt urmtoarele:
- macrofagele
- fibroblatii
- celulele B, NK
- celule Langerhans, celule dendritice, entoteliale i sinoviale
- tumori: melanom, gliom, astrocitom.
Efecte biologice
Aciunea imunologic (denumit i "hormon" al sistemului nervos) i se manifest prin:
- crete aciunea citocid i proliferarea macrofagilor,
- crete aderena de endoteliu a neutrofilelor (prin inducia selectinei la nivelul celulelor

17

endoteliale),
- stimuleaz multiplicarea neutrofilelor,
- crete aciunea antitumoral a NK i T8, stimuleaz n general proliferarea celulelor T i B.
n inflamaia acut:
- induce febra (stimuleaz secreia de prostaglandine, care ridic pragul termostatului
hipotalamic)
- local determin chemotaxia neutrofilelor, eliberarea de granule specifice, lactoferin i
lizozim.
La distan,
- intele celulare principale sunt: celulele endoteliale, celulele hematopoetice, hepatocitele,
fibroblastele, mononuclearele, celulele musculare etc.
- prin aciunea asupra hepatocitelor , stimuleaz sinteza produilor de faz acut: fibrinogen,
proteina C reactiv (care activeaz celulele NK).
- asupra mduvei hematogene: neutrofilie prin eliberarea neutrofilelor n sngele periferic,
anemie (prin inhibiia sintezei de eritropoetin)
- asupra monocitelor: secreia de citokine pro-inflamatoare.
- pe fibroblati i celule sinoviale determin creterea sintezei de colagenaze i
prostaglandine. Favorizeaz rezorbia calciului din oase.
- scade concentraia Fe seric i crete concentraia de Zn.
- stimuleaz sinteza de ACTH, cu interferarea axei hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenale
Pe plan terapeutic
- IL 1 are efect benefic n mielosupresie (citostatice, transplant medular etc.) Se folosesc
inductori ai secreiei de IL 1.
- inhibitorii de IL 1 (corticosteroizii, tiomalatul de aur, pentoxifilina etc), au evidente efecte
antiinflamatorii.
2. Interleukina 2 (IL 2)
Este o glicoprotein cu rol esenial n rspunsul imun celular. Se mai numete i Factor de
Crestere al Celulelor T (TCGF-t Cell Growth Factor).
Efecte biologice:
Este principalul stimulator al celulelor T
Inducia o face antigenul prezentat de macrofage este eliberat de o subpopulaie de L.T.H.
Stimuleaz toate tipurile de limfocite T (T4, T8), celulele NK. Asupra celulelor B are efecte
de stimulare policlonal a produciei de anticorpi. Au acelai efect stimulativ i asupra
macrofagelor.
Activeaz secreia de IFN-gama (prin intermediul limfocitelor TH), care creste capacitatea
bactericid a macrofagelor.
Aplicaii clinice
- IL2 este crescut (i constitue o verig patogenic), n: hepatita cronic autoimun, artrita
reumatoid, lupus eritematos diseminat, scleroz n plci, diabet juvenil.
n aceste situaii se impune frnarea producerii i anihilarea de IL2 i aceasta se poate realiza
prin administrarea de anticorpi anti-IL2
- Adminisrarea de IL2 este util n terapia anti-tumoral (tumori imunogene, carcinom renal,
melanom), n care se obin afecte promitoare.
Folosirea terapeutic a IL2 este limitat din cauza efectelor toxice, n special toxice (tulburri
digestive, febr, mialgii, scderea tensiunii arteriale, aritmii, tulburri neurologice.
3. Interleukina 3 (IL 3).
Este o glicoprotein cunoscut sub numele de CSF (Colony Stimulating Factor)

18

Sursa: celule T activate, keratocite, celule timice, mastocite, celule gliale.


Este considerat cea mai important hematopoetin, cu rol n hematopoez.
Stimuleaz celulele stem din mduva hematopoetic, fiind principalul factor al colonizrii.
Contribuie la maturarea selectiv a celulelor de origin medular.
Aplicaiile terapeutice sunt nc puine, s-au obinut rezultate n cazuri de imuno-depresie
medular prin chimio-radioterapie, sau n transplant medular.
4. Interkleukina 4 (IL 4)
Este cunoscut sub denumirea de BCGF 1 (B Cell Growth Factor 1) i acioneaz predilect pe
limfocitul B.
Are ca funcie esenial proliferarea i diferenierea celulelor B (mpreun cu IFN gama i
TGF beta.
Stimuleaz formarea de imunglobuline ( de ctre celulele B) i conversiunea IgM n IgG i
IgE.
Confer citotoxicitate macrofagelor i stimuleaz proliferarea mastocitelor.
Acioneaz i asupra limfocitelor T(LT), crescnd activitatea citotoxic a acestora, asupra
celulelor NK (mpreun cu IL 12), asupra celulelor endoteliale (crete aderarea limfocitelor) i
asupra mduvei hematopoetice (mpreun cu IL11) crete proliferarea celulelor stem i a
precursorilor hematopoetici, inhib diferenierea liniei monocitare i granulocitare).
Aplicaii terapeutice posibile (experimentale), sunt n oncologie i n parazitologie (modelarea
rspunsului alergic depresiv n infestarea cu parazii pluricelulari).
5. Iterleukina 5 (IL5)
Se mai numete i BCGF2 (B Cell Growth Factor 2), acionnd asupra celulelor B, prin
inducerea sintezei de IgA (mai puin de IgG i IgM).
Au o activitate deosebit i asupra eosinofilelor (eliberarea i diferenierea acestora)
Aplicaiile clinice sunt doar n perspectiv; s-ar putea referi la modularea alergiilor i a
eosinofilelor.
6. Interleukina 6 (IL 6)
Este asemntoare cu IFN beta, e secretat de fibroblati (i mai puin de monocite,
macrofage, limfocite B i T, celule tumorale).
IL 6 (cu IL 1), este elementul cheie n elaborarea rspunsurilor inflamatorii i anti-infecioase.
IL 1 i TNF controleaz numai reaciile inflamatorii locale, n timp ce IL 6 poate funciona i
ca mesager la distan.
Favorizeaz creterea proteinelor de faz acut (fibrinogen, proteina C reactiv, etc.) i are un
efect frenator asupra limfocitelor B.
Nivele crescute de IL 6 apar n meningite i encefalite virale (n LCR), lupus eritematos, boli
autoimune, glomerulonefrita proliferativ, sindrom Reiter, Sjogren, n poliartrita reumatoid.
n aceste boli s-au fcut ncercri terapeutice cu anticorpi anti-IL6.
7. Interleukina 7 (IL 7)
Apare doar n mduva hematopoetic i acioneaz stimulator asupra diferenierea
limfocitelor tinere. Nu s-au fcut nc ncercri terapeutice.
8. Interleukina 8 (IL 8)
mpreun cu IL6, formeaz a doua linie de atac n procesul inflamator, dup "valul" IL1 i
TNF.
Are un efect proinflamator i favorizeaz invazia tumoral.
Manifest aciune chemotactic asupra neutrofilelor (crete i aderena acestora pe endoteliu) .
IL8 apare n nivele crescute n unele boli: infecii meningococice, ocul septic, hepatita
alcoolic, glomerulonefrite, psoriazis, boala Crohn, artrita reumatoid, fibroza chistic.
Nu are nc implicaii terapeutice.
9. Interleukina 9 (IL 9)

19

Are rol de proliferare a LT i acioneaz mai puin pe mastocite.


Manifest i un efect oncogen. Este crescut n boala Hodgkin.
In perspectiv, se contureaz posibiliti terapeutice n stri alergice cu hipersecreie de IgA.
10. Interleukina 10 (IL 10)
Este un factor inhibitor al secreiei de citokine
IL 10 este strict "imun", fiind produs de celule imune i avnd aciune exclusiv asupra
acestora.
IL10 asigur persistena virusului Epstein Barr n limfocitele B, prin acest mecanism frenator
imun.
n acelai mod poate ntreine infecia cronic n unele parazitoze intra-celulare
(leishmanioz) sau n AIDS (Sida).
Teoretic se preconizeaz terapia cu antagoniti ai IL10(anticorpi monoclonali) n sepse, artrita
reumatoid, psoriazis, reacia de rejet, boli autoimune, diabet zaharat tip I etc.
11. Interleukina 11 (IL 11)
Este asemntoare structural cu IL6 i IL1 i acioneaz n sens proliferativ (sinergic cu
IL2,3,4) n special asupra organelor hematopoetice. Este n curs de cercetare.
12. Interleukina 12 (IL 12, NKSF)
Stimuleaz activitatea celulelor NK (Natural Killer-cell Stimulatory Factor). Stimuleaz
deasemenea limfocitele T i secreia de IFN gama i inhib formarea de imunglobuline.
13. Interleukina 13 (IL 13)
Acioneaz sinergic cu IL4, predominent pe celulele B dar cu efect mult mai lung. Are aciune
anti-inflamatorie i s-a observat c inhib replicarea virusului HIV.
14. Interleukina 14 (IL 14)
Este produs de celulele T i stimuleaz celulele B activate.
15. Interleukina 15 (IL 15)
Nu are nc o aciune clarificat. Se pare c acioneaz sinergic cu IL2 . B. Factorii de necroz
tumoral (TNF)
Aceti factori TNF (Tumoral Necrosis Factor), cu aciune antitumoral, cuprind dou proteine
distincte: TNF alfa i gama.
-TNF alfa sau caectina, este secretat de macrofage, limfocite T,B,NK, neutrofile i celule
musculare netede.
Pe lng aciunea anti-tumoral amintit, caectina mai are i urmtoarele efecte (n cooperare
cu IL 1):
stimuleaz fagocitoza (prin creterea chimeotactismului neutrofilelor)
activeaz limfocitele B i T
stimuleaz eliberarea hepatic a proteinelor de faz acut
-TNF beta sau limfotoxina, este sintetizat numai de limfocite i are o aciune distructiv
asupra celulelor int prin dou mecanisme: limfotoxicitate direct i limfotoxicitate mediat
imunologic (fig.)
Limfotoxicitate direct i mediat (Chiotan)

20

n general putem afirma c de cele mai multe ori, limfotoxicitatea, efectul antitumoral sunt
mediate imun.
Prin creterea capacitii citotoxice a celulelor citolitice (T8,NK, macrofage), ct i prin
activarea fagocitar nespecific a neutrofilelor, TNF, acioneaz convergent cu IFN alfa i cu
IL2
Uneori, n septicemii, meningococemii sau n alte infecii severe, poate apare ocul la TNF, o
manifestare grav, letal, n care TFN este produs n exces, iar rspunsul imun devine aberant.
Aplicaiile terapeutice ale TFN sunt limitate, din cauza efectelor secundare severe (febr,
cefalee, mielosupresie).
C. Proteinele TGF (Transforming Growth Factors)
Dei exist dou structuri, TGF alfa i beta, se cunoate mai bine doar ultima, beta 1-5, cu mai
multe variante. Au au mai multe aciuni:
Imunosupresor
Stimuleaz refacerea esutului conjunctiv, osos i fibros.
Inhib miogeneza muchilor scheletici, antagoniste cu IL1, TNF, IL6
Scade capacitatea de sintez a IgG i IgM, ct i capacitatea citolitic a celulelor NK.
Favorizeaz unele infecii, prin inhibarea capacitii de citoliz.
Pe plan terapeutic, TGF administat nainte de intervenii chirurgicale sau dup traumatisme,
determin o cicatrizare mai rapid a plgilor.
D. Citokine implicate n hematopoez. Enumerare
a. Hematopoetinele "mari" sau "mici"
b. Factorii de stimulare a coloniilor
-factorul de stimulare a granulocitelor (G-CST)
- factorul de stimulare a coloniilor de macrofage
(M-CST)
c. Eritropoetina (EPO)
d. Factorul celulei stem (SCF)
e. Factorul LIF (Leukemia Inhibitory Factor)
f. Oncostatinul (OSM)
g. Chemokine cu mai multe componente (GRO alfa1, MCP1,
MIP1, etc)
n concluzie se poate spune c marea familie a citokinelor, care este n continu cretere sub
raport numeric, dar i sub aspect al mecanismelor i efectelor biologice, acioneaz n legtur
cu ali factori de aprare nespecifici sau imuni. Sintetic activitatea i efectele citokinelor se
pot grupa n urmtoarele domenii:
- rspunsul imflamator
- procesele neoplazice
- factorii de cretere
- replicarea, invazia, metabolismul virusurilor (virokine)
III. Mijloace de aprare specifice. Imunitatea specific.
Rezistena specific (imunitatea) poate fi: (fig. 15,16):
Natural (spontan):
natural de specie- rezistena fa de unele boli ale altor specii animale (zoonoze). Acest lucru
nu este valabil n cazul antropozoonozelor (boli comune oamenilor i animalelor)
dobndit activ (prin boal), sau pasiv (transplacentar)

21

Artificial, dobndit n cursul vieii:


Activ (prin vaccinare)
Pasiv (prin administrare de seruri imune sau
Imunglobuline)
Din punct de vedere al mecanismului imun, imunitatea poate fi:
1. Imunitate celular (participarea limfocitelor T)
2. Imunitate umoral (participarea limfocitelor B)
Imunitatea este asigurat prin dou categorii de populaii limfocitare, legate ontogenetic de
organe diferite:
Limfocite T (timodependente), care asigur imunitatea celular, tisular.
Limfocite B, care particip la imunitatea umoral. Denumirea evoc bursa lui Fabricius dela
psri, inexistent la mamifere. La om diferenierea acestei categorii limfocitare se pare c ar
fi ontogenetic n tractul digestiv.
Macrofagele, se pot aduga celor dou populaii limfocitare T i B , cu rol n procesul imun de
"prezentatoare de antigen" i de activare a limfocitelor T i B.
FORME DE MANIFESTARE A PROCESULUI INFECIOS
FORME FIZIOPATOGENICE I CLINICE

Procesul infecios (PI), n evoluia sa, privit ca reacie a organismului uman, n funcie de
ceilali doi factori (microorganismul patogen i mediul ambiant), poate mbrca diferite
forme.

Ptrunderea n organism a agentului patogen i etapele care urmeaz acestei agresiuni, poate fi
schematizat astfel: (Fig. 21)
Fig. 21 Etapele procesului infecios (schem)
Rezult c este o reacie gradat, dela simplu la complex, dela local (infecii locale sau
regionale), la manifestri generale de boal ciclic sau sistemic. Forma i mecanismul sub
care se manifest PI, depinde n mod strict de aceti trei factori coroborai.
Din punct de vedere al mecanismelor fiziopatogenice, formele de manifestare pot fi amintite
dup cum urmeaz (Dragomirescu):
A. Reacia local (inflamaia), cu patru faze
B. Reacia general (boala infecioas), cu manifestri rezultate din tulburarea mecanismelor
de homeostazie, a funciilor autoreglate sau tulburri rezultate din reaciile de sensibilizare.
A. Reacia local (inflamaia), este cea mai rspndit form de aprare, se manifest sub
forma inflamaiei exudative i decurge n patru etape:
1. Etapa vasculo-capilar. Dup o vasoconstricie i ischemie scurt iniial, apare o
vasodilataie accentuat, cu hiperpermeabilizare capilar, datorit interveniei kininelor,
serotoninei i histaminei, la care se adaug i sistemul hialuronidaz - acid hialuronic.
Germeni care produc hialuronidaz sunt: streptococul beta-hemolitic (gr. A), streptococul
viridans, stafilococul, pneumococul, Clostridium perfringens, vibrionul holeric, b. difteric,

22

Salmonella, E. Coli, Proteus etc.


n aceast faz a inflamaiei se produc modificri humorale nespecifice de faz acut,
evideniate prin creterea glicemiei, fibrinogenului, proteinei C reactive, Complementului,
ceruloplasminei etc.
2. Etapa celular, n care se declaneaz i se desfoar fagocitoza cu etapele cunoscute.
Concomitent apare exudatul inflamator (prin hiperpermeabilizarea capilarelor), tumefierea
(tumor) local, temperatura local crescut (calor), i hiperemia (rubor).
3. Etapa proteolitic se datorete proteazelor din exudatul inflamator, care provin din leucocite
(catepsin, profibrinolizin) i din celulele conjunctive migrate sau locale (peptidaze,
hidrolaze). Aceste enzime proteolitice contribuie la liza detritusurilor sau la extinderea
inflamaiei.
4. Etapa reparatorie, adic vindecarea este cu att mai timpurie, cu ct inflamaia a fost mai
puin extins i cu ct a cuprins mai puin esut lax. Macrofagele , prin aciunea lor litic,
asigur eliminarea esutului necrozat i a exudatului purulent. n acelai timp se formeaz
esut de granulaie i se constitue fibroza.
n raport cu gradul diferit de implicare a celor patru etape amintite, pot apare urmtoarele
tipuri de inflamaie:
- Inflamaia serofibrinoas, n care exudatul conine fibrinogen plasmatic, care se transform
n fibrin. Aceast organizare fibrinoid este caracteristic formrii falselor membrane din
difterie.
- Inflamaia purulent, se formeaz datorit unui mare aflux de polinucleare neutrofile, ca
urmare a hiperpermeabilizrii capilare. Exudatul purulent este format din leucocite degenerate
sau integre, fibrin, plasm i detritusuri celulare.
- Inflamaia hiperergic - hemoragic, este rezultatul dezorganizrii brutale vasculo - capilare,
cu hemoragii i necroze tisulare.
- Inflamaia cronic, const n nlocuirea treptat a elementelor difereniate ale esutului
afectat, cu esut conjunctiv sau fibros.
n acceptul actual, reacia local este integrat ntr-un cadru conceptual modern, mult mai
larg, care este definit ca rspuns de faz acut (RFA) i este indisolubil legat de inflamaie i
imunitate. RFA se definete ca un complex de modificri biologice seriate, care se instaleaz
rapid dup agresiune, cu manifestri plurisistemice, ntre care o bun parte au efect limitativ
direct fa de disfunciile generate de agentul patogen. Dei RFA se desfoar pe o durat
scurt de timp, antreneaz un mare numr de mediatori i de aciuni cooperante i
interdependente, prin relaii de feed-back pozitiv sau negativ. Printre mediatorii sau factorii
cei mai importani care particip i realizeaz acest mecanism, n care ficatul are un rol
central, amintim: IL 1, IL 6, IL 11, TNF alfa, LIF (leukemia inhibitor factor), IFN gama,
oncostatinul M (OSM), glucocorticoizii.(fig.22)
n cazul n care aceste mecanisme au dimensiuni mai mari, sau decurg neconcordant, RFA
poate declana un rspuns dinamic polivalent i s amorseze o serie de procese biologice ca
homeostazia, reacia distermic, rspunsul imun nespecific i specific, funcia hepatic,
nervoas etc., pe care le vom aminti la capitolul urmtor (reacia general la infecie).
B. Reacia general Din punct de vedere clinic, adic al aspectelor simptomatice prin care se
manifest procesul infecios amintim: (fig.)
1.Infecia inaparent. Este asimptomatic, putnd fi decelat doar prin teste de laborator, care
evideniaz agentul patogen ct i unele modificri imunologice, care nu existau nainte.
Aceast form de manifestare a infeciei se datorete slabei caliti patogenice a agentului
patogen, fie rezistenei crescute a organismului gazd. Se ntlnete frecvent n febra tifoid,

23

hepatita viral, poliomielit, difterie, rubeol, infecie streptococic. Infecia inaparent este
deosebit de important din punct de vedere epidemiologic, ntruct poate reprezenta un focar
de infecie, dar n acelai timp, poate fi i o surs de imunizare ocult.
2.Infecia subclinic. Nici aceast form nu are expresie clinic, dar se deosebete de
precedenta prin faptul c n aceast situaie apar tulburri funcionale i leziuni organice care
pot fi decelate. n cazul bolii subclinice, exist posibilitatea cronicizrii sau apariiei de
complicaii. Deosebit de important este faptul c aceste forme se pot diagnostica prin teste de
laborator (biochimice, histologice, umorale, imunologice). Aceste forme se pot ntlni n cazul
hepatitei virale, a nefritelor subclinice poststreptococice, etc.
3.Infecia local i regional, cu semne de inflamaie loco-regional, care au fost amintite
anterior.
4.Infecia de focar este o form aparte, ntruct germenul persist un timp la poarta de intrare,
iar dup o perioad de laten, apar manifestri secundare la distan datorit angrenrii unui
mecanism imunologic (granuloame dentare, infecii streptococice cu complicaii tardive
cunoscute).
5.Infecia general, sistematic care cuprinde dou variante mai importante:
Boala infecioas ciclic.
Infecii sistemic de tip septicemic.
Boala infecioas ciclic este cea mai frecvent i are o evoluie ciclic, etapizat,
caracteristic. Ea cuprinde n desfurarea ei urmtoarele perioade.
Perioadele de evoluie a bolii infecioase ciclice
a. perioada de incubaie care se definete prin timpul (ore, zile, luni, ani), care se scurge din
momentul ptrunderii n organism a agentului patogen i pn la apariia primului semn de
boal, denumit debutul bolii. Aceast perioad este clinic asimptomatic, ns datorit
multiplicrii germenului, diseminrii acestuia pe diferite ci (hematogen, limfatic), se pot
decela modificri biologice sau funcionale. Aceste modificri, la nceput incipiente,
angreneaz perturbri metabolice sau funcionale de organ, modificri pe care le-am amintit n
prima parte a acestui capitol (mecanisme fiziopatogenetice). Cnd acestea, prin intensitatea i
complexitatea lor, ating pragul clinic i apare primul simptom de boal, asistm la debutul
bolii. Dei debutul este un moment, acela de apariie a primului simptom, unii autori folosesc
termenul de perioad de debut, nglobnd i o parte din perioada urmtoare a bolii clinice.
Durata perioadei de incubaie este variabil, n funcie de agentul patogen, organismul gazd
i mediul ambiant. Aa se explic faptul c n fiecare boal exist o incubaie: minim, medie
i maxim.
b. Perioada de invazie, sau prodromal, dureaz din momentul debutului clinic pn cnd apar
semnele clinice caracteristice bolii respective. n aceast perioad, asistm la multiplicarea
logaritmic a agentului patogen, care este rspndit n organism, inclusiv n organele fa de
care acesta are un tropism deosebit. Mecanismele de aprare generale, nespecifice, au fost n
cea mai mare parte depite, iar cele specifice, dei au fost iniiate, nu sunt nc eficiente;
anticorpii protectori nu au nc un titru suficient pentru a inhiba multiplicarea germenilor,
respectiv pentru a frna evoluia progresiv a bolii. Pe plan clinic, aceast situaie se traduce
prin: agravarea treptat a bolii, alura ascendent a sindromului febril, apariia treptat de noi
semne clinice, patognomonice, de boal (n funcie de tulburrile funcionale i morfologice a

24

organelor int afectate).


Dei durata acestei perioade este cunoscut, ea poate varia n funcie de virulena,
patogenitatea agentului patogen, ct i de integritatea mecanismelor de aprare a
macroorganismului. n aceast perioad se poate izola agentul patogen prin investigaii
bacteriologice.
In unele afeciuni (tetanos), durata perioadei de incubaie i de invazie, ne ofer valoroase
elemente de prognostic ( n general cu ct acestea sunt mai scurte dect media cunoscut, cu
att forma clinic va fi mai sever).
c. Perioada de stare. Este perioada, n care boala nu mai are o evoluie ascendent (nu
progreseaz), simptomele caracteristice, s-au instalat, iar tulburrile funcionale de organ si
cele generale sunt uor decelabile biologic.
n general evoluia este n platou, cu agravare n cazul apariiei de complicaii (n aceast
etap de obicei ncep s se manifeste eventualele complicaii)
Matematic severitatea bolii ar fi exprimat de ecuaia lui Th. Smith:
Numrul de germeni X virulena
GRAVITATEA = ----------------------------------------------Mecanisme de aprare
n aceast perioad asistm la tabloul major, caracteristic al bolii.
n perioada de stare se hotrte modalitatea evolutiv (favorabil, complicaii sau sfrit
letal).
Pe plan imunologic, mecanismele specifice de aprare ncep s devin eficiente
(anticorpogeneza), fapt ce se traduce pe plan clinic prin stoparea progresivitii bolii.
d. Perioada de declin sau de defervescen a bolii, ncepe din momentul ameliorrii strii
generale, a diminurii intensitii simptoamelor i dureaz pn la dispariia semnelor clinice
de boal.
n situaia evoluiei favorabile, febra scade fie lent in lisis sau brusc in crisis, iar celelalte
semne diminu ca intensitate i dispar rnd pe rnd.
Fac excepie situaiile n care apar complicaii sau sechele. n aceast perioad exist de obicei
un titru ridicat de anticorpi, care continu nc s creasc i n perioada urmtoare. Dei
multiplicarea agenilor patogeni n general s-a oprit, agresivitatea lor a sczut, de multe ori
ns vindecarea bacteriologic poate s nu se produc. Agenii patogeni pot rmne n
continuare o perioada de timp sau chiar definitiv (portaj temporar sau cronic).
e. Perioada de convalescen, ncepe din momentul dispariiei semnelor clinice de boal
( vindecarea clinic) i dureaz o perioad de timp, pn la dispariia unor semne minore
reziduale (astenie, inapeten, etc. ct i a semnelor biologice generale, de organ sau a celor
morfologice). Dup cum am amintit, vindecarea clinic nu ntotdeauna este urmat i de cea
bacteriologic ( portaj, infecii latente sau lente).
Infeciile sistemice de tip septicemic.
Este o modalitate aciclic de evoluie a unei infecii mono sau polietiologice, la care de obicei
contribuie organismul prin deficite imunologice. Aceasta form de evoluie, pentru a o defini
ca septicemie, trebuie sa ndeplineasc nite condiii (etape):
Existena unei pori de intrare.
Multiplicarea germenilor la acest nivel, constituind focarul primar de plecare a diseminrii.
Diseminarea limfatic i hematogen, cu posibilitatea de a izola germenul cauzal prin
hemocultur.
Focare septicemice secundare sau metastatice, care adaug i simptomatologia de organ la

25

semnele de infecie general sever.


n cadrul acestei forme, se poate aminti i o variant evolutiv: forma septico-pioemic. n
acest caz un focar septic secundar (metastatic), bine constituit, preia rolul de focar primar,
determinnd la rndul su diseminri i focare metastatice (teriare). Este o form foarte
sever de evoluie auto amplificat, n cerc vicios. n aceste forme (septicemie i
septicopioemie), ntlnim constant perturbri metabolice grave, care culmineaz prin oc
septic i n special prin ocul endotoxinic.
Forme clinice de manifestare a procesului infecios, cu persistena agentului patogen:
A. Infecia cronic
Este o modalitate evolutiv corelabil cu persistena n organism a agentului patogen
( dizenteria bacilar, bruceloza, hepatita, toxoplasmoza, malaria) , n care particip si factorul
imun(toleran imunitar).
O form particular este infecia cronic, cu evoluie ondulant prin multiple recrudescene i
recderi. n patologia acestei forme, pe lng procesul infecios, exist i un mecanism
imunologic de auto ntreinere prin auto anticorpi.
B. Starea de portaj i excretor de germeni.
Poate fi temporar, (convalesceni), intermitent, sau cronic. Aceste variante exist n situaia
n care nu s-a produs vindecarea bacteriologic i agentul patogen persist dup vindecarea
clinic(toleran). Aceast stare este asimptomatic din punct de vedere clinic.
C. Infecia latent, este o form asimptomatic inaparent, dar n care agentul patogen (virus,
bacterii, protozoare), persist ndelungat n esutul organismului gazd. Dup un timp variabil
i sub influena unor factori favorizani, pot apare manifestri clinice evidente (TBC,
bruceloz, amoebiaz, infecie herpetic, etc.)
n cadrul infeciei latente se pot disocia mai multe situaii care ar explica persistena, latena,
agentului patogen.
Infecia latent fr multiplicare microbian, cum ar fi de exemplu n tetanos unde uneori
sporii bacilului tetanic se pot conserva mult timp n cicatricele unor vechi plgi. Aceast stare
de laten poate nceta cnd intervin o serie de condiii locale noi ( traumatism, intervenii
chirurgicale), n urma crora poate rencepe multiplicarea germenului, care este urmat de
apariia simptomelor cronice de boal.
Infecia latent prin incubaie prelungit cum ar fi in paludism sau amoebiaz.
Infecii latente cu recidive ulteriore (TBC, bruceloz).
Infecii latente cu toleran imunologic (coriomeningita limfocitar, hepatita cu virus B).
Infecii latente fr toleran imunologic, dar cu durat lung (herpes recidivant, infecii cu
virus varicelo-zosterian, cu virus citomegalic sau cu unele arbovirusuri). Se presupune c n
aceste situaii ar fi un deficit de imunitate celular.
Unele infecii latente pot determina transformri celulare cu apariia de tumori (virusuri
oncogene, virusuri herpes I-II, EBV, citomegalic, West-Nill, virusul hepatitei B).
n aceast categorie, a infeciilor latente, ca o variant, se pot ncadra i infeciile virale cu
evoluie lent (slow-virusuri). Printre acestea amintim boala Kuru, cu o incubaie doi ani, care
se manifest prin tulburri motorii ( la nceput cerebeloase apoi extinse), psihice i sfrind
prin demen i exitus, encefalopatia Jakob-Creutzfeld, de asemeni cu o evoluie lent i
fatal, manifestnd tulburri de comportament, mioclonii, ataxie, dizartrie i demen,
Panencefalita subacut sclerozant PESS, atribuit virusului rujeolic.
D. Sindromul asteniei cronice post infecioase (CFS-Chronic Fatigue Syndrome) sau PVFS
(Postviral Fatigue Syndrome), sau CFIFS ( Chronic Fatigue Imun Functional Syndrome).
Este o form de infecie prelungit, recent descris. Este o boal astenizant i debilizant, cu

26

o evoluie de peste 6 luni, cu o reducere marcat a capacitii de efort (peste 50%) i cu o


exprimare clinico-biologc multisistemic. Se apreciaz o inciden morbid de 1/100.000,
dar cu o rat diagnosticat nc sczut. Aceast entitate a fost descris de autorii americani
sub denumirea CFS i apoi de ali autori sub alte denumiri (PVFS, CFTFS), susinnd ca
ultimele sunt asemntoare, dar nu identice cu CFS. Mecanismele i stadiile etiopatogenice
sunt nc incomplet elucidate.
Se manifest prin oboseal extrem, pn la letargie, mialgii, hiperestezii, apariia de noduli
subcutanai, subfebriliti. Biologic se observ urmtoarele elemente:
creterea complexelor imuno-circulante.
creterea IgG2.
creterea colinesterazei i a colesterolului.
creterea autoanticorpilor.
depresiunea celulelor NK.
Candidaii etiologici ai sindromului CFS, ar fi Enterovirusuri ( cu precdere Coxsackie B),
virusul Epstein Barr (VEB), virusul herpetic uman 6 (HVU6), retro i spumo virusuri i n
mic msur virusul varicelei, virusul gripal, virusul hepatitei B, virusul citomegalic, virusul
febrelor hemoragice, Borelia i unii parazii sau fungi.
ANTIGENELE
Cadru definitoriu
Definiie: Orice substan chimic capabil s interacioneze cu receptorii specializai ai
celulelor imune este considerat antigen. Receptorii specifici pentru antigen sunt
imunoglobulinele de pe suprafaa limfocitelor B (BCR) i receptorul pentru antigen al
limfocitelor T (TCR).
Definiia mai veche: proprietatea unei substane sau structuri care introdus, sau aflat n
organism, de a-l determina pe acesta s sintetizeze anticorpi specifici care reacioneaz
specific cu anticorpii care i-au determinat producerea. Deoarece multe dintre substanele cu
molecul mic pot interaciona specific cu un anticorp dar nu pot induce producia acestora
(dect n condiii speciale) a aprut noiunea de imunogen.
Imunogenul este o substan chimic capabil s induc un rspuns imun specific (umoral)
dac este introdus n organism. Altfel spus, orice imunogen poate fi considerat antigen, dar
nu orice antigen este imunogen. Deci imunogenitatea este n funcie de mrimea moleculei
structurale. De exemplu, att lizozimul uman (care are masa molecular mare) ct i
dinitrofenolul (DNP), care este o molecul mic, sunt antigene, n sensul c pot interaciona
specific cu anticorpii corespunztori, dar numai lizozimul este imunogen adic capabil s
induc un rspuns imun la introducerea sa n organism. DNP nu va induce sinteza de anticorpi
specifici, dect dac este cuplat cu o molecul mai mare, numit purttor (carrier).
Noiunea de epitop sau determinant antigenic se refer la acea parte a unui antigen care se
combin specific cu receptorul de antigen. Pentru a nelege mai bine noiunea de epitop
trebuie fcute cteva precizri.
Deci antigenele cu molecula mic nu sunt imunogeni, dar mrindu-i molecula prin cuplare cu
un carrier devine imunogen. Din aceast molecul mrit, numai mici poriuni se cupleaz cu
receptorii de antigen, acetia numindu-se EPITOPI, deoarece receptorii de antigen au o
structur chimic care le permite s recunoasc i s interacioneze specific doar cu structuri
relativ mici de ordinul a 5-6 aminoacizi (AA) sau 6-8 monozaharide. Cum antigenele pot fi
formate din sute de AA rezult c astfel de molecule au zeci de determinani antigenici
(epitopi).
Antigenele pot fi de natur proteic, lipidic, glucidic, i chiar molecule anorganice (metale
grele etc.) Ele pot avea unul sau mai muli epitropi.

