Sunteți pe pagina 1din 14

TERRORISM ŞI MASS MEDIA

- extrase din notele de curs -


Lect.univ. dr. Irena Chiru

Consideraţii introductive
Istoria presei sau istoria unui anumit gen jurnalistic s-a bazat începând cu secolul al XlX-
lea pe reproducerea spectacularului, a ilegalului şi a faptului divers violent. Televiziunea a
amplificat această tendinţă, exploatând imagini şocante, teatralizând, impunând consumul de
actualitate pusă în scenă, evenimente catastrofice şi realitate la distanţă. Informaţia este
produsă şi funcţionează ca animaţie emoţională a vieţii cotidiene, ca show pe jumătatea
recreativ, pe jumătate angoasant.
Actul terorist se încadrează în acest context: intenţiile, obiectivele şi faptele în sine
concură, făcând ca terorismul să reprezinte un act mediatic prin excelenţă; teroristul, asemenea
gangsterului, fascinează presa deoarece contestă ordinea legală şi revendică o transgresiune.
Acţiunea violentă implică un grad ridicat de neaşteptat şi constituie, prin natura sa, ceea ce se
numeşte eveniment; de cele mai multe ori, are consecinţe tragice şi pune în discuţie vieţi
omeneşti, fapt pentru care se înscrie în sfera responsabilităţii mass media de a informa.
Revendicările care însoţesc actul terorist, privind politica internă/externă, justifică
informarea, alertarea publicului unor media democrate cu privire la o ameninţare politică cu
impact direct.
Raportul terorism-mass media se bazează pe principiul interesului reciproc; pe de o parte
victime, eroi, sânge, neaşteptat, exotic, mister, iraţional, interesele profesionale sau economice ale
presei, pe de altă parte, mediatizarea spectacolului violenţei care face cunoscuţi
protagoniştii şi revendicările acestora. Relaţia pare paradoxală deoarece propaganda teroristă
se bazează pe negarea comunicării şi nu pe recunoaşterea acesteia. Terorismul nu vizează
interacţiunea, ci şocul, “doreşte publicitatea, însă se teme de informaţie” (Villleneuve, 1987,
34). Din această cauză, de cele mai multe ori, sensul real al actului terorist rămâne necunoscut
opiniei publice şi presei, fiind descifrabil doar pentru responsabilii politici care deţin cheia
atentatului/asasinatului.
În această perspectivă, jurnalistul şi camera de luat vederi au devenit “prieteni
apropiaţi ai teroriştilor” (Laqueur, 1976, 104). Această afirmaţie nu implică simpatia
necondiţionată a jurnaliştilor în raport cu acţiunea teroristă în sine sau cu actorii acestuia; de fapt,
de multe ori jurnalişti au fost răniţi sau chiar ucişi, ei reprezentând garanţia faptului că atenţia
media vor fi canalizate spre doleanţele teroriştilor. Totodată, dat fiind caracterul de neobişnuit şi
senzaţional al acţiunii teroriste, aceasta furnizează mass media un material de valoare de care
jurnaliştii se vor ocupa în mod gratuit şi cu entuziasm. În consecinţă, se poate susţine faptul că
terorismul şi mass media sunt non-disociabile, de aici cuplu; antinomic, deoarece
terorismul refuză comunicarea, utilizând mass media doar ca suport de publicitate şi de presiune
politică.

Dezbateri consacrate relaţiei terorism-mass media


Prin raport cu numărul ridicat al abordărilor consacrate acestei teme, diferenţele de
interpretare sunt mai puţin semnificative. Preocuparea pentru temă s-a conturat încă din
deceniul opt al secolului trecut, însă, în timp, nu a înregistrat mutaţii majore. “Nu există
dovezi clare conform cărora publicitatea prin media este în mod semnificativ responsabilă
pentru amploarea terorismului” (Wardlaw, 1989, 78 apud Alali şi Eke, 1991b, 8-9).
De altfel, terorismul nu este o “invenţie” a secolului XXI. A fost practicat de-a lungul
istoriei şi s-a adaptat acesteia, cu precădere mutaţiilor aduse odată cu dezvoltarea mijloacelor
de comunicare în masă. Brian Jenkins afirma în acest sens că “terorismul este produsul
libertăţii, în special al libertăţii presei” (Jenkins, 1983, 160). Această idee se regăseşte în mai
multe lucrări şi luări de cuvânt: Birgitte L. Nacos – “atragerea atenţiei media, a publicului şi a
decidenţilor politici este la raison d’être din spatele din spatele escaladării violenţei şocante”
(Nacos 1994, 8). Într-un articol publicat în anul 1976, Walter Laqueur afirma că “media sunt
cei mai buni prieteni ai teroriştilor, actul terorist în sine nu înseamnă nimic, publicitatea este
totul” (Laqueur 1976, 104, apud Farnen 1990: 105). Deşi iniţial Grant Wardlaw a identificat o
simbioză între terorism şi media (1982), ulterior s-a dezis de opinia lui Jenkins: “nu există o
probă clară care să demonstreze că publicitatea (prin media) este responsabilă de creşterea
numărului de atacuri teroriste” (Wardlaw 1989, 78, apud Alali şi Eke 1991b, 8-9).
