Sunteți pe pagina 1din 32

3.3.

MUNŢII APUSENI

3.3.1. Caractere generale

Munţii Apuseni reprezintă unitatea cea mai extinsă (circa 10 750 km2) şi cea mai înaltă
(cu trei vârfuri de peste 1 800 m) din Carpaţii Occidentali, ajungând, Ia nord, până la
văile Barcăului şi spre cotul Someşului de la Jibou (Valea Brebi), în est venind în contact
cu Depresiunea Transilvaniei, în sud cu Valea Mureşului, iar în vest fac limită foarte
sinuoasă cu Dealurile de Vest.

In literatura de specialitate ceva mai veche au fost aduse în discuţie unele probleme
privitoare la limita sudică a acestei unităţi, respectiv dacă Munţii Apuseni se opresc Ia
Valea Mureşului sau se extind până la culoarele Timiş şi Bistra - Strei, cuprinzând în
acest fel şi Munţii Poiana Rusca, aşa cum a subliniat V. Mihăilescu (1963). De asemenea,
anumite controverse au apărut şi în legătură cu limita nordică, în sensul dacă Apusenii
trebuie să cuprindă şi insulele de cristalin ale Măgurii Şimleului, Măgurii Chilioarei şi a
Culmii Codrului sau dacă ea se opreşte pe aliniamentul Meseş - Dealul Mare - Prisnel -
Preluca - Pietriş. Fără a detalia această problemă, care ar putea comporta discuţii destul
de numeroase, este suficient să fie evidenţiat că măgurile şi culmile de cristalin ale
Şimleului, Chilioarei şi Codrului, chiar dacă litologic ar putea fi incluse spaţiului montan,
ca extensiune, altitudine şi poziţie geografică, poate chiar în ceea ce priveşte geneza, ele
trebuie lăsate unităţilor de dealuri respectiv Dealurilor de Vest.

Munţii Apuseni prezintă o serie de asemănări cu celelalte două mari unităţi


carpatice ale pământului românesc/dar şi numeroase particularităţi ce le imprimă
caracteristica de specificitate:

- existenţa, în partea centrală (Bihor, Vlădeasa şi Gilău - Muntele Mare) a unei zone
înalte, cu unele înălţimi de peste 1 800 m, urmată de o treaptă mai coborâtă, această
condiţionare orografică având consecinţele corespunzătoare în climă, hidrografie,
vegetaţie, soluri şi grad de umanizare;

- în ceea ce priveşte litologia, Munţii Apuseni se caracterizează printr-o mare varietate,


ei constituind un fel de "sinteză geologică" a Carpaţilor, o accentuată mozaicare a
formaţiunilor, reprezentate prin şisturi cristaline cu intruziuni de granite, în care relieful
este accentuat maturizat, cu văi adânci de-a lungul cărora apar o serie de umeri ce
1
corespund cu platforma inferioară (Feneş -Deva), urmate de sedimentar mezozoic
(calcare şi dolomite), în suprafaţă de 1132 km2, care a condus la o complexitate
corespunzătoare a reliefului carstic, în al treilea rând evidenţiindu-se magmatitele
laramice (granodiorite, granodiorite porfirice, diorite) din Vlădeasa şi alte locuri, precum
şi cele neogene din Munţii Metaliferi. Varietatea în litologie şi evoluţia îndelungată a
acestui teritoriu au condus la formarea unor importante resurse ale subsolului: minereuri
feroase şi neferoase, auro - argintifere, bauxită, materiale de construcţii etc;

- un tectonism pronunţat, determinat mai ales de diastrofismul stiric (Badenian), care a


condus la o fragmentare corespunzătoare, apărând o asociere de horsturi şi grabene;

- umanizarea accentuată atât a depresiunilor, cât şi a platformelor, determinată de


favorabilitatea factorilor geografico - fizici, la care pot fi adăugaţi şi cei social - istorici,
populaţia autohtonă fiind obligată, de către cei veniţi în aceste locuri, să urce în spaţiul
montan. Se remarcă prezenţa populaţiei mai dense, în primul rând, în compartimentul
estic, urmare a manifestărilor climatice şi a orografiei.