27

Imunogenul poate fi de asemenea, de natur proteic, lipidic sau glucidic ns necesit


unele condiii particulare pentru a putea induce un rspuns imun specific la introducerea n
organism. Aceste condiii sunt :
1. S fie recunoscut ca nonself (strin) de ctre sistemul imun i ca urmare va genera un
rspuns imun. Intensitatea rspunsului imun va fi proporional cu doza i numrul
administrrilor de antigen.
Ontogenetic, sistemul imun are dou perioade de dezvoltare: perioada fetal i perioada
postnatal. n perioada fetal sistemul imun intr n contact cu toate structurile antigenice
proprii i nva s le recunoasc. Dup natere, tot ce apare nou din punct de vedere antigenic
va fi tratat ca nonself. Dac unui oarece n perioada fetal i se injecteaz hematii de la alt
specie el va recunoate aceste hematii ca seif i nu va reaciona mpotriva lor nici dup
maturarea sistemului imun.
2. Mas molecular adecvat. Aceasta trebuie s fie suficient de mare. Substanele cu masa
molecular mic nu sunt imunogene dect n condiii speciale (dup cuplarea cu alte
molecule). Epitopul fiind mic nu este imunogen i nu poate induce un rspuns imun, doar
dac intr n componena unei molecule mai mari.
Complexitatea molecular. Se tie c o substan este cu att mai imunogen, cu ct
complexitatea structural a acesteia este mai mare.
Constituia genetic a organismului. Se refer la faptul c unele substane chimice sunt
imunogene pentru unele specii i mai puin pentru altele (polizaharidul din capsula unor
bacterii este un bun
imunogen pentru om).
Calea de administrare, Cea mai eficient cale pentru majoritatea imunogenelor este calea
subcutanat.
Doza Este necesar o doz minim care variaz de la o substan la alta, dup care rspunsul
este proporional cu cantitatea de imunogen administrat pn la o doz critic peste care
creterea dozei nu mai este eficient (poate apare chiar un efect invers, de toleran
imunitar).
Starea funcional a sistemului imun. Administrarea imunogenului (antigenului) n perioada
de imaturitate a sistemului imun conduce la instalarea toleranei imunitare, pe cnd la un
organism cu sistemul imun matur duce la un rspuns umoral i celular adecvat. Omul se
nate cu sistemul imun matur i ca atare un astfel de tip de toleran nu poate
fi indus dup natere.
Utilizarea de adjuvani. Adjuvanii sunt substane care amplific rspunsul imun fa de un
antigen i se administreaz subcutanat mpreun cu antigenul. La om suspensia de hidroxid de
aluminiu este adjuvantul cel mai utilizat n prepararea vaccinurilor.
Adjuvanii acioneaz prin mai multe mecanisme:
-retenia prelungit a imunogenului la locul de administrare;
-creterea afluxului local de celule inflamatorii, macrofage i celule
dendritice;
-se cupleaz prin absorbie cu imunogenul i faciliteaz fagocitarea
acestuia.
EPITOPII
Epitopii sau determinanii antigenici sunt, dup cum am mai precizat, poriuni limitate din
structura unor antigene care se combin (interacioneaz) specific cu situsul activ al moleculei
de anticorp (receptor de antigen) i determin specificitatea reaciei antigen anticorp. Pentru
ca un antigen s fie i imunogen este necesar ca acesta s aib o mas molecular mare.
Teoretic, numrul de epitopi al unei macromolecule ar trebui s fie egal cu numrul de
aminoacizi mprit la 6-8, rezultnd un numr de zeci sau sute de epitopi.
n practic s-a observat c imunizarea unui organism cu un anumit imunogen duce la apariia

28

unui numr limitat de tipuri de imunoglobuline specifice corespunztor unor epitopi din
structura antigenului. Acest fenomen arat existena unei ierarhii a epitopilor n funcie de
structura moleculei n cauz. Astfel, o macromolecul antigenic, prezint poriuni expuse
spre exterior i poriuni interne neexpuse. De aici se poate deduce c epitopi vor fi poriunile
externe ale moleculelor, n jurul crora se muleaz situsul de legare al anticorpului. Cu ct o
poriune va fi mai hidrofil, cu att aceasta are anse mai mari s fie expus la exterior i deci
s devin epitop.
innd cont de cele de mai sus epitopii pot fi clasificai n epitopi principali (majori) i epitopi
secundari (minori). Epitopii majori sunt poriunile cele mai hidrofile ale moleculelor
antigenice, cele mai expuse unui contact cu receptorii de antigen ai celulelor
imunocompetente. n continuare vom ncerca s clarificm alte 2 noiuni folosite n limbajul
imunologic:
HAPTENA I CARRIER-UL
HAPTENA este deci o substan care NU poate s induc singur rspunsul imun (formarea
de anticorpi), dar poate interaciona cu anticorpii specifici(se mai numesc i jumti de
antigeni). Prin cuplarea cu un CARRIER (purttor), dobndete capacitatea de a declana un
rspuns imun. n sistemul hapten-carrier de obicei haptena are o molecul mic, carrier-ul
fiind mult mai mare. Cu toate acestea noiunea de hapten se refer la imunogenitate i nu la
dimensiuni deoarece excepional exist i macromolecule care funcioneaz ca haptene.
Noiunea de hapten-purttor poate fi extrapolat la toi imunogenii unde epitopii au rol de
haptene iar restul moleculei funcioneaz ca purttor(carrier)
DETERMINANII ANTIGENICI ASCUNI
Sunt secvene din structura primar a antigenelor care, datorit conformaiei tridimensionale,
sunt plasate n interiorul moleculei i nu sunt accesibile sistemului imun.
Att determinanii minori ct i cei ascuni pot deveni majori" dac molecula antigenic este
supus unor procese chimice (digestie enzimatic, cuplare cu alte molecule, denaturare etc.),
care i modific structura i conformaia. Multe dintre teoriile proceselor autoimune au !a baz
ipoteza self-ului alterat, conform creia modificarea antigenelor self sub influena unor factori
externi (virali, bacterieni, fizici, radiaii ionizante) determin expunerea unor noi situsuri
antigenice (foste minore sau ascunse) pe care sistemul imun le va trata ca nonself i va
reaciona mpotriva lor.
Experimentele de laborator au demonstrat c noiunea de determinant antigenic (epitop) major
sau minor este relativ i variaz de la o specie la alta. Ceea ce este determinant major pentru
o specie poate fi considerat minor pentru o alta.
Acest lucru este important de neles deoarece noiunea de self se refer n principal la epitopii
majori ai moleculelor self. Unii epitopi secundari dei aparin moleculelor proprii nu vor fi
recunoscui ca self i ca atare, n condiii patologice unele molecule considerate obinuit seif,
pot expune epitopii minori pe care sistemul imun i va trata ca nonself. Cheia procesului de
selecie a epitopilor se afl la nivelul celulelor prezentatoare de antigen care aleg" epitopi
majori (caracteristici) att ai moleculelor nonself ct i self.
Procesul de selecie al epitopilor pare s fie reglat genetic i depinde de o serie de factori,
parial cunoscui.
ANTIGENE HETEROFILE. REACII NCRUCIATE
Sunt o serie de antigene nrudite chimic i prezente la numeroase specii de organisme
(animale, plante, bacterii). Exemplul clasic este antigenul Forssman ntlnit la mai multe
specii (cobai, oaie, cal, om, cine, gin dar i la Strepcoccus pneumoniae). Alte exemple sunt
antigenele de grup sanguin uman A2, care dau reacii ncruciate cu polizaharidele din capsula
unui tip de pneumococ i antigenele de grup B3, care reacioneaz ncruciat cu unele tulpini
de E. coli.

29

Reacia unui anticorp cu un antigen, diferit de cel care a dus la apariia anticorpilor, poart
numele de reacie ncruciat. Reaciile ncruciate sunt caracteristice, n mod deosebit,
imunoglobulinelor M de mic specificitate.. Se presupune c reaciile ncruciate ar sta la
originea unora dintre bolile autoimune, prin interaciunea unor anticorpi dezvoltai mpotriva
unor componente bacteriene, cu unele structuri self (de exemplu, colagen).
TIPURI DE ANTIGENE
Antigenele au mai fost clasificate n antigene timo-dependente i antigene timo-independente.
Aceast mprire este important doar din punctul de vedere al imunitii umorale, adic al
produciei de anticorpi.
Acele antigene care pot activa LB s se transforme n plasmocit secretor de Ig numai n
prezena LT helper poart numele de antigene timo-dependente n timp ce antigenele care pot
activa producia de Ig fr ajutorul LT helper au primit numele de antigene timoindependente.
ANTIGENELE TIMODEPENDENTE
Aa cum s-a precizat, mprirea antigenelor n timo-dependente i timo-independente este o
consecin a modului n care limfocitul B rspunde la diveri stimulii antigenici. S-a constatat
c acesta, n contact cu anumite antigene, se poate activa doar n condiiile unui ajutor furnizat
de limfocitele T helper. Acesta const n secreia de citokine la care se poate aduga, dup caz,
i contactul fizic direct. Cu alte cuvinte, limfocitul B se activeaz n astfel de cazuri doar dup
o dubl stimulare: una ca rezultat al contactului cu antigenul i cea de-a doua reprezentat de
citokinele furnizate de limfocitul T helper.
Antigenele timo-dependente (de natur proteic), reprezent majoritatea antigenelor cu care
sistemul imun intr n contact. Aceste antigene sunt prezente n componena tuturor
microorganismelor (bacterii, ciuperci, virusuri etc.). Ele intr n categoria antigenelor
bipolare, cu un pol (de tip hapten) care este recunoscut de LB pe care le activeaz i un pol
(de tip carrier) care stimuleaz LT helper(care secreta citokinele). Fa de aceste antigene
sistemul imun reacioneaz prin producia de anticorpi. La primul contact (rspuns primar)
apar anticorpi de tip IgM iar la contactele ulterioare (rspuns secundar) se dezvolt anticorpii
de mare afinitate i tipuri diferite - IgG, IgA, IgE.
Deci limfocitul B necesit colaborarea cu limfocitele T helper. Acest ajutor presupune ca i
limfocitul T helper s recunoasc antigenul n cauz. Cum limfocitul T helper nu poate
recunoate antigene native, n acest proces vor fi antrenate i celule specializate n prezentarea
antigenului. Ele sunt numite celule prezentatoare de antigen profesioniste. Din aceast
categorie fac parte macrofagele, celulele dendritice i limfocitul B.
n mod obinuit, activarea limfocitului B sub aciunea antigenelor timo-dependente se face
dup urmtorul scenariu:
Antigenul nonself ptrunde n organism i se leag de receptorii de antigen ai clonei de
limfocite B specifice, furniznd primul semnal.
n acelai timp, antigenul este captat de celulele prezentatoare de antigen profesioniste, cel
mai adesea macrofage sau celule dendritice. Acesta este endocitat i degradat intracelular sub
aciunea unor enzime pn la fragmente de mici dimensiuni. n aceste condiii, limfocitul T
helper se activeaz i va produce o combinaie adecvat de citokine, care reprezint pentru
limfocitul B cel de al doilea semnal necesar activrii i transformrii acestuia n plasmocit.
n anumite cazuri, limfocitul B mai necesit, pe lng citokine, i contactul fizic direct cu
limfocitele T helper. n lipsa ajutorului furnizat de LT helper, limfocitul B nu se va activa,
chiar dac intr n contact cu antigenul specific.
ANTIGENELE TIMO-INDEPENDENTE
Acestea reuesc s induc un rspuns imun umoral fr a necesita prezena limfocitelor T
helper. Structural i funcional, antigenele timoindependente pot fi mprite n dou tipuri:

30

antigene timo-independente de tip l i antigene timo-independente de tip II.


1. Antigenele timo-independente de tip l. Sub aciunea lor limfocitele B sunt activate i
transformate n plasmocite secretoare de IgM i/sau IgG i se gsesc n componentele
peretelui bacterian, cel mai cunoscut fiind LPS (lipo-poli-zaharid) , care este un constituent
major al peretelui bacteriilor Gram-negative.
2. Antigenele timo-independente de tip II. Particularitatea acestor antigene este prezena unor
uniti antigenice repetitive, multivalente (polizaharidele de tipul dextranilor, ficolului,
polizaharide din capsula pneumococului).
SUPERANTIGENELE
Denumirea de superantigene este dat n 1990 de ctre Marrack pentru anumite exotoxine
bacteriene i proteine virale. Mecanismul de aciune al exotoxinelor productoare a
toxiinfeciilor alimentare dei era necunoscut, se putea observa doar un rspuns imun aberant,
cu proliferarea excesiv a celulelor T. Potena acestor enterotoxine este extrem de mare cteva sute de molecule sunt suficiente pentru a induce o activare a limfocitelor T. La om,
singurul superantigen viral confirmat pn n prezent este o protein codificat de virusul
rabic. Se discut i posibilitatea existenei unor superantigene asociate HIV.
Rolul superantigenelor endogene nu este cunoscut, n prezent se admite c ele moduleaz
reeaua imun celular, n felul acesta sistemul imun ar fi capabil s rspund la diferene
calitative mici dintre epitopi precum i la antigene cros-reactive cu cele endogene.
SUPERANTIGENE RECUNOSCUTE DE CELULELE B
Analog limfocitelor T, celulele B pot interaciona cu anumite proteine prin unele regiuni ale
moleculei imunoglobulinice, nvecinate situsului de legare al antigenului. Aceste proteine pot
induce o activare i o proliferare de cteva ori mai intens dect antigenele obinuite, fiind
incluse n categoria superantigenelor.
Unele din cele mai cunoscute superantigene B-specifice sunt proteina stafilococic tip A
(SPA) ct i proteina de anvelop gp120 a virusului HIV).
O particularitate este abilitatea superantigenelor de a interaciona cu imunglobulinele de la
diverse specii.
O alt caracteristic a superantigenelor B-specifice este faptul ca sunt recunoscute, mai ales
moleculele IgM i mai puin IgG sau de alt izotip, ct i scderea afinitii de legare a
superantigenelor o dat cu vrsta.
Efecte funcionale. Superantigenele B-specifice pot induce efecte diferite: proliferare,
difereniere, anergie, deleie clonal sau editarea receptorului.
-n infecia HIV, proteina gp120 induce deleia limfocitelor B.
-proteina MAM de la Mycoplasma arthritidis, induce activarea acestor celulelor B i producia
de imunoglobuline,
-Proteina L de la Streptococcus magnus ar care induce activarea policlonal a LB,
- proteina Hib din Haemophilus inf/uenzae tip b.
Unele superantigene bacteriene au aciuni contradictorii, fiind uneori capabile s stimuleze iar
alteori s inhibe proliferarea limfocitelor B i producia de imunoglobuline.
IMPLICAII N PATOLOGIE.
Stimularea proliferrii celulelor T i a produciei de citokine care induc simptomatologia din
toxiinfeciile alimentare, reprezint doar o parte din perturbrile pe care superantigenele le
produc n sistemul imun. Reactivarea clonelor self-reactive poate declana fenomene
autoimune - de exemplu, artritele produse de superantigenele din Mycoplasma arthritidis- sau
imunosupresie prin distrugerea (apoptoz?) celulelor T activate. Imunodepresia se poate
datora i activrii celulelor T supresoare, care inhib producia de anticorpi, n alte cazuri este
activat sinteza masiv de anticorpi i de auto-anticorpi.
Teoretic ar fi posibil convertirea efectelor anarhice i excesive ale superantigenelor n aciuni

31

imunomodulatoare. Administrarea de superantigene de tip SEB la oarece, determin


imunosupresie cu reducerea alterrilor morfopatologice din nefrita lupic i previne apariia
sclerozei multiple. Deasemeni derivate din exotoxina stafilococic au efect imunosupresor.
Unele superantigene ar putea fi utilizate n imunodeficiene, pentru inducerea proliferrii i a
creterii numerice a limfocitelor T.
ANTIGENELE DE HISTOCOMPATIBILITATE
Descrise de J. Dausset n 1958, se gsesc pe suprafaa celulelor din majoritatea esuturilor
fiecrui organism i confer individualitate chimic proprie fiecrui individ uman i animal.
Se numesc i antigene de transplant, deoarece sunt rspunztoare de respingerea grefelor, prin
declanarea rspunsului imun. Antigenele de histocompatibilitate cuprind urmtoarele
categorii:
autoantigenele includ antigenele proprii, care n condiii normale sunt tolerate de sistemul
imunitar. Sunt molecule cu caracter strict individual. Sub aciunea unor factori fizici i chimici
se modific, devin antigene nerecunoscute i genereaz maladii autoimune;
izoantigenele cuprind antigenele de transplantare comune organismelor identice din punct de
vedere genetic, care aparin unei linii genetic pure (inbred). Verificarea puritii genetice a
unei populaii de organisme se face prin transplantul de piele. Dac grefa este acceptat,
organismele respective aparin aceleiai linii (inbred).
aloantigenele (alos = altul) includ moleculele celulare, care, dup injectare declaneaz
rspunsul imun la organisme ale aceleiai specii, dar neidentice genetic cu organismul donor.
heteroantigenele (xenoantigene, xenos = strin) includ molecule care se gsesc n/pe celulele
tuturor indivizilor unei specii i care se comport ca antigene fa de organismele altei specii.
Aceste antigene se evideniaz prin imunizarea unui organism, cu celule provenite de la o
specie diferit. Un astfel de preparat aduce n organismul receptor, nu numai heteroantigene,
ci i aloantigene i chiar autoantigene. Injectarea unui astfel de preparat este una dintre cele
mai utilizate metode pentru a induce experimental sinteza autoanticorpilor.
Antigene de organ sunt rezultatul particularitilor biochimice ale diferitelor categorii de
celule din alctuirea unui organ i confer o anumit marc biochimic diferitelor organe. De
exemplu, proteinele din glanda mamar difer de proteinele esutului renal al aceluiai
organism.
Antigenele tumorale sunt antigene de transplantare, anormale, cu imunogenitate redus.
Definiie: Orice structur chimic a celulei maligne, absent n/pe celulele sntoase ale
esutului de origine a tumorii, susceptibil de a induce o reacie imunitar, fie la gazd, fie la
un alt organism, poale fi considerat antigen tumoral.
Se disting 4 clase de antigene tumorale.
1) Antigenele oncofoetale se gsesc pe suprafaa celulelor tumorale, dar i a celulelor normale
n timpul unei faze de difereniere embrionar. Nu se gsesc pe suprafaa celulelor
organismului adult, sau se gsesc n cantiti foarte mici. Antigenele de suprafa ale celulei
tumorale, descrise ca antigene de transplantare specific tumorale (TSTA = tumor specific
transplantation antigen) sunt, probabil, sintetizate n interiorul celulei i transportate la
periferie. Ele se gsesc pe suprafaa celulelor maligne, dar pot trece i n fluidele
organismului, devenind astfel foarte importante pentru sero- diagnosticul neoplaziilor. Aceste
antigene au fost purificate i s-au obinut antiseruri specifice.
a. Antigenul carcinocmbrionar (CEA), este o glicoprotein de suprafa a celulelor normale
ale tractului digestiv al ftului. Se gsete pe celulele maligne ale tractului digestiv uman
(intestin subire, pancreas, ficat, stomac, colon). CEA apare nu numai n esutul neoplazic, ci
i n sngele a 60-80% dintre pacienii cu tumor de colon, precum i la pacienii cu ciroz
alcoolic a ficatului sau cu insuficien renal.

32

b. Alfa fetoproteina (AFP) este o alfa-globulin normal a sngelui fetal uman i dispare la o
sptmn dup natere. La adult crete n cazul carcinornului hepatic, dar i a unor tumori cu
alte localizri.
Anticorpii specifici anti-CEA i anti-AFP, marcai radioactiv pot permite, in vivo, depistarea
i localizarea tumorilor i chiar a metastazelor.
c. Antigenul sulfo-glicoproteic (o glicoprotein cu sulf) se gsete n esuturile fetale i s-a
izolat din tumori gastrice.
2) Antigenele de transplantare (TATA = tumour associatcd transplatation antigen) sunt
detectabile pe suprafaa celulelor tumorilor induse de carcinogenii chimici. Ele sunt prezente
la numeroase tumori experimentale. Demonstrarea indirect a antigenelor tumorale de
transplantare echivaleaz cu evidenierea reaciei de respingere a grefei de esut tumoral.
Antigenele de transplantare ale tumorilor induse chimic sunt individuale pentru fiecare
tumor, deoarece genele declanatoare ale malignizrii, sufer mutaii sub aciunea agentului
chimic.
Antigenele tumorilor induse chimic sunt slabe sau puternice. Tumorile care apar natural sunt
slab sau deloc antigenice, ceea ce explic lipsa rspunsului imun i imposibilitatea detectrii
lor prin reaciile imunitare.
Nu se tie dac antigenele tumorale sunt prezente pe toate tumorile, i nici dac celula devine
malign nainte de a dobndi aceti markeri distinctivi. Antigenele tumorale pot fi stabile i se
transmit de la o generaie celular la alta.
3) Antigenele celulelor transformate cu virusuri oncogene ADN sunt comune tuturor
tumorilor, indiferent de natura esutului i de specia organismului gazd. Toate tumorile
induse de un virus au antigene comune.
Ca localizare, antigenele acestor tumori se gsesc pe suprafaa celulelor (cele mai importante)
i n interiorul celulelor (n nucleu sau n citoplasm).
4) Antigenele asociate celulelor transformate cu virusuri oncogene ARN sunt, ca i cele de
mai sus, aceleai pentru un virus dat, indiferent de celula gazd. Se deosebesc net de
antigenele induse de virusurile oncogene ADN. Tumorile induse de virusurile oncogcne ARN
pot avea antigene comune, a cror sintez este indus de un grup de virusuri nrudite (antigene
specifice de grup sau antigene specifice de tip), codificate de un numr restrns de virusuri
foarte nrudite.
Tumorile induse de virusurile oncogene (ADN i ARN) se pot transplanta n serie. Imunizarea
prealabil a organismului cu virusul ARN inactivat inhib evoluia grefei tumorale. esutul
tumora! grefat este respins ca orice .gref de esut normal.
Antigene artificiale
Sunt antigene naturale, modificate chimic prin cuplarea cu o hapten care le confer o noua
individualitate antigenic i o noua specificitate de combinare cu aticorpii. S-au obinut 3
tipuri de antigene artificiale:
conjugare hapten-protein(haptenele n aceste molecule conjugate joaca rol de epitopi
(grupri determinante de specificitate), iar proteina rol de carrier.(substituie nucleofil,
iodurarea)
conjugare protein-protein, prin intermediul unor ageni bifuncionali de legare, diazotare
azoproteine)
proteine legate de suporturi insolubile, prin reacii de diazotare.
Antigene sintetice
Antigenele sintetice sunt polimeri de aminoacizi, cu secven cunoscut, obinut/ in vitro.
Avantajul utilizrii lor const n faptul c se poate modifica compoziia lor chimic, poziia

33

spaial a aminoacizilor, greutatea molecular a polimerilor, facilitnd astfel studiul


imunochimic al gruprilor determinante de specificitate antigenic.
Homopolimerii (AA de acelai fel) nu sunt imunogeni dect cu rare excepii. Copolimerii
(formai din doi aminoacizi diferii), nu sunt totdeauna imunogeni, iar cei rezultai prin
polimerizarea a 3 aminoacizi diferii sunt imunogeni fr excepie. Cu cai sunt mai heterogeni
n ceea ce privete compoziia lor, cu att sunt mai imunogeni.
ADJUVANI
Sunt substane care n combinaie cu un antigen, sau injectate simultan cu acesta, intensific
rspunsul imun specific fa de antigenul respectiv.
Punctul de plecare al introducerii adjuvanilor n practica imunologic a fost un fapt de
observaie: dup asocierea unui vaccin bacterian celular cu un vaccin macromolecular
(anatoxin), rspunsul imun (antitoxin) este mult mai intens dect atunci cnd cele dou
vaccinuri se administreaz separat. Dup asocierea vaccinului antitifoparatific A i B cu
anatoxin tetanic, (TAB), titrul anticorpilor fa de anatoxin tetanic este de 20-30 ori mai
mare dect n cazul injectrii separate a anatoxinei tetanice. Explicaia acestui fenomen a fost
dat mai trziu: corpii celulari bactcricni determin un proces inflamator la locul introducerii
vaccinului, care induce un aflux local de celule efectore ale rspunsului imun (limfocite,
macrofage). Acestea capteaz i fixeaz anatoxin ntr-un stoc, de unde este eliberat treptat i
prelungesc durata de stimulare a sistemului imunitar.
Cel mai cunoscut i folosit este adjuvantul Freund, o emulsie de ap n ulei mineral de
parafin.
Modul de aciune al adjuvanilor. Adjuvanii determin urmtoarele efecte:
1) persistena antigenului n org
nism (ntrzierea degradrii sale) i eliberarea
treptat n circulaie; 2) emulsia vehiculeaz antigenul pe cale limfatic,
la tot organismul i spre ganglionii limfatici unde se va declana rspunsul
imun; 3) adjuvantul Freund mrete semnificativ titrul de anticorpi fa de un antigen i face
imunogene doze mici care altfel nu ar fi imunogene. .
Amestecul de adjuvant i antigen se administreaz subcutanat sau intradermic. Administrarea
intravenoas anuleaz efectul adjuvantului. Este posibil administrarea decalat la interval de
cteva zile (mai nti a adjuvantului), dac cele dou injectri se fac n acelai loc.
Efectul adjuvantului Freund este spectaculos pentru dozele mici de aatigen. Stimuleaz
rspunsul imun n special fa de antigenele timodependente i favorizeaz producerea de
IgG. Endotoxinele bacteriene au efect adjuvant. Ele suni n aceiai timp adjuvani, toxine i
factori pirogeni. Sunt lipopolizaharide produse de bacteriile Gram negative (Salmonella,
Brucella, Bordetella etc.). Efectul maxim se obine ramai dac endotoxina este administrat n
acelai timp sau la mai puin de 6 ore dup injectarea antigenului.
Autoimunitatea. Bolile autoimune
Definiie
Sistemul imun normal are proprietatea s tolereze, s ignore, structurile self (proprii) i s
rspund al determinani antigenici strini(nonself) uneori n mod distructiv. Pierderea
toleranei imunologice fiziologice fa de self i apariia de reacii fa de propriile structuri
antigenice, o numim AUTOIMUNITATE.
Bolile autoimune (BAI) sunt sindroame clinico - biologice determinate de ruperea toleranei
fa de Ag - ele seif i sunt caracterizate prin rspunsuri imune umorale sau celulare
autoreactive, adic ndreptate fa de propriile structuri antigenice.
Definiia subliniaz c la baza declanrii unui proces autoimun stau dou elemente: existena
unor RIU/RIC(reacie imunologic umoral celular) autoreactive i eliberarea unor

34

autoantigene. Aceste elemente, dei sunt caracteristice proceselor autoimune, nu sunt ns i


definitorii, ntruct astfel de rspunsuri i antigene pot fi ntlnite nu numai n condiii
patologice, ci i n condiii de normalitate. Ca atare trebuie s facem distincie ntre starea
autoimun i boala autoimun. Se tie c prezena autoanticorpilor, chiar n concentraii
mai mari, nu determin n mod obligatoriu o boal autoimun (rudele bolnavilor cu BAI au
adesea titrul autoanticorpilor crescut, fr s fac boala). Pe de alt parte s-au gsit titruri mari
de autoAc la indivizi care nu fac BAI.
La normali, eliberarea n mediile lichidiene a diverse categorii de autoantigene este un proces
care are loc n mod continuu i cu o intensitate redus. Fa de acestea pot fi declanate RIU
autoreactive care din punct de vedere funcional sunt eseniale pentru c ele realizeaz
clearance-ul Ag-elor eliberate mai ales cu ocazia morii naturale a celulelor. Acest clearance
este o funcie ndeplinit mai ales de ctre limfocitele B-CD5- care elaboreaz Ac polireactivi
caracterizai mai ales prin situsuri combinative pentru Ag largi, ale cror VH/VL conin CDR
- uri formate dintr-un numr mai mare de aminoacizi dect obinuit, capabile s recunoasc
mai multe antigene i nu doar unul singur. Aceste rspunsuri imune autoreactive au deci un
efect pozitiv i, n plus, sunt de intensitate redus pentru c desfurndu-se continuu, ele
mpiedic creterea concentraiei de auto - Ag, iar pe de alt parte stimularea Ag -ic la rndul
ei este redus, aceste antigene fiind fie sechestrate (contacte rare), fie tolerate (inhibiia
rspunsurilor fa de acestea).
n condiii patologice, rspunsurile imune autoreactive prezint n schimb alte caracteristici:
ele sunt intense, au efecte negative prin generarea unor leziuni tisulare severe. n multe cazuri
rspunsurile imune sunt combinate (umorale i celulare), iar stimularea antigenic la rndul ei
este intens, ea fiind realizat fie prin desechestrarea autoantigenelor ca urmare a unor alterri
morfologice profunde celulare sau tisulare sau ruperii toleranei periferice, adic cea a
limfocitelor T i/ sau B prezente n circulaie i nedeletate n timus sau n mduva
hematogen.
Deci, sumariznd, cauzele posibile ale apariiei autoimunitii ar fi:
1.Apariia neoantigenelar
Anumite virusuri sau substane chimic se pot combina cu autoantigenii modificnd
configuraia epitopilor acestora, fapt ce declaneaz un rspuns imun de tip umoral
(autoanticorpi), care atac propriile structuri ( anemia hemolitic autoimun ce se instaleaz
dup tratament cu d-metildopa).
2. Mimetismul molecular
n mod normal limfocitele T autoreactive, recunoscnd autoepitopii criptici (ascuni,
sechestrai), nu declaneaz un rspuns imun (toleran). Infeciile cu microbi care au epitopi
comuni cu ai unor autoantigene fac ca limfocitele T autoreactive ndreptate mpotriva
microbului s acioneze i mpotriva autoantigenelor cu epitopi comuni. Prin acelai
mecanism de pierderea toleranei prin intervenia Ag- lor strine se poate produce i cu
limfocitele B, care prolifereaz i secret anticorpi fa de xenoantigeni, ct i fa de epitopii
comuni ai autoantigenului. Rspunsul imun se ndrept deci nu numai mpotriva agresorului ci
i mpotriva autoantigenului (RAA, miocardita, enteropatia glutenic, miastenia gravis,
spondilita ankilozant, artrita reumatoid.
3. Eliberarea autoantigenilor sechestrai.
Pentru inducerea toleranei fa de antigenii proprii trebuie s se realizeze contactul dintre
acetia i sistemul imun n timpul vieii fetale. Unii antigeni tisulari sunt sechestrai i mascai
n timpul ontogeniei, nct tolerana fa de ei nu se produce. Eliberarea acestor antigeni (ca
urmare a unei traume sau a unei infecii) i expunerea lor n faa celulelor imunocompetente n
timpul vieii adulte cauzeaz un rspuns autoimun (producerea unor autoanticorpi ndreptai
fa de autoantigenii pn atunci sechestrai).
4. Expresia aberant a moleculelor MHC

35

Hiperexpresia moleculelor MHC II are o contribuie important n apariia strii autoimune


sau BAI ( diabet experimental, Basedow), ct i n cazul MHC I (diabetul insulino-dependent,
tiroidita Hashimoto, LES, sindromul Sjogren).
5. Dereglarea reelei citokinelor
Sinteza sporit a IL-2 i/sau rspunsul exagerat la aceast citokin IL-2 este incriminat n
apariia unor boli autoimune sistemice i organo-specifice (LES, scleroza multipl). Deci
unele boli autoimune se asociaz cu o stare de hiperactivitate a sistemului IL-2, care poate fi
consecina (1) hiperactivrii endogene sau induse de antigen, (2) scderii inhibitorilor IL-2 i
creterii concentraiei acesteia.
6. Activarea policlonal.
Autoimunitatea poate apare n urma stimulrii independente de antigen a limfocitelor
autoreactive care nu au suferit procesul de deleie n timpul dezvoltrii ontogenetice. Aceasta
stimulare independent de specificitatea antigenic se numete activare policlonal, cu
producie de autoanticorpi ndreptai fa de autoantigeni. Exist numeroi activatori
policlonali ai limfocitelor B ( ex: lipopolizaharidul bacterian (LPS).,
7. Dereglarea reelei idiotipice.
Deoarece rspunsul imun poate fi reglat de determinanii idiotipici sau antiidiotipici exprimai
pe limfocitele B si T, reacia autoimun poate apare n urma dereglrii controlului producerii
anticorpilor antiidiotipici ( LES, ciroza biliar primitiv, polimiozita i sclerodermia).
8. Deci apariia reaciilor autoimune poate fi consecina:
Rspuns imun anormal la un autoantigen normal
Rspuns imun normal la un autoantigen anormal
Rspuns imun anormal la un autoantigen anormal
Aceste 3 mecanisme acioneaz cnd intervin 3 factori principali:
Factorul ereditar
Factori declamatori din mediul nconjurtor (infecii)
Anomalies funcionale ale sisemului imun i\sau perturbri n mecanismele de meninere a
self-toleranei
Clasificarea BAI
Se utilizeaz 2 clasificri:
A. n funcie de originea procesului autoimun, distingem dou categorii: 1. BAI primitive
(primare sau idiopatice), a cror origine precis nu este cunoscut, i
2. BAI secundare, declanate secundar desechestrrii diverselor autoantigene prin procese
severe de tip inflamaie, necroz, citoliz.
B. n funcie de originea autoantigenelor, pot fi distinse:
BAI organospecifice, declanate de antigene cu specificitate de organ (tiroidita Hashimoto,
boala Basedow, diabetul insulino-dependent, pemfigus etc.) i
BAI difuze, ce sunt caracterizate prin apariia unor RIU autoreactive ndreptate fa de Ag-ele
comune mai multor esuturi.
Dac prima clasificare are mai mult un caracter teoretic, cea de a doua este oricum preferabil
ntruct folosete criterii clinice. Aceast clasificare, ns, are dezavantajul de a fi destul de
relativ, n sensul c separarea strict a BAI n organospecifice i difuze nu poate fi fcut n
toate cazurile. Astfel, n evoluia unor BAI difuze pot fi decelai auto - Ac cu specificitate fa
de autoantigene specifice (auto - Ac antieritrocitari, antitrombocitari n LES), tot aa cum n
evoluia unor BAI organospecifice pot fi evideniai auto - Ac fa de autoantigene fr
specificitate de organ (auto - Ac antimito-condriali n ciroza biliar primitiv) sau, n fine, la
acelai bolnav pot fi asociate dou BAI (una difuz cu una organospecific).
1. BAI organospecifice:
Tiroidita autoimun Hashimoto, mai frecvent la femei n vrst i se caracterizeaz printr-o

36

atrofie progresiv a glandei tiroide. Se constat un rspuns imun autoreactiv combinat (umoral
i celular) cu specificitate fa de anumite autoantigene tiroidiene. RIU autoreactiv se traduce
prin apariia auto - Ac antimicrozomali, auto - Ac antitiroglobulin i auto - Ac blocani TSH,
care sunt responsabili de hipofuncia tiroidian i induc leziuni locale prin reacie citotoxic.
RIC autoreactiv se traduce printr-un infiltrat cu mononucleare bogat n monocite i mai ales
limfocite T citotoxice CD8.
Boala Basedow, mai frecvent la femei i se caracterizeaz printr-un RIU autoreactiv tradus
prin trei categorii de auto - Ac: antireceptor TSH (Ac de tip IgG cu efect stimulant
(hipertiroidia), antitiroglobulin i antimuchi orbitari (implicai n generarea exoftalmiei).
Patogenic se crede c este o exteriorizare a unor auto-antigene locale care ar fi rmas
sechestrate.
Diabetul zaharat insulinodependent, mai frecvent la copii sau tineri, se datoreaz unui rspuns
imun RIU autoreactiv i se traduce prin prezena anticorpilor anticelul pancreatic, ei
genernd local leziuni citotoxice. RIC autoreactiv se traduce prin existena unui bogat infiltrat
pancreatic cu monocite, macrofage, limfocite T citotoxice CD8- i celule K.
Cardita reumatismal este o BAI secundar, ea avnd la baz o similitudine structural ntre
unele antigene streptococice i antigene miocardice. n aceste condiii Ac antistreptococici
interacioneaz nu numai cu Ag specifice (streptococice), ci i cu Ag miocardice. Ca urmare a
reaciei Ac antistreptococici cu Ag-ele miocardice, local este declanat o reacie n cascad a
complementului, care genereaz un proces inflamator acut i se soldeaz cu apariia unor
leziuni miocardice n general severe. Pe de alt parte, se formeaz cantiti mari de CIC care
se pot depozita multiplu (renal, cutanat), dar i la nivel miocardic ntruct sunt factori care pot
favoriza depozitarea local a CIC. Astfel, la locul depozitrii se produc leziuni miocardice
printr-un proces inflamator intens. Aceste leziunile miocardice, dac sunt suficient de severe,
pot contribui la desechestrarea unor autoantigene miocardice care, la rndul lor, pot declana
i mai ales ntreine un proces autoimun secundar autentic i care s evolueze pe cont propriu.
Anemia Biermer se caracterizeaz prin Ac anticelul parietal gastric (atrofia mucoasei i
aclorhidria) i Ac antifactor intrinsec ce sunt implicai n diminuarea absorbiei vitaminei B
12.
B. BAI difuze
Lupusul eritematos sistemic (LES) este o maladie inflamatorie cronic ce evolueaz n pusee
caracterizate prin febr, erupie predominant facial (vespertilio), leziuni sinoviale, leziuni
renale de glomerulonefrit membranoas sau membranoproliferativ.
Boala este mai frecvent femei, diferena fa de barbai, fiind maxim n intervalul de vrst
20 - 50 ani (8/1) i mai mic n perioada de menopauz, respectiv de andropauz (2/1).
Aceast diferen ine probabil de faptul c androgenii ar avea un rol protector, pe cnd
estrogenii un rol agravant. Se remarc un dezechilibru funcional ntre limfocitele T
supresoare care sunt substimulate i limfocitele T helper care pot fi suprastimulate.
La baza LES st un RIU autoreactiv tradus prin existenta: 1. Ac antinucleari i 2. Ac
antifosfolipide/antiglicoproteine plasmatice.
1. Ac antinucleari sunt reprezentai de ctre Ac anti-ADN, Ac antinucleoproteine i Ac
antinucleolari, sunt mai puin caracteristici pentru LES, ei fiind prezeni i n serul bolnavilor
cu alte BAI (mai ales la cei cu sclerodermie).
2. In cea de a doua categorie intr: Ac antifactori ai coagulrii ( anti-FVIII) i Ac
antiglicoproteine trombocitare. Efectele acestor Ac sunt diferite n funcie de densitatea
complexelor imune astfel formate pe suprafaa trombocitar, mergnd pn la
trombocitopenie. O alt categorie de Ac o reprezint auto Ac- antieritrocitari care distrug prin
mecanism citotoxic eritrocitele circulante, explicnd apariia anemiei.
Ac antilimfocitari sunt - n ordinea descresctoare a frecvenei lor - anticorpi anti-CD8, antiCD25 i anti-CD4. Apariia acestora se soldeaz n primul rnd cu apariia unor tulburri de

37

imunoreglare, cu distrugerea unor limfocite prin mecanism citotoxic (celulele lupice).