Majoritatea autorilor au fost de acord cu Jenkins, mai puţini cu Wardlaw. Spre
exemplu, Miquel Rodrigo citează trei voci de prestigiu ale secolului XX, Umberto Eco, Jean
Baudrillard şi Marshall McLuhan, conform cărora există o relaţie directă, cauzală, între mass
media şi terorismi. Mai mult, oficialii guvernamentali au corelat frecvent media cu succesul
sau eşecul teroriştilor, iar exemplul cel mai cunoscut în acest sens este cel dat de Margaret
Thatcher: “democraţiile trebuie să identifice modalităţi prin care să priveze teroriştii de
oxigenul publicităţii” (Picard, 1991, 50). În aceeaşi perspectivă, Peter Kratcoski sublinia:
“unul dintre elementele terorismului vizează publicitatea pentru cauza proprie şi propaganda,
însă mass media au exagerat în răspunsul pe care l-au dat acestui deziderat” (Kratcoski, 2001,
468).
Sociologul francez Michel Wieviorka (1988) a contrazis teza conform căreia
terorismul şi mass media se găsesc într-o relaţie “ de simbioză”. Iar argumentul dat derivă din
faptul că între media şi terorism se pot lega relaţii diferite, de la “pura indiferenţă” a
terorismului pentru media, “indiferenţa relativă”, la “strategia orientată spre media şi
“coerciţia media” (Wieviorka, 1988, 43-45). Cu privire la această tipologie atitudinală, Paul
Wilkinison, un al teoretician de renume al domeniului, sublinia că dintotdeauna canalele de
comunicare au fost utilizate de toţi teroriştii. Referitor la primul caz, al “indiferenţei”, autorul
afirma: “dacă nu există scopul de a teroriza populaţia, atunci violenţa nu este de natură
teroristă”. “Relaţia instrumentală” dintre organizaţia teroristă şi mass media, pe care
Wieviorka o încadrează în cea de-a treia categorie, este definită de Wilkinison ca fiind
“intrinsecă oricărei activităţi de terorism” (Wilkinison, 1997).
Dincolo de cristalizarea opiniilor în pro şi contra “relaţiei de simbioză”, o evaluare
rapidă a opiniilor exprimate în acest sens permite evidenţierea altor câteva tendinţe principale,
mai nuanţate:
1. Frederick Hacker, psiholog american care a activat ca negociator în incidente teroriste,
remarca “dacă mass media nu ar fi existat, teroriştii le-ar fi inventat. În schimb, mass
media vânează actele teroriste deoarece se potrivesc necesităţilor programelor proprii”;
2. Walter Laqueur, preşedinte al International Research Council of the Center for the
Strategic and International Studies, conform căruia “media sunt cei mai buni prieteni ai
teroriştilor (…) teroriştii sunt super-distracţia vremii noastre”;
3. Raymond Tanter, cercetător în probleme politice la Universitatea Michigan, clarifică
dilema relaţiei: “având în vedere că teroarea vizează media şi nu victimele, succesul este
definit în termeni de acoperire mediatică. Şi pentru că lucrează într-o societate democrată,
vestul asigură necondiţionat acoperirea mediatică” (apud Hickey, 1977, 113-114).
4. Yonah Alexander - media oferă grupurilor teroriste instrumente utile care deservesc
propaganda şi războiul psihologic (1978).
5. M. Cherif Bassinouni – efectul psihologic al violenţei poate fi mai devastator decât actul
în sine, iar efectul poate fi rezultatul intervenţiei media (1981).
6. J. Bowyer Bell – relaţia dintre media şi terorism este simbolică, acoperirea jurnalistică
amplifică efectul pentru marele public (1978).
7. Ralph E. Dowling – terorismul este un gen retoric, a cărui violenţă oferă calea de acces
către mass media, acces greu de obţinut pe baza unui discurs banal (1986).
8. Walter B. Jaehning - teroriştii recunosc faptul că cea mai uşoară cale către recunoaşterea
publică se obţine prin apelul la valori tradiţionale ale ştirilor: drama, conflictul şi tragedia
– alimentate de competiţia dintre media diferite (1978).
9. Patricia R. Palmerton - retorica terorismului şi impactul acesteia depind parţial de
acoperirea jurnalistică (1983, 1985).
10. Alex P. Schmid şi Janny de Graaf – anumite elemente ale media occidentale încurajează
utilizarea violenţei şi pot “într-o anumită măsură să pre-condiţioneze răspunsul cititorilor
dat ştirillor despre evenimente teroriste” (1982).