Altitudinile mai reduse: 1 849 m în Cucurbăta Mare (Munţii Biharia), 1 836 m în


Vlădeasa şi 1826 m în Muntele Mare, după care coboară sub 1 300 m şi apoi chiar
simţitor sub 1 000 m, precum şi poziţia geografică vestică n-au favorizat prezenţa
glaciaţiunii, apărând doar câteva modeste circuri glacionivale în Culmea Bihariei. Se
păstrează, însă, foarte bine suprafeţele de nivelare: cea superioară, Fărcaş - Cârligaţi
(Cârligatele), cu două nivele (superior, foarte neted, la 1 600 -1 800 m şi altul inferior,
mai coborât cu 200 m), modelate în Danian - Oligocen; Măguri - Mărişel, 1 200 - 800 m
(în unele locuri peste 1 200 m, iar în altele sub 800 m), mai fragmentată, formată în
Sarmaţian - Meoţian. Aceste două suprafeţe, datorită tectonizării accentuate, în masivele
cu altitudini mici sunt mult mai coborâte. Suprafaţa inferioară, Feneş - Deva este
prezentă la periferia spaţiului montan, iar sub formă de umeri apare de-a lungul văilor ce
pătrund mai adânc în munte, modelarea acesteia având loc în Pliocen - Cuaternar.

Munţii Apuseni, urmare a extensiunii şi grosimii formaţiunilor carstificabile (calcarele


mezozoice), se caracterizează printr-un relief carstic foarte diversificat, atât exocarstic,
cât mai ales endocarstic. Se remarcă: Peştera Vântului, la Şuncuiuş (cea mai lungă din
România, având peste 32 km); Avenul din Stanu Foncii, situat în Bazinul Văii Roşia,

2
format dintr-o succesiune de verticale, în care s-a coborât până la adâncimea de 339 m
(T. Rusu, 1988, p. ] 19); cursul subteran cel mai lung (Valea Topei, cu izbucul Aştileu, în
linie dreaptă, între insurgenţă şi resurgenţă lungimea fiind de peste 11 km), toate în
Munţii Pădurea Craiului, unde au fost identificate, de altfel, peste 70 de avene şi 260 de
peşteri. De asemenea, o semnificaţie deosebită o au peşterile cu gheaţă (patru), apoi
Peştera Urşilor (Chişcău), precum şi unele peşteri cu urme de picior, puse pe seama
omului de Neanderthal, de acum aproximativ 15 000 ani, între acestea înscriindu-se
peşterile Ciur - Izbuc, din bazinul Văii Roşia (P. Cocean, 1995, p. 89 - 91) şi Gheţarul
Vâr top, din Bazinul Gârdişoarei. Foarte cunoscute sunt, de asemenea, izbucul intermitent
Călugări (Platoul Vaşcău) şi izbucurile Bujor (intermitent) şi Feredeu (Valea Poşaga,
afluent pe stânga Arieşului).

Clima Munţilor Apuseni este determinată de altitudine şi poziţia geografică în


drumul circulaţiei maselor de aer vestice, înregistrându-se medii anuale de 0,8° C la
Vlădeasa şi 4,7 C la Băişoara, iar cantitatea de precipitaţii este mult mai ridicată pe
versantul vestic, chiar peste 1 400 mm/an (Stâna de Vale este considerată a fi "polul"
precipitaţiilor din România), în timp ce pe versantul estic, urmare a foehnizării maselor
de aer, precipitaţiile se reduc simţitor, apărând aşa-numita umbră de precipitaţii.

Reţeaua hidrografică este în deplină concordanţă cu orografia şi cantităţile de


precipitaţii, masivele centrale determinându-i acesteia caracterul de radialitate. De
asemenea, apariţia viiturilor este mai timpurie pe versantul vestic, cu aproximativ două
săptămâni comparativ cu cel estic. Potenţialul hidroenergetic şi necesităţile de
aprovizionare cu apă a condus la o viguroasă intervenţie antropică asupra reţelei
hidrografice. în acest scop, Someşul Mic şi Crişul Repede au fost amenajate, sub acest
aspect, aproape în totalitate, puterea instalată fiind în jur de 450 MW (220 MW în
Centrala Hidroelectrică Mărişel, 45 MW la Tarniţa, 12 MW la Someşul Cald, 5 MW
Gilău, apoi 105 MW la Remeţi, 58 MW la Munteni I şi II), lacurile create pentru aceste
unităţi hidroenergetice contribuind în mod esenţial la regularizarea debitelor celor două
artere hidrografice şi Ia aprovizionarea a două mari centre urbane din aval (Cluj-Napoca
şi Oradea).

3
în cadrul învelişului de soluri se remarcă cambisolurile, în primul rând brunele
acide în zonele mai înalte, apoi brune, brune feriiluviale şi podzoluri, brune eu-
mezobazice şi brune luvice, precum şi rendzinele (pe roci calcaroase).