Existena acestor Ac este responsabil de apariia unor leziuni tisulare care au un caracter
difuz. Acest lucru poate fi pus n legtur pe de o parte cu faptul c Ac formai au un contact
cu antigene tisulare cu foarte larg rspndire n organism, ct i cu constituirea unui exces de
CIC, care depozitndu-se, pot conduce la iniierea unor leziuni locale de tip inflamator acut.
Se presupune c are loc urmtoarea succesiune de evenimente: procesul este declanat ca
urmare a eliberrii (de cauz necunoscut) a unor antigene tisulare cu larg rspndire care
activeaz un RIU autoreactiv, tradus prin producie de auto-Ac specifici care local, prin
reacie de tip HSII (declanarea cascadei complementului, reacie inflamatorie acut, ADCC)
iniiaz apariia unor leziuni tisulare care, la rndul lor, agraveaz procesul prin desechestrarea
unor cantiti din ce n ce mai mari de autoantigene. Acestea, la rndul lor, n contact cu
autoanticorpii aflai deja n titruri mari, formeaz CIC care se depun la nivel renal, n esutul
cutanat i n sinovialele articulare unde, iniiaz leziuni caracteristice. La apariia acestora mai
contribuie i incapacitatea epurrii de ctre macrofage, secundar, hipocomplementemiei
determinat de consumul exagerat prin reaciile de HS de tip II i III sau de deficitul nnscut
de sintez.
Deci n general la baza apariiei BAI st ruperea toleranei imunologice fa de Ag-ele seif (T
- dependente) ca urmare a activrii limfocitelor T i/sau B aflate n periferie, nedeletate
intratimic sau intramedular; astfel n condiii patologice, LT din nonreactive pot deveni
autoreactive (ruperea toleranei imunitare).
Tolerana LB fa de autoantigene este meninut mai ales prin deleia clonelor de LTH Ag specifice. Aceasta toleran poate fi alterat fie prin stimulare policlonal a LB de ctre
diverse categorii de virusuri (parvoviru-suri, EBV etc.), fie ca urmare a mimetismului
molecular.
INFECIA HIV
( VIRUSUL IMUNODEFICIENEI UMANE )
Sindromul de Imunodeficien Dobndit (SIDA, AIDS), este o boal complex, specific
uman, infecioas i contagioas, caracterizat printr-un deficit imun, preponderent celular,
care favorizeaz apariia de numeroase suprainfecii (virale, fungice, bacteriene etc.) i care
evolueaz stadial, prelungit, progresiv, iniial avnd perioade de sntate aparent.
ETIOLOGIE
HIV este un retrovirus (descoperit n 1981-SUA-Gallo, Paris n 1982-3, Montagnier),
subfamilia Lentaviridae, posed o enzim, reverstranscriptaza (RT), care transmite informaia
genetic dela ARN la AND (invers dect n mod obinuit) i are 2 variante HIV1(Europa) i
HIV2.
HIV1 are mai multe subtipuri(2 gupe):
grupul Major (8 subtipuri A-H). -grupul O(outgroup), cu 3 subtipuri (O1-3).
Structur(fig. 1)

Nucleocapsid, (proteic), cu proteinele P.17 (exterior) i P.24 (mai profund)


n interiorul nucleocapsidei se afl: 2 lanuri de ARN viral
nucleoproteinele p7 i p9, enzime: proteaza, integraza i reverstranscriptaza (RT)
anvelopa, (lipidic), are la suprafa 72 de formaiuni aciculare, formate din 2 glicoproteine:
Gp.41 i Gp.120 (asigur penetrarea virionului n celul)
ARN viral este constituit din 3 gene clasice (comune retrovirusurilor): gag, pol i env i mai
multe gene specifice: tat, rev, vif, nef, vpr, vpx.
Variabilitatea genomului HIV explic: persistena infeciei intracelulare, rezistena fa de
rspunsul imun sau fat de medicamente. Cea mai variabil dintre genele clasice este gena

38

env, care codeaz g.p anvelopei (Gp.110, Gp.120 i Gp.160), iar dintre genele nespecifice,
gena nef (negative factor).
AND-ul viral, are la cele dou capete 2 secvene genetice denumite LTR (Long Terminal
Repeat), care asigur inserarea n AND-ul celulei gazd, fapt ce explic replicarea viral i
persistena infeciei n aceste celule (persistena latent). Deci virusul rmne n organism, n
celulele int (monocite, limfocite T4), pe care le distruge.
Caracteristicele funcionale ale HIV: 1.Se multiplic n prezena anticorpilor (are un veli
protector), 2. Este limfotrop i neurotrop, 3. Afecteaz numai celulele care au pe suprafaa lor
receptorul CD (limfocite T4, macrofage, neuroni etc.)
PATOGENIE
ARN-ul viral (din celulele int), este transcris n AND-ul celulei gazd, o parte rmne n
citoplasm - AND circular, iar cealalt parte este integrat n genomul celulei gazd provirus. Acesta poate rmne linitit un timp (ani), dar se poate activa sub influena unor
stimuli mitogeni, fapt ce determin transcrierea AND-ului integrat n ARN viral (mARN),
care iese din citoplasma celulei gazd sub forma de noi virioni, care se nvelesc cu
glicoproteina gp120 i astfel se pot fixa pe receptorii CD ai limfocitelor T4 i ai altor celule
(posesoare de receptori CD) cum ar fi: -monocite macrofage, -celule foliculare( ganglionii
limfatici), -celule microgliale din SNC(astroglia, oligodendroglia), -celule endoteliale din
creier, -celule epiteliale Langerhans, -celule dela nivelul retinei, colului uterin, colonului.
Dup penetrarea (infectarea) acestor celule, ciclul replicativ rencepe (limfocitele T4 i
celelalte celule amintite devin rezervor de virus), iar acest multitropism explic
simptomatologia polimorf a bolii.
Consecinele replicrii virale sunt: -Moartea celulelor int, -Scderea limfocitelor T4 i
creterea T8( raport subunitar), -Scderea imunitii organismului, -Afectarea sistemului
nervos i ganglionar (tropism special fa de aceste esuturi).
Afectarea difuz a sistemului imunitar, n cadrul infeciei cronice se poate observa prin:
-creterea policlonal a IgG i IgA, -creterea de interferon alfa, - creterea beta 2 globulinelor
serice, - scderea sist. C, - creterea CIC i de autoanticorpi circulani (antiplachetari,
antinucleari etc.), -apariia anergiei cutanate la tuberculin (ca urmare a scderii T4),
-creterea susceptibilitii la infeci oportuniste.
Rspunsul imun la infecie apare n 6-12 sptmni: IgM apoi IgG, anticorpii neutralizani
(neprotectori), etc.
Infecia HIV favorizeaz desvoltarea unor tumori (limfoame, s. Kaposi), prin acelai
mecanism de deficit imunitar.
EPIDEMIOLOGIE
Sursa de infecie este omul, purttor asimptomatic sau bolnav (virusul se poate izola din
snge, plasm, sperm, secreie vaginal, saliv, urin, lcr).
Cile de transmisie pot fi:
Sexual (hetero sau homosexual). Este cea mai frecvent. Factori favorizani: hnumrul de
parteneri sexuali, horice tip de relaie sexual este potenial contaminant, hcu ct stadiul bolii
este mai avansat, cu att riscul de transmitere este mai mare (chiar i n stadiul de
seroconversie, cnd serologia este nc negativ). hProbabilitatea de infecie este mai mare n
cazul unei femei care are relaii sexuale cu un partener seropozitiv, dect invers. hProporia de
contaminare se apreciaz ntre 10-60%, dar este suficient i un singur contact sexual. hBolile
cu transmisie sexual (sifilis, herpes etc.), reprezint condiii favorizante de transmisie a
virusurilor HIV. hNu sunt dovezi c boala se transmite prin srut. hUtilizarea prezervativelor
reduce considerabil riscul de transmitere.
Sangvin, se realizeaz prin: htransfuzii i derivai de snge, cu excepia albuminei i a IG

39

(snge recoltat nainte de seroconversie). hMaterial contaminat cu snge (toxicomani i-v),


instrumentar, tratamente parenterale sau investigaii invazive, nepturi sau leziunii ale
personalului sanitar. (riscul este doar de 1% , iar n hepatita B, de 30-40%.).
Materno-fetal sau perinatal: hSarcin, pe cale transplacentar sau n cursul naterii (risc de
15- 40%. hLaptele matern (alptat). hTratamentul cu AZT n ultimul trimestru de sarcin
reduce cu 50% probabilitatea transmiterii.
Circumstane prin care NU se transmite infecia: hInsecte-artropode. hPe cale respiratorie. hPe
cale digestiv. hPrin contact direct sau indirect cu tegumentele sau mucoasele intacte.
Receptivitatea este general. Grupe de risc: hBrbai homosexuali sau bisexuali, ct i
heterosexualii (brbai i femei), cu parteneri multipli. hConsumatori de droguri pe cale i-v.
hPolitransfuzai (hemofilici, hemodializai). hN. nscuii din mame infectate HIV.
Factorii demografici de risc: hmigraia intens a populaiei, hurbanizarea, hnivelul sczut
socio-economic i al asistenei medicale, hmorbiditatea mare prin boli cu transmisie sexual,
hnumrul mare al persoanelor intens transmitoare (prostituate, homosexuali, toxicomani)
Estimarea ponderii actuale a infeciei HIV pe plan mondial i naional:
Internaional exist o subevaluare al nr. de cazuri (decelare deficitar, declarare incorect,
eschivare etc.). Se estimeaz 3 zone de propagare diferit n populaie a infeciei (fig 2):
Zona I, SUA, Europa de Vest, Australia, cu o seroprevalen sub 1%. n aceast zon
predomin calea de transmisie homosexual (50%) i toxicomanii i-v, raportul brbai/femei
este de 10/1, iar transmiterea maternofetal este mic (1,5% totalul nou nscuilor)
Zona II, Africa, Caraibe (seroprevalen ntre 1-20%.) Aici predomin calea heterosexual
(raportul ntre sexele infectate este de 1/1), parenteral i materno-fetal (35% din nou
nscui).
Zona III, Orientul Mijlociu, Asia, Europa de Est, bazinul Pacific, n care seroprevalena este
cea mai mare.
In cursul anului 1997 existau : h 30,8 milioane persoane infectate HIV, h 5,8 milioane de
infecii noi, h2,3 milioane decese cauzate de HIV
Se apreciaz c n anul 2000 tabloul epidemiologic va fi: h40 milioane de persoane infectate,
h15 milioane femei (cu tendina de egalizare a raportului ntre sexe), hntre 5 i 10 milioane
de copii vor pierde prin SIDA unul din prini.
Numrul de cazuri a crescut n ultimii ani(rspndirea bolii, depistare eficient). Pn n aug
1997, au fost raportate 7904 cazuri, (copii 6931), cu 1628 decese (1477 copii). Numrul
cazurilor asimptomatice este aproape egal cu al celor simptomatice -SIDA (fig. 4).
Fig. 4 Raportul dintre cazurile asimptomatice i simptomatice la aduli i copii
Particulariti ale epidemiei din ara noastr
Numrul deosebit de mare la copii- jumtate din copii nregistrai n Europa (cifr care s-a
ameliorat). Aceasta s-a datorat unei asistene medicale necorespunztoare, dotri tehnice
slabe, investigarea incomplect a donatorilor de snge etc.
Virusul a fost importat de persoane care au fcut deplasri n strintate. Acest lucru rezult
din ponderea infeciei n judeele cu ieire la mare sau n strintate
Extinderea ulterioar s-a fcut aproape exclusiv pe cale transfuzional
n ultimii ani ns se nregistreaz unele ameliorri (dpdv epidem):
8scderea infeciilor parenterale, 8reducerea numrului de copii infectai n colectiviti i
creterea celor infectai pe cale vertical (mame bolnave), 8Nu s-au nregistrat cazuri de
transmitere orizontal la toxicomani, 8Cazurile la homosexuali sunt puine, 8Transmiterea
hetero sau bisexual este n cretere, 8Calea transfuzional sau parenteral este
nesemnificativ, 8Repartiia pe judee arat diferene foarte mari, pe primele locuri situndu-

40

se judeele Constana, Giurgiu i municipiul Bucureti.


TABLOU CLINIC. CLASIFICARE
Clasificarea CDC (Center of Desease Control- 1987), are drept criteriu fazele cronologic
evolutive ale inf.(vom aminti ulterior clasificri mai recente).
Incubaia este variabil (6-12 spt. n inf. sangvin, 10-14 luni, n calea sexual)
Evoluia se face n faze (etape), tabloul clinic fiind n legtur cu acestea( fig 5):
Stadiul I, Primo - infecia (infecia acut). Tabloul clinic este asemntor cu al mononucleozei
infecioase, rubeolei sau gripei.
Simptomele n ordinea frecv.) sunt: febr, transpiraii, astenie, cefalee, mialgii, adenopatii,
faringit, erupii. Mai rar pot apare semne nervoase: meningit, encefalit, encefalopatie,
polinevrit, tulburri psihice, etc.
Biologic: creterea limfocitelor, plasmocitelor i uneori a citolizei hepatice.
Simptomele deobicei se remit spontan n 1-4 sptmni. Anticorpii specifici (seroconversia)
apare la 2-12 sptmni.
Stadiul II (inf. asimptomatic). Bolnavul este ns seropozitiv i contagios. Portajul
asimptomatic poate dura i civa ani (2-10). Acest stadiu cuprinde 2 perioade:
8de laten, fr anticorpi circulani (fr posibilitate de diagnostic serologic), dar pacientul
este contagios (exist replicare viral). 8de seroconversie, caracterizat prin pozitivitatea
testelor serologice, contagiozitatea meninndu-se.
Dup un timp de echilibru imunologic, acesta ncepe s se altereze, datorit scderii LT4.
Stadiul III: sindrom de limfadenopatie generalizat persistent (LAG): poliadenopatii (cel
puin 2 grupe superficiale extrainghinale), cu o durat de peste 3 luni, febr, astenie, alterarea
strii generale.
Stadiul IV (visceral). Apare dup un interval variabil (mai lung n HIV2 ).
Acest stadiu cuprinde 2 perioade:
A. Semne clinice sugestive dar nu definitorii (forme minore ale infeciei HIV), denumit ARC
(AIDS Related Complex).
Simptome: pe lng semnele din st. 3, amintim: 8scderea n greutate (10%), 8febr
persistent (peste 1 lun), 8diaree persistent (peste 1 lun), 8splenomegalie, 8suprainfecii cu
oportuniti (candida, herpes, CMV etc.), 8la copii: oprirea desvoltrii staturo-ponderale,
parotidite cronice bilaterale, infecii oportuniste constante. Unii autori ncadreaz aceast
perioad (ARC) n faza III.
B. SIDA. Durata variaz dela cteva luni, la 1-2 ani, are manifestri definitorii, cu valoare
diagnostic, remarcndu-se sindromul caectic (Wasting Syndrom), prezent n mod constant la
copii. Aspect clinic:

Manifestri pulmonare (mortalitate 50%): 8pneumonie cu pneumocistis carinii, cu CMV sau


cu mycobacterii atipice intracelulare (M. kansasii, M. avium), 8tbc pulmonar, 8infecii cu
fungi (candida, aspergillum, nocardia), 8pneumonie interstiial limfoid (copii)
Manifestri neuropsihice: 8encefalita acut (precoce), 8encefalita subacut tardiv (evoluie
progresiv spre demen), 8toxoplasmoza cerebral, 8meningita cu HIV, criptococozic, sau
cu germeni rari (inclusiv b. Koch), 8encefalita cu CMV i virus Papova, 8focare cerebrale cu
mycobacterii, candida, nocardia
Manifestri digestive: 8diaree persistent, malabsorbie, pierdere ponderal, infecii digestive
cu diferii ageni oportuniti: candida (candidoz oro i esofaringian), criptosporidium, CMV,
manifestate ca enterocolite acute sau cronice, bacterii (Salmonelle, mycobacterii,
campylobacter) diaree trenant, recidivant, colite cronice. 8afectri hepatobiliare:
angiocolite micotice sau cu CMV, hepatite cronice cu micobacterii, protozoare sau virusuri
(inclusiv v B,C)

41

Manifestri neoplazice: 8sarcomul Kaposi, cu o evoluie rapid i sever, 8limfoame maligne


nehodgkiniene
Manifestri cutanate i mucoase: herpes cronic, infecii cu VZV, candidoze bucale,
anogenitale, leucoplazia proas a limbii (v. Ebstein-Barr), dermatoze, prurigo, sindrom
Reyter.
Alte manifestri clinice: 8oculare (retinit CMV), 8hematologice (purpur trombocitopenic
autoimun), 8cardiace( miocardit, pericardit), 8 infecii bacteriene cu diferite localizri:
listeria, pneumococ, haemophillus, etc)
Clasificarea actual a infeciei HIV, este clasificarea CDC(1993 -Atlanta), care folosete 2
criterii corelate (tab 1):
1. Numrul de celule L(CD)4 pe mmc, care este exprimat prin 3 categorii: peste 500, ntre
200-500, sub 200.
Stadializarea clinic:
- Categoria A: infecia asimptomatic, primoinfecia, limfadenopatia generalizat.
Categoria B: angiomatoza bacilar, candidoz orofaringian sau vaginal, sindromul general
(febr, diaree peste 1-2 luni), leucoplazia proas a limbii, herpes zoster recidivant, purpur
trombocitopenic, neuropatie periferic.
Categoria C (corespunde bolii SIDA): candidoz bronic, traheal sau orofaringian,
coccidioza i/sau criptococoza diseminate (extrapulmonar), infecie diseminat cu CMV,
criptosporidioza intestinal, encefalopatia cu HJV, histoplasmoza diseminat, sarcom Kaposi,
limfom Burkitt sau alte limfoame, tbc cu orice localizare, pneumonie cu pneumocystis carinii,
septicemia cu Salmonelle nontyphi, toxoplasmoza cerebral, sindrom caectic.
Clasificarea actual la copiii (CDC 1994) este asemntoare, cu deosebirea c stadializarea
clinic are 4 categorii (N,A,B,C), iar cele 3 grupe ale numrului de L(CD)4, au praguri mai
nalte n funcie de vrsta copilului.
DIAGNOSTIC Se repet dup trei luni
Infecie HIV
1 Epidemiologic. Apartenena bolnavului la o grup de risc, deplasri sau proveniena dintr-o
zon endemic.
2 Clinic. Semnele caracteristice apar doar din stadiul III, dar i pn atunci se pot asocia
diverse simptome sugestive.
3.Laborator (fig.6) Se poate face prin 2 metode de baz(primele 2):
Diagnosticul se confirm numai pe baza datelor de laborator i se bazeaz pe evidenierea
anticorpilor anti-HIV.
1. Testul ELISA (generaia I, II, III), evideniaz anticorpii totali i are o sensibilitate i
specificitate de 99%. Acesta poate fi fals negativ (in fereastra imunologic situat ntre
momentul infectant i apariia anticorpilor, dispariia progresiv a anticorpilor) i fals pozitiv,
n cazul altor situaii (boli autoimune, limfoproliferative, politranfuzai, boala Hdgkin,
inperfeciuni de laborator sau la copii pn la 18 luni din cauza transferului transplacentar de
anticorpi materni care sunt de tip IgG). Un test pozitiv se reper dup 2-3 luni, NU se
comunic bolnavului pn nu se confirm prin testul Western-Blot.
2. Testul WESTERN-BLOT (imunoenzimatic), este de confirmare. Deoarece este dificil de
executat i costisitor, este folosit numai ca test de confirmare (i nu de depistare).
3. n laboratoarele de cercetare sau cu o dotare tehnic deosebit, se mai pot executa:
Evidenierea virusului n culturi de limfocite umane,
Determinarea antigenului P24 (creterea titrului = prognostic nefavorabil i reflect replicarea
viral intens i epuizarea capacitii limfocitelor B de a produce anticorpi.
Evidenierea genomului viral, respectiv al ARN-ului plasmatic sau al AND-ului proviral
celular prin tehnica PCR, care asigur un dg. precoce i sensibil.

42

Depistarea proteinei nef, care apare precoce(n cel. infectate)


Aceste tehnici ofer informaii despre ncrctura viral (viral load) i sunt utile n:
hDiagnosticul la nou nscui din mame seropozitive h Urmrirea evoluiei bolii h Evaluarea
eficacitii tratamentului antiretroviral
Teste nespecifice (de confirmare a strii imune):
hNr. de leucocite (leucopenie, sub 4000/mmc), hNr. limfocitelor (limfopenie sub 1500/mmc),
hNeutropenie, hAnemie, hTrombocitopenie, hScderea limfocitelor T sub 400/mmc(raport
T4/T8 subunitar). Acestea (LT) pot aprecia i deductiv (n funcie de nr. total de Li/mmc:
peste 2000 de Li total pe mmc corespunde la 500 T4, ntre 1000-2000 la 200 T4, iar sub 1000
Li = sub 200 T4. ncadrarea ntruna din aceste 3 categorii, constitue i un indice prognostic.
Astfel riscul de a se ajunge la boala SIDA n urmtorii 3 ani crete n ordinea amintit la 16%,
46% i respectiv la 87% (tabel 2 ), h Hiper-gamaglobulinemie (IgG, IgA), h Anergie la
intradermoreacii (BCG), h
Prezena de autoanticorpi (a-fibr neted, antinucleari)
Corespondena ntre T4 i Li totale. Risc SIDA tab 2
Li totale/mmc T(CD)47/mmc Risc SIDA(3 ani)
>2000 >500 16%
1000-2000 200-500 46%
<1000> 10%, diaree cronic
Biologici: limfopenia CD4, beta 2 microglobulinemia, antigenemia i/sau anticorpi P24,
ARN-ul viral (PCR)
Supravegherea pacienilor infectai HIV:
Este complex (colaborare ntre mai multe categorii de personal sanitar), necesit un
program de asisten social, Examen clinic complex la 3 sau 6 luni n funcie de statusul
imunologic (numrul de T(CD)4), Dei n perioada asimptomatic se recomanda expectativa,
din anul 1997 se indic nceperea tratamentului antiretroviral complex imediat ce se
depisteaz infecia HIV, indiferent de stadiul evolutiv.
TRATAMENT
Dei la ora actual nu exist un chimioterapic virulicid eficient, dispunem de cteva elemente
terapeutice a cror obiective sunt: inhibarea replicrii viarale (tratamentul etiologic),
creterea capacitii de aprare (imunomodulare, imunoglobuline, etc), tratamentul infeciilor
(oportuniti sau ali germeni)
1. Medicaia ANTIVIRAL:
ZIDOVUDINA (AZT) sau RETROVIR, inhib replicarea viral prin intermediul RT i
ncetinesc evoluia infeciei. Efecte secundare posibile: anemie, neutropenie). NU se
administreaz niciodat n monoterapie.
B Didanosina (DDI, Di-deoxi-inosina sau Videx), efecte mai slabe dect AZT i
Dideoxicitidina (DDC, Zalcitabina, Hivid), cu o toxicitate mai mic i nu induce rezisten.
Este indicat n asocieri.
C. Lamivudina (3CT, Apivir), tot un inhibitor de revers-trnscriptaz, de rezerv, indicat n
asocieri, este folosit i n tratamentul hepatitei cronice virus B.
D. Stavudina (D4T, di-deoxi-timidin, Zerit), este un preparat de rezerv. cu penetraie bun
n SNC(40%).
E. Inhibitori de proteaze:
-Sequinavir (Invirase) i Indinavir (Crixavir), care nu se adminisrteaz la copii.
- Ritonavir (Norvir) i Nelfinavir folosite n pediatrie.
Alte chimioterapice anti- virale:
- Foscarnet i Acyclovir
- CAF (Limfocit T8 Cell Antiviral Factor)
2. Tratamentul IMUNOMODELATOR, se refer la gamaglobuline. I-V, IFN gama,

43

reechilibrare citochinic, interleukine 1-2, TNF-alfa, anabolizante, pentoxifilin, rolipram, etc.


3 Tratamentul INFECIILOR oportuniste (cteva situaii mai frecvente) tab. 3
4. Tratamentul ANTICANCEOS (s. Kaposi, limfoame), dac e cazul
5. Terapia COMPLEMENTAR (b acidofhillus, aloe, ginseng, glycyrrhizin, hysop, propolis,
seleniu, Zn etc). Este opional, nu se practic dect n asociere cu celelalte terapii.
GERMENE CHIMIOTERAPIC ALTERNATIV
Pneumocystis carin Cotrimoxazol,TMP 20mg/k Pentamidin
Criptococcus Flucoanzol 400 mg Ifraconazol, Amfoteric, Flucitoz
Candida
Histoplasma Amfotericin B o,1 mg/kgc
Fluorocitozin 200 mg Ketoconazol
Toxoplasma Pirimetamin + Adiazin Pirimetamin + Clindamicin
CMV Gancyclovir i-v 10-20 mg/kg Foscarnet 200 mg/kg
Herpes simplex Acyclovir 100-200 mg x 5/zi Vidarabin 15 mg/kgc/zi 10 zile
V Varicelo zost Acyclovir 30 mg/kgc/zi 10 Foscarnet
Mycobacterium tuberculosis HIN, Rifampicin, Pirazinamid, Amikacin Etambutol,
Clofazimin, Ciprofloxacin, Azitromicin
Mycobacterii atipice (M. Avium) Claritromicin, Clofazimin, Rifabutina, Etambutol
Ciprofloxacin, Azitromicin
Pneumoc, Haemop Augmentin+Gentamicin Cefalosporin II,III + Amikacin
Salmonelle (non tif) Augmentin+Pefloxacin Unasin+Ciprofloxacin
Tendine actuale n tratamentul antiretroviral
A. Asocierea medicamentelor antivirale. Premize: Efect aditiv sau sinergic ce depete
eficiena unei monoterapii, Scderea ncrcturii virale, Reducerea toxicitii prin folosirea
unor doze mai mici
Scheme de asociaie: biterapie: AZT+DDI sau AZT+DDC, triterapie: AZT+DDI (sau DDC)
+Indinavir (Saquinavir, Ritonavir), la aduli, iar la copii:
AZT+DDI+Nelfinavir
B. Tratament antiviral precoce (replicare v. continu) Avanteje:
8populaia viral are o structur mai omogen, 8evit sau ntrzie fenomenul de rezisten,
8sinergism de aciune antiviral cu sistemul imun nc funcional, rezultnd o eficien
terapeutica mai mare.
PROFILAXIE
Profilaxia primar, prevenirea infeciei, adresndu-se celor 3 verigi epidemiologice
principale.
Profilaxia secundar, prevenirea agravrii i a complicaiilor bolii (n primul rnd al
infeciilor oportuniste).
Profilaxia teriar, prevenirea evoluiei letale, prin tratamentul complex, precoce, al
recidivelor sau de ntreinere.
Profilaxia primar. (profilaxia secundar i teriar au fost amintite)
A. Sursa de infecie supraveghierea serol i epid a grupelor de risc (prostituate,
homosexuali, venerici, politransfuzai, contaci sexuali cu infectai HIV), ct i al unor grupe
selectate: gravide, examene prenupiale, donatori, personal medico-sanitar etc.
B. Calea de transmisie:
a. Calea sexual. Educaie sexual (homosexualitate, parteneri multipli, msuri de protecieprezervative, etc.)
b.Calea sangvin: testarea donatorilor, limitarea transfuziilor, controlul donatorilor de organ,
tehnici medic aseptice, protecia personalului medico-sanitar, Profilaxia infeciilor

44

intraspitaliceti cu HIV.
c. Calea materno-fetal: investigarea gravidelor, ntreruperea sarcinii la femeile infectate,
asistena corespunztoare a mamei i copilului seropozitivi, msuri de contracepie.
C. Populaia receptiv. Pe lng msurile generale amintite, astzi se lucreaz la vaccinul antiHIV, care nu a intrat nc n uz.
PARTICULARITI ALE INFECIEI HIV LA COPII
Epidemiologie calea principal de transmitere este maternofetal. Sunt peste 1 milion de
copii infectai (n scdere n Europa).
Clinic; sunt 2 forme de evoluie la copil:
a. Forma sever precoce. Contaminare intrauterin precoce. Deficitul imunitar sever se
instaleaz n cteva luni. Simptomele ( apar rapid n 3-15 luni) sunt:
Staionarea (sau scderea) n greutate, poliadenopatie, hepatomegalie, splenomegalie,
Complicaiile infecioase frecvente: candidoz, pneumonie cu pneumocystis carinii,
encefalopatia, care duce de obicei la deces pn la 4-5-ani.
b. Forma lent evolutiv. Tulburri imunitare se observ doar dup civa ani. Apar aceleai
simptome, ns mai lent i terse. Evoluie asemntoare cu a adulilor.
Complicaii:
Pulmonare: pneumonie cu pneumocysti carinii, cu pneumococ, H. influenzae, stafilococ,
bacili gram neg., TBC, infecii virale (CMV, v rugeolic, VZV, VRS) i micotice (criptococcus,
candida, aspergilus)
Digestive: diaree rebel, recidivant produs de germeni (Salmonelle, Shigelle,
Campylobacter), de virusuri (CMV), fungi (candida) i protozoare (Cryptosporidium)
Determinrile viscerale se deosebesc de boala adultului prin:
Frecvena pneumoniei interst limfoide, Manifestrile neurologice (encefalopatia n spe)
sunt mai precoce i mai grave, Apariia tumorilor este mai rar (sarcom Kaposi),
Manifestrile hematologice (citopenie autoimun) sunt mai frecvente i mai severe.
Diagnosticul este mai dificil dect la adult
Copii nscui din mame HIV pozitive, sunt infectai n proporie de . Deoarece aceast
categorie au anticorpi materni IgG, testele clasice de diagnostic sunt impracticabile. Din acest
motiv, suntem obligai s recurgem la testele de evideniere a virusului (amintite), care sunt
mult mai dificile i costisitoare.
Copiii peste 18 luni (indiferent de calea de transmisie - maternofetal sau sangvin), deoarece
rspunsul imun este deja realizat, beneficiaz de metodele clasice de diagnostic ale adultului.
Tratamentul
Obiectiv: prevenirea infeciilor oportuniste (a complicaiilor infecioase), viznd urmtorii
ageni patogeni: Pneumocystis carinii (Cotrimoxazol, Pentamidin), Candida albicans
(Ketokonazol, Nizoral), ali germeni (diferite antibiotice de rezerv, la care se adaug
gamaglobuline i-v).
Vaccinri. Copiii infectai HIV vor fi vaccinai conform calendarului vaccinal (cu excepia
vaccinului BCG).
Tratamentul antiviral cu AZT (Retrovir) se administreaz numai peste 3 luni, n doz de 20-30
mg./zi n 4 prize. La copii se indic folosirea preparatului Nelfinavir , sau a asociaiei AZT +
DDI+Nelfinavir Se face sub un strict control de laborator, iar rezultatele sunt mai modeste
dect la aduli.

ASLO

45

Informaii generale
Streptolizina este o hemolizin produs de streptococii de grup A. La pacienii infectai,
streptolizina O acioneaz ca un antigen fa de care organismul dezvolt un rspuns umoral
specific (antistreptolizina O=ASLO). Titrul ASLO ncepe s creasc la 1 sptmn dup
instalarea infeciei streptococice i atinge un maxim la 2-4 sptmni. n absena
complicaiilor sau a reinfeciei, titrul ASLO revine la normal dup 6-12 luni3.
Este analiza care descoper in sngele bolnavilor anticorpii antistreptococici, care se
numesc antistreptolizine. Rezultatele se exprima in uniti ASLO/ml ser.
Anticorpii anti streptolizina O apar mpotriva unei enzime produse de streptococii b
-hemolitici de grup A . Creterea titrului de anticorpi anitistreptolizina O se asociaz cu
apariia unor afeciuni poststreptococice: febra reumatismala, ( cardita, poliartrita, choreea
minor, noduli subcutanai, eritem ), glomerulonefrit poststreptococic.
Titrul ASLO este crescut n 80-85% din cazurile de infecie streptococic A.
Nivelul anticorpilor ASLO atinge valori foarte mari n special n reumatismul articular acut,
de aceea titrurile persistent sczute pledeaz mpotriva acestei afeciuni
Recomandri pentru determinarea ASLO
confirmarea expunerii la streptolizin streptococic;3
test util n diagnosticul condiiilor asociate cu infecii streptococice: reumatism articular
acut, glomerulonefrit, endocardit, scarlatin1.
Pregtire pacient jeun (pe nemncate)2.
Specimen recoltat snge venos2.
Recipient de recoltare -vacutainer fr anticoagulant cu/fr gel separator2.
Prelucrare necesar dup recoltare se separ serul prin centrifugare2.
Volum prob minim 0.5 mL ser2.
Cauze de respingere a probei specimen intens lipemic, contaminat bacterian sau intens
hemolizat2.
Stabilitate prob serul este stabil 2 zile la temperatura camerei; 2 zile la 4-8C; 6 luni la
20C2.
Metod - imunoturbidimetric2.

Valori de referin

Vrst
0-16 ani
>16 ani

valoare
(UI/mL)
<150
<200

Interpretarea rezultatelor.

46

Limite i interferene
Titrul ASLO poate fi crescut i la unii purttori sntoi de streptococ betahemolitic grup A.
Numai 25% dintre pacienii cu streptococie cutanat au titrul ASLO crescut. La aceti
pacieni se recomand determinarea anticorpilor anti-DNAaza B.
Tratamentul antimicrobian suprim rspunsul umoral fa de streptolizina O, de aceea testul
nu este indicat la pacienii care au primit recent antibiotice.
b-lipoproteinele din serul pacienilor cu boli hepatice neutralizeaz proprietile hemolitice
ale streptolizinei O, determinnd obinerea de rezultate fals crescute.
n cazul specimenelor de ser contaminate cu Bacillus cereus sau Pseudomonas, blipoproteinele existente n produii de cretere bacterieni neutralizeaz proprietile hemolitice
ale streptolizinei O, determinnd obinerea de rezultate fals crescute.
n cazuri foarte rare, prezena gamapatiei monoclonale, n special IgM (macroglobulinemia
Waldenstrm) poate determina rezultate eronate.
Creteri anormale
O reacie pozitiva cu valori de peste 300 U/ml arata ca n trecutul apropiat la
bolnavului a fost o infecie cu streptococ, fie n gat, nas fie n alta parte a corpului, chiar dac
n prezent microbul nu se mai gsete n organism. n unele cazuri reacia iese pozitiv i la
persoanele care poarta streptococul in gat, fr s prezinte semne de infecie streptococica.
Analiza ASLO se recomanda att pentru depistarea infeciilor streptococice (faringita,
amigdalita, scarlatina) ct i pentru urmrirea evoluiei n timp a acestor boli spre vindecare.
Revenirea la normal a valorilor ASLO indica o vindecare a infeciei streptococice pe cnd
creterea acestora sugereaz o noua infecie cu streptococ. De aceea repetarea acestei analize
este importanta nu numai pentru tratamentul cu penicilina a infeciei, dar i pentru prevenirea
complicaiilor ce pot surveni dup infecia cu streptococ mai ales la copii si tineri: reumatism
articular acut, boli de inima, boli de rinichi (glomerulornefrita).
ANTI RECEPTOR TSH
Informatii generale
Aticorpi TPO ( anti tiroid peroxidaza )
TPO ( anti tiroid peroxidaza ) se gsete n microzomii tirocitelor i se exprima pe
suprafaa celulelor atipice , n asociaie cu tyroglobulina ( TG ) are rol esenial in iodinarea Ltyrozinei si formarea hormonilor tiroidieni T4, T3 si fT3
TPO are potenial autoantigenic.
Determinarea concentraiei serice de anti TPO este util in diagnosticul tiroiditelor
autoimune:
Hiperfunctia tiroidiana din boala Graves se datoreaz autoanticopilor ndreptai mpotriva
receptorului pentru TSH (TRAb). TRAb se leag de receptorul pentru TSH de pe suprafaa
tirocitelor i acioneaza ca agoniti de tirotropin activand mecanismele care duc la creterea
produciei i eliberrii de hormoni tiroidieni. Anticorpii ndreptai mpotriva acestui receptor
sunt heterogeni ca natur, astfel c pot avea att efecte stimulante ct i inhibitorii, dar per
global predomina efectul stimulator.
TRAb sunt detectati la 80% din pacientii cu boala Graves netratata. Mai rar, pot fi
depistai si la pacenii cu tiroidita Hashimoto i la cei cu mixedem primar.

47

Persistena TRAb la pacienii aflai sub medicaie antitiroidiana constituie un factor de


risc pentru recderea bolii la intreruperea tratamentului.
Deoarece TRAb aparin clasei IgG, este posibil transferul placentar de la mama la fat.
Daca pacientele cu boala Graves prezinta o concentraie crescuta de TRAb n trimestrul 3 de
sarcin, ftul are risc crescut de a dezvolta hipertiroidie neonatala asociat cu o incidenta mare
de malformaii congenitale i mortalitate.
Recomandari pentru determinarea TRAb
-diagnosticul diferenial al hipertiroidismului;
-evaluarea oftalmopatiei endocrine;
- urmarirea femeilor gravide cu istoric de boala Graves;
-monitorizarea tratamentului bolii Graves;
-evaluarea hipotiroidismului n situaiile n care este suspectat prezena de anticorpi
blocani;
- evaluarea pacienilor cu afeciuni tiroidiene la care tabloul clinic este variat sau
nespecific.
Pregatire pacient jeun (pe nemancate) sau postprandial (dupa mese).
Specimen recoltat sange venos.
Recipient de recoltare vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator
Prelucrare necesara dupa recoltare se separ serul prin centrifugare in aceeasi zi.
Volum proba minim 0.5 mL ser.
Cauze de respingere specimen intens hemolizat, lipemic sau contaminat bacterian.
Stabilitate proba daca testul se efectueaza in 48 ore, serul se pastreaza la 2-8 grade
C; daca nu, serul se va pastra la -20 C max. 6 luni1
Metoda - imunochimica cu detecie prin electrochemiluminiscenta (ECLIA); se
detecteaza atat anticorpii cu efect stimulator cat si cei cu efect blocant1.
Limita de deteciee 0.3 UI/L.
Valori de referinta
Limita de decizie clinica: 1.75UI/L (sensibilitate 96%, specificitate 99% pentru
detectarea bolii Graves).
Limite si interferene
48

Interferene analitice
Pot produce interferene cu unele componente ale kit-ului i conduce la rezultate
neconcludente urmatoarele:
-tratamentul cu biotina n doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomand ca recoltarea
de sange s se fac dupa minimum 8 ore de la ultima administrare;
-titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina si anti-ruteniu.