11. Robert G. Picard (1991[1986]) – deşi mass media sunt un element important ale
mediului în care teroriştii acţionează, nu există dovezi ştiinţifice credibile care să
dovedească “o relaţie de tip cauză-efect între acoperirea furnizată de media şi creşterea
numărului atacurilor teroriste. Nu numai că mass media nu pot fi acuzate în mod direct că
sunt singura sursă a fenomenului terorist, însă este greu de demonstrat că terorismul este
un act fundamental de comunicare”. Această ipoteză se bazează pe faptul că unele acte
sunt realizate special pentru a atrage publicitate, însă altele sunt puse la cale fără această
intenţie, unele chiar în secret (ibid., 29).

Implicaţii ale mediatizării actelor teroriste


Alex Schmid (1982) oferă trei ipoteze pe baza cărora poate fi explicat efectul media
asupra terorismului:
(1) ipoteza escaladării – conţinuturile mediatice neobişnuite, agresive sau fără
precedent pot încuraja comportamentele agresive. Rezultă că mediatizarea
violenţei poate crea modelele de acţiune violentă;
(2) ipoteza dezinhibării – violenţa portretizată în media diminuează inhibiţia
audienţei în situaţii şi pentru comportamente similare, crescând probabilitatea ca
un individ să dezvolte comportamente agresive;
(3) ipoteza învăţării sociale – bazată pe ideea că orice comportament este învăţat prin
observaţie; în cazurile în care televiziunea ilustrează succesul actelor teroriste,
indivizii vor fi informaţi şi astfel va creşte probabilitatea atentatelor. Desigur,
această ipoteză este extremă, deoarece este greu de imaginat că un individ îşi va
fundamenta decizia de a iniţia un atac terorist exclusiv pe baza unei ştiri care
relatează un asemenea eveniment. Cu toate acestea, ea a fost probată prin studii
care şi-au propus să evalueze măsura în care creşterea numărului de articole
consacrate terorismului a crescut şi numărul atacurilor teroriste. A rezultat că între
cele două există o relaţie interactivă, în sensul în care una dintre variabile o
influenţează pe cealaltă, dar fără să fi fost luate în calcul şi alte variabile care ar fi
putut influenţa evoluţia terorismului.
Evidenţiem câteva din concluziile studiului realizat de A. Schmid, cu precizarea că nu
pot fi extrapolate. Conform listei publicate de Departamentul de Stat al Statelor Unite ale
Americii, în intervalul 1981-1989, au avut loc 119 incidente teroriste care au implicat cel
puţin un cetăţean american. Dată fiind implicarea a cel puţin un cetăţean american, s-a
presupus că toate incidentele vor fi mediatizate în presa americană. Cotidianele studiate au
fost Washington Post şi New York Times. A rezultat:
a. o relaţie strânsă între tipul de eveniment şi intensitatea mediatizării;
b. din 1981 până (inclusiv) în 1989, numărul incidentelor teroriste a
crescut, în timp ce numărul articolelor publicate ca răspuns a scăzut.
Aceasta cu trei excepţii:
• numărul atacurilor cu bombă, care s-au soldat cu
morţi, a rămas relativ constant, chiar scăzând spre finele
perioadei, în ciuda numărului ridicat de articole;
• numărul asasinatelorii a atins cota maximă în
1984, cu patru incidente, care au generat 14 articole. În ciuda
acoperirii jurnalistice, anul următor numărul a scăzut la cota
anului 1981 (un incident). Următorul an s-au înregistrat trei
incidente, în mod clar neinfluenţate de acoperirea jurnalistică
limitată din anul anterior. Cu alte cuvinte, numărul mare de
articole dintr-un an nu a determinat creşterea numărului de
atacuri în anul următor şi nici anul în care numărul de articole a
scăzut la patru nu a determinat o scădere a incidentelor
ulterioare;
• au avut loc trei deturnări de avion în intervalul
studiat care au generat 16 articole. Anul următor a înregistrat un
singur incident;
• răpirea unor cetăţeni americani a generat şi mai
puţine articole: patru incidente în aul 1985 a generat un singur
articol, în timp ce trei incidente în 1986 s-au regăsit în şapte
articole; acelaşi număr (trei) de incidente a generat un singur
articol în 1987.
Din aceste date rezultă existenţa unei relaţii între numărul de incidente teroriste dintr-
un an dat şi numărul de articole ulterioare, iar relaţia variază în funcţie de tipul de incident.
Chiar şi cu privire la acelaşi tip de eveniment, se înregistrează diferenţe în numărul
articolelor. Ceea ce sugerează că alţi factori sunt implicaţi în proces, mai complecşi decât
ipoteza comportamentelor învăţate. Dacă alegerea unui tip de atac ar fi depins doar de
acoperirea mediatică a evenimentului, atunci ar fi trebuit ca actele mediatizate să fie repetate.
Ceea ce nu s-a întâmplat.