Vegetaţia forestieră este -relativ bine reprezentată, în jur de 55 % (600 000 ha) din
spaţiul montan fiind ocupat de pădure: răşinoase în zona înaltă (molid, brad, pin), apoi
dominarea fagului pe spaţiile cele mai întinse, iar în masivele mai joase apar cvercineele
(gorun, stejar, cer) şi alte foioase. în sud -vestul Munţilor Apuseni, în pădurile de foioase,
se întâlneşte, pe scară destul de largă, teiul, iar în zonele înalte apare numai vegetaţie
subalpină (ienupărul). Se remarcă şi anumite rarităţi: zada (Larix decidua) pe calcarele de
la Vidolm (Piatra Roşie), Leontopodium alpinum (cea mai joasă staţiune din ţară, la
Întregalde, 590 m), poiana cu narcise (Negrileasa). Animalele sunt cele caracteristice
zonelor de munte: ursul brun, cerbul (Cervus elaphus), cocoşul de munte (Tetrao urogalus
etc).

Sunt puternic umanizaţi, mai ales pe faţada nordică şi estică, existând în jur de 1
200 de localităţi, din care patru sunt oraşe: Brad (18 075 locuitori, în 1999), Zlatna (9
254), Câmpeni (8 587) şi Abrud (6 803). Aşezările rurale sunt prezente, în primul rând, în
depresiuni şi de-a lungul văilor, dar şi pe versante şi platouri, urcând până spre 1 400 m
altitudine (Petreasa, Bazinul Superior al Arieşului). Cele din zonele mai înalte, atât pe
platouri, cât şi pe diferite versante, prezintă un grad accentuat de risipire, în unele locuri
gospodăriile cunoscând o anumită grupare, care formează "crângurile", foarte bine puse
în evidenţă de către Lucia Apolzan în mai multe lucrări.

Economia are la bază resursele subsolului, în primul rând metalele neferoase, apoi
lemnul, iar pe baza păşunilor şi a fâneţelor s-a dezvoltat creşterea animalelor. Se
exploatează, mai ales spre marginea muntelui, apreciabile cantităţi de materiale de
construcţii, dintre acestea remarcându-se calcarele, folosite pentru fabricarea lianţilor în
unele centre din vecinătatea muntelui: Chistag, Turda şi Chişcădaga

Căile de comunicaţie prezintă, în ansamblu, caracteristica de transversalitate,


edificarea acestora fiind favorizată de fragmentarea accentuată a spaţiului montan
(culoarele de vale şi

4
pasurile) şi de necesităţile de legătură între vestul şi centrul ţării. Urmare a acestui fapt,
pe toate văile sunt prezente drumuri rutiere de interes naţional şi local, unele dintre cele
naţionale înscriindu-se în categoria şoselelor europene. De asemenea, reţeaua feroviară
(magistralele 2 şi 4) şi-a găsit loc, în principal, de-a lungul celor două mari culoare de
vale (Someş şi Mureş), iar pe Crişul Repede şi Nadăş este prezentă o altă cale ferată
(magistrala 3). La situaţia de ansamblu, se adaugă alte căi rutiere şi feroviare ce pătrund
adânc în spaţiul montan, unele dintre ele realizând legături cu drumurile din culoarele
amintite.

Potenţialul turistic al Munţilor Apuseni se evidenţiază mai cu seamă prin


componenta naturală, în cadrul acesteia înscriindu-se orografia, hidrografia şi vegetaţia,
care se îmbină într-un mod armonios, rezultând un peisaj ce dispune de caracteristici
dintre cele mai tonifiante. In ceea ce priveşte orografia, alături de aspectele de ansamblu
ale acesteia, Munţii Apuseni se identifică în bună măsură cu prezenţa reliefului carstic
deosebit de bogat, reprezentat atât prin componente de suprafaţă (exocarstice), cât mai cu
seamă prin cele" de adâncime (endocarstice), acestea din urmă constituind o atracţie
dintre cele mai semnificative.

Umanizarea accentuată a Apusenilor încă din cele mai vechi timpuri, la care s-a
adăugat şi intervenţia antropică din ultimele decenii, îndeosebi prin valorificarea
potenţialului hidraulic al râurilor în scopuri hidroenergetice, de aprovizionare cu apă şi de
regularizare a debitelor, precum şi realizarea unei reţele de drumuri relativ acceptabilă,
iar mai recent edificarea unor "sate" de vacanţă etc, pune în evidenţă şi componenta
potenţialului turistic antropic.