Anti -TPO
Valori normale
0 - 34 IU/ml
Creteri anormale
90% din pacienii cu tiroidita Hashimoto cronica
70% din pacienii cu boala Graves
Nivelul seric al anti TPO nu este totdeauna corelat cu starea clinica, un nivel normal nu
exclude boala , dar reapariia anti TPO dup remisie poate nsemna o recrudescenta a bolii.
Valori crescute se ntlnesc in:
Tiroidita Hashimoto
Boala Graves
Mixedem idiopatic
Boala Addison
Tiroidita Riedl
Semnificaii clinice
Tiroidite - in special pentru detecia tiroiditelor cronice limfocitare ( b.Hashimoto )
Hipotiroidism primar ( forme subclinice, latente )
Hipertiroidism - mai ales ca analiza adiionala la determinarea TRAK ( anticorpi
antireceptori TSH ) la pacieni cu boala
Graves Gusa endemica pentru evaluarea prezentei unei boli tiroidiene autoimune
suprapuse
Anti HBs
Informatii generale
Hepatita virala B se vindeca in totalitate la 90% dintre pacieni n decurs de 12 saptamani, cu
dispariia AgHBs i apariia anticorpilor protectori anti-HBs.
Anti-HBs sunt prezeni in ser la 4-6 luni de la debutul bolii si raman detectabili la 80-90%
dintre pacientii cu virusul eliminat.

49

Prezenta anticorpilor anti-HBs fara AgHBs detectabil indic vindecarea dupa o infecie cu
VHB, absent contagiozitii i imunitate faa de o infecie ulterioara cu VHB; n caz de
expunere, pacientul nu necesit administrarea de gamaglobuline; sangele lui poate fi
transfuzat.
Anti-HBs apar i dupa transfuzii prin transfer pasiv.
Prezenta anti-HBs poate fi utilizata pentru a demonstra eficienta programelor de imunizare.
Apar la 90% dintre adultii sanatosi dupa administrarea a 3 doze imunizante; 30-50% dintre
acestia pierd anticorpii dupa 7 ani si necesita revaccinare.
Recomandri pentru determinarea anti-HBs
monitorizarea evolutiei infeciei acute cu hepatita B;
monitorizarea eficientei programelor de imunizare1;4.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate)2.
Specimen recoltat - sange venos2.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator2.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza imediat;
daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C sau la -20C2.
Volum proba - minim 0.5 mL ser2.
Cauze de respingere a probei - specimen hemolizat; specimen lipemic; specimen expus la
temperaturi ridicate; specimen contaminat bacterian2.
Stabilitate proba - serul este stabil 6 zile la 2-8C; timp indelungat la -20C; evitati
decongelarea/recongelarea2.
Metoda - imunochimica cu deteciee prin electrochemiluminiscenta (ECLIA)2.
Valori de referinta - <10 UI/L2.
Limite si interferene
Un numar mic de persoane dobandesc o infecie cu VHB dupa ce au dezvoltat un titru ridicat
de anticorpi anti- HBs datorita unui VHB mutant.
In hepatita fulminanta anticorpii apar precoce si pot coexista cu un titru scazut de antigene.
La purtatorii cronici nu este prezent nici nu anticorp de tip IgM, dar titrul antigenelor este
foarte ridicat1.
Interferene analitice

50

Pot produce interferene cu unele componente ale kit-ului si conduce la rezultate neconcludente
urmatoarele:
- tratamentul cu biotina in doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomanda ca recoltarea de
sange sa se faca dupa minimum 8 ore de la ultima administrare;
- titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina si anti-ruteniu2.
Anti HBs - anticorpi specifici de tip Ig G, anti-antigene de suprafaa a virusului
hepatitei B.
Cnd testul este pozitiv, nseamn ca persoana respectiva are deja dezvoltata imunitate
mpotriva virusului hepatitei B
Valori normale
> 2 IU/l
Interpretarea rezultatelor pt Anti HBs
Domeniul de msurare -2.00-1000 UI/l ( definete limita de detecie i maximum
curbei de referina).
Valorile sub limita de detecie se exprima astfel < 2.00UI/L.
Valorile peste limita de detecie se exprima astfel > 1000 UI/L sau > 100 000 UI/L pentru
eantioanele diluate 1/100 ( diluia se face manual sau automat cu ser fiziologic sau ser uman
negativ ptr HVB, iar rezultatul se nmulete cu factorul de diluie).
Eantioanele al cror rezultate sunt < 10 UI/L sunt negative.
Eantioanele al cror rezultate sunt > 10 UI/L sunt pozitive.
Semnificaie clinica
Anti HBs apar dup o hepatita cu HBV (semn de convalescenta sau imunitate) sau
dup vaccinare contra hepatitei B.
Anti HBs sunt detectabili toata viata.
Au rol de monitorizare a succesului terapeutic in hepatita de tip B acuta.
In cazul vaccinrii anti HVB permite verificarea necesitii i succesului
a.-Ac anti HBc
Informatii generale
Exista un antigen central al VHB, Ag HBc, care nu se gaseste in sange ci numai in celulele
hepatice infectate. Anticorpii fata de acest antigen, anti-HBc, apar in sange destul de timpuriu,
inaintea anti-HBs, avand valoare diagnostica.
Anticorpii anti-HBc devin aproape intotdeauna detectabili in perioada de incubatie a bolii.
Dupa disparitia antigenului HBs si inainte de aparitia anticorpilor anti-HBs ( fereastra
imunologica ), anticorpii anti-HBc si anticorpii anti-HBc-IgM pot fi singurii indicatori ai
prezentei hepatitei B acute.

51

Datorita persistentei anticorpilor anti-HBc (de obicei o perioada lunga dupa infectare),
detectarea acestor anticorpi este utila in scop epidemiologic, pentru a constata prevalenta
infeciei cu VHB in anumite grupe de populatie.
Titrul anticorpilor anti-HBc determinat la purtatorii sanatosi de antigen HBs este in medie de
10 ori mai mare fata de cel depistat la pacientii cu hepatita acuta B, in timp ce la pacientii cu
hepatita cronica B este in medie de 100 de ori mai mare. Un titru foarte ridicat de anticorpi
anti-HBc chiar si la persoanele cu Ag HBs negativ, sugereaza prezenta hepatitei cronice B
(infecie cu VHB criptica)2.
Recomandari pentru determinarea anti-HBc
diagnosticul hepatitei B acute si cronice;
verificarea rezultatelor pozitive obtinute pentru AgHBs si anti-HBs3.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate)1.
Specimen recoltat - sange venos1.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator1.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza imediat;
daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C sau la -20C1.
Volum proba - minim 0.5 mL ser1
Cauze de respingere a probei - specimen hemolizat; specimen care contine azida de sodiu;
specimen expus la temperaturi ridicate;specimen contaminat bacterian1.
Stabilitate proba - serul separat este stabil 5 zile la 2-8C; timp indelungat la -20C; Evitati
decongelarea/recongelarea1.
Metoda - imunochimica cu deteciee prin electrochemiluminiscenta (ECLIA)1.
Valori de referinta - anti-HBc negativ1.
Limite si interferene
Testele noi utilizate in determinarile de anti-HBc contin un agent reducator care distruge
anticorpii IgM si astfel se mareste semnificativ specificitatea pentru determinarea anti-HBcIgG1.
Interferene analitice
Pot produce interferene cu unele componente ale kit-ului si conduce la rezultate neconcludente
urmatoarele:

52

- tratamentul cu biotina in doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomanda ca recoltarea de


sange sa se faca dupa minimum 8 ore de la ultima administrare;
- titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina si anti-ruteniu;
- anticorpii monoclonali proveniti de la soarece administrati la unii pacienti in scop diagnostic
sau terapeutic1.

Informatii generale
Anticorpii anti-HBc-IgM apar in ser in timpul proliferarii active a virusului hepatitei B. Ei pot
fi detectati in titru ridicat pentru o scurta perioada de timp in cursul stadiului acut al bolii,
interval ce acopera fereastra serologica, dupa care scad la niveluri joase, caracteristice fazei de
convalescenta3. Titrul cel mai mare de anti-HBc-IgM este depistat in saptamanile 2-3 de
boala. In majoritatea cazurilor acesti anticorpi raman detectabili o perioada mai mare de 2 luni
si, intr-un procent redus, mai mult de 1 an, chiar in conditiile vindecarii hepatitei2.
Impreuna cu anti-HBc pot fi singurii markeri serologici prezeni dupa ce AgHBs si AgHBe au
disparut, dar inainte ca anticorpii corespunzatori sa fi aparut, si pot diferentia infectia acuta cu
VHB de cea cronica.
Testele de determinare a anticorpilor anti HBc IgM se fac impreuna cu determinarile de
antigen HBs, pentru identificarea infectiilor acute cu virusul hepatitei B3.
Anti HBc IgM pot fi detectati si in hepatita cronica B, insa aproape intotdeauna in titruri
mici. In hepatita cronica B prezenta si titrul anti HBc IgM se coreleaza cu activitatea
inflamatorie a bolii. Astfel anti-HBc-IgM pot fi utilizati in monitorizarea hepatitei B cronice,
iar unii autori considera detectarea anti HBc IgM ca un semn favorabil in cursul
tratamentului cu interferon2.
Recomandari pentru determinarea anti HBc IgM
diagnosticul hepatitei B acute;
monitorizarea hepatitei B cronice2.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate)1.
Specimen recoltat - sange venos1.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator1.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza imediat;
daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C sau la -20C1.
Volum proba - minim 0.5 mL ser1.

53

Cauze de respingere a probei specimen hemolizat; specimen expus la temperaturi ridicate;


specimen contaminat bacterian1.
Stabilitate proba - serul este stabil 6 zile la 2-8C; timp indelungat la -20C; evitati
decongelarea/recongelarea1.
Metoda - imunochimica cu deteciee prin electrochemiluminiscenta (ECLIA)1.
Valori de referinta anti HBc IgM negativ1.
Limite si interferene
In cazul hepatitei B cronice, titrul mare al anticorpilor anti-HBc-IgG poate sa interfere cu
determinarea
anti HBc IgM, dand rezultate fals pozitive, daca blocarea acestora este insuficienta2.
Interferene analitice
Pot produce interferene cu unele componente ale kit-ului si conduce la rezultate neconcludente
urmatoarele:
-tratamentul cu biotina in doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomanda ca recoltarea de sange
sa se faca dupa minimum 8 ore de la ultima administrare;
-titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina si anti-ruteniu;
-anticorpii monoclonali proveniti de la soarece administrati la unii pacienti in scop diagnostic
sau terapeutic.

Anti -HBe
Informatii generale
Anti-HBe apar dupa disparitia AgHBe i rmn detectabili timp indelungat. Indic scderea
gradului de contagiozitate i sugereaz un prognostic bun n ceea ce privete rezoluia
infeciei acute. Asocierea cu anti-HBc, n absenta AgHBs i a anti-HBs, confirm diagnosticul
de infecie acuta recenta (2-16 saptamani).
Investigarea anti-HBe nu este recomandata pentru determinarea prevalentei infeciei cu VHB,
avand in vedere ca anti-HBe se intalnesc mult mai rar decat anticorpii anti-HBc sau anti-HBs.
Practic toate serurile anti-HBe pozitive, sunt si anti-HBc pozitive.
Atat testarea AgHBe cat si a anti-HBe se recomanda doar la serurile AgHBs pozitive3.

54

In cursul terapiei cu interferon, disparitia antigenului HBe si aparitia anticorpilor anti-HBe


constituie un element de prognostic favorabil2.
Recomandari pentru determinarea anti-HBe
investigarea gradului de infectiozitate a serului;
monitorizarea infectiilor cu hepatita B acuta sau cronica2.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate)1.
Specimen recoltat - sange venos1.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator1.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza imediat ;
daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C sau la -20C1.
Volum proba - minim 0.5 mL ser1
Cauze de respingere a probei specimen hemolizat; specimen expus la temperaturi ridicate;
specimen contaminat bacterian1.
Stabilitate proba - serul este stabil 5 zile la 2-8C; timp indelungat la -20C; evitati
decongelarea/recongelarea1.
Metoda - imunochimica cu deteciee prin electrochemiluminiscenta (ECLIA)1.
Valori de referinta - anti-HBe negativ1.
Limite si interferene
Anticorpii anti-HBe nu sunt de obicei detectabili in infectii cu un VHB mutant, care nu
produce antigen HBe.
In unele cazuri serul prezinta infectiozitate mare, desi sunt prezeni anti-HBe. Singura
modalitate de a testa infectiozitatea serurilor AgHBe negative ramane determinarea ADNVHB2.
Interferene analitice
Pot produce interferene cu unele componente ale kit-ului si conduce la rezultate neconcludente
urmatoarele:
- tratamentul cu biotina in doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomanda ca recoltarea de
sange sa se faca dupa minimum 8 ore de la ultima administrare;
- titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina si anti-ruteniu;

55

- anticorpii monoclonali proveniti de la soarece administrati la unii pacienti in scop diagnostic


sau terapeutic1.

Informatii generale
In coinfectiile VHB VHD, autolimitante, anticorpii anti-HD sunt in multe cazuri
nedetectabili, deoarece titrul lor este foarte scazut si au o remanenta scurta4.
In cazul suprainfeciei cu VHD, detectarea anticorpilor poate fi negativa la scurt timp dupa
instalarea bolii; cu toate acestea se produce o seroconversie pana in saptamana 4 de la debut.
In cazurile in care se produce tranzitia catre infectia cronica, se depisteaza in mod obisnuit
titruri persistent crescute de anticorpi dupa 4-6 luni de la debutul bolii.
Determinarea anticorpilor anti-HD reprezinta cel mai important test de screening al hepatitei
cronice D, iar anticorpii sunt aproape intotdeauna prezeni in titru mare3.
Recomandari pentru determinarea anti-HD
diagnosticul infeciei acute/cronice cu VHD;
diagnosticul postinfectiilor cu VHD2.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate)1.
Specimen recoltat - sange venos1.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator1.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza imediat;
daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C sau la -20C1.
Volum proba - minim 0.5 mL ser1
Cauze de respingere a probei - specimen hemolizat; specimen expus la temperaturi ridicate;
specimen contaminat bacterian; specimen care contine azida de sodiu1.
Stabilitate proba - serul este stabil 24 ore la 2-8C; timp indelungat la -20C; evitati
decongelarea/recongelarea1.
Metoda - ELISA1.
Valori de referinta anti-HD negativ1.
Limite si interferene
O infecie cu VHD este foarte rara in absenta AgHBs (la personele cu abuz de droguri
administrate i.v.). Pentru diagnosticul acestei conditii este nevoie sa se determine ARN-VHD.
Se pare ca aceasta anomalie se datoreaza in principal unei replicari a VHB sub limita de
56

deteciee sau poate fi indusa si de infectia cu un VHB mutant care produce un rezultat fals
negativ la testarea AgHBs (mutanti virali care scapa diagnosticului).
La pacientii cu imunodeficienta sinteza anticorpilor anti-HD poate scadea sub limita de
deteciee3.
Interferene analitice
Contaminarea bacteriana sau inactivarea prin caldura a probelor poate afecta valorile
absorbantelor si prin urmare poate conduce la rezultate eronate; trebuie evitata adaugarea de
conservanti la probe deoarece acestia pot afecta activitatea enzimatica a kitului1.

Anti HCV
Test specific de depistare n sange a anticorpilor anti-virus hepatita C.
Anticorpii nu sunt suficieni pentru a oferi imunitate organismului i testul nu poate face
distincia ntre infecia acutsi cea cronica.
Daca testul este pozitiv se recomanda repetarea sa pentru eliminarea erorilor de laborator.
Valori normale
Negativ
Semnificaia clinica
Anticorpii pot lipsi in primele 4 sptmni dup infectare la aprox. 30 % dintre
persoane. Dup 3 luni de la infectare, anticorpii sunt detectai la 90 % din persoanele infectate
doar biopsia hepatica poate apoi identifica tipul si gradul leziunilor hepatice si determina
severitatea bolii, fiind necesara pentru evaluarea nceperii tratamentului
Enzimele hepatice (GOT, GPT) pot fi crescute (ele sunt eliberate in sange cand celulele
hepatice sunt distruse) sau pot fi normale, in functie de perioadele de activitate sau inactivitate
a bolii.
Daca este depistata prezenta anticorpilor (HCV-Ac), se poate determina prezenta in sange a
ARN-ului viral (HCV-RNA) care confirma prezenta virusului in sange
Aceasta determinare este necesara apoi pentru initierea si evaluarea tratamentului.
Este utila si determinarea genotipului viral, anumite tipuri de virus raspunzand mai bine la
tratament decat altele. Genotipul nu are insa legatura cu felul in care va evolua boala ca
severitate. Este util de stiut genotipul viral doar pentru a putea face o evaluare a raspunsului
care ar putea fi obtinut la tratamentul antiviral. Astfel, studiile au aratat ca genotipul 1 (cel
mai frecvent in SUA) este cel mai rezistent la tratament. Bolnavii care au acest tip de virus au
sanse 40-45% de a obtine un raspuns sustinut dupa tratamentul asociat. Bolnavii care au
infecie cu genotipul 2 au sanse de 85% de a obtine un raspuns sustinut la tratament
in cadrul procesului de determinare a diagnosticului trebuie discutata si prezenta factorilor de
risc si calea prin care infectarea s-a produs.
Informatii generale

57

Virusul imunodeficientei umane (HIV), agentul etiologic al sindromului imunodeficientei


umane dobandite (SIDA), este un retrovirus, care are capacitatea de a infecta si distruge
limfocitele T helper4.
Exista doua tipuri de HIV, fiecare cu mai multe subtipuri, diferentiate pe zone geografice:
HIV-1
mai virulent;
responsabil de epidemia globala actuala;
severitatea infeciei variaza de la o persoana la alta;
HIV-2
descoperit initial in vestul Africii;
transmiterea nu este atat de eficienta ca in cazul HIV-1;
genomul sau este mai inrudit cu genomul SIV decat in cazul HIV-1.
HIV se transmite prin sange contaminat si derivate de sange, prin contact sexual si de la
mama infectata la copil, in timpul si dupa nastere. Principalele grupe de risc sunt:
homosexualii, hemofilicii si primitorii de sange, prostituatele, toxicomanii care folosesc
droguri injectabile, personalul medico-sanitar3.
In ceea ce priveste infectia neonatala, 40% dintre sugarii nascuti de mame infectate dobandesc
infectia HIV si 30% dintre sugarii infectati sunt pozitivi la nastere (ARN-HIV prezent),
element ce sugereaza infecie in utero, in timp ce 75% sunt HIV-negativi la nastere, dar
pozitivi dupa 7 zile, ceea ce sugereaza infecie intrapartum. >90% dintre sugarii infectati sunt
HIV-pozitivi la 14 zile4.
Depistarea gravidelor HIV-pozitive este esentiala pentru prevenirea transmiterii infeciei la
fat. ACTG 076 a fost primul studiu clinic care a demonstrat eficienta terapiei antiretrovirale in
prevenirea transmiterii verticale a infeciei. Astfel administrarea orala de zidovudin (AZT) in
saptamanile 14-34 de sarcina, urmata de administrarea intravenoasa de AZT in cursul
travaliului reduce rata de transmitere a infeciei cu 67%1.
Evolutia infeciei HIV se desfasoara in decurs de cel mult 10 ani, finalul survenind prin SIDA,
al carui sfarsit letal se consuma in cateva luni sau ani de la debutul bolii4.
Productia de anticorpi este detectabila dupa 4-12 saptamani de la infecie si dureaza toata
viata3.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate)2.
Specimen recoltat - sange venos2.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator2.
58

Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare2.


Volum proba - minim 0.5 mL ser2
Cauze de respingere a probei - specimen hemolizat; specimen expus la temperaturi ridicate;
specimen contaminat bacterian2.
Stabilitate proba - serul este stabil 3 zile la 25C;10 zile la 2-8C; timp indelungat la -20C;
evitati decongelarea/recongelarea2.
Metoda - imunochimica cu deteciee prin electrochemiluminiscenta (ECLIA)2.
Testul HIV combi este un test de generatia a 4-a care combina deteciea anticorpilor HIV cu
cea a antigenului. Sunt recunoscute astfel toate grupele si subtipurile majore de HIV-1,
inclusiv divergentul grup O si HIV-2. Deteciea simultana a antigenului si anticorpilor
conduce la o sensibilitate clinica mai mare in faza precoce de seroconversie. In plus permite o
identificare mai buna a pacientilor aflati in stadiu avansat al bolii, care prezinta modificari ale
antigenemiei si sintezei de anticorpi.
Obtinerea unui rezultat reactiv impune confirmarea prin testul Western blot2.
Valori de referinta - anti-HIV 1+2 negativ2.
Limite si interferene
Exista o fereastra serologica (6-12 saptamani de la contactul infectant), adica o perioada
cand HIV se gaseste in sange si celelalte produse, dar anticorpii nu au aparut inca. Acest
sange donat poate transmite HIV!
Anticorpii de tip IgG traverseaza placenta in cursul ultimului trimestru de sarcina; toti sugarii
nascuti de catre mame infectate cu HIV-1 sunt seropozitivi pentru HIV-1 timp de aproximativ
18 luni. Datorita transferului pasiv de anticorpi materni anti-HIV, testele serologice sunt
dificil de interpretat la sugari. Metoda de electie pentru diagnosticul infeciei neonatale este
PCR pentru ARN HIV4.
Interferene analitice
Pot produce interferene cu unele componente ale kit-ului si conduce la rezultate eronate
urmatoarele:
- tratamentul cu biotina in doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomanda ca recoltarea de
sange sa se faca dupa minimum 8 ore de la ultima administrare;
- titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina si anti-ruteniu;
- anticorpii monoclonali proveniti de la soarece administrati la unii pacienti in scop diagnostic
sau terapeutic.

59

Antigen carcinoembrionar CEA


CEA reprezinta antigenul carcinoembrionar. Antigenul carcinoembrionar este o
glicoproteina ( glucide peste 50% iar proteine peste 40% ) cu greutatea moleculara de
aproximativ 200 000 de Daltoni si cu constanta de sedimentare de 7-8 S. A fost izolat in 1965
de Gold si Freedman.
Antigenul carcinoembrionar este produsul de secretie al :
1. glicocalixului enterocitelor normale unde se elibereaza sub influenta factorului
inflamator
2. adenocarcinoamelor colonice
3. suferintelor hepatice cronice de tip inflamator ( hepatita cronica agresiva , ciroza hepatica
alcoolica , ciroza hepatica primitiva )
4. FOMELOR NEOPLAZICE HEPATICE
5. eziunilor obstructive si inflamatorii ale cailor biliare
Cresterea nivelului seric al antigenului carcinoembrionar in suferintele hepatice
survine ca urmare a reducerii cotei de metabolizare, dar si a excesului de sinteza hepatocitara ,
iar in afectiunile cailor biliare este expresia interferarii procesului de excretie hepatocitara.
In sangele uman se afla doua tipuri de antigeni carcinoembrionari. Cea mai importanta
forma circulanta de antigen carcinoembrionar pare a fi izoantigenul CAB , care manifesta o
specificitate ridicata pentru cancerele digestive . Determinarea antigenului carcinoembrionar
este totusi nespecifica nu numai datorita multiplelor afectiuni in care concentratia sanguina a
acestuia creste dar si datorita pozitivitatii sale intr-o incidenta de aproximativ 33-35 % din
cazuri si la fumatori.
Determinarea nivelului sanguin al antigenului carcinoembrionar se face prin aceleasi
metode ca si pentru detectarea alfa 1 fetoproteinei. Aceste metode de detectare sunt variabile
ca sensibilitate , in functie de cresterea gradului de determinare.

Aceste metode sunt:


imunelectroforeza
imunodifuzia
difuziunea dubla
electroimunodifuzia cantitativa
metode radio imunologice
Antigenul carcinoembrionar migreaza electroforetic cu beta globulinele.
Valorile normale
< 2,5 ng/ ml

Celulele canceroase produc mari cantitati de CEA, dar acest marker se gaseste in mod
normal (in mici cantitati) in sangele persoanelor sanatoase.
Valori mari de CEA se gasesc la persoane cu cancer sau cu anumite afectiuni benigne. CEA se

60

recomanda a se utiliza, in principal, in monitorizarea cancerului colorectal, in special cand se


pune problema metastazarii acestuia.
CEA poate fi folosit si dupa tratamentul cancerului colorectal, pentru detectarea unei
recidive a acestuia. CEA poate, totusi, sa se gaseasca la valori mari si in alte tipuri de cancer,
cum ar fi: melanomul, limfomul, cancerul de san, cancerul pulmonar, cancerul pancreatic,
cancerul gastric, tiroidian, renal, hepatic, ovarian, cancerul de vezica urinara si de col uterin
Valori mari ale CEA se pot gasi si in unele afectiuni benigne, incluzand inflamatii osoase,
pancreatita, afectiuni hepatice. De remarcat faptul ca si fumatul poate determina cresterea
valorilor CEA peste normal.
Apolipoproteina A1
Apolipoproteina A1 este o lipoproteina, componenta majora a lipoproteinelor cu
densitate mare (high density lipoproteins HDL) in plasma.
Proteina realizeaza refluxul colesterolului din tesuturi catre ficat pentru a fi excretata.
Este un cofactor pentru LCAT (lecitin colesterolacil transferaza) care este responsabila de
formarea a multor esteri din plasma.
Deficitul de APO-A1 se asociaza cu deficit de HDL care se poate intalni in amiloidoza
non-neuropatica.
Valori nornale

barbati: 94-178 mg/dl


femei 101-199 mg/dl

Ca si component major al HDL, apolipoproteina A1 impiedica depunerea


colesterolului la nivelul vaselor sanguina(impiedica aparitia placii de aterom, grasimea pe
artere).
Informatii generale
Virusul hepatitei A este un virus mic, lipsit de invelis, ce face parte din familia
Picornaviridae, genul Hepatovirus; este alcatuit dintr-un genom ARN monocatenar de
polaritate pozitiva si o capsida cu simetrie icosaedrica; in functie de proteinele capsidale (VP1
VP3) a fost descrisa o singura varianta antigenica majora. Anticorpii care apar fata de aceste
antigene sunt anticorpi neutralizanti, protectori3;4;6.
Virusul se transmite predominat fecal-oral, prin apa si alimente contaminate cu fecale, dar in
conditii de mare promiscuitate este posibila transmiterea si prin contact interuman strans4;6;
este raportata si transmiterea pe cale sexuala la homosexuali6 si rar parenteral3;7.
Perioada de incubatie a bolii este in medie 28 zile (15-60 zile). Formele inaparente reprezinta
peste 80% din cazurile inregistrate la copii; cu varsta numarul acestora scade. Manifestarile
hepatitei sunt cel mai frecvent de gravitate medie, dar pot evolua si sever, insa foarte rar (1%)
ca hepatite fulminante (insuficienta hepato-renala, cu mortalitate 80-90% ). Hepatita virala A
nu cronicizeaza si virusul nu persista in organism3;4;6;7.

61

Virusul este prezent in sange si fecale cu 2 saptamani inaintea debutului bolii si 1-2 saptamani
dupa disparitia icterului4.
Diagnosticul de rutina al infeciei este serologic; testele comerciale pun in evidenta anticorpii
de tip IgM si totali.
Primii anticorpi care apar sunt de tip IgM, urmati ulterior de aparitia IgG. Anti-HAV-IgM apar
concomitent cu debutul simptomelor, ating un nivel maxim in cursul primei luni si devin
nedetectabili dupa 6 luni2;4. Anticorpii anti- HAV totali sunt predominant de tip IgG, cu
exceptia perioadei infeciei acute cu VHA, cand predomina anticorpii de tip IgM. Ei sunt
aproape intotdeauna prezeni la debutul hepatitei acute si sunt de regula detectabili tot restul
vietii (45% dintre adulti au acesti anticorpi prezeni in ser). Prezenta lor indica o expunere
anterioara la VHA, convalescenta, precum si imunitate fata de hepatita de tip A7; anti-HAVIgG sunt pusi in evidenta in ser la 2 saptamani de la vaccinare4 si dupa administrarea de
imunoglobuline3;7; titrul anticorpilor postinfecie este mai mare decat cel prezent dupa transfer
pasiv3;4.
Titrul minim protector nu este bine definit, dar este foarte mic: < 45 mUI/mL6.
Anti-HAV-IgG transferati de la mama la fat transplacentar pot fi detectati la copii, chiar si
peste varsta de1 an3.
Absenta anticorpilor anti-HAV totali exclude practic infectia recenta cu VHA.
Profilaxia infeciei se realizeaza prin vaccinare7.
Recomandari pentru determinarea anti-HAV
verificarea imunitatii fata de VHA postinfecie sau postvaccinare3.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate)1.
Specimen recoltat - sange venos1.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator1.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza imediat;
daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2- 8C sau la -20C1
Volum proba - minim 0.5 mL ser1
Cauze de respingere a probei - specimen hemolizat; specimen expus la temperaturi ridicate;
specimen contaminat bacterian1.
Stabilitate proba - serul este stabil 7 zile la 2-8C; timp indelungat la -20C;evitati
decongelarea/recongelarea1.
Metoda - imunochimica cu deteciee prin electrochemiluminiscenta (ECLIA)1.
Valori de referinta
62

anti-HAV: < 20 UI/L1.


Limite si interferene
Anticorpii anti-HAV totali nu fac distinctia intre o infecie recenta si una veche, pentru aceasta
fiind necesara determinarea anti-HAV-IgM. Efectuarea de teste seriale nu este de obicei
indicata7.
Prezenta anticorpilor anti-HAV nu exclude hepatita B sau alte forme de hepatita virala2.
Pot sa apara rezultate fals pozitive pentru anti-HAV-IgM daca anti-HAV-IgG sunt prezeni in ser
in concentratii foarte mari6.
Foarte rar anti-HAV-IgM se pot dezvolta dupa vaccinarea anti hepatita tip A5.
Interferene analitice
Pot produce interferene cu unele componente ale kit-ului si conduce la rezultate neconcludente
urmatoarele:
-tratamentul cu biotina in doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomanda ca recoltarea de sange
sa se
faca dupa minimum 8 ore de la ultima administrare;
-titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina si anti-ruteniu;
-anticorpii monoclonali proveniti de la soarece administrati la unii pacienti in scop diagnostic
sau terapeutic.

Apolipoproteina B
Apolipoproteina B este apolipoproteina primara a lipoproteinelor cu densitate mica
( low density lipoproteins-LDL sau asa numitul colesterol rau ) care are responsabilitatea
transportului colesterolului la tesuturi.
Apolipoproteina actioneaza ca un ligand pentru diferiti receptori LDL ai diferitelor
celule din organism. Astfel putem considera ca aceasta apolipoproteina poate fi responsabila
de producerea de placi de aterom( ateroscleroza ). Exista dovezi ca nivelul de apolipoproteina
este un indicator mai important al riscului de boala cardiaca decat colesterolul total sau LDLul.
Valori normale
7-18 ani 28-114 mg / dl
18-100 ani 60-117 mg / dl
63

Cresteri anormale
Niveluri crescute de Apolipoproteina B se asociaza cu boli de inima. Exista un factor
genetic care predispune la cresteri ale APOB dar si dieta alimentara are un rol foarte
important.
Apolipoproteina B se regaseste in plasma in 2 mari forme:APOB48 si APOB100
Prima este sintetizata exclusiv de catre intestinul mic iar cea de a doua de catre ficat. Pentru
persoanele care au boala coronara( afectare a arterelor coronare) sau risc de a dezvolta o
asemenea afectiune, s-a stabilit ca un nivel de sub 0,9 g/l este fiziologic.
CA 125
CA-125 este cunoscut ca si Cancer Antigen 125. Acest antigen este un marker tumoral
sau biomarker ale carui valori pot fi crescute in sangele unor persoane cu anumite tipuri de
cancer.
CA 125 este o glicoproteina si este produsa de catre gena MUC 16. Este mai cunoscut
sub numele de markerul tumoral al cancerului ovarian, dar aceasta asociere (a markerului cu
cancerul ovarian) nu trebuie privita ca unica.
Niveluri crescute ale acestui marker in sange se mai pot intalni si in alte afectiuni
maligne. De exemplu, acest marker poate fi intalnit (nivelurile lui sunt crescute ) si in
cancerul pulmonar, de san, gastrointestinal, precum si cel cu origine in endometru sau tubele
fallopiene.
De asemenea se pot intalni niveluri crescute ale acestui marker in diferite afectiuni
benigne cum ar fi endometrioza, diferite afectiuni ale ovarelor si de asemenea sarcina. Alte
afectiuni atat benigne cat si maligne ce provoaca inflamatii in zona abdominala pot duce la
cresterea acestui marker in sange. Astfel acest marker nu este nici extrem de specific pentru
cancer si nici extrem de sensibil caci nu toti pacientii cu cancer au un nivel crescut de CA-125
in sange.
De exemplu 79 % din totalul cancerelor ovariene prezinta pozitivitate a testului pentru
markerul CA-125 in timp ce restul de 21 % nu au nici o expresie a acestui antigen prezenta in
sange.
Aceste marker CA-125 este clinic aprobat pentru urmarirea raspunsului la tratament si
pentru evaluarea prognosticului dupa tratament. El este cu precadere folositor pentru
diagnosticarea cancerului ovarian recurent. Rolul potential in deteciea timpurie a cancerului
ovarian este controversat si de aceea nu este inca adoptat printre testele de screening de larga
utilizare sau care se fac standard.
Problemele cheie in folosirea testului de determinare a antigenului CA-125 ca unealta
de screening sunt tocmai lipsa lui de specificitate si incapacitatea lui de a detecta fazele
primare ale cancerului, acelea in care se mai poate inca interveni, caci aceste faze sunt cele
curabile. De exemplu, pentru o confirmare pozitiva a unui test de determinare a antigenului
CA-125, teste care a iesit pozitiv (s-a gasit acest antigen in sangele unei femei, iar cantitatile
erau crescute-ceea ce teoretic ar insemna prezenta cancerului ovarian la acea femeie), o
interventie chirurgicala ar fi necesara pentru a confirma ca intr-adevar acea femeie are cancer
ovarian, interventie care asociaza desigur riscul pe care orice interventie il are.
64

In plus chiar daca s-ar confirma ca intr-adevar acea persoana are cancer ovarian, s-ar
constata ca faza in care se afla este cel mai probabil una foarte avansata, lucru care ar face ca
terapia sa fie ceva mai putin eficienta.
Telul oricarui doctor este acela de a perfecta un test care sa poata diagnostica un
neoplasm in fazele lui incipiente pentru a se putea interveni cu eficacitate maxima. CA-125 a
fost initial detectat cu anticorpi monoclonali denumiti OC 125. Desi acest test de determinare
a CA 125 nu se gaseste printre testele de screening larg aplicate, totusi valori crescute ale
markerului CA 125 pot fi un indiciu ca acea persoana la care intalnim aceste valori crescute ar
trebui sa primeasca tratament sau macar sa i se efectueze teste de screening suplimentare.
Valorile normale
-variaza de la 0-35 U/ml.
Cresteri moderate sunt considerate cele in care valorile se gasesc in intervalul 35-50
U/ml.
Cresteri severe sunt cele de peste 50 U/ml . Niveluri crescute se intalnesc frecvent la femei la
menopauza si aceste valori crescute trebuie sa atentioneze persoanele respective cu privire la
necesitatea de a efectua analize mai amanuntite.
La femeile la care nu s-a instalat inca menopauza testul este mai putin viabil deoarece niveluri
crescute se pot intalni din o multitudine de cauze.
CA 15-3
Ca 15-3 este un marker tumoral. Markerii tumorali sunt substante, care pot fi produse
de catre tumora sau care apar ca raspuns al organismului fata de aceste antigene (aceste
substante produse de catre tumora sunt antigene).
Numarul lor (al markerilor) este destul de mare. Desi numarul lor este mare si exista
tehnici abordabile in practica medicala, rolul lor in diagnosticarea diferitelor tipuri de cancer
este minor, mai ales in stadiile precoce ale neoplaziilor.
Studiul tumorilor, in general, si a celor maligne, in special, reprezinta una din
pricipalele probleme actuale de sanatate, la care participa medici specialisti din diverse
domenii. Dezideratul actual al eforturilor lor il constituie descoperirea unor factori, care sa
confirme prezenta unor formatiuni tumorale maligne la nivelul organismului in stadii
incipiente, curabile.
Ca un marker sa fie util in diagnostic el ar trebui sa indeplineasca niste criterii, sa faca
fata unor exigente.
Caracteristicile sale trebuie sa fie bine stiute si orientate catre utilitate. Caracteristicile
principale ale unui marker tumoral ar trebui sa fie:
acuratete 100%, in diferentierea intre celulele normale si cele canceroase ale organismului;
capacitatea de a depista toate tumorile pacientului in stadii incipiente;
specificitate de organ;
corelatie directa intre valoarea markerului si stadiul bolii;
capacitatea de a indica raspunsul pacientului la tratament;
valoare prognostica.