Deşi nu poate fi extrapolat, acest studiu demonstrează că între terorism şi mass media
există o relaţie strânsă, dar nu şi că acoperirea mediatică a atacurilor determină producerea de
noi atacuri. Mass media informează, oferă modele de comportament şi, nu în ultimul rând,
impun noi obiective terorismului. Din toate acestea nu rezultă că media sunt responsabile
pentru producerea actelor în sine. Însă mediatizarea se poate traduce în “imperativul
escaladării intrinseci” (Schmid, 1982), care le solicită teroriştilor să săvârşească acte din ce în
ce mai violente şi mai neobişnuite astfel încât să atragă atenţia media.
În completare, oferim perspectiva lui James Curran (2002) care realizează o scurtă
trecere în revistă a efectelor virtual dăunătoare ale mediatizării accentuate a actului terorist:
• mass media sunt o platformă pentru exprimarea viziunilor extremiste care
provoacă violenţă şi subminează autoritatea statului;
• contagiune - prin prezentarea actelor teroriste spectaculoase creşte probabilitatea
ca şi alte grupuri să adopte aceleaşi metode;
• subminarea operaţiunilor poliţieneşti aflate în desfăşurare prin prezentarea metodelor de
lucru, dispozitivelor etc. şi punerea în pericol a vieţii ostaticilor şi a forţelor de ordine;
• mass media exercită presiuni asupra autorităţilor care limitează puterea de luare a
deciziilor;
• mass media întăresc sentimentul puterii resimţit de terorişti, în special în cazurile
patologice, ducând la prelungirea artificială a incidentelor şi la creşterea gravităţii
consecinţelor;
• accentuarea denaturată a laturii spectaculare, senzaţionale prin natura competitivă a
activităţii jurnalistice, având ca rezultat transformarea violenţei publice în divertisment
în detrimentul informării;
• instantaneitatea şi anumite practici conexe acesteia (convorbiri telefonice cu teroriştii)
transformă jurnaliştii în participanţi direcţi la eveniment, creatori ai acestuia şi îi pune în
ipostaze pentru care nu au competenţa necesară (negociator, justiţiar etc.).
Dincolo de rolul de a propaga ameninţarea teroristă (rol involuntar asumat, din punctul
nostru de vedere), mediatizarea evenimentelor teroriste contribuie decisiv la determinarea
reprezentărilor publicului despre ameninţare şi a răspunsului pe care societatea îl dă
fenomenului. Aşadar, mijloacelor de comunicare în masă le revine un rol esenţial în
funcţionarea unei democraţii afectate de terorism. De cele mai multe ori, în contextul
atacurilor teroriste, media: dezvăluie carenţele puterii politice, informează despre activitatea
instituţiilor cu atribuţii în domeniul securităţii şi pune sub semnul întrebării rolul justiţiei şi al
serviciilor speciale. Implicaţiile mediatizării actelor teroriste sunt cu atât mai importante cu
cât, de reprezentările despre ameninţare şi de răspunsul publicului, depinde eficienţa
acţiunilor serviciilor de informaţii atât pe palierul acţiunilor preventive cât şi pe palierul celor
defensive.
Conform vocilor celor care pledează sau, mai mult, solicită vehement mediatizarea cu
responsabilitate a atacurilor teroriste şi vocilor oficiale ale strategiilor antiteroriste, care
implică mass media ca şi canal prioritar, terorismul pare să îşi fi schimbat faţa în acord cu
rolul din ce în ce mai proeminent al mass media.

Media şi contraterorismul
La o primă vedere, în triunghiul format din terorism, mass media şi autorităţile
statului, mass media s-ar situa de partea autorităţilor statului în lupta împotriva terorismului.
Însă istoria ultimilor patru decenii a demonstrat că lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. Care
este interpretarea “cea mai potrivită” pentru rolul mass media în actul terorist? Este presa
instrumentul responsabil pentru informarea publicurilor în legătură cu actorii şi evenimentele
arenei internaţionale? Sau este, citând declaraţia unui terorist, “o femeie uşoară” ale cărei
favoruri pot fi cumpărate de oricine care ameninţă cu o armă? Dacă este adevărat că mass
media sunt responsabile pentru amplificarea efectelor terorismului, în ce măsură sunt
responsabile pentru efectele amplificării? Dacă organizaţiile teroriste sunt încurajate să
comită crime spectaculoase pentru a satisface audienţele televiziunii, în ce măsură sunt media
responsabile pentru aprinderea acestui apetit?
Dezvoltarea unui cadru detaliat de cooperare cu mass media sau unul de auto-
reglementare voluntare a media în acoperirea jurnalistică a evenimentelor teroriste a devenit
unul din punctele cruciale în proiectarea tehnicilor contrateroriste actuale. Transparenţa sau,
cel puţin, aparenţa transparenţei în relaţia cu mass media este din ce în ce mai recunoscută ca
fiind o politică dezirabilă în demersurile contrateroriste. Una dintre primele opinii în acest
sens era formulată la începutul anilor ’70 de către Sir Robert Mark (aflat la conducerea
Poliţiei Metropolitane Londoneze):
“Două idei principale rămân din strategia lui Mark: stabilirea de legături personale
directe între oficialii cu rang înalt din poliţie şi directorii din mass media, concomitent cu
măsurile specifice de limitare a accesului la anumite informaţii şi selectarea jurnaliştilor …pe
baza acreditărilor de presă speciale date de poliţie” (Hocking, 1992, 89).