65

Validitatea markerilor tumorali depinde de o serie de parametrii, pe care acestia trebuie


sa ii indeplineasca. Acestia sunt: specificitate, sensibilitate, valoare predictiva pozitiva,
valoare predictiva negativa.
Principalul rol al markerilor este in screening ei avand valoare diagnostica. De
asemenea se pot folosi pentru a realiza estimari, deci pentru valoarea prognostica si nu in
ultimul rand pentru aprecierea eficacitatii terapiei alese.
Alaturi de acesti markeri tumorali, trebuie remarcat faptul, ca pot fi folosite si alte
determinari, cum ar fi: determinarea cantitatii ADN in celulele tumorale (ADN ploidia). Nu
trebuie absolutizata valoarea markerilor tumorali.
Markerii tumorali pot fi gasiti la valori crescute in anumite tipuri de cancer, dar
valorile pot fi crescute si in unele afectiuni benigne.
CA15-3 semnifica CANCER ANTIGEN 15-3. Tehnicile folosite pentru masurarea
acestui marker detecteaza 2 site-uri antigenice asociate cu celulele canceroase mamare.
CA15-3 este folosit, in principal, ca marker in cancerul de san, valori foarte mari ale
acestuia semnificand un stadiu avansat de boala sau un cancer in stadiu metastatic.
CA15-3 se foloseste si pentru monitorizarea terapeutica a cancerului de san. Valori
mari postterapeutic ale CA15-3 pot indica o recidiva locala sau o lipsa de raspuns la
tratament, deci o extindere a bolii .
Valori crescute ale CA15-3 pot fi gasite si in alte neoplazii (cancerul ovarian, cancerul
pulmonar, cancerul gastric, cancer pancreatic, cancerul de prostata).
Unele afectiuni benigne (endometrioza, afectiuni inflamatorii pelvine, hepatita,
afectiuni benigne ale sanului, ovarului, sarcina sau alaptarea) pot determina cresteri ale CA153. Acest antigen are indicatie crescuta in monitorizarea tratamentului si a evolutiei bolii in
cancerul mamar.
Valorile normale
< 40 U/ml.
Valorile moderat crescute sunt cele cuprinse intre 40-60 U/ml, iar valorile extrem de
mari care necesita o atentie sporite din partea doctorului si care determina conduita
terapeutica sunt cele care depasesc 60 U/ml.
CA 19-9
CA 19-9 insemna Carbohydrat Antigen 19-9. Acest antigen este un marker tumoral. In
prezent Markerii tumorali sunt rar folositi dar au o importanta tot mai mare in diagnosticul
neoplasmelor.
Markerii tumorali sunt substante, care pot fi produse de catre tumora sau care apar ca
raspuns al organismului fata de aceste antigene. Desi numarul lor este mare si exista tehnici
abordabile in practica medicala, rolul lor in diagnosticarea diferitelor tipuri de cancer este
minor, mai ales in stadiile precoce ale neoplaziilor.

66

Detectarea markerilor tumorali se poate face fie in sange, fie in urina, sau alte tesuturi
ale organismului in functie de tipul de cancer. CA 19-9 este prezent in pancreas dar si in
tesutul epitelial al stomacului dar nu numai (alte locuri sunt si alte parti ale tubului digestiv).
Markerii tumorali CA 19-9 sunt produsi fie de catre tumora insasi, fie de catre
organism, ca raspuns la prezenta tumorii maligne sau in anumite afectiuni benigne
necanceroase.
Printre trasaturile importante ale unui marker se numara cea conform careia el trebuie
sa diferentieze fara echivoc celulele normale si cele canceroase ale organismului. O alta
trasatura importanta este specificitatea de organ, care insa nu este indeplinita aici.
Markerul CA 19-9 este folosit pentru deteciea si urmarirea in special a tratamentului
cancerului pancreatic. Insa multitudinea de alte neoplasme in care poate fi intalnit ii da
aceasta nespecificitate de organ. Markerul CA 19-9 are indicatie majora in suspiciunea de
cancer pancreatic, hepatic, biliar sau gastric precum si in monitorizarea pacientilor cu aceste
tipuri de neoplazii.
De asemenea tot acest marker mai are o indicatie relativa in diagnosticarea si
monitorizarea cancerului colorectal si ovarian. Testarea pozitiva nu inseamna insa prezenta
categorica si singulara a neoplasmului, alte investigatii fiind absolut necesare in stabilirea
unui diagnostic corect.
Validitatea markerului tumoral depinde de o serie de parametrii, pe care acesta trebuie
sa ii indeplineasca:
sensibilitatea reprezinta probabilitatea ca rezultatul testului sa fie pozitiv in prezenta
formatiunii tumorale; ea reprezinta raportul dintre numarul rezultatelor adevarat pozitive si
suma dintre numarul rezultatelor adevarat pozitive si numarul rezultatelor fals negative.
specificitatea: probabilitatea ca rezultatul negativ al testului sa corespunda starii de
sanatate a pacientului. Ea reprezinta raportul dintre numarul rezultatelor adevarat negative si
suma dintre numarul rezultatelor adevarat negative si numarul rezultatelor fals positive.
Atat sensibilitatea cat si specificitatea sunt destul de scazute in cazul acestui marker deoarece
el apare, la valori crescute, in stadii avansate ale bolii ( in fazele incipiente, desi formatiunea
tumorala este prezenta exista posibilitatea de a intalni rezultate negative), iar specificitatea de
organ este mica.
Valoarea diagnostica a markerului este orientativa caci doctorul va trebui sa efectueze
investigatii suplimentare pentru a determina cauza si stadiul unui eventula neoplasm sugerat
de CA 19-9.
Cea mai importanta utilizare a lui CA 19-9 s-a demonstrat a fi monitorizarea
eficacitatii tratamentului administrat bolnavilor cu neoplasm. S-a constatat ca niveluri
crescute ale markerului tumoral determinate preoperator au fost asociate cu recidive locale
sau metastaze precoce, fata de cazurile cu niveluri moderate.
Postoperator, persistenta unor niveluri crescute are semnificatia neextirparii in
intregime a tumorii sau prezenta metastazelor.
CA19-9 este prezent in tesutul epitelial fetal al stomacului, intestinului, ficatului si
pancreasului. La adult, poate fi gasit in pancreas, ficat, plaman si tract biliar. Este folosit in
principal ca marker pentru cancerul de pancreas, gasindu-se la valori crescute mai ales in
stadii avansate .
67

CA19-9 poate fi crescut si in alte cancere (cancerul hepatic, cancerul pulmonar,


cancerul de san, cancerul uterin, cancerul ovarian mucinos, cancerul colorectal). De asemenea
un rol important i se atribue lui CA 19-9 in cancerul de cai biliare. Unele afectiuni benigne
(ciroza hepatica, hepatite, pancreatite, colecistite, boli autoimune, fibroza chistica sau alte
afectiuni benigne ale pulmonului, rinichiului sau tractului gastrointestinal) se pot asocia cu
valori crescute ale CA19-9.
Markerii tumorali pot fi folositi si ca markeri de prognostic pentru o neoplazie
(detectarea unor valori mari ale markerilor tumorali la anumite intervale de timp, dupa
incheierea tratamentului, are semnificatia unei evolutii nefavorabile cu posibilitatea aparitiei
unei recidive sau extinderea tumorii cu metastazare).
Valorile normale
<35 U/ml.
Valori considerate a fi cresteri moderate sunt cele cuprinse in intervalul : 35 100
U/ML. Iar valorile cele mai importante prin prisma atitudinii terapeurice pe care o impun sunt
cele ce depasesc 100 U/ml.
CA 72-4
CA 72-4 este un marker tumoral. Markerii tumorali sunt substante, care pot fi produse
de catre tumora sau care apar ca raspuns al organismului fata de aceste antigene. Studiul
tumorilor, in general, si a celor maligne, in special, reprezinta una din pricipalele probleme
actuale de sanatate, la care participa medici specialisti din diverse domenii. Dezideratul actual
al eforturilor lor il constituie descoperirea unor factori, care sa confirme prezenta unor
formatiuni tumorale maligne la nivelul organismului in stadii incipiente, curabile.
Validitatea markerilor tumorali depinde de o serie de parametrii, pe care acestia trebuie
sa ii indeplineasca:
sensibilitatea reprezinta probabilitatea ca rezultatul testului sa fie pozitiv in prezenta
formatiunii tumorale; ea reprezinta raportul dintre numarul rezultatelor adevarat pozitive si
suma dintre numarul rezultatelor adevarat pozitive si numarul rezultatelor fals negative.
specificitatea: probabilitatea ca rezultatul negativ al testului sa corespunda starii de
sanatate a pacientului. Ea reprezinta raportul dintre numarul rezultatelor adevarat negative si
suma dintre numarul rezultatelor adevarat negative si numarul rezultatelor fals positive.
valoarea predictiva pozitiva (VPP) reprezinta probabilitatea prezentei formatiunii tumorale
la pacientii, ale caror teste au avut rezultate pozitive. VPP reprezinta raportul dintre numarul
rezultatelor adevarat pozitive si suma dintre numarul rezultatelor adevarat positive si numarul
rezultatelor fals positive.
Valoarea predictiva negativa (VPN) reprezinta probabilitatea ca tumora sa fie absenta, in
prezenta valorilor negative ale testului. VPN reprezinta raportul dintre numarul rezultatelor
adevarat negative si suma dintre numarul rezultatelor adevarat negative si numarul
rezultatelor fals negative.
CA 72-4 este o glicoproteina mucin-like de greutate moleculara 220-400 kDaltoni.
Metodele de determinare ale acestui marker sunt:RIA, ELISA.
CA72-4 este markerul tumoral cel mai specific pentru cancerul gastric. Determinarea
lui in perioada preoperatorie in sangele pacientilor poate servi la stadializarea bolii, dar nu
68

poate fi un indicator de predictie al recidivei clinice independent, ci asociat altor markeri


tumorali (CEA, TPA). Valori semnificative ale markerului au fost semnalate in cazurile de
cancer gastric cu metastaze ganglionare sau cu invazia seroaselor. El poate sa apara la valori
crescute si in unele afectiuni benigne (endometrioza).
Valoarea acestui marker este una atat de screening, de diagnostic, cat si valoare de
prognostic insa el trebuie intotdeauna asociat cu alte teste si chiar cu alti markeri (de exemplu
CEA). De asemenea un rol important il are in monitorizarea eficacitatii terapiei alese.
CA 72-4 poate prezenta un nivel seric ridicat si in anumite afectiuni benigne cum ar fi
de exemplu: pancreatite, ciroze hepatice boli pulmonare, boli reumatismale, afectiuni
ginecologice, afectiuni ale ovarelor si ale tractului gastro-intestinal.
Valorile normale
0- 5 U/ml
Valorile moderat crescute sunt cele considerate intre 6-30 U/ml.
Valorile crescute mult sunt cele de peste 30 de unitati la ml.
Exista un numar mare de markeri tumorali, dar pentru practica medicala ei nu pot fi
folositi singulari cu rol diagnostic, mai ales in stadiile precoce ale neoplaziilor. Valorile lor
crescute corespund unor stadii avansate ale neoplaziei.
Markerii tumorali sunt utili, in special pentru monitorizarea tratamentului (valori scazute ale
markerilor semnificand un tratament eficace, persistenta unor valori mari sau cresterea
valorilor markerilor in timpul sau postterapeutic semnalizeaza un tratament cu efecienta
redusa sau lipsa de raspuns la tratament, ceea ce impune schimbarea tratamentului).
Markerii tumorali pot fi folositi si ca markeri de prognostic pentru o neoplazie (detectarea
unor valori mari ale markerilor tumorali la anumite intervale de timp, dupa incheierea
tratamentului, are semnificatia unei evolutii nefavorabile cu posibilitatea aparitiei unei
recidive sau extinderea tumorii cu metastazare).
Nu trebuie absolutizata valoarea markerilor tumorali. Markerii tumorali pot fi gasiti la valori
crescute in anumite tipuri de cancer, dar valorile pot fi crescute si in unele afectiuni benigne.
Din aceasta cauza, markerii tumorali trebuie corelati cu tabloul clinic si cu alte teste de
laborator sau cu explorari imagistice, crescand astfel valoarea lor in diagnostic, stadializare
sau monitorizarea terapeutica sau evolutiva a pacientilor cu diverse neoplazii.
CITOMEGALOVIRUS Ig G
CMV citomegalovirus din familia Herpesviridae, determina sindroame proteiforme
atat la copil cat si la adult. Infectia este frecventa si intereseaza o mare parte din populatie, dar
boala asociata infeciei este relativ rara.
Valori normale
Negatv < 8 Eu / ml
Echivoc > 12 Eu / ml
Semnificatie clinica
La nou-nascut CMV poate induce un sindrom congenital cu evolutie fatala.
Afectiunea apare frecvent asimptomatic, intre 70-90% din populatia adulta avand anticorpi
69

pentru infectia cu CMV (mai ales in tarile cu un nivel redus de civilizatie). Nu se cunoaste
exact morbiditatea prin aceasta afectiune datorita neobligativitatii declararii ei si a
numeroaselor forme inaparente.
Diagnosticul serologic este cel mai util si consta in decelarea anticorpilor specifici de tip IgM
si IgG. Prezenta anticorpilor IgM-CMV in ser este importanta pentru:
diagnosticul infeciei verticale cu CMV, cand in sangele din cordonul ombilical se
deceleaza Ig M-CMV ;
diagnosticul infeciei acute sau recente cu CMV.
Anticorpii IgM-CMV apar la cateva saptamani dupa infecie, se mentin in titru crescut in ser
cateva saptamani, dupa care nivelul seric incepe sa scada treptat, in decurs de 4-6 luni.
Ocazional, anticorpii IgM-CMV sunt prezeni in ser cativa ani. Existenta anticorpilor IgMCMV in ser nu ne permite a face distinctie intre infectia primara sau secundara cu virusul
citomegalic, deoarece reactivarea unei infectii cronice este insotita de aparitia acestor
anticorpi in serul bolnavilor cu deficienta imuna. Prezenta anticorpilor IgG-CMV in ser
confirma infectia cronica cu CMV.
Anticorpii IgG-CMV apar la o saptamana dupa anticorpii IgM-CMV, si persista in ser toata
viata. Aceste teste serologice sunt utile pentru triajul donatorilor de sange sau organe si pentru
supravegherea epidemiologica.
CITOMEGALOVIRUS Ig M
CMV citomegalovirus din familia Herpesviridae, determina sindroame proteiforme
atat la copil cat si la adult. Infectia este frecventa si intereseaza o mare parte din populatie, dar
boala asociata infeciei este relativ rara.
Valori normale
Negativ
Semnificatie clinica
La nou-nascut CMV poate induce un sindrom congenital cu evolutie fatala.
Afectiunea apare frecvent asimptomatic, intre 70-90% din populatia adulta avand anticorpi
pentru infectia cu CMV (mai ales in tarile cu un nivel redus de civilizatie). Nu se cunoaste
exact morbiditatea prin aceasta afectiune datorita neobligativitatii declararii ei si a
numeroaselor forme inaparente.
Diagnosticul serologic este cel mai util si consta in decelarea anticorpilor specifici de tip IgM
si IgG. Prezenta anticorpilor IgM-CMV in ser este importanta pentru:
diagnosticul infeciei verticale cu CMV, cand in sangele din cordonul ombilical se
deceleaza Ig M-CMV ;
diagnosticul infeciei acute sau recente cu CMV.
Anticorpii IgM-CMV apar la cateva saptamani dupa infecie, se mentin in titru crescut in ser
cateva saptamani, dupa care nivelul seric incepe sa scada treptat, in decurs de 4-6 luni.
Ocazional, anticorpii IgM-CMV sunt prezeni in ser cativa ani. Existenta anticorpilor IgMCMV in ser nu ne permite a face distinctie intre infectia primara sau secundara cu virusul
citomegalic, deoarece reactivarea unei infectii cronice este insotita de aparitia acestor
anticorpi in serul bolnavilor cu deficienta imuna. Prezenta anticorpilor IgG-CMV in ser
confirma infectia cronica cu CMV.
Anticorpii IgG-CMV apar la o saptamana dupa anticorpii IgM-CMV, si persista in ser toata
viata. Aceste teste serologice sunt utile pentru triajul donatorilor de sange sau organe si pentru
70

supravegherea epidemiologica.
CYFRA 21-1
Cyfra 21-1 este o analiza care masoara fragmente de citokeratina existente in sange.
Testarea este de tip Elisa (enzyme-linked immunosorbent assay). Masurarea fragmentelor de
citokeratina 19 in sange se face in cazurile de cancer pulmonar (altfel de cancer pulmonar
decat cel cu celule mici) si in cazuri de carcinom cu celule scuamoase.
Insa cyfra 21-1 este folosit in special ca marker tumoral pentru neoplasmele de
plaman. Se pune intrebarea daca acest marker tumoral prezinta sensibilitatea si specificitatea
necesara pentru a fi considerat un marker util si pentru a fi folosit in diagnosticul timpuriu al
cancerelor.
Testul cyfra 21-1 foloseste doi anticorpi monoclonali specifici (KS 19.1 and BM
19.21) pentru citokeratina 19 .
Valori normale
Valoarea medie a indivizilor sanatosi este de aproximativ : 1.3 ng/mL.
La pacientii cu afectiuni pulmonare tumorale benigne , valoarea medie a fost intre 1,7
si 2,9 ng/ml.
NU s-a observat o diferenta semnificativa intre sexe. De asemenea nu s-a stabilit o
corelatie intre fumat si nivelurile sanguine ale cyfra 21-1.
NU s-a facut o legatura clara intre subtipurile de afectari benigne (cum ar fi
tuberculoza pulmonara, pneumonia ) si cyfra21-1, toate inregistrand cresteri moderate ale
nivelelor serice. Pentru valori mai mari de 3,3-3,5 ng/ml, specificitatea testului cyfra 21-1
pentru afectari benigne ale plamanului este de 95 % iar sensibilitatea pentru afectari maligne
cum ar fi cancerul pulmonar cu celule mici , carcinom cu celule scuamoase , adenocarcinom ,
si carcinom cu celule mari nediferentiate este de: 20 % , 62 %, 39 %, si respectiv pentru
ultimul 36% .
Se considera a fi valori foarte mari cele care depasesc 5 ng/ml .
Se observa ca sensibilitatea este foarte scazuta in cazul tipului de cancer pulmonar cu celule
mici. Insa in cazul cancerelor pulmonare altele decat cu celule mici ,aceasta sensibilitate este
de aproximativ 51 % , mai mare decat sensibilitatea antigenului carcinoembrionar.
Sensibilitatea acestuia din urma este mai mare in cazul adenocarcinomului -58 % , este
mai mare decat a altor markeri. Markerul cyfra 21-1 este un marker foarte bun pentru cancerul
cu celule scuamoase unde valorile crescute ale acestui marker(printre cele mai mari valori ale
tuturor markerilor) recomanda realizarea testului ELISA in caz de suspiciune.
Nivelurile sanguine ale markerului cyfra 21-1 sunt desigur corelate cu stadiul tumorii
si marimea ei, legatura dintre aceste valori fiind una de directa proportionalitate . Este
markerul tumoral cu un indice de susceptibilitate deosebit de mare indicatie majora - pentru
cancerul pulmonar, in special pentru cancerul pulmonar altul decat cel cu celule mici
(NSCLC).
In alte afectiuni insa pot exista cresteri ale nivelelor serice. Poate avea un nivel ridicat
si in alte afectiuni neoplazice (cancerul de vezica urinara, cancerul laringian, formatiuni
71

pulmonare de origine necunoscuta). Utilitatea cea mai mare o are markerul pentru
monitorizarea tratamentului si a evolutiei bolii.
Complementul seric C3 si C4
Complementul seric reprezinta un grup de aproximativ 15 proteine. Ele migreaza la
electroforeza cu beta-globulinele. Au rol in imunitate.
Activarea acestui sistem de catre reactiile antigen-anticorp , functie de interactiunea cu
acestea , este urmata de declansarea unor efecte biologice , implicate in patologia umana:
hemoliza si/sau citoliza imuna
opsonizare, fagocitare, bacterioliza
reactii de fixare a complementului
eliberare de histamina
declansarea coagularii sangelui
Activarea complementului seric are loc in cascada pe cale clasica sau pe cale
alternanta.
1. activarea pe cale clasica are loc sub actiunea anticorpilor sau complexelor imune antigenanticorp
2. calea alternanta de activare a complementului are loc de obicei in faza fluida sub
influenta diverselor veninuri, agenti infeciosi a endotoxinelor, a properdinei
Dintre cele 15 componente ale sistemului de proteine C3 si C4 au urmatoarele valori:
C3 = 1200 micrograme / ml si C3-180 000 gr. mol.
C4= 400 micrograme / ml si C4-206 000 gr. mol.
Locurile de producere ale acestor componente sunt:
C3-ficat,
C4 macrofag
Dozarea activitatii serice a complementului se face prin doua metode:
determinarea activitatii globale a complementului seric printr-o reactie de hemoliza
cantitativa
determinarea activitatii doar a primelor 4 componente ale acestui sistem printr-o reactie de
tip imuno-aderenta-hemaglutinare
Valori normale
45-50 UH/ml unde UH sunt unitati hemolitice
Cresteri anormale

reumatism articular acut


poliartrita reumatoida ( forme usoare )
sclerodermie
dermatomiozita
polimialgie reumatica
stadiul de debut al bolilor inflamatorii si infectioase
hiperlipoproteinemii usoare
unele tumori maligne
neoplasme hepatice si intestinale

72

Scaderi anormale

LES in puseu evolutiv


poliartrita reumatoida seropozitiva
glomerulonefrita acuta poststreptococica
sindromul GOOD-Pasture
Cortisol

Cortizolul este un hormon corticosteroid produs de catre cortexul glandei suprarenale


si care este implicat in raspunsul la stress. El creste tensiunea arteriala, glicemia, si poate
cauza infertilitate la femei.
Cantitatea de cortizol prezent in sange parcurge variatii astfel incat nivelul maxim este
intalnit spre orele matinale ale diminetii (la trezire ) iar nivelul minim este la aproximativ 3
ore dupa ce adormim. Schimbarea acestui tipar legat de nivelul cortizolului seric este strans
legata de hormonul ACTH , stress, depresie, boala, febra trauma, hipoglicemie,interventii
chirurgicale, frica durere.
Cortizolul:

actioneaza ca un antagonist al insulinei, crescand gluconeogeneza, si lipoliza


diminueaza activitatea sistemului imun
diminueaza activitatea de formare a oaselor
este hiperglicemiant si HTA
creste eficacitatea catecolaminelor

Valori normale

20 mg / zi sau 55 micromoli /zi

Testarile sangelui si urinii pentru cortisol sunt folosite pentru a disgnostica in special
sindromul Cushing si boala Addison. Amandoua sunt doua boli severe si semnifica afectiuni
la nivelul glandelor suprarenalelor. Unii doctori folosesc testarea cortizolului din saliva pentru
a pune diagnosticul de sindrom Cushing insa aceasta practica nu s-a raspandit foarte mult.
Cele mai dese tipuri de teste ce se fac pentru a stabili nivelul productiei de cortizol in
exces sunt testarile pe saliva si mai ales pe urina. Odata ce s-a determinat un nivel anormal de
cortizol doctorul va efectua alte teste pentru a stabili cu certitudine daca exista un exces sau
din contra un deficit de cortizol in organism si pentru a-i determina cauza.
Daca exista un nivel crescut de cortizol doctorul va efectua un test de inhibare a
dexametazonei, pentru a determina daca principala cauza a excesului se datoreaza cresterii
secretiei de ACTH-hormon produs de glanda pituitara si care stimuleaza secretia de cortizol.
Acest test se realizeaza astfel : se administreaza pacientului dexametazona oral ( un
glucocorticoid sintetic ) si apoi se masoara nivelul seric si urinar de cortizol. Dexametazona
inhiba secretia de ACTH si implicit ar trebui sa scada si secretia de cortizol daca sursa
excesului este cauzata de hipersecretia glandei pituitare.
Exista o varietate de procedee dar cel mai des folosit este urmatorul: se administreaza
la fiecare 6 ore inhibitorul de ACTH pe parcursul a 2-4 zile. Separat, urina de pe parcursul a
73

24 de ore este colectata atat inainte de administrare cat si in timpul perioadei de testare. De
asemenea sangele si urina este colectata la sfarsitul perioadei de testare si se evalueaza
nivelele serice si urinare de cortizol.
Daca rezultatele testarilor sangelui si/sau urinii indica un nivel scazut de cortizol
atunci doctorul poate cere un test de stimulare a ACTH. Acest test implica masurarea
concentratiei de cortizol in sangelel unui pacient inainte si dupa administrarea de ACTH.
Daca glandele suprarenale functioneaza normal atunci injectarea de ACTH ar trebui sa
stimuleze productia de cortizol.
Acesta masuratoare se face atunci cand un pacient este suspectat ( prezinta semne si
simptome) a avea sindrom Cushing:obezitate, pierderea masei musculare, fatigabilitate ) sau
cand prezinta semne ale bolii Addison:slabiciune fatigabilitate, cresterea pigmentarii samd.
Testele de inhibare sau stimulare se fac daca un pacient este suspectat a avea una din
afectiunile mentionate sau pentru a monitoriza starea sa daca el a fost deja diagnosticat.
La cei mai multi oameni nivelul de cortizol este foarte mic la culcare si este maxim la
trezire dimineata. Acest tipar se va schimba daca o persoana isi modifica ritmul somn-veghe.
Concentratii normale sau crescute dimineata corelate cu unele care nu scad seara sugereaza o
hipersecretie de cortizol. Daca nivelul de cortizol scade la testul de inhibare a ACTH aceasta
semnifica faptul ca pacientul are o problema cauzata de hipersecretia glandei pituitare. Daca
nu scade, atunci nivelul crescut de cortizol se datoreaza unei tumori secretante de ACTH sau
unei afectari la nivelul corticalei glandei suprarenale, sau chiar medicaiei pe care o ia
respectivul pacient ( terapia cu corticosteroizi ).
Daca nivelul de cortizol este prea mic si pacientul raspunde la un test de stimulare a
ACTH-ului atunci problema este secretia insuficienta a glandei pituitare. Daca nivelul este
scazut dar pacientul nu raspunde la un test de stimulare, atunci este foarte probabil ca
afectarea s-a produs la nivelul glandei suprarenale.
Insuficienta corticosuprarenala se caracterizeaza prin nivel scazut de cortizol-boala
Addison. Odata ce testarea s-a realizat si s-a identificat un nivel anormal-fie scazut fie
crescut-de cortizol, doctorul poate cere alte investigatii cum ar fi CT sau RMN.
De asemenea trebuie stiut ca sarcina, stresul fizic si emotional, si boala pot duce la
cresterea nivelului de cortizol. Cresterea cortizolului sanguin se poate datora si
hipertiroidismului sau obezitatii.
Tratamentele cu spironolactona, hidrocortizon si contraceptivele orale- de asemenea
cresc nivelul de cortizol. Scaderea nivelului de cortizol se poate datora hipotiroidismului, sau
administrarii de hormoni steroidieni. Pentru testare trebuie stiut ca pacientul este bine sa tina o
dieta in care concentratia de sare este de 2-3 grame/zi si sa isi limiteze efortul fizic cu 10-12
ore
inainte
de
test.
Crioglobuline
Crioglobulinele sunt proteine sau complexe proteice circulante care devin insolubile la
temperaturi mici (mai putin de 4 grade Celsius). Reactia este reversibila, reversibilitatea
producandu-se la 37 de grade Celsius.
Valori normale
Absente
74

Prezenta lor are valoare in urmatoarele cazuri:


unele leucemii
mielom multiplu
unele pneumonii
macroglobulinemie
unele boli autoimune cum ar fi lupusul eritematos sistemic si poliartrita reumatoida
De asemenea sunt gasite ocazional si in Hepatita C ( aproximativ 30% cazuri )
FT3 free tryiodotironina
Este componenta activa fiziologic a hormonului tiroidian.
Valori normale
Eutiroidism- 3,4 - 7,1 pmol/l (2,2 - 4,6 pg/ml)
Semnificatie clinica
in 10% din cazurile de tireotoxicoza exista o crestere a FT3 chiar daca T4 este in
limite normale. in aceste cazuri, determinarea FT3 are un rol esential in diagnostic, terapie si
monitorizare.
Scaderea FT3 este observata la hipotiroidieni i la pacienii cu diferite afeciuni grave
netiroidiene. Determinarea FT3 are un rol important in ajustarea dozelor de hormoni tiroidieni
la
pacientii
cu
terapie
de
substitutie.
FT4
Reprezinta fractiunea libera a T4, responsabila de activitatea metabolica a hormonului.
Valori normale
Eutiroidie - 10 - 25 pmol / l ( 7,8-19,4 pg / ml )
Valori crescute se intalnesc in:
Hipertiroidism > 30 pmol / l ( > 23,3 pg / ml)
Afectiuni netiroidiene ( in special psihiatrice )
Tratamente medicamentoase cu amiodarona, beta-blocante
Valori scazute apar in:
Hipotiroidism Hipotiroidism < 8pmol / l (< 6,2 pg / ml )
Afectiuni netiroidiene C
Concentratia serica a FT3 si FT4, ca si componente libere ale hormonilor tiroidieni nu
este influentata de variatiile cantitative ale proteinelor de transport sau de capacitatea lor de
legare FT3 si FT4 sunt teste de screening in vederea diferntierii a eutiroidiei de hipo sau
hipertiroidie FT3 si FT4 sunt teste de monitorizare a tratamentului supresiv sau de inlocuire in
afectiuni tiroidiene.

75

Factor Rh
Importanta imunologica a factorului Rh consta in situatia nedorita in care o viitoare
mama Rh negativa este insarcinata si tatal copilului este Rh pozitiv. In organismul matern iau
nastere anticorpi anti-Rh care pot influenta negativ evolutia sarcinii, mai ales daca are loc o
comunicare intre sangele matern si cel fetal.
Dintre complicatiile care pot sa apara la fat cea mai grava este eritroblastoza, caracterizata
clinic prin trei simptome: anemie hemolitica, icter grav si edem generalizat.
In timpul nasterii, hematiile fatului pot trece in circulatia sanguina a mamei care, fiind
Rh negativa, va reactiona imun fata de antigenele Rh pozitiv ale fatului, pe care acesta le-a
mostenit de la tatal Rh pozitiv.
Anticorpii materni anti Rh sunt Ig-ne care au proprietatea de a traversa bariera
placentara, iar la fetii ulteriori, cu tatal Rh pozitiv, va putea sa apara hemoliza intravitala sau
chiar moartea fatului.
Factorul reumatoid
Factorul reumatoid este de natura globulinica si apartine imunoglobulinelor de tip M.
Prezenta acestei imuno-macroglobuline confera serului bolnavilor de poliartrita reumatoida
proprietatea de a se comporta ca si cum ar contine un anticorp fata de imunoglobulina G
umana sau animala.
Factorul reumatoid este astfel un complex proteic, care se poate comporta fie ca un
izoanticorp fie ca un heteroanticorp. Sistemul factor reumatoid - imunoglobulina G este un
sistem de tip precipitant si, nu poate fi evidentiat in serul bolnavilor decat prin
ultracentrifugare.
Transformarea reactiei de precipitare intr-una de aglutinare care poate fi vazuta cu
ochiul liber necesita fixarea imunoglobulinei G pe un suport inert. Depistarea factorului
reumatoid se face prin aglutinare pasiva.
Testele de depistare a factorului reumatoid sunt de mai multe feluri ele difera fie dupa
natura suportului pentru imunoglobulin G fie dupa sursa antigenului.
Aceste tipuri de teste sunt:
Waller-Rose
Waller-Rose modificata
Heller
Singer-Platz
Blach-Bunim
Ultimele trei metode, anti-imunoglobulina G umana, au o incidenta mai ridicata a
pozitivitatii dar si o specificitate mai redusa in raport cu primele doua teste care utilizeaza
antigen de tip Ig G de iepure.
In general reactiile pentru factor reumatoid permit aglutinari la dilutie de peste 1/5000
pentru serul care-l contine.
Studiile au aratat ca atunci cand reactia Waller-rose este pozitiva obligatoriu celelalte tipuri de
76

teste pentru depistarea prezentei factorului reumatoid sunt pozitive. Nu este insa valabila si
reciproca, din cauza specificitatii comportamentale diferite a factorului reumatoid.
Testele sunt considerate pozitive la valori de peste 1/32 pentru testele Waller-Rose si la
valori de peste 1/40 pentru celelalte. Reactia este negativa la valori mai mici de 1/16.
Pozitivarea reactiei pentru evidentierea factorului reumatoid survine in urmatoarele boli:

poliartrita reumatoida-cea mai importanta


colagenoze:
LES
dermatomiozite
spondilita anchilopoetica juvenila
tumori maligne:
cancere cu diverse localizari
hemopatii maligne
disglobulinemie:
mielom multiplu
Boala Waldenstrom
boli infecto-contagioase:
hepatita acuta virala
sifilis
tuberculoza
boli ale aparatului respirator:
astm bronsic
bronsite cronice acutizate
fibroza pulmonara
Feritina

Feritina este un complex globular proteic care este alcatuit din 24 de subunitati
proteice si care este principallul depozit intracelular de stocare a fierului atat la procariote cat
si la eucariote. Feritina pastreaza fierul intr-o forma solubila si non-toxica. Feritina de care nu
este legata fierul se numeste apoferitina.
Feritina este alcatuita din 24 de subunitati proteice care la vertebrate sunt atat de tip
L(L-light) cat si H (H-heavy) avand o greutate moleculara de 19 kDaltoni si respectiv de 21
kDaltoni. La plante si bacterii, complexul prezinta doar tipul de lant H heavy. In "interiorul"
feritinei ionii de fier formeaza cristale impreuna cu ionii fosfat si hidroxid. Particula rezultata
este similara cu mineralul numit de englezi Ferrihydrite. Fiecare complex feritina poate stoca
aproximativ 4500 de ioni de fier ( Fe 3+).
Unele complexe feritina la vertebrate sunt hetero-oligomeri produsi de catre doua gene
inrudite dar care au totusi unele proprietati fiziologice diferite. Raportul acestor doua proteine
omoloage in complex depinde de nivelurile relative de exprimare ale celor doua gene.
Responsabil de codarea genei este cromozomul Chr. 5 q23.1.
Valori normale

barbat: 12-300 ng /ml


femeie : 12-150 ng/ml

77

Semnificatie clinica
Nivelurile serice ale feritinei sunt masurate la pacienti ca parte a grupului studiilor,
testelor pentru fier, teste efectuate pentru a diagnostica o eventuala anemie. NIvelurile de
feritina masurate in serul pacientilor au o legatura directa cu cantitatea totala de fier prezenta
in organism.
Daca nivelurile de feritina sunt crescute, atunci aceasta inseamna ca exista fier in
exces in organism care va fi excretat pin materii fecale.
Daca nivelurile feritinei sunt scazute atunci aceasta inseamna ca exista un risc ca fierul
sa fie insuficient in organism care mai devreme sau mai tarziu ar putea duce la aparitia
anemiei.
Odata cu instalarea anemiei, testarea nivelului seric al feritinei este cel mai sensibil
test de laborator pentru depistarea anemiei prin deficit de fier.
Feritina este de asemenea folosita ca marker in tulburarile cu exces de fier, cum ar fi
porfirie, hemocromatoza. In aceste tulburari nivelurile sanguine de feritina pot fi anormal de
ridicate.
Feritina este si un reactant de faza acuta ceea ce inseamna ca ea poate fi prezenta la
valori foarte mari si pe parcursul diferitelor boli (cum ar fi multe din cele inflamatorii).
Testarea proteinei C reactive ( care sa fie in limite normale ) poate ajuta la excluderea
posibilitatii ca nivelurile serice crescute ale feritinei sa fie cauzate de reactii de faza acuta.
Fierul liber este toxic pentru organism iar acesta a dezvoltat un set elaborat de mecanisme
protective pentru a lega fierul in diferite compartimente ale tesuturilor.
In celule fierul este depozitat formand complexe cu proteine cum ar fi feritina sau
hemosiderina. Apoferitina este cea care leaga fierul liber si il stocheaza astfel pentru ca orice
concentratie de fier liber trebuie sa fie cat mai mica ( fierul fiind toxic).
Pe masura ce fierul se acumuleaza in celulele sistemului reticuloendotelial, agregate
proteice se formeaza cum ar fi hemosiderina. Fierul din feritina sau hemosiderina poate fi apoi
eliberat cand exista un deficit de fier in organism, de catre celulele RE .
Fierul din feritina este mai usor de eliberat decat cel din hemosiderina.
Testul hematologic
Testarea se face pe snge.
Free PSA
Free PSA - se impune determinarea fractiei libere a PSA-ului pentru cresterea
specificitatii PSA total in diagnosticarea cancerului de prostata atunci cand valorile acestuia
sunt cuprinse intre 4 si 10 ng/ml.
Valoarea Free PSA - daca aceasta este < 19% din valoarea PSA total, se apreciaza ca pacientul
are probabil cancer prostatic ce trebuie ulterior certificat bioptic.

78

Determinarea concentratiei de PSA si fPSA se face in scop de diagnostic pentru :


hiperplazii benigne de prostata (BHP)
carcinom de prostata
prostatite,uretrite , postcistoscopii, post tuseu rectal, cresc valorile PSA,
monitorizarea tratamentului postprostatectomie, iradiere,tratament hormonal in cancer
prostatic
Valorile PSA total si free PSA se interpreteaza in corelatie cu constatarile tuseului de
prostata sistarea clinica , daca PSA t este intre 4-10 ng/dl si tuseul de prostata e pozitiv se
recomanda biopsie prostatica , pentru luarea unei decizii terapeutice. Determinarea
concentratiei serice de PSA total si fPSA se recomanda ca test screening la toti barbatii peste
50 ani insotit de un tuseu prostatic
Grupele sanguine
La om au fost definite sisteme de grup sanguin care contin peste 100 de antigene tip:
AB0, Ii, Lutheran, Lewis, Kidd, Duffy etc.
Toate aceste sisteme se incadreaza in conceptia generala, importanta din punct de
veder imunologic, a existentei unor markeri specifici pe suprafetele membranare eritrocitare.
Necesitatea determinarii acestor markeri specifici si individuali deriva din stabilirea
metodologiei transfuziilor care presupune determinarea grupei sanguine si stabilirea
compatibilitatii transfuzionale.
Determinarea antigenelor din sistemul AB0
Unul din primele sisteme de markeri specifici si individuali cu importanta in transfuzie
si in determinismul genetic al filiatiei a fost sistemul antigenic de grup AB0. Principalele
antigene in sistemul acesta sunt A si B .Antigenul H reprezita substratul aglutinarii
eritrocitelor de grup 0 care nu au antigeni nici A si nci B.
Eritrocitele celor cu factor H aglutineaza cu ser anti-H. Tehnicile serologice de
determinare a antigenelor grupei sanguine AB0 se impart ca si metodologie in:
metoda Beth-Vincent-de determinare a antigenelor pe lama
metoda Simonin de determinare a grupei sanguine AB0 prin determinarea aglutininelor din
serul de cercetat.
Pentru a elimina orice posibila eroare este necesara realizarea ambelor procedee. Astfel:
pentru grupa 0- metoda Beth-Vincent: - vom avea in seruri test :
- Anti A si Anti B negativ
- Anti A -negativ
- Anti B negativ
pentru grupa A - metoda Beth-Vincent: vom avea in seruri test:
- Anti A si Anti B-pozitiv
- Anti A-pozitiv
- Anti B-negativ
pentru grupa B- metoda Beth-Vincent: vom avea in seruri test :
- Anti A si Anti B-pozitiv
- Anti A-negativ
- Anti B-pozitiv
pentru grupa AB- metoda Beth-Vincent:vom avea in seruri test :
79

- Anti A si Anti B-pozitiv


- Anti A-pozitiv
- Anti B-pozitiv
pozitiv inseamna aglutinare prezenta pe lama
negativ inseamna aglutinare absenta
Prin metoda Simonin:
Vom avea pentru eritrocite test:
grupa 0 : 0-negativ, A-pozitiv,B-pozitiv
grupaA: 0-negativ, A-negativ, B-pozitiv
grupaB: 0-negativ, A-pozitiv,B-negativ
grupa AB: 0-negativ, A-negativ,B-negativ
Determinarea grupei sanguine are importanta in:
medicina legala, pentru stabilirea posibilei paternitati
hematologie , pentru efectuarea transfuziei: grupa 0=donator universal, AB primitor
universal
In efectuiarea oricarei transfuzii este indicat a se practica proba compatibilitatii directe
care consta in aparitia aglutinarii ca urmare a amestecului unei picaturi de sange al bolnavului
cu o alta din sangele transfuzat. In cazul ca nu este cunoscuta grupa primitorului se prefera
transfuzia de grup O iar in cazul transfuziilor repetate se cauta a se folosi sange izogrup.
Determinarea factorului Rh
Intre sistemele de grup sanguin care nu dezvolta anticorpi naturali si in care
sensibilizarea imuna are loc numai dupa expuneri repetate la antigenii sistemului respectiv
este si sistemul Rh. Antigenii acestui sistem, cel mai probabil lipoproteine, se afla in numar
redus, la suprafata eritrocitelor.
Spre deosebire de antigenele sistemului AB0 care predomina , antigenele Rh par a fi parte
integranta a membranei lipide. In situsurile sistemului Rh se gasesc trei locusuri conectate,
cunoscute, si un antigen necunoscut.
Antigenul D este cel mai puternic si corespunde factorului Rh clasic.
Celelalte tipuri de antigene sunt importante caci arata diferente individuale utile in studii
genetice sau pentru stabilirea paternitatii. Determinarea antigenului D si deci a grupei
sanguine Rh este utila deoarece in cazul transfuziilor incompatibile in acest sistem peste 50%
din cazuri sunt urmate de imunizare anti-D la persoanele care nu au antecedente
transfuzionale si pot duce la accidente transfuzionale de hemoliza intravasculara acuta la
primitorii care au in antecedente transfuzii sau sarcina.
Metodele de determinare a antigenului D se realizeaza:
pe placa cu godeu
pe lama in camera umeda
prin spalare de 3 ori cu ser fiziologic a eritrocitelor
prin tehnica de papainare concomitenta
Grupele Rh sunt distribuite in felul urmator:
aproximativ 85% -aglutinare prezenta-Rh pozitiv
aproximativ 15% -aglutinare absenta-Rh negativ.
IgA - imunoglobulina A

80

IgA Informatii generale


IgA reprezinta 10-15% din totalul imunoglobulinelor1. IgA sunt anticorpii secretori majori; se
gasesc in lacrimi, saliva, secretii respiratorii, gastrointestinale si urogenitale. In forma
dimerica (IgA2) contin suplimentar 2 lanturi oligopeptice: unul jonctional si altul secretor (o
glicoproteina). IgA2 este rezistenta la actiunea proteolitica si are rol in aglutinarea bacteriilor,
impiedicand astfel penetrarea mucoaselor5.
Concentratii crescute de IgA monoclonale apar in afectiuni limfoproliferative, in special
mielomul multiplu IgA si limfomul mediteranean cu localizare intestinala. Un varf
monoclonal >2g/dL constituie un criteriu major de diagnostic pentru mielomul multiplu.
Cresteri ale IgA pot fi intalnite in numeroase afectiuni ale suprafetelor mucoase.
Scaderi ale IgA se inregistreaza la pacientii cu boala sinopulmonara cronica, ataxietelengiectazie si deficit congenital. Unele deficite clinic semnificative de IgA sunt insotite de
un deficit concomitent de IgG2 si IgG4.
Pacientii cu deficit congenital de IgA sunt predispusi la afectiuni autoimune si pot dezvolta
anticorpi fata de IgA, avand risc de anafilaxie daca sunt transfuzati cu sange ce contine IgA1;4.
Recomandari pentru determinarea IgA
evaluarea imunitatii umorale;
monitorizarea tratamentului in mielomul IgA4.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate)3.
Specimen recoltat - sange venos3.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator3.
Prelucrare necesara dupa recoltare probele suspectate a avea crioglobuline se mentin la
37C; dupa ce se produce coagularea, se separa serul prin centrifugare; probele suspectate a
avea aglutinine la rece se trateaza la fel3.
Volum proba - minim 0.5 mL ser3.
Cauze de respingere a probei - ser intens lipemic3.
Stabilitate proba - serul separat este stabil: 7 zile la temperatura camerei; 3 luni 2-8C; 6 luni
la 20C3.
Metoda - imunoturbidimetrica3
Valori de referinta 3

81

Varsta

Valori (mg/dL)

<1 luna

7-94

1-12 luni

10-131

1-3 ani

19-220

4-5 ani

48-345

6-7 ani

41-297

8-10 ani

51-297

11-13 ani

44-395

Adult

70-400

Limita de deteciee - 4 mg/dL (0.04 g/L)3.


Interpretarea rezultatelor

Cresterea IgA este asociata


Scaderea IgA si a altor
Scaderea IgA este asociata cu:
cu:
imunoglobuline:
mielom IgA
ataxie-telengiectazie
agamaglobulinemie dobandita si
congenitala
ciroza hepatica
boala sinopulmonara cronica
aplazie timica ereditara
icter obstructiv
abstinenta de la alcool (dupa
1 an)
disgamaglobulinemie de tip I si
II
alcoolism
deficit congenital
la sugar si in prima copilarie1;2.
infectii subacute si cronice
disgamaglobulinemie
LES (la unii pacienti)
malabsorbtie (la unii pacienti)
sarcoidoza (la unii pacienti)
LES (uneori)
sindrom Wiskott-Aldrich1;2.
ciroza hepatica (uneori)
boala Still (uneori)
otita medie recurenta (uneori)

82

mielom non-IgA
macroglobulinemie
Waldenstrm1;2.
Limite si interferene
Nivelul de IgA poate creste dupa efort si scadea in timpul sarcinii4.
Nu exista reactii incrucisate intre IgA, IgM si IgG3.
Se gaseste atat in plasma sanguina, cat si in secretiile externe: salivara, lacrimala,
gastrica vaginala, intestinala, biliara, pancreatica, lactata.
Valori normale
90-450 mg/dl IgA (63-320 UI/ml IgA)
Semnificatie clinica
Rolul sau cel mai important ar fi acela de a indeparta cantitatile mici de antigene,
provenite din alimente sau antigenele solubile ale microorganismelor, absorbite in circulatia
generala - rol important in lupta impotriva bacteriilor din mucoase (in caile respiratorii, in
tractul digestiv
Im unoglobulina G IgG
Informatii generale
La adultul normal, imunoglobulina G (IgG) constituie 75% din cantitatea totala de
imunoglobuline, fiind implicata in raspunsul imun secundar. In cadrul acestei clase de
imunoglobuline se disting 4 subclase: IgG1, IgG2, IgG3 si IgG4, care reflecta existenta a 4
lanturi grele H (1-4) ce sunt similare dar un identice in ceea ce priveste secventa de
aminoacizi si proprietatile generale. Astfel, subclasele prezinta o variabilitate considerabila a
proprietatii de fixare a complementului, de legare a macrofagelor si traversare a placentei
(vezi tabelul de mai jos)2;6.

IgG1

IgG2

IgG3

IgG4

Procentul din IgG total

75

15

Timpul de injumatatire
in ser (zile)

22

21

22

Transfer placentar

+++

+++

+++

83

Fixarea
complementului (calea clasica)

++

+++

Fixarea
complementului (calea alterna)

+++

+++

Legarea la receptorii
Fc

Tabel: Proprietatile subclaselor IgG umane


Abilitatea de a fixa complementul (legarea de fractiunea C1q) variaza in ordinea IgG3
> IgG1 > IgG2; subclasa IgG4 este incapabila de a lega C1q dar poate activa complementul pe
calea alterna. Fragmentele Fc ale IgG1 si IgG3 se pot lega de receptorii de suprafata ai
macrofagelor. Subclasele IgG sunt singurele imunoglobuline care pot traversa placenta; IgG2
sunt mai putin eficiente in acest sens.
IgG1, IgG2 si IgG3 apar in cursul raspunsului imun umoral mediat de limfocitele Th1,
pe cand IgG4 (ca si IgE) se asociaza caracteristic cu raspunsul indus de limfocitele Th2.
Concentratii scazute de subclase IgG se pot inregistra in contextul
hipogamaglobulinemiei (de exemplu, hipogamaglobulinemia comuna variabila in care toate
clasele de imunoglobuline sunt scazute) sau in deficiente selective, cu afectarea de obicei a
IgG2.
Deficitul de IgG1 se produce in special la pacientii cu deficiente severe de
imunoglobuline care afecteaza si celelalte subclase IgG; pacientii prezinta de obicei infectii cu
virusul Epstein-Barr.
Deficitul de IgG2 este mai heterogen; poate sa apara izolat sau in asociere cu deficitul
de IgA sau de IgA si alte subclase IgG. Majoritatea pacientilor cu deficit de IgG2 prezinta
infectii recurente de tipul sinuzitelor, otitelor si pneumopatiilor. Copiii cu deficit de IgG2
prezinta adesea un raspuns umoral specific deficitar fata de antigenele polizaharidice, cum ar
fi antigenele bacteriilor incapsulate: Haemophilus influenzae tip B si Streptococcus
pneumoniae.
Deficitele izolate de IgG3 si IgG4 se produc mai rar. Deficitul de IgG3 se asociaza cu
sinuzita si otita medie, iar cel de IgG4 cu ataxie-telangiectazie si infectii sinopulmonare4;5.
La pacientii alergici anticorpii de tip IgG4 produsi ca urmare a imunoterapiei
blocheaza in vitro eliberarea de histamina IgE-mediata din bazofile. S-a constatat astfel ca o
imunoterapie eficienta este insotita de o crestere a imunoglobulinelor IgG4 alergen-specifice;
din acest motiv aceasta crestere, care depinde de doza administrata, ar putea reprezenta un
marker obiectiv pentru raspunsul terapeutic1.
La pacientii cu dermatita atopica se constata adesea niveluri crescute de IgG4, probabil
induse de stimularea antigenica prelungita. In general, anticorpii IgG4 au fost considerati ca
avand atat efecte daunatoare cat si protectoare. Pe langa imunoterapie, efectul protector a fost

84

constatat si in unele infestari parazitare prin blocarea legarii IgE specifice la celulele trigger.
Deoarece exista o mare diferenta intre anticorpii IgG4 si IgE in ceea ce priveste specificitatea
epitopilor, doar o mica fractiune din IgG4 alergen-specifice interfera eficient cu legarea IgE
de celulele efectoare9.
O entitate clinico-patologica recent descoperita este boala sclerozanta asociata cu
IgG4, primul organ la care a fost descrisa afectarea fiind pancreasul. Este vorba de o afectiune
sistemica caracterizata prin infiltrarea extensiva a diverselor organe cu plasmocite IgG4
pozitive si limfocite T. Pot fi afectate pancreasul, caile biliare, vezica biliara, glandele
salivare, tesutul retroperitoneal, plamanii, rinichii si prostata; la nivelul acestor organe se
constata fibroza tisulara cu flebita obliterativa. Pancreatita autoimuna descrisa initial in
Japonia in 1995 nu este o simpla afectare a pancreasului, ci reprezinta una din manifestarile
bolii sclerozante asociate cu IgG4. Pe langa pancreatita autoimuna, aceasta boala include
colangita sclerozanta, colecistita, sialoadenita, fibroza retroperitoneala, nefrita tubulointerstitiala, pneumonie interstitiala, prostatita, pseudotumora inflamatorie, limfadenopatie,
toate asociate cu IgG4. Majoritatea bolilor sclerozante IgG4 pozitive asociaza pancreatita
autoimuna, insa au fost descrise si cazuri fara afectare pancreatica. Boala apare in special la
barbatii in varsta si inregistreaza un raspuns bun la corticoterapie. Deoarece adesea tabloul
clinic initial sugereaza o afectiune maligna, boala sclerozanta trebuie considerata in
diagnosticul diferential pentru a evita interventia chirurgicala nenecesara. Nivelurile serice
crescute de IgG4 pot fi utile pentru stabilirea diagnosticului corect8.
Recomandari pentru determinarea subclaselor IgG - evaluarea pacientilor cu
simptome si semne clinice de deficit imun umoral sau combinat; pacienti
hipogamamglobulinemici; pacienti cu infectii recurente si cu un nivel normal de IgG; pentru
IgG4: evaluarea alergiilor si a desensibilizarii prin imunoterapie4;5; suspiciune de boala
sclerozanta asociata cu IgG48.
Pregatire pacient - jeun3.
Specimen recoltat - sange venos3.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator3.
Cantitate recoltata - minim 2 mL ser3.
Cauze de respingere a probei specimen intens hemolizat, icteric, lipemic sau
contaminat bacterian3.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare si se transporta
in conditii de refrigerare3.
Stabilitate proba - serul este stabil 8 zile la 4-8C; timp indelungat la -20C3.
Metoda nefelometrica3.
Valori de referinta
Variaza in functie de varsta3:

85

Varsta

IgG1
(mg/dL)

IgG2
(mg/dL)

IgG3
(mg/dL)

IgG4
(mg/dL)

0-1 an

140-620

41-130

11-85

<0.8

1-1.5 ani

170-650

40-140

12-87

<25.5

1.5-2 ani

220-720

50-180

18-24

<40.8

2-3 ani

240-780

55-200

15-93

0.6-68.9

3-4 ani

270-810

65-220

16-96

1-94

4-6 ani

300-840

70-255

17-97

1.7-115.7

6-9 ani

350-910

85-330

20-104

3-157.7

9-12 ani

370-930

100-400

22-109

4.3-190

12-18 ani

370-910

110-485

24-116

5.2-196.1

>18 ani

280-800

115-570

24-125

5.2-125

Interpretarea rezultatelor
Concentratii scazute ale tuturor subclaselor sunt intalnite in imunodeficienta comuna
variabila, imunodeficienta combinata, sindromul ataxie-telangiectazie sau alte
imunodeficiente primare sau dobandite.
O concentratie scazuta de IgG2 poate fi clinic semnificativa in contextul infectiilor
sinopulmonare recurente si se poate asocia sau nu cu un deficit de IgA5.
In cursul imunoterapiei cresterea IgG4 fata de nivelul bazal indica faptul ca sistemul
imun al pacientului raspunde la tratament. In absenta unei cresteri IgG4 este putin probabil ca
terapia sa fie eficienta7.
Limite si interferene
Ocazional pot fi intalnite concentratii usor scazute ale uneia sau mai multor subclase
de IgG care nu prezinta de obicei semnificatie clinica. Rezultatele vor fi interpretate
intotdeauna in contextul clinic al pacientului si al celorlalte analize de laborator5.
Nu se recomanda utilizarea valorilor IgG4 pentru evaluarea statusului atopic4.

86

Interferene analitice
Prezenta in proba testata a factorului reumatoid, complexelor imune circulante sau a
paraproteinelor poate interfera cu metoda de lucru si conduce la rezultate incerte3.

Glicoproteina cu functie de anticorp.


Valori normale
800-2000 mg/dl IgG (100-250 UI/ml IgG)
Semnificatie clinica
Exista cinci tipuri de imunoglobuline in sange: IgG, IgA, IgM, IgE si IgD. Din cele
cinci, doar valorile primelor trei sunt relevante pentru imunograma. Imunoglobulinele se
formeaza in plasma celulelor, atunci cand in organism apare o substanta straina (numita
antigen).
IgM sunt primele imunoglobuline secretate atunci cand organismul este invadat de un antigen.
IgG se sintetizeaza dupa IgM. IgG este singura imunoglobulina care traverseaza placenta,
asigurand astfel protectia fatului si nou-nascutului in primele luni de viata. Functia esentiala a
IgG este neutralizarea toxinelor bacteriene. IgG activeaza sistemul complement si produce
liza celulelor bacteriene si a particulelor virale, dar are si rol opsonizant.
Informatii generale
IgE sunt imunoglobuline fixate prin fragmentul Fc pe suprafata mastocitelor; cuplarea lor cu
antigenul produce degranularea mastocitului cu declansarea reactiei alergice (tip I, imediat,
anafilactic)6.
In serul persoanelor normale concentratia IgE reprezinta mai putin de 0.001% din totalul
imunoglobulinelor. IgE detin un rol important in medierea reactiilor alergice care se produc in
urma expunerii la alergeni a indivizilor susceptibili (atopici).
IgE au o structura similara cu a celorlalte imunoglobuline, fiind alcatuite din 2 lanturi usoare
si 2 lanturi grele. Lanturile grele ale fiecarei molecule de IgE contin o regiune variabila
responsabila de specificitatea antigenica.
Deoarece mielomul IgE este extrem de rar, utilitatea clinica a determinarii IgE se rezuma in
general la rolul sau de mediator al raspunsului alergic. Majoritatea moleculelor de IgE din ser
sunt fixate pe suprafata mastocitelor si a granulocitelor bazofile. Interactiunea alergenilor cu
IgE specifice de pe suprafata acestor celule determina eliberararea de histamina si a altor
substante vasoactive, initiind astfel reactia alergica. Aproximativ jumatate din indivizii cu
rinita alergica sau astm prezinta niveluri crescute de IgE; restul, desi au concentratii crescute
de IgE alergen specifice, prezinta niveluri normale de IgE totale. Studiile au indicat ca nivelul
IgE totale este adesea crescut la pacientii cu dermatita atopica, iar nivelul IgE tinde sa se
coreleze cu severitatea eczemei.

87

Concentratia IgE este de asemenea crescuta la pacientii cu infestari parazitare, aspergiloza


bronhopulmonara alergica si intr-un anumit tip de imunodeficienta (sindromul Job)5.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate)4.
Specimen recoltat - sange venos4.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator4.
Prelucrare necesara dupa recoltare - probele suspectate a avea crioglobuline se mentin la
37C; dupa ce se produce coagularea, se separa serul prin centrifugare; serul separat se
lucreaza imediat ori se stocheaza la 4C sau la -20C. Probele suspectate a avea aglutinine la
rece se trateaza la fel4.
Volum proba minim 0.5 mL ser4.
Cauze de respingere a probei - specimen intens hemolizat sau lipemic4.
Stabilitate proba - serul separat este stabil: 7 zile la 2-8C ; 6 luni la 20C4.
Metoda - imunochimica cu deteciee prin electrochemiluminiscenta (ECLIA)4
Valori de referinta4

Varsta

Valori (UI/mL)

<1 an

<15

1-5 ani

<60

6-9 ani

<90
< 200

10-15 ani
Adult

< 100

La nou-nascut se inregistreaza valori < 1.5 UI/mL.


Factori de conversie: UI/mL x 2.4 = ng/mL
ng/mL x 0.42 = UI/mL.
Limita de deteciee - 0.10 UI/mL (0.24 ng/mL)4.
Interpretarea rezultatelor

Cresterea Ig E este asociata cu :

Scaderea Ig E este asociata cu:

88

deficiente ereditare, imunodeficienta dobandita,


astm bronsic extrinsec, febra fanului,
eczema atopica, parazitoze, sindromul Job, sindromul ataxie-telengiectazie, mielom nonmielomul IgE1;3.
IgE1;3.
Limite si interferene
Un nivel normal de IgE nu excude existenta fenomenelor alergice5. Pentru depistarea
statusului atopic se recomanda, in functie de varsta, efecturea testelor Phadiatop Infant si
Phadiatop4.
Medicamente
Cresteri: aztreonam, penicilina G2.
Scaderi: fenitoin2.
Interferene analitice
Pot produce interferene cu unele componente ale kit-ului si conduce la rezultate neconcludente
urmatoarele:
- tratamentul cu biotina in doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomanda ca recoltarea de
sange sa se faca dupa minimum 8 ore de la ultima administrare;
- titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina si anti-ruteniu;
- anticorpii monoclonali proveniti de la soarece administrati la unii pacienti in scop diagnostic
sau terapeutic4.

Imunoglobulina M IgM
Informatii generale
IgM sunt anticorpii majori produsi in timpul raspunsului imun primar. Au o structura
pentamerica, 5 molecule de IgM fiind legate printr-un oligopeptid jonctional. Factorul
reumatoid (majoritatea cazurilor) si izoaglutininele ( si ) de grupa sanguina ABO apartin
acestei clase5.
IgM reprezinta tipul de anticorpi produsi initial in cursul raspunsului imun si prima clasa de
imunoglobuline sintetizate de fat sau nou-nascut. IgM nu traverseaza placenta. Din aceste
motive demonstrarea anticorpilor IgM specifici este utila in evaluarea stadiului infeciei
(infecie acuta: sunt prezeni anticorpii IgM; infecie cronica: predomina anticorpii IgG) si a
probabilitatii infeciei congenitale (un nou-nascut cu anticorpi IgM este infectat; un nounascut cu anticorpi IgG a dobandit pasiv, transplacentar, anticorpi materni).

89

Sindromul imunodeficientei hiper-IgM se caracterizeaza prin absenta IgG si IgA din ser,
asociata cu o crestere marcata a IgM.
Macroglobulinele produse in boala Waldenstrm apartin clasei IgM si pot induce un sindrom
de hipervascozitate a serului. Un nivel monoclonal >2 g/dL reprezinta un criteriu major de
diagnostic.
Cresteri policlonale ale IgM se intalnesc in diverse conditii infectioase sau inflamatorii.
Nivelul IgM este tipic crescut in ciroza biliara primitiva.
Scaderi ale IgM se inregistreaza in hipogamaglobulinemia congenitala sau dobandita,
caracterizata clinic prin infectii recurente4.
Recomandari pentru determinarea IgM
evaluarea imunitatii umorale;
diagnosticul si monitorizarea tratamentului in macroglobulinemia Waldenstrm;
evaluarea probabilitatii infectiilor in utero4.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate)3.
Specimen recoltat - sange venos3.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator3.
Prelucrare necesara dupa recoltare - probele suspectate a avea crioglobuline se mentin la
37C; dupa ce se produce coagularea, se separa serul prin centrifugare; probele suspectate a
avea aglutinine la rece se trateaza la fel3.
Volum proba minim 0.5 mL ser3.
Cauze de respingere a probei - specimen intens hemolizat sau lipemic3.
Stabilitate proba - serul separat este stabil: 7 zile la temperatura camerei; 3 luni la 2-8C ; 6
luni la 20C3.
Metoda - imunoturbidimetrica3.
Valori de referinta3

Varsta

Valori (mg/dL)

Nou-nascut

10-30

1-3 luni

10-70

90

4-6 luni

20-100

7-12 luni

30-100

2 ani

40-140

3-5 ani

40-180

6-9 ani

40-160

10-13 ani

40-150

Adult

40-230

Limita de deteciee - 5.0mg/dL (0.05 g/L)3.


Valori de alerta clinica - la nou-nascut o valoare IgM >20 mg/dL indica o stimulare
intrauterina a raspunsului imun (boala citomegalica, sifilis, toxoplasmoza, rubeola etc.)1.
Interpretarea rezultatelor

Cresterea Ig M este asociata cu :


Scaderea Ig M este asociata cu:
boala Waldenstrm, afectiuni hepatice, in sindroame cu pierdere de proteine, mielom nonspecial ciroza biliara primitiva, infectii
IgM,
cronice, tripanosomiaza, malarie, lupus,
agamaglobulinemie, aplazie limfoida,
poliartrita reumatoida,
disgamaglobulinemie (unii pacienti)1;2.
disgamaglobulinemie, leucemie limfatica cronica,
la sugar si in prima copilarie1;2.
Limite si interferene
Nu exista reactii incrucisate intre IgA, IgM si IgG3.

Glicoproteina cu functie de anticorp care caracterizeaza faza acuta a bolii infectioase.


Valori normale
60-280 mg/dl IgM (70-330 UI/ml IgM).
NSE

91

NSE inseamna NEURON SPECIFIC ENOLASE si este o enzima glicolitica , ea fiind


localizata in special in citoplasma neuronala. Neuron Specific Enolaza este una dintre cele
cinci izoenzime ale enzimei glicolitice enolaza. Aceasta din urma este eliberata atunci cand
tesutul nervos este traumatizat.
Enolazele sunt homodimeri sau heterodimeri avand trei subunitati :alfa de aproximativ
46kDaltoni, beta de aproximativ 44 kDaltoni si gamma avand aproximativ 46 kDaltoni.
Subunitatea alfa este prezenta in cele mai multe tesuturi, in timp ce sununitatea beta se
intalneste numai in muschi. Subunitatea gamma este prezenta preponderent in neuroni precum
si in celule neuroendocrine normale si tumorale. In neoplasmele neuroendocrine intalnim
adesea coexpresia NSE si Chr A( chromogranin A) Izoenzima gamma-gamma a enolazei se
intalneste in concentratie crescuta in sange in cadrul cancerului pulmonar cu celule mici si in
neuroblastoma.
NSE poate fi eliberata in concentratie crescuta in sange in neoplasme neuronale sau
neuroendocrine si de asemenea in cancerul pulmonar.
Una dintre principalele atribute ale testului este aceea de a urmari eficacitatea
tratamentului, testul de determinare a acestei enzime putand da un raspuns la intrebarea: Care
este raspunsul la terapie? Dintr-un grup de 13 persoane cu cancer pulmonar cu celule mici la
care s-a inceput chimioterapia, 7 dintre ei care nu raspundeau la tratament aveau nivele foarte
mari ale NSE (peste 100 ng/ml, unii avand chiar 490 ng/ml) iar la restul de 6 nivelul de NSE
desi crescut era totusi sub valoarea de 100ng/ml (la unii ajung la 28 ng/ml).
Valorile sunt obtinute din primele trei zile de chimioterapie. Exista dovezi ca nivelul
seric al neuron-specific enolazei se coreleaza cu distrugerea tumorala. Cresteri ale nivelului
seric al NSE apar mai des si sunt mai mari in fazele avansate ale cancerului decat in fazele
incipiente. Enzima a fost pusa in evidenta in cantitate crescuta in serul tuturor pacientilor cu
trei sau chiar mai mult de trei metastaze.
Cresteri ale NSE se intalnesc in neuroblastom, dar si alte tumori ale copiilor. Totusi
nivelul de peste 100 ng/ml la copil este inalt sugestiv pentru neuroblastom. Cresteri se mai pot
intalni si la pacienti care fac dializa. Metoda de testare cea mai folosita se numeste RIA.
Aceasta metoda nu este o metoda de screening.
Valori normale
0-12.5-15 ng/mL
Valorile ce reprezinta cresteri moderate ale concentratiei serice a acestui marker sunt: 15-40
ng/ml.
Valorile sugestive reprezinta cresteri de cateva ori peste nivelul normal (chiar de sute de ori).
Se considera a fi cresteri mari , cele de peste 40 ng/ml.
Alte afectiuni unde se intalneste un nivel seric crescut al NSE: NSE a fost detectat la
pacienti cu neuroblastom si cancer pulmonar cu celule mici (small cell lung cancer-SCLC),
dar si la pacienti cu tumora Wilms, melanom, cancer de tiroida, rinichi, testicul si pancreas (3,
12).
NSE se foloseste mai ales pentru monitorizarea tratamentului si evolutiei cancerului
pulmonar cu celule mici, a neuroblastomului, a cancerului tiroidian medular.

92

Progesteron
Hormon steroid cu rol important in gestatie. Se formeaza in principal in corpul luteal si in
placenta in timpul sarcinii.
Valori normale
0.2-1.5 ng / ml
Semnificatie clinica
Concentratia serica de progesteron este direct corelata cu dezvoltarea si regresia
corpului luteal. Este detectabil in faza foliculara a ciclului menstrual si niveleul seric creste la
o zi dupa ovulatie.
Concentratii crescute in faza luteala. In a doua jumatate a ciclului apare in urina principalul
produs de degradare al progesteronului ,"pregnandiolul".
Progesteronul se leaga de mucoasa uterina in transformare "faza secretorie" (bogata in glande)
si pregateste mucoasa pentru implantarea ovulului fertilizat.
In timpul sarcinii progesteronul inhiba contractia miometrului, impreuna cu estrogenii
stimuleaza proliferarea si secretia alveolelor mamare.
Concentratia de progesteron este utila in diagnosticul de fertilitate , pentru detectarea ovulatiei
si trecerea la faza luteala.
PSA Total
Informatii generale si recomandari pentru determinarea PSA si free-PSA
PSA este un component esential al plasmei seminale, avand o greutate moleculara de 33kDa.
Este sintetizat in celulele acinare si in epiteliul ductal al prostatei, dupa care este secretat in
sistemul ductal unde atinge concentratii mari. Se pare ca PSA are rol in liza coagulului
seminal, fiind implicat astfel in fertilitatea masculina.
In mod obisnuit PSA este prezent in ser in concentratii reduse. In cazurile in care se produce
alterarea structurii microscopice a prostatei (cancer, hipertrofie prostatica benigna, prostatita
acuta, biopsie prostatica) PSA va difuza in stroma, de unde va ajunge in circulatia generala, pe
calea sistemului limfatic si capilar.
In ser PSA formeaza complexe stabile cu 1-antichimotripsina (ACT) si cu 2macroglobulina. 86% din PSA circulant este reprezentat de complexul PSA-ACT; o mica
portiune de PSA este legata de 2-macroglobulina, iar restul constituie PSA nelegat (freePSA)3.
Antigenul specific prostatei este cel mai important marker in evaluarea cancerului de prostata
si are utilitate atat in depistarea cat si in monitorizarea acestei afectiuni.
PSA este aproape in exclusivitate asociat cu afectiunile prostatei, dar nu este specific pentru
cancerul de prostata, valori crescute fiind intalnite si in alte conditii (adenomul de prostata,
prostatita acuta sau cronica).
Recomandarile internationale privind depistarea precoce a cancerului de prostata includ
testarea anuala a PSA combinata cu examenul prostatei (tuseu rectal) la barbatii cu varste de
peste 50 ani, cu risc moderat. Screening-ul la o varsta mai tanara (40-45 ani) este indicat doar
93

in acele cazuri cu antecedente familiale de cancer de prostata (rude de gradul I). Desi PSA
reprezinta cel mai bun test de laborator pentru deteciea cancerului de prostata, rezultatul
obtinut trebuie sa fie interpretat intotdeauna impreuna cu datele clinice furnizate de tuseul
rectal. !Interpretarea izolata a valorii PSA poate crea confuzii1;4.
Mai nou ghidurile internationale recomanda ca pacientul sa fie informat de catre clinician
despre beneficiile, limitele si riscurile pe care le presupune aceasta testare si sa isi dea acordul
privind efectuarea PSA, inainte de a se prezenta la laborator. Medicul nu trebuie sa
supraestimeze posibilele beneficii ale depistarii precoce si nici sa subestimeze riscurile
asociate cu interventia precoce.
La pacientii cu valori ale PSA cuprinse intre 4 si 10 ng/mL si cu tuseu rectal negativ se
recomanda determinarea markerului free-PSA din acelasi ser. S-a dovedit ca efectuarea
suplimentara a acestui test reduce numarul de biopsii nenecesare.
PSA detine un rol important si in monitorizarea cancerului de prostata in diverse etape ale
acestuia: supraveghere, stabilirea optiunii terapeutice, estimarea prognosticului si evaluarea
eficientei tratamentului (chirurgical, hormonal). Dupa prostatectomia radicala PSA trebuie sa
scada pana la niveluri nedetectabile; valori persistent crescute de PSA indica prezenta bolii
reziduale. Cresterea nivelului PSA dupa interventia chirurgicala radicala reprezinta un
indicator de recidiva a bolii care poate precede alte semne clinice.
Free-PSA nu ofera informatii clinice relevante in monitorizarea cancerului de prostata, de
aceea nu se recomanda utilizarea testului in acest scop4.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate). Recoltarea probei de sange trebuie efectuata
dimineata (deoarece exista mici variatii diurne), inaintea oricarei manevre urologice (inclusiv
tuseul rectal) si la cateva saptamani dupa vindecarea unei afectiuni inflamatorii a prostatei
(prostatita)1;2.
Specimen recoltat - sange venos2.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator2.
Prelucrare necesara dupa recoltare se separa serul prin centrifugare; se lucreaza serul
proaspat in maxim 2 ore; daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C, la -20C
sau la -70C2.
Volum proba minim 0.5 mL ser2.
Cauze de respingere a probei
specimen hemolizat;
specimen expus la temperatura ridicata;
specimen contaminat bacterian2.
Stabilitate proba - serul separat este stabil 5 zile la 2-8C; 6 luni la -20C sau -70C2.

94

Metoda - imunochimica cu deteciee prin electrochemilumiscenta (ECLIA)2.


Valori de referinta
PSA total sunt dependente de varsta:
<40 ani:

1.4 ng/mL;

40-50 ani: 2.0 ng/mL;


50-60 ani: 3.1 ng/mL;
60-70 ani: 4.1 ng/mL;
>70 ani:

4.4 ng/mL.