La rândul ei, Brigitte Nacos încheia una dintre lucrări (1994, 160-161) cu
recomandarea ca oficialii aleşi în mod democratic, într-o societate liberă, ar trebui să ofere
populaţiei cât mai multe informaţii posibil despre ameninţările teroriste, iar apoi să le acorde
credit în sensul că vor lua deciziile corecte.
“Când teroriştii lovesc, preşedintele ar trebui să aibă tăria de a explica schema teroristă
şi argumentele pro şi contre ale diferitelor variante de răspuns. Desigur, o asemenea abordare
va avea succes doar daca publicul va fi convins că intenţia este de a educa şi nu de a manipula
sau de a minţi, aşa cum s-a întâmplat în trecut” (Nacos, 1994, 161).
Pentru a fi explicat, aportul contraterorist al media a fost îmbrăcat în metafora
“termometrului” de către Miquel Rodrigo: “asemenea unui termometru, mass media
detectează prezenţa febrei terorismului şi ajută la diagnosticarea bolilor social-politice (…)”.
În concluzie, “prescripţia conform căreia termometrul ar trebui spart ar fi o eroare” (Rodrigo,
1991, 30). Soluţia este, ca de obicei, cea a echilibrului: reprezentanţii oficiali sunt îndreptăţiţi
să critice mass media, dar, în egală măsură, sunt legitime şi nemulţumirile formulate media în
încercarea de a acoperi jurnalistic situaţii de criză şi, în special, evenimente teroriste. Spre
exemplu, James E. Lukaszerszewski, expert în managementul situaţiilor de criză, sublinia că
75% din problemele forţelor de securitate apărute în relaţia cu mass media ar putea fi
rezolvată dacă, în răspunsul dat presei, ar ţine cont de trei lucruri simple :
1. prezentarea informaţiei sub forma unor relatări scurte, cu început, corp
de bază şi sfârşit;
2. anticiparea întrebărilor pe care reporterii le-ar putea adresa şi pregătirea
unor eventuale răspunsuri;
3. eliminarea jargonului din răspunsuri şi alegerea cuvintelor uşor de
înţeles de către toată lumea (Lukaszerszewski, 1987).
În concluzie, o intervenţie de succes este cea “on the record, on the table, deschisă şi
care oferă răspunsuri cât mai repede posibil” (idem).
Mass media au capacitatea de a furniza o cantitate semnificativă de informaţii într-o
situaţie neprevăzută, iar radioul şi televiziunea au capacitatea de a ţine la curent publicul sau
de a-l informa cu privire la victime şi la familiile acestora în direct. În egală măsură, mass
media pot furniza informaţii referitoare la desfăşurarea evenimentelor şi pot face recomandări
privind modul de protecţie a populaţiei civile. Este un argument pentru a susţine utilitatea
programelor comunicaţionale, care pot asigura un flux de informaţie între instituţiile de
securitate – mass media – populaţie în interesul stării de securitate şi, totodată, pentru a
susţine integrarea mijloacelor de comunicare în masă ca porte-parole în pregătirea
contrateroristă a populaţiei.
Educaţia consacrată problemelor de securitate şi cultura de securitate au devenit în
multe din ţările cu o democraţie avansată principii şi repere în programele guvernamentale.
Într-o accepţiune comună, acestea vizează cunoaşterea şi înţelegerea de către cetăţeni, de către
societate în general, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, consolidarea
comportamentelor sociale în consens cu aceste valori şi, ceea ce este mai important,
asigurarea unor acţiuni şi comportamente ale tuturor actorilor sociali în acord cu principiile
democraţiei şi statului de drept. Toate acestea devin cultură de securitate la nivelul individului
şi societăţii în ansamblu în momentul în care instituţiile statului şi cetăţenii acţionează
convergent şi eficient împotriva factorilor de insecuritate sau comportamentelor care limitează
sau atentează la aceste valoriiii.