Free-PSA: se exprima procentual raportul dintre PSA liber detectat de analizor si PSA total
(obligatoriu cele 2 teste se efectueaza din acelasi ser!).
Daca free-PSA eate >19% se poate afirma cu o sensibilitate si o specificitate de 82% ca este
vorba de o hipertrofie prostatica benigna.
Daca free-PSA eate >23% se poate afirma cu o sensibilitate de 90% si o specificitate de 63%
ca este vorba de o hipertrofie prostatica benigna2.
Limita de deteciee - PSA total: 0.03 ng/mL.
- Free-PSA : 0.01 ng/mL2.
Limite si interferene
Lipsa de specificitate cat si inabilitatea acestui marker de a determina agresivitatea tumorii
reprezinta cele mai semnificative limitari ale testului PSA in deteciea cancerului de prostata.
Aproximativ 25% din pacientii diagnosticati cu neoplasm de prostata prezinta valori in
limitele intervalului de referinta, in timp ce 50% din barbatii cu hipertrofie benigna de
prostata prezinta niveluri crescute de PSA4.
Alte afectiuni benigne ale prostatei care pot fi insotite de cresteri ale PSA sunt: prostatita
acuta sau cronica, infarctul prostatic, retentia de urina.1;3;4;
Efectul manevrelor urologice asupra nivelului de PSA:

Tuseu rectal: poate determina cresteri minore, rareori clinic semnificative.


Masaj prostatic: poate determina cresteri minore la unii pacienti.
Rezectie transuretrala: determina cresteri semnificative (recoltarea se va face dupa cel
putin 6 saptamani).
Biopsie prostatica: determina cresteri semnificative (recoltarea se va face dupa cel
putin 6 saptamani).
Echografie: poate determina cresteri la un nr. mic de pacienti.

95

Cistoscopie: aparent folosirea cistoscopului flexibil nu modifica nivelul PSA, pe cand


folosirea cistoscopului rigid poate determina aparitia unor niveluri crescute.

Ejacularea poate determina cresteri tranzitorii ale PSA1;3;4.


Dupa tratamentul hormonal PSA nu reflecta intotdeuna comportamentul tumorii. Medicatia
anti-androgenica poate genera valori scazute de PSA, in prezenta bolii reziduale.
Medicamente: Finasteride un inhibitor de 5 reductaza utilizat in tratamentul hipertrofiei
de prostata, determina reducerea nivelului de PSA cu aproximativ 50%4.
Interferene analitice
Pot produce interferene cu unele componente ale kit-ului si conduce la rezultate neconcludente
urmatoarele:
- tratamentul cu biotina in doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomanda ca recoltarea de
sange sa se faca dupa minimum 8 ore de la ultima administrare;
- titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina si anti-ruteniu;
- anticorpii monoclonali proveniti de la soarece administrati la unii pacienti in scop diagnostic
sau terapeutic.

PSA (antigenului specific prostatic) - este o glicoproteina specifica epiteliului


prostatic. Este un marker cu specificitate de organ.
Specificitatea valorilor PSA in diagnosticul cancerului de prostata este limitata de cresteri ale
acestuia in afectiuni prostatice benigne (adenom prostatic, prostatita etc.).
Valoarea predictiva pozitiva a PSA este de aproximativ 25-35% pentru nivelele intre 4
si 10 ng/ml si de 50-80% pentru valori de peste 10 ng/ml. Determinarea concentratiei de PSA
si fPSA se face in scop de diagnostic pentru :
hiperplazii benigne de prostata (BHP)
carcinom de prostata
prostatite,uretrite , postcistoscopii, post tuseu rectal
cresc valorile PSA,marker de monitorizare a tratamentului postprostatectomie,
iradiere,tratament hormonal in cancer prostatic
Valorile PSA total si free PSA se interpreteaza in corelatie cu constatarile tuseului de
prostata sistarea clinica, daca PSA t este intre 4-10 ng/dl si tuseul de prostata e pozitiv se
recomanda biopsie prostatica, pentru luarea unei decizii terapeutice.
Determinarea concentratiei serice de PSA total si fPSA se recomanda ca test screening
la toti barbatii peste 50 ani insotit de un tuseu prostatic.
Informatii generale si recomandari pentru determinarea PSA si free-PSA

96

PSA este un component esential al plasmei seminale, avand o greutate moleculara de 33kDa.
Este sintetizat in celulele acinare si in epiteliul ductal al prostatei, dupa care este secretat in
sistemul ductal unde atinge concentratii mari. Se pare ca PSA are rol in liza coagulului
seminal, fiind implicat astfel in fertilitatea masculina.
In mod obisnuit PSA este prezent in ser in concentratii reduse. In cazurile in care se produce
alterarea structurii microscopice a prostatei (cancer, hipertrofie prostatica benigna, prostatita
acuta, biopsie prostatica) PSA va difuza in stroma, de unde va ajunge in circulatia generala, pe
calea sistemului limfatic si capilar.
In ser PSA formeaza complexe stabile cu 1-antichimotripsina (ACT) si cu 2macroglobulina. 86% din PSA circulant este reprezentat de complexul PSA-ACT; o mica
portiune de PSA este legata de 2-macroglobulina, iar restul constituie PSA nelegat (freePSA)3.
Antigenul specific prostatei este cel mai important marker in evaluarea cancerului de prostata
si are utilitate atat in depistarea cat si in monitorizarea acestei afectiuni.
PSA este aproape in exclusivitate asociat cu afectiunile prostatei, dar nu este specific pentru
cancerul de prostata, valori crescute fiind intalnite si in alte conditii (adenomul de prostata,
prostatita acuta sau cronica).
Recomandarile internationale privind depistarea precoce a cancerului de prostata includ
testarea anuala a PSA combinata cu examenul prostatei (tuseu rectal) la barbatii cu varste de
peste 50 ani, cu risc moderat. Screening-ul la o varsta mai tanara (40-45 ani) este indicat doar
in acele cazuri cu antecedente familiale de cancer de prostata (rude de gradul I). Desi PSA
reprezinta cel mai bun test de laborator pentru deteciea cancerului de prostata, rezultatul
obtinut trebuie sa fie interpretat intotdeauna impreuna cu datele clinice furnizate de tuseul
rectal. !Interpretarea izolata a valorii PSA poate crea confuzii1;4.
Mai nou ghidurile internationale recomanda ca pacientul sa fie informat de catre clinician
despre beneficiile, limitele si riscurile pe care le presupune aceasta testare si sa isi dea acordul
privind efectuarea PSA, inainte de a se prezenta la laborator. Medicul nu trebuie sa
supraestimeze posibilele beneficii ale depistarii precoce si nici sa subestimeze riscurile
asociate cu interventia precoce.
La pacientii cu valori ale PSA cuprinse intre 4 si 10 ng/mL si cu tuseu rectal negativ se
recomanda determinarea markerului free-PSA din acelasi ser. S-a dovedit ca efectuarea
suplimentara a acestui test reduce numarul de biopsii nenecesare.
PSA detine un rol important si in monitorizarea cancerului de prostata in diverse etape ale
acestuia: supraveghere, stabilirea optiunii terapeutice, estimarea prognosticului si evaluarea
eficientei tratamentului (chirurgical, hormonal). Dupa prostatectomia radicala PSA trebuie sa
scada pana la niveluri nedetectabile; valori persistent crescute de PSA indica prezenta bolii
reziduale. Cresterea nivelului PSA dupa interventia chirurgicala radicala reprezinta un
indicator de recidiva a bolii care poate precede alte semne clinice.
Free-PSA nu ofera informatii clinice relevante in monitorizarea cancerului de prostata, de
aceea nu se recomanda utilizarea testului in acest scop4.

97

Pregatire pacient - jeun (pe nemancate). Recoltarea probei de sange trebuie efectuata
dimineata (deoarece exista mici variatii diurne), inaintea oricarei manevre urologice (inclusiv
tuseul rectal) si la cateva saptamani dupa vindecarea unei afectiuni inflamatorii a prostatei
(prostatita)1;2.
Specimen recoltat - sange venos2.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator2.
Prelucrare necesara dupa recoltare se separa serul prin centrifugare; se lucreaza serul
proaspat in maxim 2 ore; daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C, la -20C
sau la -70C2.
Volum proba minim 0.5 mL ser2.
Cauze de respingere a probei
specimen hemolizat;
specimen expus la temperatura ridicata;
specimen contaminat bacterian2.
Stabilitate proba - serul separat este stabil 5 zile la 2-8C; 6 luni la -20C sau -70C2.
Metoda - imunochimica cu deteciee prin electrochemilumiscenta (ECLIA)2.
Valori de referinta
PSA total sunt dependente de varsta:
<40 ani:

1.4 ng/mL;

40-50 ani: 2.0 ng/mL;


50-60 ani: 3.1 ng/mL;
60-70 ani: 4.1 ng/mL;
>70 ani:

4.4 ng/mL.

Free-PSA: se exprima procentual raportul dintre PSA liber detectat de analizor si PSA total
(obligatoriu cele 2 teste se efectueaza din acelasi ser!).
Daca free-PSA eate >19% se poate afirma cu o sensibilitate si o specificitate de 82% ca este
vorba de o hipertrofie prostatica benigna.
Daca free-PSA eate >23% se poate afirma cu o sensibilitate de 90% si o specificitate de 63%
ca este vorba de o hipertrofie prostatica benigna2.

98

Limita de deteciee - PSA total: 0.03 ng/mL.


- Free-PSA : 0.01 ng/mL2.
Limite si interferene
Lipsa de specificitate cat si inabilitatea acestui marker de a determina agresivitatea tumorii
reprezinta cele mai semnificative limitari ale testului PSA in deteciea cancerului de prostata.
Aproximativ 25% din pacientii diagnosticati cu neoplasm de prostata prezinta valori in
limitele intervalului de referinta, in timp ce 50% din barbatii cu hipertrofie benigna de
prostata prezinta niveluri crescute de PSA4.
Alte afectiuni benigne ale prostatei care pot fi insotite de cresteri ale PSA sunt: prostatita
acuta sau cronica, infarctul prostatic, retentia de urina.1;3;4;
Efectul manevrelor urologice asupra nivelului de PSA:

Tuseu rectal: poate determina cresteri minore, rareori clinic semnificative.


Masaj prostatic: poate determina cresteri minore la unii pacienti.
Rezectie transuretrala: determina cresteri semnificative (recoltarea se va face dupa cel
putin 6 saptamani).
Biopsie prostatica: determina cresteri semnificative (recoltarea se va face dupa cel
putin 6 saptamani).
Echografie: poate determina cresteri la un nr. mic de pacienti.
Cistoscopie: aparent folosirea cistoscopului flexibil nu modifica nivelul PSA, pe cand
folosirea cistoscopului rigid poate determina aparitia unor niveluri crescute.

Ejacularea poate determina cresteri tranzitorii ale PSA1;3;4.


Dupa tratamentul hormonal PSA nu reflecta intotdeuna comportamentul tumorii. Medicatia
anti-androgenica poate genera valori scazute de PSA, in prezenta bolii reziduale.
Medicamente: Finasteride un inhibitor de 5 reductaza utilizat in tratamentul hipertrofiei
de prostata, determina reducerea nivelului de PSA cu aproximativ 50%4.
Interferene analitice
Pot produce interferene cu unele componente ale kit-ului si conduce la rezultate neconcludente
urmatoarele:
- tratamentul cu biotina in doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomanda ca recoltarea de
sange sa se faca dupa minimum 8 ore de la ultima administrare;
- titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina si anti-ruteniu;
- anticorpii monoclonali proveniti de la soarece administrati la unii pacienti in scop diagnostic
sau terapeutic.

99

PTH
Glandele paratiroide secreta un hormon cu structura polipeptidica numit parathormon (PTH).
Rolul fiziologic al paratiroidelor se exercita prin intermediul acestui hormon, care actioneaza
atat asupra oaselor, cat si asupra rinichilor, mentinand n limite fiziologice raportul
calciu/fosfor.
Molecula parathormonului este un polipeptid ce contine 84 de aminoacizi. Biosinteza sa se
realizeaza sub forma unui pre-pro-hormon cu 115 resturi de aminoacizi. Din clivarea acestuia
la nivel ribozomal rezulta pro-hormonul cu 90 de aminoacizi, care este transportat in aparatul
Golgi si convertit in PTH propriu-zis. Hormonul isi datoreaza activitatea primilor 34 de
aminoacizi din lantul sau.
Secretia PTH si eliberarea sa in circulatia sanguina se realizeaza prin exocitoza.
Principalul factor ce regleaza secretia de PTH este calciul ionic din plasma. Hipocalcemia are
efecte stimulatorii, iar hipercalcemia inhiba secretia hormonului, prin mecanismul actiunii
directe a calciului asupra celulelor principale din tesutul glandular paratiroidian.
Ionii fosfat nu intervin direct asupra paratiroidei, ci prin intermediul modificarilor produse in
concentratia ionilor de calciu. Cresterea nivelului de fosfati din plasma insotindu-se de
scaderea calciului, determina activarea secretiei de PTH si invers, cu repercursiunile
respective asupra eliminarii urinare a acestora.
In afara actiunii cuplate asupra balantei fosfo-calcice, PTH creste reabsorbtia ionilor de
magneziu si hidrogen, in timp ce scade pe cea a sodiului, potasiului, aminoacizilor. PTH
inhiba de asemenea reabsorbtia bicarbonatului in tubul proximal, intr-un mod asemanator
aceleia a fosfatului.
Vitamina D3 exercita efecte inhibitorii asupra secretiei de PTH, prin reactii de feed-back
negativ realizate de excesul de calciu seric.
In general, reactiile de reglare a secretiei de PTH sunt cuplate cu ale calcitoninei, mai ales la
copii si tineri.
Actiunea parathormonului asupra oaselor se caracterizeaza prin mobilizarea calciului si
fosforului din tesutul osos, reducerea matricei osoase, oprirea cresterii osului si transformarea
osteoblastelor in osteoclaste.
La nivelul rinichiului actiunea PTH se caracterizeaza prin stimularea eliminarii urinare de
calciu si fosfor. Cresterea secretiei de PTH va determina o crestere a cantitatilor de calciu si
mai ales de fosfor eliminate prin urina. Parathormonul scade reabsorbtia fosfatilor la nivelul
tubilor renali si ca atare creste cantitatea de fosfati eliminata prin urina.
Recomandari pentru determinarea PTH - diagnosticul afectiunilor parotidiene (tumori,
hiperplazii); localizarea tesutului paratiroidian hiperfunctional prin testarea probelor recoltate
prin cateterizare venoasa; diagnosticul altor afectiuni care altereaza balanta fosfo-calcica;
monitorizarea pacientilor cu dializa renala6.

100

Pregatire pacient - obligatoriu jeun;


exista o variatie diurna a nivelului de PTH in sange; recoltarea pentru determinarea PTH se
face dimineata, cand nivelul sau este minim;
se recomanda determinarea simultana de calciu total, calciu ionic, fosfor; este utila si
determinarea creatininei sanguine5.
Specimen recoltat - sange venos5.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu /fara gel separator5.
Cauze de respingere a probei - specimen intens hemolizat5.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se lasa sangele sa coaguleze la temperatura camerei
(15-25C); se separa serul rapid prin centrifugare (de preferinta intr-o centrifuga cu racire);
serul se decanteaza rapid; se lucreaza imediat; daca acest lucru nu este posibil, serul se
pastreaza la -20C sau la -70C, in recipient steril5.
Volum proba minim 0.5 mL ser5.
Stabilitate proba - serul separat este stabil la -20C sau la -70C timp indelungat; nu
decongelati/recongelati5.
Metoda - imunochimica cu deteciee prin electrochemiluminiscenta (ECLIA); se determina
PTH intact5.
Valori de referinta - 15-65 pg/mL5.
Limita de deteciee - 1.20 pg/mL (0.127 pmol/L)5.
Interpretarea rezultatelor
Cresteri: hiperparatiroidism primar, hiperparatiroidism secundar (hiperplazie difuza a
glandelor paratiroide, de regula secundara unei afectiuni renale cronice in stadiu avansat),
sindrom Zollinger-Ellison, leziuni ale maduvei spinarii.
Scaderi: hipoparatiroidism, hipercalcemie de cauza non-paratiroidiana, hipoparatiroidism
secundar (chirurgical), deficit de magneziu, sarcoidoza, hipertiroidism, sindrom DiGeorge2;6.

PTH intact (pg/mL) Calciu seric (mg/dL)

Interpretare

5-65

8.5-10.6

Normal

>65

>10.6

Hiperparatiroidism primar

>65

<10.6

Hiperparatiroidism secundar

101

<65

>10.6

Hipercalcemie de cauza non-paratiroidiana

<15

<8.5

Hipoparatiroidism

15-65

<8.5

Hipocalcemie de cauza non-paratiroidiana

Limite si interferene
Deficienta de vitamina D induce cresterea nivelului de PTH. Sindromul lapte-alcaline
(Burnett) poate determina o falsa scadere a nivelurilor de PTH.
Medicamente
Cresteri: ciclosporina, fenitoin, foscarnet, hormon uman de crestere, hidrocortizon, izoniazida,
ketoconazol, litiu, nifedipina, pamidronat, prednison, tamoxifen, terapie estro-progestativa,
verapamil3.
Scaderi: calcitriol, cimetidina, contraceptive orale, diltiazem, famotidina, gentamicina,
hidroxid de aluminiu, pindolol, prednison, sulfat de magneziu, tiazide, vitamina D3.
Interferene analitice
Pot produce interferene cu unele componente ale kit-ului si conduce la rezultate neconcludente
urmatoarele:
- tratamentul cu biotina in doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomanda ca recoltarea de
sange sa se faca dupa minimum 8 ore de la ultima administrare;
- titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina si anti-ruteniu5

Hormonul Paratiroid este secretat de catre glandele paratiroide. El este un polipeptid


care contine 84 de aminoacizi. Actiunea sa este aceea de crestere a concentratiei serice a
calciului, in timp ce calcitonina (un hormon produs de catre glanda tiroida ) are o actiune de
scadere a concentratiei de calciu din sange.
Hormonul paratiroid actioneaza, conducand la cresterea concentratiei de calciu din
sange, asupra receptorilor hormonului paratiroid, aflati in trei parti ale corpului uman:
1. la nivelul oaselor, el favorizeaza eliberarea de calciu din marele rezervor reprezentat de
catre os.Eliberarea de calciu se face indirect prin stimularea osteoclastelor de la nivelul osos,
aceste osteoclaste avnd rolul de a remodela osul.INsa stimularea osteoclastelor este indirecta
deoarece acestea (osteoclastele) nu au receptori pentr hormonul paratiroidian.De fapt
hormonul paratiroidian influenteaza osteoblastele care sunt responsabile de formarea
osoasa.Legarea hormonului paratiroidian de osteoblst stimuleaza expresia RANKL a acestuia,
care la randul ei se leaga de precursori ai osteoclastelor ce au receptori RANK.LEgarea
RANKL de RANK stimuleaza precursorii sa fuzioneze conducand la formarea de osteoclaste
care apoi imediat vor participa la remodelarea osoasa

102

2. la nivelul rinichilor, unde hormonul paratiroidian favorizeaza reabsorbtia calciului din


tubii distali
3. la nivelul intestinului, unde favorizeaza absorbtia de calciu din intestin prin cresterea
productiei de vitamina D si prin reglarea enzimei responsabile de alfa1-hidroxilarea a 25hidroxi-vitamina D, convertind vitamina D in forma ei activa ( 1,25-dihidroxi vitamina D)
care are efect asupra absorbtiei propriu-zise de calciu ( calciu sub forma Ca2+ ionic)
Hormonul paratiroid reduce nivelul de fosfati absorbiti in tubii proximali ai rinichiului ceea ce
inseamna ca mai multi fosfati sunt eliminati, excretati prin urina. Totusi, hormonul
paratiroidian favorizeaza absorbtia de fosfor din intestin si din os, si trecerea lui in circulatie,
ceea ce conduce la o anulare a deficitului creat in urma excretiei crescute.
Astfel se explica de ce nivelul seric ramane aproximativ acelasi. Cresterea
concentratiei de calciu seric actioneaza prin feed-back pentru a duce la scaderea secretiei de
hormon paratiroidian.
Un nivel crescut de hormon paratiroidian in sange este cunoscut ca
hiperparatiroidism.Daca glandele paratiroide sunt cauza, atunci se numeste hiperparatiroidism
primar. Cauzele sunt adenomul paratiroidian, hiperplazia paratiroidiana, cancerul
paratiroidian.
Daca altceva reprezinta cauza nivelului crescut de hormon, atunci se numeste
hiperparatiroidism secundar-se intalneste de obicei in insuficienta renala cronica.
Un nivel scazut de pth in sange este cunoscut ca hipoparatiroidism, cauzele cele mai
dese fiind de natura iatrogena. Astfel manevrele chirurgicale duc cel mai des la afectari ale
paratiroidelor (de exemplu in chirurgia tiroidiana). De asemenea se mai intalnesc cazuri de
hipoPTH in boli autoimune si tulburari metabolice ereditare. PTH poate fi masurat in sange in
diferite forme:pth intact, n-terminal pth, c-terminal pth, iar testele sunt diferite in functie de
caz si clinica.
Progesteron
Hormon steroid cu rol important in gestatie. Se formeaza in principal in corpul luteal
si in placenta in timpul sarcinii.
Valori normale
0.2-1.5 ng / ml
Semnificatie clinica
Concentratia serica de progesteron este direct corelata cu dezvoltarea si regresia
corpului luteal. Este detectabil in faza foliculara a ciclului menstrual si niveleul seric creste la
o zi dupa ovulatie.
Concentratii crescute in faza luteala. In a doua jumatate a ciclului apare in urina principalul
produs de degradare al progesteronului ,"pregnandiolul".
Progesteronul se leaga de mucoasa uterina in transformare "faza secretorie" (bogata in glande)
si pregateste mucoasa pentru implantarea ovulului fertilizat.
103

In timpul sarcinii progesteronul inhiba contractia miometrului, impreuna cu estrogenii


stimuleaza proliferarea si secretia alveolelor mamare.
Concentratia de progesteron este utila in diagnosticul de fertilitate , pentru detectarea ovulatiei
si trecerea la faza luteala.

Prolactina
Prolactina este un hormon sintetizat, depozitat si secretat de lobul anterior al hipofizei
(glanda endocrina situata la baza creierului).
Functiile biologice ale prolactinei sunt numeroase, dar cele mai importante sunt: activitatea
lactogenica (declansarea secretiei lactate) si activitatea galactopoetica (mentinerea productiei
de lapte).
Valori normale
Femei: 127-637 IU/ml
Barbati: 96-456 IU/ml
Semnificatii clinice
Concentratii crescute de prolactina au o actiune inhibitoare asupra secretiei
hipofizare si aupra steroidogenezei ovariene
in timpul sarcinii concentratia de prolactina creste datorita productiei crescute de estrogeni
si progesteron
postprtum stimuleaza glanda mamara in procesul de lactatie
hiperprolactinemia, atat la barbati cat si la femei este principala cauza ale fertilitatii
Ddeterminarea concentratiei de prolactina este utila in diagnoeticul :
ciclurilor anovulatorii
amenorrea hiperprolactinemica
galactoreea
ginecomastia
azoospermia
cancer de san
La barbati nivelul sanguin de prolactina (care este in mod obisnuit mai mic decat la
femei) ramane relativ constant din copilarie pana in perioada de adult si batranete.
La femei nivelul sanguin al prolactinei creste incepand cu perioada de pubertate (odata cu
cresterea secretiei de estrogeni) si scade dupa menopauza (odata cu scaderea nivelului de
estrogeni).
Principalul factor care stimuleaza productia de prolactina este estrogenul (in principal
cel endogen, dar si cel exogen, adica adus in organism prin medicamente, in special prin
anticonceptionalele orale).
In cursul sarcinii nivelul prolactinei creste. Cresterea prolactinei o urmeaza la un interval de
1-3 zile pe cea estrogenica. Nivelul prolactinei din sange creste progresiv in timpul sarcinii
(cand se observa si o crestere in volum a glandei hipofizare) ajungand pana la de 5-10 ori mai
mult decat nivelul normal. Dupa nastere, initierea secretiei de lapte este determinata pe de o
parte de scaderea hormonilor sexuali placentari (predominant estrogeni) si pe de alta parte de

104

actiunea de suctiune a mamelonului care induce secretia de prolactina la un interval de 1-30


minute dupa supt.
Nivelul sanguin de prolactina scade mai rapid la femeile care nu alapteaza, in timp ce la
femeile care alapteaza prolactina este crescuta pentru o perioada de 18 luni postpartum.
Prolactina interfereaza cu revenirea la normal a functiei ovariene si actioneaza astfel ca un
anticonceptional natural (majoritatea femeilor nu raman insarcinate in perioada in care
alapteaza.

Proteina C Reactiva - CRP


Este o proteina clasica de faza acuta a inflamatiei , care apare cu raspuns rapid la
bolnavii cu diferite infectii microbiene (cu streptococ, pneumococ etc.) in inflamatii
(reumatism), in infarctul miocardic, in tumori, etc.
Proteina C Reactiva este sintetizata in ficat si initiaza opsonizarea si fagocitoza
celulelor care patrund in organism , dar rolul ei principal rezida in fixarea si neutralizare
asubstantelor toxice endogene provenite din leziunile celulare. Proteina C reactiva este o
proteina care nu exista in mod normal in serul uman.
Semnificatie clinica
Ea are importanta alaturi de alte teste cum ar fi VSH si fibrinogen.
Toate cele trei indica prezenta unui sindrom inflamator(este marker al inflamatiei).
Reactia prin care pune in evidenta proteina C reactiva este o reactie in urma caruia are loc un
fenomen de precipitare.
Proteina C reactiva precipita prin testarea serului de cercetat cu un antiser specific in
caz de boli inflamatorii.
Prin proteina c reactiva se poate masura si riscul ca un pacient sa prezinte o boala
cardiovasculara. Astfel daca el are o concentratie de sub 1mg/l atunci riscul este practic 0, iar
daca are peste 3mg/l atunci riscul este foarte ridicat.
Dozarea CRP e utila in:
depistarea proceselor inflamatorii sistemice (cu exceptia lupusului eritematos diseminat, si
a rectocolitei hemoragice )
aprecierea eficacitatii tratamentului antiinfecios, sau antiinflamator
deteciea precoce a unor complicatii postoperatorii (infectii al plagii ,tromboze,
pneumonie)
diferntierea inter infecie si reactie de rejet dupa transplant de maduva osoasa.

RPR
RPR (reagin plasma response) este un test de depistare a sifilisului care masoara
anticorpii produsi de Treponema pallidum, bacteria care cauzeaza sifilisul. Totusi, organismul
nu produce intotdeauna anticorpi ca raspuns la activitatea bacteriei sifilisului, asa ca testul nu
este intotdeauna exact. Testul este similar cu VDRL (Venereal Disease Research Laboratory) .
De ce se face aceasta analiza
Sifilisul este o infecie usor de tratat. Pe langa necesitatea de testare a pacientilor care au
simptome sau semne de sifilis, RPR - ul ar trebui sa faca parte din analize facute de gravide in
timpul sarcinii.
Valori normale
105

Valoarea unui test negativ depinde de stadiul in care se afla suspectul de sifilis. Testul
este cel mai concludent in fazele secundare si latente cand cel mai probabil este pozitiv. In
timpul fazei primare si tertiare acest test poate in mod eronat sa dea rezultat negativ, fiind
necesare alte teste inainte de excluderea diagnosticului de sifilis.
O valoare pozitiva a testului indica prezenta sifilisului. In acest caz, urmatoarea faza
este confirmarea rezultatului printr-o analiza TPHA, care este un test mai specializat de sifilis.
Urmatoarele situatii pot cauza un rezultat pozitiv fals:
SIDA
Anumite tipuri de pneumonie
Malaria

TSH
TSH (tyrotropina)este un test care masoara cantitatea de hormon TSH in sange.TSH
este sintetizat in celulele bazofile ale hipofizei anterioare. Sinteza de TSH este controlata de
TRH (tireotrop hormone)
TSH are o actiune stimulativa in toate stadiile de formare si secretie a hormonilor tiroidieni, o
mdificare minora a nivelului hormonilor tiroidieni liberi influenteaza secretia de TSH.
Este test screening de diagnostic al afectiunilor tiroidiene.
Valori normale

1-6 ani 0.85-6.5 IU/ml


6-12 ani 0.28-4.3 IU/ml
12-100 ani 0.27-4.2 IU/ml
Cresteri anormale

Hipotiroidism congenital
Hipotiroidism primar
Hipotiroidism dependent de TSH
Disfunctionalitati ale hormonilor tiroidiani
Contact cu soareci (veterinari sau in laborator)

Scaderi anormale
Hipertiroidism
Deficienta de TSH
Tratamente cu medicamente

TT 3 Triiodotironina
Hormon tiroidian care in circulatie se gaseste legat de proteine serice: globulina de
legare a tiroxinei (TBG), transthyretina- prealbumina si albumina.
Valorile normale
(T3) sunt - 1,23-3,08 nmol/l

106

Nivelul de T3 depinde de concentratia proteinelor serice de legare a hormonului si in


special de cel al TBG (globilina de legare a tiroxinei)
Valori crescute se intalnesc in Hipertiroidism.
Valori scazute apar in Hipotiroidism, diverse afectiuni netiroidiene, scaderea TBG.

TT4 Tiroxina
TT4 - hormon tiroidian. Dozarea tiroxinei (T4) include atat fractiunea libera cat si cea
legata de proteinele serice.
Valorile normale
58-154 nmol/l (depind de concentratia proteinelor serice de legare, mai ales TBG)
Valori crescute se intalnesc in Hipertiroidism, cresterea TBG (sarcina, tratamente
medicamentoase cu amiodaron, beta-blocante in doze mari)
Valori scazute apar in Hipotiroidism, scaderea TBG determinata de diferite afectiuni si
tratamente medicamentoase (fenitoin, carbamazepina, androgeni)

Testosteron
Hormon sexual masculin 17-hidroxiandrosteron, sintetizat majoritar, la barbat, in
celulele interstitiale Leydig.
Sinteza e controlata in special de LH prin feed back negativ. Este responsabil de dezvoltarea
caracterelor sexuale secundare la barbati si mentine functia prostatei si a veziculelor seminale.
La femei cantitatea de testosteron produsa in ovar este nesemnificativa. Dupa ultimele
studii, secretia lui se produce dupa un ciclu circadian (adica cu cresteri si descresteri in cursul
unei zile). Desi exista diferente interindividuale in ceea ce priveste acest ciclu, s-a aratat ca la
toti indivizii nivelul cel mai crescut de testosteron este dimineata.
Dozarea testosteronului se face :

La femei:
diagnosticul sindromului androgenic
ovarul polichistic (sindromul Stein -Leventhal)
tumori ovariene
tumori hiperplazice ale suprarenalei
insuficiente ovariene

La barbati:
hipogonadism
tratament cu estrogeni
aberatii cromozomiale (sindromul Klinefelter)
ciroza hepatica

107

Tireoglobulina (Tg)
TG este o glicoproteina care conine atomi de iod, i asigura substratul pentru sinteza
hormonilor tiroidieni T3 si T4, fiind sintetizat n esutul tiroidian normal i n cel malign
tiroidian - difereniat.
Valori normale
In mod normal exista un nivel seric a Tg ce variaza intre 2-70 ng/ml, sinteza acesteia
fiind controlat de TSH .
Valori crescute indic o leziune a celulelor foliculare tiroidienei se pot natalini n:
Boala Graves Boala Hashimoto Gusa difuza netoxica Tiroidite subacute Carcinom tiroidian
netratat Alte conditii (sarcina, fumat, deficit de iod, tratamente medicamentoase)
Valori scazute apar in: Hipotiroidie Prezenta de anticorpi anti-Tg Tiroidectomie
subtotala
Datorita specificitatii de organ, principala utilitate clinica este monitorizarea postoperatorie a
pacientilor cu carcinom tiroidian diferentiat, pentru deteciea sau excluderea metastazelor sau
a recurentelor tumorale.

Transferina
Se calculeaza indicele de saturare a transferinei. Acest indice se calculeaz inand
seama de sideremie i de CTLF ( capacitatea totala de legare a fierului, a crei valoare
exprim cantitatea de transferina circulant).
Coeficientul de saturare a transferinei este un parametru calculat indirect n baza
formulei :
IST = (sideremie/CTLF) x 100
Valori normale

250-350 micrograme% (1 gr de transferina fixeaza 1,25 mg Fe)

Valorile normale ale indicelui de saturare a transferinei se exprima procentual 20-35 %


.
Interpretare
Valorile normale ale sideremiei sunt de aproximativ 60-170 micrograme % ml.
Semnificatia acestui procent este ca o treime din plasma este saturata cu Fe, in mod normal.
Calculul acestui indice este util in departajarea anemiilor hipocrome(in diagnosticul
diferential).
Astfel:
anemia feripriva:
- sideremia este scazuta,
- CTLF-ul este crescut sau normal ceea ce face ca Indicele de saturare a transferinei sa fie
foarte scazut.
alasemia:
108

- sideremia este normala sau crescuta,


- TLF-ul este scazut sau normal, ceea ce face ca indicele sa fie crscut .
anemia sideroblastica:
- sideremia este crescuta,
- CTLF-ul este normal sau scazut, ceea ce inseamna ca indicele este crescut.
- infectii cronice si neoplazii:sideremia este scazuta, CTLF-ul este scazut, ceea ce inseamna
ca indicele este scazut.