În acest sens, instituţiile cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale iniţiază campanii
de informare, care, cu precădere după momentul 11 septembrie, au avut drept scop creşterea
gradului de alertare în privinţa terorismuluiiv. Programele comunicaţionale au ca punct de
plecare înţelegerea faptului că o ţară care se confruntă cu ameninţarea teroristă trebuie desigur
să-şi pregătească soldaţii, dar şi cetăţenii. Importanţa pregătirii populaţiei a fost probată în
nenumărate rânduri (spre exemplu în timpul atacurilor teroriste precum luările de ostatici) şi
este incontestabilă. Pregătirea populaţiei trebuie să vizeze ambele dimensiuni ale securităţii,
atât pe palierul ofensiv, cât şi pe palierul defensiv. Cu alte cuvinte, prin intermediul
programelor comunicaţionale populaţia trebuie informată şi pregătită pentru a sesiza
eventualele disfuncţii sau vulnerabilităţi care pot indica pregătirea unei acţiuni teroriste, dar
trebuie totodată pregătită pentru a reacţiona în situaţii de criză determinate de acţiuni teroriste
(spre exemplu, gestionarea panicii sau acordarea primului ajutor).
Unul dintre canalele integrate programelor comunicaţionale este vocea oficială a
autorităţilor care trebuie să ofere cât de multe informaţii este posibil despre atacul terorist şi
apoi să crediteze populaţia în sensul că va lua deciziile corecte: “Când teroriştii lovesc,
preşedintele trebuie să explice schema teroristă şi argumentele pro şi contra pentru diferitele
opţiuni de răspuns disponibile. Desigur, o asemenea abordare va avea succes doar dacă
publicurile sunt convinse că intenţia este de a educa şi nu de a manipula sau de a minţi, aşa
cum s-a mai întâmplat în trecut” (Nacos, 1994)..
La prima vedere, un asemenea program de pregătire antiteroristă a populaţiei din
România poate părea o iniţiativă nejustificată. Însă invocarea atacurilor din 11 martie 2004
din Madrid, din 1-3 septembrie 2004 din Beslan şi din 7 iulie 2005 Londra, care au
demonstrat că 11 septembrie nu a fost un caz izolat şi că atacul terorist îşi loveşte indirect şi
nediscriminatoriu ţintele, schimbă decisiv perspectiva. Şi România, după aceste atacuri, şi-a
structurat un nou principiu atitudinal de securitate (Marin, 2004, 3), conform căruia
securitatea individuală se regăseşte în interiorul oricărui sistem de securitate întemeiat pe
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Acest principiu este însă dublat de
necesitatea de a explica rolul cetăţeanului nu numai ca beneficiar al stării de securitate, dar şi
ca participant efectiv, contribuabil, căci securitatea individuală este parte şi rezultat al celei
colective şi un serviciu de informaţii nu poate fi eficient, în limitele deplinei legalităţi, decât
dacă cetăţenii pe care îi deserveşte îl sprijină în demersurile sale.
Prin urmare, programele comunicaţionale au drept resort înţelegerea faptului că
promovarea şi apărarea intereselor naţionale trebuie dublată de cunoaşterea, valorizarea şi
acceptarea acestora de către opinia publică. “Este mult mai puţin probabil ca oamenii să intre
în panică dacă ştiu ce se întâmplă” (Singer, 2001 apud Shimishi, 2005). De aceea, formarea
unei culturi de securitate solide depinde de existenţa şi funcţionarea optimă a unor canale de
dialog şi consultare între puterea politică şi instituţiile statului care au în responsabilitate
problemele de securitate şi societatea civilă. Colaborarea lor constantă trebuie să asigure
pregătirea populaţiei pentru cunoaşterea şi înţelegerea noului mediu de securitate, a riscurilor
şi ameninţărilor care pot pune în pericol valorile democratice. Punctual, “populaţia trebuie
motivată să cunoască şi să se preocupe de problemele naţionale, regionale şi globale, să se
exprime, în calitate de cetăţeni activi, şi să se implice în luarea deciziilor”v..
Principalele beneficii ale programelor comunicaţionale care vizează educaţia pentru
cultura de securitate sunt reflectate de finalităţile de nivel strategic ale acestui tip de educaţie.
O campanie bine gândită (pentru segmente de public sau publicuri diferite, cu aşteptări sau
nevoi de informare diferite) poate schimba sau ameliora percepţia asupra a ce înseamnă
securitatea şi asupra rolului cetăţeanului în realizarea securităţii, cu avantaje pentru starea de
securitate în sine.
În plan concret, finalitatea va fi de prevenire şi de contracarare a vulnerabilităţilor în
situaţia internă, a factorilor externi de risc, precum şi de gestionare a noilor provocări la
adresa securităţii României. Important este ca programele în materie de educaţie antiteroristă
să implice promovarea valorilor de securitate colectivă şi individuală, dar să cu deplaseze
accentul dinspre cunoaşterea teoretică, formală spre formarea atitudinilor dezirabile şi
aplicarea competenţelor dobândite potrivit exigenţelor societăţii contemporane, precum şi
orientarea prioritară spre cultivarea valorilor de securitate în zonele de risc cultural, economic
şi social.
Concret, prin intermediul programelor comunicaţionale, cetăţenii primesc informaţii
cu privire la fenomenul terorist: surse de pericol, organizaţii teroriste, mijloace şi metode
folosite se acestea, implicaţii pe plan naţional sau local, sfaturi cu privire la cum este
recomandat să acţioneze în situaţia unui atac teroristvi. Nu în ultimul rând, asemenea campanii
oferă cetăţenilor şi un număr de telefon pe care îl pot folosi pentru a raporta eventuale situaţii
neobişnuite care sunt de obicei asociate cu atacurile teroriste
În ultimii ani, regăsim asemenea iniţiative şi în România. Ele vin din partea
instituţiilor cu atribuţii în domeniul securităţii şi au ca resort identificarea formelor de
participare a cetăţenilor la prevenirea şi combaterea actelor asociate terorismului. Spre
exemplu, pe site-ul Serviciului Român de Informaţii regăsim informaţii care pot ajuta la
formarea unei conduite preventive antiteroriste (telverde, prevenirea şi combaterea
terorismului, consultanţă de specialitate), precum şi “sfaturi de urmat”. Informaţiile oferite
sub titlul “Ameninţarea teroristă. Abordarea comunitară a riscurilor” oferă punctual
răspunsuri următoarelor întrebări:

• cum putem recunoaşte pregătirile pentru un act terorist?


• ce putem face pentru a preveni?
• cum reacţionăm în situaţia unui incident terorist?
• care trebuie să fie relaţia cu autorităţile?
De asemenea, în cadrul Olimpiadelor Comunicării, Serviciul Român de Informaţii a
propus tema “Serviciul Român de Informaţii şi Societatea Civilă”, iar iniţiativa s-a concretizat
într-o campanie de informare a tinerilor asupra pericolelor terorismuluivii. Proiectul de training
s-a numit “007 sau 9/11?. Mit sau realitate?” şi a fost precedat de o sesiune de informare
“Terorismul de lângă noi”. Mesajele campaniei au fost:

• “A cunoaşte înseamnă a PREVENI”


• “Terorismul…nu e un mit. E realitatea de lângă tine. Implică-te!”
• “A PRIVI nu e o soluţie. Implică-te!”
• Teroriştii ştiu totul despre tine. Te ce ştii despre ei?”.
O altă modalitate de pregătire contrateroristă a populaţiei se concretizează în exerciţii
şi simulări organizate de autorităţile cu responsabilităţi în domeniul securităţii. Acestea se
regăsesc cu precădere în ţările care s-au confruntat în mod direct cu atacuri teroriste. Spre
exemplu, în iunie 2004, în Israel, a fost organizat şi aplicat un exerciţiu la scară amplă care
simula un atac iminent din partea unui terorist-bombă umană aflat pe un stadion de fotbal.
Exerciţiul a presupus implicarea forţelor de poliţie, a celor de securitate, precum şi a
reprezentanţilor spitalelor din proximitate care se presupunea că vor îngriji eventualii răniţiviii.
Aceste exerciţii sunt menite a testa capacitatea de organizare, de intervenţie şi
profesionalismul forţelor de securitate în a gestiona un atac cu numeroase victime. În egală
măsură, publicitatea care dublează în mod uzual acest tip de eveniment are un efect
psihologic binevenit, de calmare a populaţiei care este martora a cât de rapid şi cât de eficient
intervin reprezentanţii autorităţilor cu atribuţii în acest plan.
Dincolo de beneficiile evidente pe care le pot aduce, programele comunicaţionale
ridică anumite probleme care impun anumite precizări. În mod cert, una dintre modalităţile de
a gestiona teroarea (fie ea potenţială) este reducerea anxietăţii (uneori) iraţionale în rândul
publicurilor prin informare şi comunicare. Întrebarea care se ridică este când “mult” devine
“prea mult” sau cât de eficientă este alertarea într-un context/spaţiu cu un grad de alertare
scăzut? Prea multe avertizări şi semne de alarmă pot produce reacţii exagerate sau, din contră,
pot produce apatie şi ignorarea avertizărilor de către opinia publică prin “banalizarea răului” ix.
Prin urmare, este important să se găsească echilibrul potrivit între instituirea şi menţinerea
unei stări de alertă constantă pentru prevenirea unor viitoare atacuri (sau cel puţin diminuarea
pierderilor) prin comunicarea informaţiilor relevante.
Alături de frecvenţa avertizărilor cu privire la atacurile teroriste, trebuie analizată
natura avertizărilor în sine. Publicarea unui avertisment care nu este delimitat în spaţiu şi timp
poate fi contraproductivă. O avertizare de genul “se deţin informaţii conform cărora o bombă
umană sinucigaşă se îndreaptă spre…”, fără precizarea locaţiei exacte sau a datei este
ineficientă şi nu face decât să genereze teamă la nivelul populaţiei.
Totodată, sistemul avertizărilor prin culorix (utilizat şi în România) a fost apreciat de
anumiţi specialişti (Shimishi, 2005) ca fiind relativ ineficient: schimbarea culorii din galben în
portocaliu îi informează pe civili cu privire la creşterea nivelului de alertare, indicându-le că
ar trebui să se îngrijoreze, dar nu oferă decât puţine date referitoare la tipul de alertă şi la
semnificaţia acesteia. “Acest mod de avertizare creează doar griji şi anxietate fără să
definească în mod clar problema (ce, când şi unde), făcând ca următoarea avertizare să fie şi
mai puţin eficientă” xi.