VDRL
VDRL (Venereal Disease Research Laboratory) este un test de depistare a sifilisului
care masoara anticorpii produsi de Treponema pallidum, bacteria care cauzeaza sifilisul.
Totusi, organismul nu produce intotdeauna anticorpi ca raspuns la activitatea bacteriei
sifilisului, asa ca testul nu este intotdeauna exact. Testul este similar cu RPR (reagin plasma
response).
De ce se face aceasta analiza
Sifilisul este o infecie usor de tratat. Pe langa necesitatea de testare a pacientilor care
au simptome sau semne de sifilis, VDRL ul ar trebui sa faca parte din analize facute de
gravide in timpul sarcinii.
Valori normale
Valoarea unui test negativ depinde de stadiul in care se afla suspectul de sifilis. Testul este cel
mai concludent in fazele secundare si latente cand cel mai probabil este pozitiv. In timpul
fazei primare si tertiare acest test poate in mod eronat sa dea rezultat negativ, fiind necesare
alte teste inainte de excluderea diagnosticului de sifilis.
O valoare pozitiva a testului indica prezenta sifilisului. In acest caz, urmatoarea faza
este confirmarea rezultatului printr-o analiza TPHA, care este un test mai specializat de sifilis.
Urmatoarele situatii pot cauza un rezultat pozitiv fals:
SIDA
Anumite tipuri de pneumonie
Malaria

beta2 Microglobulina
b2-M (BETA 2-MICROGLOBULINA) este un marker tumoral . Este o proteina care
se gaseste pe suprafata celor mai multe celule nucleate, in mod particular in concentratii
crescute pe suprafata limfocitelor.
Markerii tumorali sunt substante, care pot fi produse de catre tumora sau care apar ca
raspuns al organismului fata de aceste antigene. Desi numarul lor este mare si exista tehnici
abordabile in practica medicala, rolul lor in diagnosticarea diferitelor tipuri de cancer este
minor, mai ales in stadiile precoce ale neoplaziilor.
Notiunea de marker tumoral a fost introdusa in limbajul medical, in sensul unor
substante sau molecule, a caror aparitie si acumulare sa fie asociata cu aparitia si dezvoltarea

109

tumorilor maligne. Markerii tumorali sunt substante care pot fi detectate in cantitati mai mari
decat normalul in sange, urina sau tesuturile organismului la unele personae cu anumite tipuri
de cancer.
Markerii tumorali sunt produsi fie de catre tumora insasi, fie de catre organism, ca
raspuns la prezenta tumorii maligne sau in anumite afectiuni benigne necanceroase.
Markerii tumorali si deci si beta 2 microglobulina trebuie sa indeplineasca o serie de
criterii care sa faca acest test ( de determinare a markerului) unul viabil. Printre caracteristicile
principale ale unui marker tumoral ar trebui sa fie:
acuratete 100%, in diferentierea intre celulele normale si cele canceroase ale organismului;
capacitatea de a depista toate tumorile pacientului in stadii incipiente
corelatie directa intre valoarea markerului si stadiul bolii
valoare prognostica
Validitatea markerilor tumorali depinde de o serie de parametrii, pe care acestia trebuie
sa ii indeplineasca:Intre acestia cei mai importanti sunt:
sensibilitatea reprezinta probabilitatea ca rezultatul testului sa fie pozitiv in prezenta
formatiunii tumorale; ea reprezinta raportul dintre numarul rezultatelor adevarat pozitive si
suma dintre numarul rezultatelor adevarat pozitive si numarul rezultatelor fals negative.
specificitatea: probabilitatea ca rezultatul negativ al testului sa corespunda starii de
sanatate a pacientului. Ea reprezinta raportul dintre numarul rezultatelor adevarat negative si
suma dintre numarul rezultatelor adevarat negative si numarul rezultatelor fals positive.
ROLUL MARKERULUI TUMORAL IN ONCOLOGIE
1. Valoare de screening
2. Valoare diagnostica
3. Valoare prognostica
4. Rol in monitorizarea terapeutica un nivel scazut al valorii markerilor tumorali poate
semnifica un tratament eficient, iar o valoare crescuta un tratament ineficient
5. Valoare predictiva
6. ndice de supraveghere
S-a constatat ca niveluri crescute ale acestui marker tumoral determinate preoperator au fost
asociate cu recidive locale sau metastaze precoce, fata de cazurile cu niveluri moderate.
Postoperator, persistenta unor niveluri crescute are semnificatia neextirparii in intregime a
tumorii sau prezenta metastazelor.
BETA 2-MICROGLOBULINA b2-M se gaseste frecvent crescuta in boli
limfoproliferative (mielom multiplu, limfom cu celule B, leucemia limfatica cronica)

hCG

110

hCG - Human chorionic gonadotropin- este un hormon peptidic produs in sarcina,


secretat de catre embrion imediat dupa concepere iar mai tarziu secretat de catre
sincitiotrofoblast.(parte a placentei).
Rolul lui este de a preveni dezintegrarea Corpus Luteum a ovarului, si prin aceasta
rolul sau este de a mentine secretia de progesteron absolut critica pentru sarcina la oameni.
hCG poate avea si alte functii, de exemplu se crede ca acest hormon afecteaza toleranta imuna
in sarcina. Testele de deteciee a sarcinii timpurii se bazeaza in general pe deteciea si
masurarea hCG.
hCG este o glicoproteina oligozaharida in compozitia careia intra 244 de aminoacizi,
ea avand o masa moleculara de 36,7 kDaltoni. Dimensiunile totale sunt de 75x35x30
angstroms (7.5x3.5x3 nanometers).
Este heterodimeric (hCG) cu o subunitatea alfa identica cu cea a hormonului luteinizant
(LH), a hormonului foliculo-stimulator(FSH),si a hormonului tireo-stimulator(TSH) si de
asemenea o subunitate beta care este unica pentru hCG.Subunitatea alfa este formata din 92
de aminoacizi si are dimensiunile de 60x25x15 angstroms (6x2.5x1.5 nm).
hCG este codata de 6 gene inalt omoloage care sunt aranjate in tandem si perechi
inversate pe cromozomul chromosome 19q13.3 - CGB(1,2,3,5,7,8).
Cele doua subunitati creeaza un mic miez hidrofobic inconjurat de o zona mare formata in cea
mai mare parte din aminoacizi hidrofili.
Functia hCG- hormoniil hCG interactioneaza cu receptorii LHCG si sunt responsabili
de mentinerea corpus luteum in fazele de inceput ale sarcinii si prin aceasta de mentinerea
secretiei de progesteron .Progesteronul este foarte important ,caci el , de exemplu ,creste
circulatia la nivelul uterului asigurand astfel hranirea fatului.Datorita incarcarii lui inalt
electronegative hCG ar putea sa respinga moleculele cu rol in imunitate provenite de la
mama.Un alt rol se pare ca il gasim in faptul ca celulele endometriale hCG-tratate au indus o
crestere in apoptoza limfocitelor T(ducand practic la distrugerea lor).Acest fapt sugereaza ca
hCG ar putea fi o veriga din lantul care duce la dezvoltarea tolerantei imune peritrofoblastice
si ca hCG ar putea facilita invazia trofoblastica .S-a sugerat de asemenea ca nivelurile hCG
sunt legate de severitatea greturilor matinale la femeile gravide.Datorita asemanarii lui cu
hormonul luteinizant , hCG poate fi folosit in clinica pentru a induce ovulatia si pentru a
induce secretia de testosteron la nivelul testicolului.Din moment ce o sursa majora de hCG o
reprezionta femeile gravide, unele organizatii colecteaza urina femeilor gravide pentru a izola
hCG si pentru a o utiliza in tratamentele infertilitatii.
Teste de sarcina- aceste teste de sarcina masoara nivelele de hCG in sange si urina
pentru a indica prezenta sau absenta unui embrion.In particular , celel mai multe teste implica
folosirea de anticorpi monoclonali - monoclonal antibody (MAb)- care sunt specifici
subunitatii beta a hCG (hCG).Aceasta este foarte important pentru ca testele sa nu dea
rezultate fals pozitive , prin confuzia hCG cu hormonul luteinizant sau cu alti hormoni- de
exemplu, hormonul foliculo stimulator( cei doi hormoni cu care se poate confunda hCG sunt
tot timpul prezeni in sarcina pe cand hCG este doar in sarcina, in rest cantitatile fiind
neglijabile).
Testul de urina ar putea fi unul cromatografic , dar exista si alte forme de teste.Valorile
normale variaza in functie de metoda de testare, cuprinzand cifre cuprinse in intervalul 20-100
mUI/ml. Urina ar trebui sa fie prima urina dimineata, cand nivelurile de hCG sunt cele mai
mari.

111

Testarea sangelui este o metode fluorimetrica , folosindu-se aproximativ 2-6 ml de


sange venos. Se pot detecta niveluri ale beta hCG incepand de la chiar 5 mUI/ml.Acest test
favorizeaza masurarea cantitativa si cuantificarea concentratiei de beta hCG.Cuantificarea
nivelurilor de beta hCG este foarte importanta in evaluarea sarcinii ectopice si in
monitorizarea tumorilor trofoblastice si a riscului de tumori cu celule germinale .
hCG poate fi folosit ca medicaie parenterala in tratamentele de infertilitate, in locul
hormonului luteinizant.In prezenta a unuia sau a mai multor foliculi ovarieni maturi ovulatia
poate fi declansata de administrarea de hCG.Ovulatia se va produce dupa aproximativ 40-45
de ore de la injectarea hCG. La barbati, hCG este folosit pentru a stimula celulele Leydig sa
produca testosteron. Testosteronul intratesticular este necesar pentru spermatogeneza.

Factor reumathoid
Informaii generale
Factorii reumatoizi sunt un grup heterogen de autoanticorpi fa de determinanii antigenici ai
regiunii Fc a moleculelor de IgG, care formeaz complexe IgG-anti-IgG n circulaie sau n
lichidul sinovial. De obicei sunt anticorpi de tip IgM, dar pot fi i de tip IgG sau IgA1;4.
Nivelul seric al factorului reumatoid este crescut n peste 70% din cazurile de poliartrit
reumatoid, avnd un rol important n producerea manifestrilor extraarticulare. Factorul
reumatoid precede debutul bolii uneori cu mai muli ani. n prezena sa, riscul de apariie a
artritei reumatoide este de 5-40 de ori mai mare dect la persoanele seronegative5. Nu este
implicat n iniierea procesului inflamator care cauzeaz artrita reumatoid, dar probabil
determin perpetuarea i amplificarea acestuia.
n funcie de prezena sau absena factorului reumatoid, poliartrita reumatoid este clasificat
n 2 categorii: seropozitiv sau seronegativ. Pacienii seropozitivi au un risc mai mare dect
cei seronegativi de a dezvolta artrit eroziv cu impoten funcional articular i manifestri
extraarticulare cum ar fi: noduli reumatoizi, determinare pulmonar de boal, vasculit,
sindrom Felty (neutropenie i splenomegalie asociate cu artrita reumatoid), polineuropatie,
serozite i sindrom Sjgren secundar.
Factorul reumatoid nu este specific pentru poliartrita reumatoid, fiind ntlnit i n alte boli
ale esutului conjunctiv, precum i n infecii cronice (endocardit, tuberculoz, hepatit B)1.
Unii factori reumatoizi se pot comporta ca proteine care precipit la frig (crioglobuline)4.
Recomandri pentru determinarea factorului reumatoid - diagnosticul diferenial i
prognosticul afeciunilor inflamatorii articulare (artrite)4; test screening util n cazul n care se
suspecteaz crioglobulinemie mixt tip II sau sindrom Sjgren; monitorizarea serial a
pacienilor cu sindrom Sjgren (dispariia factorului reumatoid poate fi un semnal pentru
debutul unui limfom)1.
Pregtire pacient jeun (pe nemncate)3.
Specimen recoltat snge venos3.
Recipient de recoltare -vacutainer fr anticoagulant cu/fr gel separator3.
Prelucrare necesar dup recoltare - se separ serul prin centrifugare3.
Volum prob - minim 0.5 mL ser3.
Cauze de respingere a probei specimen intens lipemic sau intens hemolizat3.
Stabilitate prob - serul este stabil 24 ore la temperatura camerei; 3 zile la 4-8C; 1 lun la
20C3.
Metod - latex-imunoturbidimetrie3
Valori de referin <14 UI/mL3.
Interpretarea rezultatelor

112

Detectarea factorului reumatoid reprezint unul din criteriile ACR (American College of
Rheumatology) de diagnostic al poliartritei reumatoide. Titrurile mari sunt mai specifice
pentru diagnosticul de artrita reumatoid5. n tabelul de mai jos sunt prezentate alte condiii
asociate cu factor reumatoid pozitiv1;5:

Prevalena factorului
reumatoid (%)

Condiii asociate cu factor reumatoid


Afeciuni autoimune
Crioglobulinemie mixt tipul II
70-100
Sindrom Sjgren
75-90
Boal mixt de esut conjunctiv
50-60
LES
20-35
Sclerodermie
20-30
Artrit juvenil
15-25
Vasculite sistemice
5-20
Polimiozit
5-10
Vasculite prin hipersensibilizare
5-15
Alte condiii:
Senescen
Infecii bacteriene: endocardit bacterian subacut, salmoneloz, bruceloz,
tuberculoz, sfilis
Infecii virale: oreion, rubeol, grip, hepatit cronic activ
Parazitoze (Tripanosoma, Plasmodium, Schistosoma, Trichinela)
Afeciuni pulmonare: sarcoidoz, fibroz interstiial, silicoz, azbestoz
Altele: ciroz biliar primitiv, afeciuni maligne (n special leucemia i cancerul
de colon)
Limite i interferene
Metodele analitice uzuale sunt limitate la detecia factorilor reumatoizi tip IgM, n timp ce cei
de tip IgG sau IgA sunt detectai numai parial. Totui exist doar un numr mic de pacieni cu
artrit reumatoid care au factor reumatoid de tip IgG sau IgA fr factor reumatoid tip IgM.
Pe de alt parte, un rezultat pozitiv pentru toate cele trei tipuri de Ig este considerat specific
pentru artrita reumatoid. De asemenea, n multe cazuri, titruri mari de factor reumatoid IgG
sau IgA se asociaz cu progresia leziunilor erozive, iar manifestrile extra-articulare se
consider c sunt asociate n primul rnd cu factor reumatoid tip IgA5. Absena factorului
reumatoid nu exclude diagnosticul de poliartrit reumatoid, n special dac s-a efectuat o
singur determinare. Un marker mai sensibil i mai specific sunt anticorpii anti-CCP2.
Niveluri uor crescute ale factorului reumatoid pot fi ntlnite ntr-un procent crescut (pn la
20%) la persoanele >60 ani, n absena bolii.
Dup unele vaccinri se poate nregistra o cretere tranzitorie a factorului reumatoid1.
n cazuri foarte rare gamapatiile monoclonale, n special tip IgM (macroglobulinemia
Waldenstrm) poate cauza rezultate eronate3.

113

Facor reumathoid Waaler-Rose


Informaii generale
Testul Waaler-Rose are la baz o reacie de hemaglutinare, fiind utilizat pentru detecia
semicantitativ a factorului reumatoid (FR). Antigenul este reprezentat de o suspensie de
eritrocite de oaie stabilizate i sensibilizate cu gamaglobuline de iepure anti-eritrocite de oaie,
care aglutineaz pe card n prezena factorului reumatoid din serul pacienilor.
Sensibilitatea testului este astfel ajustat astfelnct s detecteze aproximativ 6 UI/mL dintr-un
material internaional de referin (OMS), provenit din serul unui pacient cu poliartrit
reumatoid.
Recomandri - Recomandri pentru determinarea factorului reumatoid Waaler-Rose diagnosticul diferenial i prognosticul afeciunilor inflamatorii articulare (artrite)4; test
screening util n cazul n care se suspecteaz crioglobulinemie mixt tip II sau sindrom
Sjgren; monitorizarea serial a pacienilor cu sindrom Sjgren (dispariia factorului
reumatoid poate fi un semnal pentru debutul unui limfom)1.
.
Pregtire pacient jeun (pe nemncate).
Specimen recoltat - snge venos.
Cauze de respingere a probei specimen intens lipemic sau intens hemolizat.
Recipient de recoltare - vacutainer fr anticoagulant cu/fr gel separator.
Prelucrare necesar dup recoltare se separ serul prin centrifugare i se lucreaz
imediat; dac acest lucru nu este posibil, serul va fi pstrat la 2-8Csau la 20C.
Volum prob - minim 1 mL ser.
Stabilitate prob serul separat este stabil 24 ore la 2-8C; 1 lun la 20C.
Metod - hemaglutinare pe card
Valori de referin <6 UI/mL.
Interpretarea rezultatelor
Obinerea unei aglutinri vizibile macroscopic indic prezena factorului reumatoid n titru
6 UI/mL. n cazul obinerii unui rezultat pozitiv se recurge la diluii succesive ale serului,
fiind raportat cea mai mare diluie la care se observ aglutinare.
Limite i interferene
Diagnosticul nu trebuie s se bazeze pe un singur rezultat pozitiv obinut la acest test, ci
trebuie corelat cu date clinice i cu determinarea latex-imunoturbidimetric a factorului
reumatoid. Reactivitatea cunoscut a factorului reumatoid att cu IgG provenite de la iepure,
ct i cu IgG umane, adic rezultate pozitive att la testul Waaler-Rose, ct i prin lateximunoturbidimetrie, este considerat a fi tipic n special pentru factorul reumatoid din
poliartrita reumatoid2.
n crioglobulinemia mixt tipul II, caracterizat n general prin prezena de factor reumatoid
monoclonal tip IgM kappa, specificitatea acestuia nu este ntotdeauna identic cu cea a
factorului reumatoid asociat cu artrita reumatoid i astfel acesta nu reacioneaz uneori cu
IgG de iepure, iar testul Waaler-Rose este negativ2.
Cele 2 metode de detecie a factorului reumatoid, avnd principii diferite, nu sunt
comparabile.
Complexele imune circulante prezente n serul pacientului pot produce rezultate eronate.
De asemenea, incidena rezultatelor pozitive la subieci apareni sntoi este de 3-5%.
Reacii pozitive pot fi obinute nu numai n poliartrita reumatoid, dar i n cazuri de
mononucleoz infecioas, hepatit, sifilis.

114

Anticorpi ADN dublu catenar


Sinonime - Anticorpi anti-ADN nativ
Informaii generale
Autoanticorpii anti-ADN sunt directionai mpotriva unor determinani antigenici variai; cei
mai semnificativi sunt cei ndreptai mpotriva ADN-lui nativ.
Anticorpii anti-ADN dublu catenar reprezint un marker de nalt specificitate pentru lupusul
eritematos sistemic (LES), fiind prezeni la aproximativ 60% dintre pacienii cu boal lupic.
S-a demonstrat c aceti anticorpi sunt implicai n patogenia bolii,contribuind la formarea de
complexe imune care se depun n diverse esuturi(ex: glomerul) i determin leziuni la nivelul
acestora. Din acest motiv, reprezint unul din criteriile de diagnostic ale LES (conform ACR
American College of Rheumatology).
Constituie de asemenea un instrument de monitorizare a evoluiei clinice a acestei boli,
deoarece nivelele serice de anticorpi anti-ADN se coreleaz cu gradul de activitate a bolii (n
special pentru nefrita lupic). n perioadele de remisiune a bolii, concentraia anticorpilor se
reduce foarte mult2;3.
Recomandri pentru determinarea ADN dublu catenar - suspiciune LES; monitorizarea
pacienilor cu boal lupic1;2.
Pregtire pacient - jeun (pe nemncate) sau postprandial (dup mese).
Specimen recoltat -snge venos1
Recipient de recoltare vacutainer fr anticoagulant cu/fr gel separator.
Prelucrare necesar dup recoltare se separ serul prin centrifugare.
Volum prob minim 0.5 mL ser.
Cauze de respingere a probei ser intens hemolizat, lipemic sau puternic contaminat
bacterian.
Stabilitate prob -serul separat este stabil 12 ore la 4C; timp mai ndelungat la -20 C1.
Metod - imunoenzimatic cu detecie prin fluorescen (FEIA).
Reactivul folosit este o plasmid recombinat provenit de la E.coli
Valori de referin:
<10 UI/mL : negativ 10-15 UI/mL : echivoc >15 UI/mL : pozitiv
Limite i interferene :
Un rezultat negativ nu exclude boala lupic.
Anticorpii anti-ADN dublu catenar mai pot aprea, ntr-un procent sczut i n alte boli
reumatismale (<1% din cazurile de poliartrita reumatoid i <10% din cazurile de sindrom
Sjgren primar i boal mixt de esut conjunctiv) , hepatit cronic activ, ciroz biliar,
mononucleoz infecioas.
Procainamida i hidralazina pot induce att anticorpi anti-histone (specifici pentru lupusul
indus medicamentos) ct i anticorpi anti-ADN2;3.
Anticorpi anti acini pancreatici
Informatii generale si recomandari pentru efectuarea testului
Autoanticorpii fa de celulele acinare pancreatice constituie un marker specific pentru boala
Crohn. mpreuna cu anticorpii anti-Saccharomyces cerevisiae (ASCA) si p-ANCA sunt utili
n diferenierea serologica a bolii Crohn de colita ulceroas.

115

Prevalena anticorpilor mpotriva pancreasului exocrin n boala Crohn este in medie 39%;
aceasta crete la 50% n cazul unei evoluii a bolii de peste 2 ani. n colita ulceroas prezena
acestor anticorpi este redus iar n alte boli inflamatorii nu a fost demonstrat.
n ceea ce privete inta antigenica, s-a dovedit ca anticorpii anti-acini pancreatici recunosc o
proteina macromoleculara > 800 kD tripsin-sensibila din secreia pancreatica. Implicarea
directa a acestora n patogenia bolii Crohn nu a fost sustinuta de studiile efectuate. Se pare ca
nu exista o corelatie a acestor anticorpi cu activitatea sau localizarea bolii insa se asociaza cu
un debut precoce2.
Desi sensibilitatea testului este redusa, specificitatea acestuia este inalta, astfel ca poate fi
utilizat pentru documentarea diagnosticului la pacientii cu suspiciune clinica de boala Crohn
fara anticorpi circulanti ASCA. In plus, studiile efectuate de Lawrence si colaboratorii sai au
aratat ca testarea combinata a anticorpilor anti-acini pancreatici, ASCA si pANCA permite o
diferentiere mai buna a colitei ulceroase de boala Crohn, in special in forma colonica izolata,
in comparatie cu testarea individuala ASCA si pANCA2.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate) sau postprandial (dupa mese)1.
Specimen recoltat - sange venos1.
Recipient de recoltare vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator1.
Prelucrare necesara dupa recoltare se separa serul prin centrifugare1.
Volum proba minim 0.5 mL ser1.
Cauze de respingere a probei ser intens hemolizat, lipemic sau puternic contaminat
bacterian1.
Stabilitate proba serul separat este stabil 7 zile la 4C; timp mai indelungat la -20 C1.
Metoda imunofluorescenta indirect.
Valori de referint anticorpi anti-acini pancreatici - titru < 1/101.
Interpretarea rezultatelor
Anticorpii anti-acini pancreatici constituie un marker specific pentru boala Crohn si posibil,
pentru insuficienta pancreatica asociata3.

Anticorpi anti-celule insulare pancreatice


Informatii generale
Diabetul zaharat de tip 1 este caracterizat printr-o distrugere mediata imunologic a celulelor
beta pancreatice producatoare de insulina. In timp ce in patogeneza au rol hotarator limfocitele T
autoreactive, pentru diagnostic prezinta importanta autoanticorpii specifici. Riscul de
imbolnavire este influentat de predispozitia genetica (tiparul HLA), factorii de mediu si o
disfunctie a sistemului imun. Procesul autoimun fata de celulele beta evolueaza asimptomatic
116

timp de luni sau ani, pana cand numarul celulelor devine insuficient pentru a mentine valoarea
glicemiei in limite normale.
Autoanticorpii fata de citoplasma celulelor pancreatice au fost descrisi initial in 1970. Sunt
detectati prin imunofluorescenta indirecta folosind ca substrat celule pancreatice umane de
grup sanguin O. ICA sunt anticorpi policlonali care reactioneaza cu toate celulele insulare (de
exemplu alfa, beta, gamma, delta si PP). Autoantigenele lipidice si proteice recunoscute de
ICA includ sialoglicoconjugatul, GAD si IA2. La fel ca alti autoanticorpi insulari, nici ICA nu
par sa joace un rol etiologic in distrugerea celulelor beta, dar sunt markeri importanti de
autoimunitate.
La debutul diabetului de tip 1, se considera ca 70-90% dintre pacienti sunt ICA-pozitivi1,6.
Frecventa acestora scade pe parcursul evolutiei bolii, astfel ca doar 5-10% din diabetici raman
pozitivi dupa 10 ani de la debut6.
Recomandari pentru determinarea anticorpilor anti-celule insulare pancreatice
diferentierea pacientilor cu diabet de tip 1 de cei de tip 2;
evaluarea riscului de a dezvolta un diabet zaharat la rudele de gradul I ale unui diabetic;
evaluarea riscului la pacientele cu diabet gestational2;4;5.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate) minim 7 ore4.
Specimen recoltat - sange venos4.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator4.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza serul
proaspat; daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C sau la -20C4.
Volum proba minim 0.5 mL ser4.
Cauze de respingere a probei - specimen intens hemolizat4.
Stabilitate proba - serul separat este stabil 7 zile la 2-8C; 3 luni la -20C; nu
decongelati/recongelati4.
Metoda imunofluorescenta indirecta4.
Valori de referinta - titru <1/104.
Interpretarea rezultatelor
Frecventa anticorpilor anti-celule insulare pancreatice in populatia generala este scazuta
(0.59% conform unor studii6) si de asemenea la pacientii cu diabet tip 2. Prezenta lor confirma
autoimunitatea in cazurile de diabet la debut si pot diferentia diabetul de tip 1 de cel de tip 2:
pacientii cu anticorpi anti-celule insulare pancreatice sunt incadrati ca avand diabet tip
1.Totusi,absenta lor nu exclude diabetul de tip 1.Un titru mai mare ar fi asociat cu un risc mai
117

mare de imbolnavire6. De asemenea numarul anticorpilor pozitivi ar fi mai important decat


combinatia lor6.
Limite si interferene
Anticorpii anti-celule insulare pancreatice pot fi gasiti si in alte boli autoimune (artrita
reumatoida, boli tiroidiene autoimune). Desi in trecut determinarea anticorpilor anti-celule
insulare pancreatice reprezenta standardul de aur, tehnica este dificil de standardizat
datorita variabilitatii tesuturilor pancreatice de la donatori diferiti7.

Anticorpi anti-glutamat decarboxilaza (GAD-II)


Informatii generale
Glutamatdecarboxilaza este o enzima ce catalizeaza decarboxilarea glutamatului in acid
gama-amino butiric (GABA) si dioxid de carbon (CO2). GAD exista in doua izoforme
codificate de gene diferite: GAD 1 si GAD 2..
Initial s-a constatat ca serul unor pacienti tineri, recent diagnosticati cu diabet zaharat, a
precipitat o proteina cu greutatea moleculara de 64 kDa din celulele insulelor Langerhans
umane. Apoi proteina a fost identificata ca fiind glutamatdecarboxilaza, cu cele doua forme6.
Aceste izoforme sunt GAD 67 si GAD 65, cu greutatea moleculara de 67, respectiv 65
kilodaltoni. GAD 1 si GAD 2 sunt exprimate in creier unde GABA are rol de
neurotransmitator; GAD 2 este exprimata si in pancreas.
GAD 65 si GAD 67 constituie tinte antigenice pentru autoanticorpii persoanelor care vor
dezvolta diabet zaharat de tip 1 sau LADA (Latent Autoimmune Diabetes in Adults).
Procesele autoimune in diabetul de tip 1 sunt indreptate in mod specific asupra celulelor beta
producatoare de insulina pe care le distrug progresiv. Rezultatul este deficitul absolut de
insulina. Anticorpii pot fi detectati inaintea aparitiei intolerantei la glucoza, cand testele
metabolice prezinta inca valori normale. Studiile au aratat ca indivizii GAD 65 pozitivi au un
raspuns insulinic scazut la testul oral de toleranta la glucoza si prezinta alele HLA asociate cu
dezvoltarea diabetului, comparativ cu indivizii GAD negativi7.
Recomandari pentru determinarea anticorpilor GAD
- evaluarea susceptibilitatii de a dezvolta un diabet zaharat tip1 (marker predictiv);
- diferentierea diabetului de tip 1 si de tip 2.1;4;5.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate) minim 7 ore4.
Specimen recoltat - sange venos4.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator4.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza serul
proaspat; daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C sau la -20C4.
118

Volum proba minim 0.5 mL ser4.


Cauze de respingere a probei - specimen intens hemolizat4.
Stabilitate proba - serul separat este stabil 7 zile la 2-8C; 3 luni la -20C; nu
decongelati/recongelati4.
Metoda imunoenzimatica (EIA)4.
Valori de referinta - <10 IE/mL4.
Interpretarea rezultatelor
Prevalenta anticorpilor GAD in diabetul de tip 1 este 80%, atat la copii cat si la adulti. La mai
putin de 5% dintre pacientii cu diabet zaharat tip 2 pot fi gasiti anticorpi in titruri mici.
Valoarea predictiva a anticorpilor creste cu titrul si cu prezenta simultana a altor autoanticorpi;
determinarea lor este utilizata pentru predictia, diagnosticul si managementul pacientilor
diabetici5. Astfel, rudele de gradul I ale unui diabetic tip 1 care prezinta cel putin trei din cei
patru anticorpi, au o probabilitate de 80-100% de a dezvolta la randul lor un diabet zaharat de
tip 1.
Limite si interferene
Titruri ridicate de anticorpi GAD pot fi gasite si in alte boli autoimune (tiroidiene,
neurologice).

Anticorpi anti-insulina
Informatii generale
Patogeneza diabetului zaharat insulino-dependent este caracterizata printr-o lunga perioada
subclinica in care autoanticorpii circulanti fata de antigenele tisulare sunt asociati cu evolutia
bolii in celulele pancreatice. In istoria naturala a diabetului zaharat, distrugerea celulelor beta
poate fi vazuta ca trecand prin 5 faze:
1. predispozitie genetica;
2. pozitivarea autoanticorpilor;
3. raspuns anormal al insulinei la testul de toleranta la glucoza i.v.;
4. test patologic de toleranta la glucoza administrata oral;
5. diabet clinic manifest.
Majoritatea cazurilor de diabet tip 1 apare sporadic, in absenta unui istoric familial pozitiv.
Concordanta pentru diabetul de tip 1 la gemenii identici este intre 30% si 50%. De aceea se

119

considera ca factorii de mediu joaca rol important in dezvoltarea diabetului, avand o actiune
de declansare a procesului autoimun6.
Dezvoltarea diabetului zaharat de tip 1 autoimun este insotita de aparitia anticorpilor fata de o
varietate de antigene ale celulelor insulare pancreatice, inclusiv insulina1. La copiii diabetici
acestia se gasesc in proportie de 50-70%, pe cand la pacientii adulti doar intr-un procent de
20-30%3. Odata ce diabetul devine clinic manifest, nivelul anticorpilor anti-insulina scade la
titruri joase pana la nedetectabil.
Pe de alta parte, tratamentul diabetului zaharat presupune aproape in mod invariabil (tipul 1)
sau frecvent (tipul 2) administrarea insulinei. Anticorpi IgG pot aparea si fata de insulina
administrata, desi folosirea aproape exclusiva a insulinei umane recombinate face ca acest
lucru sa se intample mai rar decat in trecut cand era folosita insulina de origine animala. La
acesti pacienti, o parte din insulina injectata este legata de anticorpi si devine biologic
neutilizata. In consecinta este nevoie de doze mari de insulina datorita acestei rezistente
induse de anticorpi2.
Recomandari pentru determinarea anticorpilor anti- insulina
- evaluarea riscului dezvoltarii unui diabet zaharat tip 1 la pacientii predispusi genetic;
- diagnosticul diferential intre diabetul de tip 1 si de tip 2;
- evaluarea diabeticilor cu rezistenta la insulina.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate) minim 7 ore4.
Specimen recoltat - sange venos4.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator4.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza serul
proaspat; daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C sau la -20C4.
Volum proba minim 0.5 mL ser4.
Cauze de respingere a probei - specimen intens hemolizat4.
Stabilitate proba - serul separat este stabil 7 zile la 2-8C; 3 luni la -20C; nu
decongelati/recongelati4.
Metoda radioimunologica (RIA )4.
Valori de referinta - <1 U/mL4.
Interpretarea rezultatelor
Un rezultat pozitiv indica dezvoltarea autoimuna primara de anticorpi anti-insulina sau
secundara datorata administrarii indelungate a insulinei. La pacientii predispusi genetic la
diabet zaharat (istoric familial de diabet zaharat sau HLA predispozant) deteciea diferitilor
120

autoanticorpi, inclusiv anticorpi anti-insulina, constituie un indicator de dezvoltare in viitor a


unui diabet tip 12.
Limite si interferene
Testul nu este recomandat pacientilor care au primit recent radioizotopi in scop terapeutic sau
diagnostic,datorita interferenelor posibile. O recomandare privind perioada de timp necesara
inaintea recoltarii nu se poate face, aceasta depinzand de izotop, de doza si de pacient2.

Anticorpi anti-tirozinfosfataza IA2


Informatii generale
Diabetul zaharat tip 1 apare in urma distrugerii celulelor beta ale pancreasului, ceea ce
conduce la un deficit absolut de insulina. Simptomele clinice ale diabetului nu apar pana cand
nu au fost distruse 80% pana la 90% din aceste celule5. Inaintea manifestarii clinice, diabetul
de tip 1 se caracterizeaza prin aparitia autoanticorpilor circulanti fata de o varietate de
antigene insulare, ce sunt reprezentate de decarboxilaza acidului glutamic (GAD), tirozin
fosfataza si insulina1. Distrugerea autoimuna a celulelor beta pancreatice producatoare de
insulina este considerata a fi cauza primara a diabetului2,3.
Prezenta acestor autoanticorpi demonstreaza o activitate autoimuna precoce si determinarea
lor poate ajuta clinicianul in predictia, diagnosticul si managementul pacientilor diabetici5.
IA2 face parte din familia proteinei tirozinfosfataza, parte componenta a membranei celulare.
Proteinele tirozinfosfataze (PTPs) sunt o mare familie de enzime cu rol in semnalizarea intrasi intercelulara, antagoniste ale tirozinkinazelor (PTKs). In timp ce PTK fosforileaza tirozina,
PTP indeparteaza fosfatul de pe substrat. Deoarece statusul de fosforilare a unei proteine ii
poate modula functia, PTK si PTP conlucreaza pentru a regla functionarea proteinelor in ceea
ce priveste raspunsul fata de o varietate de semnale, inclusiv hormoni, mitogeni si oncogene8.
Ca si GAD, IA2 se gaseste in tesutul nervos si alte tesuturi endocrine. Anticorpii fata de IA2 se
gasesc la 50-75% dintre copiii diabetici de tip 1 si 30-50% din adulti inaintea aparitiei bolii.
Deoarce riscul de diabet creste cu prezenta fiecarui anticorp, valoarea predictiva a anticorpilor
IA2 creste cand este insotita de prezenta anticorpilor fata de insulina sau fata de GAD1,3.7.

Copii

Adulti

Tip Ac
ICA

80-90

70-80

GADA

70-80

70-80

IAA

50-70

20-30

IA2

60-70

30-50

121

Prevalenta anticorpilor in diabetul zaharat tip 1 (%)


Recomandari pentru determinarea anticorpilor antitirozinfosfataza
diferentierea pacientilor cu diabet de tip 1 sau de tip 2;
evaluarea riscului de a dezvolta un diabet zaharat la rudele de gradul I ale unui diabetic;
suspiciune de LADA (latent autoimmune diabetes in adults) si pentru evaluarea nevoii de
insulina;
evaluarea riscului la pacientele cu diabet gestational3;4.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate) minim 7 ore4.
Specimen recoltat - sange venos4.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator4.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza serul
proaspat; daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C sau la -20C4.
Volum proba minim 0.5 mL ser4.
Cauze de respingere a probei - specimen intens hemolizat4.
Stabilitate proba - serul separat este stabil 7 zile la 2-8C; 3 luni la -20C; nu
decongelati/recongelati4.
Metoda - ELISA4.
Valori de referinta - <10 IE/mL4.
Interpretarea rezultatelor
Evidentierea anticorpilor indica evolutia unui proces autoimun. Studii efectuate pe termen
lung arata ca o testare combinata a diferitilor anticorpi (GADA+IA 2 sau GADA+IAA) se
coreleaza in peste 85% din cazuri cu risc sau debut de diabet de tip13. Specificitatea
anticorpilor atinge 98%1. Un rezultat negativ la copii face improbabil diagnosticul de diabet
de tip 1.
O problema speciala o reprezinta diabetul LADA. Acesta are in comun cu diabetul de tip 1
caracteristicile fiziologice privind disfunctia metabolica, genetica si autoimunitatea. Pacientii
dezvolta un diabet dupa 30 ani ca urmare a evolutiei lente a unui proces autoimun. Acesti
1,7
pacienti sunt diagnosticati frecvent ca avand diabet de tip 2 si tratati cu antidiabetice orale .
Totusi, dupa luni sau ani se ajunge la nevoia de insulina. Se estimeaza ca 20% dintre pacientii
diagnosticati ca avand diabet tip 2 (mai ales intre 25-44 ani) ar avea de fapt LADA1. Testarea
anticorpilor specifici ar trebui facuta la toti adultii care nu sunt obezi si aparent prezinta diabet
zaharat tip 2.

122

Limite si interferene
Deoarece anticorpii specifici nu pot fi determinati intotdeauna,un rezultat negativ nu exclude
diagosticul de diabet de tip 1 (diabet zaharat tip 1 idiopatic). Mai ales in cazul adultilor,cca.
20-30% nu prezinta anticorpi, desi exista un deficit absolut de insulina. In acest caz
diagnosticul poate fi stabilit prin determinarea secretiei pancreatice reziduale si prin teste
genetice1.

Anticorpi anti Scl- 70


Informaii generale
Anticorpii anti-Scl-70 reacioneaz cu un antigen izolat pentru prima dat din ficatul de
obolan, avnd o greutate molecular de 70 kDa. (de aici provine i denumirea sa). Scl-70 este
de fapt enzima ADN topoizomeraza I.
Anticorpii anti-Scl-70 constituie un marker serologic pentru sclerodermie n special forma
difuz a bolii (prevalen de pn la 70%).
Sclerodermia sistemic (scleroza sistemic) este o afeciune a crei principal caracteristic
este ngroarea i indurararea pielii, la care se poate asocia instalarea unui proces de fibroz n
diverse organe interne. Exist mai multe variante de boal, cu prognostic diferit i cu pattern
specific de autoanticorpi. Aceti autoanticorpi sunt detectai precoce n cursul evoluiei bolii,
atunci cnd se manifest simptome i semne incipiente de boal, cum ar fi sindromul Raynaud
sau o tumefiere difuz a degetelor. Depistarea autoanticorpilor are un rol esenial n
diagnosticul i estimarea prognosticului sclerodermiei.
Prezena anti-Scl-70 se asociaz, n majoritatea cazurilor, cu o evoluie sever i rapid a
bolii, cu afectarea extensiv a teritoriului cutanat i a organelor interne. Depistarea acestor
anticorpi n stadiile precoce de boal constituie un indicator de prognostic nefavorabil.
Specificitatea acestor autoanticorpi este aproape 100%.
De asemenea, s-a constatat c pacienii cu scleroz sistemic i anti-Scl-70 pozitivi au un risc
crescut de neoplazii, n special de carcinom pulmonar3.
Recomandri pentru deterninarea anticorpilor anti-Scl-70
suspiciune de scleroz sistemic;
estimarea prognosticului n scleroza sistemic sau n prezena unor simptome precoce de
sclerodermie2;3
Pregtire pacient - jeun (pe nemncate) sau postprandial (dup mese)1
Specimen recoltat -snge venos1
Recipient de recoltare vacutainer fr anticoagulant cu/fr gel separator1.
Prelucrare necesar dup recoltare - se separ serul prin centrifugare1.
Volum prob minim 0.5 mL ser1.
Cauze de respingere a probei - ser intens hemolizat, lipemic sau puternic contaminat
bacterian1.
Stabilitate prob -serul separat este stabil 12 ore la 4C; timp mai ndelungat la -20 C1.
Metod - imunoenzimatic cu detecie prin fluorescen (FEIA)1.
Reactivul folosit este topoizomeraza I (antigen Scl-70) uman recombinat1

123

Valori de referin
<7 U/mL : negativ 7-10 U/mL : echivoc >10 U/mL: pozitiv1

124