Avertismentul ar trebui să conţină date despre moment, locaţie, consecinţe scontate şi
ar trebui de asemenea dublat de instrucţiuni practice despre reacţiile adecvate ale populaţiei.
“Cu cât avertismentul este mai vag şi mai general cu atât creşte probabilitatea ca populaţia să
îl ignore” (idem.). Este recomandabil ca declaraţiile de alertare şi de ameninţare (din partea
teroriştilor) să fie transmise publicului într-o formă clară şi calmă pentru a evita panica.
Aceste idei ar trebui completate cu recomandarea ca mass media să evite senzaţionalul şi
exagerarea în mediatizarea acestor evenimente.
Tot cu privire la potenţialul conflict dintre “a comunica” sau “a păstra secretul”, în
ochii opiniei publice, autorităţile statului (guvern, instituţii de securitate) sunt în dezavantaj,
deoarece întotdeauna presa are ultimul cuvânt. Iar conştientizarea acestui dezavantaj poate
încuraja autorităţile în a supra-proteja informaţiile, indiferent de caracterul lor. Ilustrativă în
acest sens este afirmaţia unui cenzor american din timpul celui de-al doilea război mondial,
citat de Philip Knightly: “Nu le voi spune nimic până când nu se termină totul şi atunci le voi
spune cine a câştigat”.
Mai mult, în funcţie de profesionalismul actorilor şi maturitatea sistemului
democratic în care aceştia acţionează, presa poate constitui fie un mijloc responsabil prin care
publicul este informat în privinţa evenimentelor şi vectorilor care interacţionează în arena de
interes public. Devin cu atât mai importante pregătirea reprezentanţilor mass media în ceea ce
priveşte problemele de securitate şi formarea unei culturi de securitate care să asigure o
reacţie echilibrată din partea presei şi, indirect, eficienţa programelor comunicaţionale. O
reacţie echilibrată a mass media poate contrabalansa şi ceea ce A.P. Schmid numeşte
“imperativul escaladării intrinseci” (Schmid apud. Wieviorka şi Wolton, 1979) care cere ca
teroriştii să comită acte din ce în ce mai bizare şi mai crude pentru a câştiga atenţia. Acesta
este principalul “efect pervers” al acoperirii mediatice a fenomenului terorist printre
numeroasele alte efecte, roluri şi funcţii ale media în cadrul sistemului social.
Pledoaria pentru implementarea unor programe comunicaţionale - care să medieze
relaţia cu publicurile şi astfel să asigure reacţii (sau cel puţin premisele unor reacţii) în
sprijinul securităţii şi măsurilor întreprinse de autorităţile statului - recunoaşte importanţa
“secretului” ca element esenţial în activitatea de securitate. În egală măsură, perspectiva
noastră argumentează că în anumite situaţii a avea o populaţia informată şi pregătită poate
reprezenta un avantaj definitoriu.
i
Note
Deşi M. Rodrigo susţine un punct de vedere opus (1991).
ii
Conform Departamentului de Stat American, asasinatul este definit ca orice situaţie în care un cetăţean american este
împuşcat şi ucis.
iii
Conceptul de „cultură de securitate” a fost introdus în circuitul de valori al Alianţei Nord-Atlantice de către fostul
secretar general al NATO, lordul George Robertson (Marin, 2004, 3).
iv
Spre exemplu, iniţiativa Statelor Unite ale Americii - Antiterrorism. Personal Protection, Guide: A Self-Help Guide
to Antiterrorism.
v
Cultura de securitate. Mai mult decât un exerciţiu de comportament social, în revista Profil, anul 2, nr. 5, iunie 2004,
p.20.
vi
Spre exemplu, în Londra, o astfel de campanie antiteroristă s-a desfăşurat sub sloganul “If you suspect it, report it”
(http://www.met.police.uk/counter_terrorism/campaign28_02_05.htm).
vii
proiectul s-a desfăşurat în septembrie-noiembrie 2004 şi s-a adresat liceenilor din clasele a XI-a şi a XII-a.
viii
http://nfc.msn.co.il/archive/001-D-48708-00.html?tag=10-43-49&au=True (sursă israeliană).
ix
Spre exemplu, Israelul s-a regăsit în această situaţie şi a trebuit să depăşesc etapa în care publica foarte multe
materiale de alertare, aproximativ 30 pe zi (Shimishi, 2005).
x
Roşu-critic, portocaliu-ridicat, galben-moderat, albastru-precaut, verde-scăzut.
xi
Batya L. Ludman, Israel Leads in Making Terror Warnings Effectives,
http://www.israelnewsagency.com/israelterrorismwarnings29931.html.