în privinţa regionării Munţilor Apuseni, literatura de specialitate -a înregistrat, pe


măsura adâncirii cercetării şi a opţiunii celor care au urmărit problematica acestei unităţi
complexe, numeroase puncte de vedere, mai recent ajungându-se, însă, la concluzia
existenţei următoarelor grupe (Geografia României, III, 1987, p. 430 - 490): Bihor
-Vlădeasa, Gilău - Muntele Mare, Meseş - Plopiş, Crişurilor şi Mureşului.

3.3.2. Munţii Bihor - Vlădeasa

Formează compartimentul central al Munţilor Apuseni, fiind limitaţi în nord de


Crişul Repede, în est de Masivul Gilău - Muntele Mare, Ţara Moţilor şi parţial de Munţii

5
Metaliferi, în sud Depresiunea Brad, iar în vest Depresiunea Beiuş şi Munţii Pădurea
Craiului, în unele situaţii (mai ales cele depresionare) limitele fiind foarte clare, în timp
ce faţă de unităţile montane învecinate trecerea se realizează treptat, deosebirile fiind mai
ales de natură litologică. Sunt constituiţi din şisturi cristaline şi calcare mezozoice, în
Munţii Vlădeasa adăugându-se banatitele (granodiorite, granodiorite porfirice, diorite,
andezite) ce aparţin fazei laramice (cu exploatări la Poieni, pe Crişul Repede).

Între limitele menţionate se pun în evidenţă mai multe subunităţi: Vlădeasa,


Bătrâna, Biharia, Găina şi Munţii Arieşului.

a) Munţii Vlădeasa ajung în nord până la Crişul Repede, în est la Depresiunea Huedin
(înscrisă in literatură şi sub denumirea de Podişul Huedin -Păniceni), după care urmează
o linie cu direcţia nord - sud ce ajunge la Someşul Cald (începând de la Călâţele), iar în
sud este Someşul Cald şi un aliniament ce merge prin nordul Platoului Padiş până la
Crişul Pietros, în timp ce în vest fac limită cu Depresiunea Beiuş şi Munţii Pădurea
Craiului.

Prezintă un relief greoi, cu dezvoltarea clasică a celor trei suprafeţe de nivelare,


pe versantele mai abrupte înregistrându-se procese destul de active de dezagregare, cu
mult grohotiş. Astfel de formaţiuni apar, de asemenea, pe versantul estic al Masivului
Buteasa, la adăpostul circulaţiei vestice, unde prin acumularea zăpezii s-a ajuns la
formarea unor circuri glacionivale. In cea mai mare parte, Munţii Vlădeasa sunt drenaţi
de Iada, Drăgan şi Săcuieu (Sebeş), care merg spre nord şi ajung în Crişul Repede,
unitatea înscriindu-se, pe suprafeţe mai reduse, şi în bazinele Crişului Negru şi Someşului
Cald, de-a lungul acestora apărând sectoare de îngustare (defilee) şi depresiuni, în cele
din urmă fîxându-se o serie de aşezări. Unele aşezări din categoria risipitelor sunt
prezente şi pe versantul estic al masivului, mai domol orografic şi ferit în bună măsură de
masele de aer ce vin din vest.

Potenţialul hidroenergetic al văilor de pe versantul nordic este amenajat în sistem


complex, cu acumulări pe Săcuieu (Scrind - Frăsinet, cu staţie de pompare ce trimite apa
spre retenţiile Drăgan (Floroiu) şi Leşu (Iada), pe baza acestora funcţionând hidrocentrale
la Remeţi, Munteni I, II şi Leşu, cu o putere instalată de aproximativ 160 MW (Gr. P.
Pop, 1996, p. 172-178).

6
Interesul turistic are la bază peisajul de ansamblu al teritoriului, rezultat al
orografîei, hidrografiei, climei şi vegetaţiei, la care se adaugă şi valorile intervenţiei
antropice: culmile Vlădeasa, Buteasa şi Cârligaţi (Cârligatele), văile adânci, unele zone
cu relief calcaros, cascade (Iadolina şi Săritoarea Ieduţului pe Valea Iadei, Moara
Dracului pe Drăgan), lacurile de acumulare menţionate etc. Se remarcă staţiunea
climaterică Stâna de Vale, situată la altitudinea de 1 102 m, pe cursul superior al Iadei,
într-o depresiune de obârşie, cu ape oligominerale (Izvorul Minunilor), bioclimat
favorabil, bine ozonificat şi cu posibilităţi de acces de la Beiuş (pe la Budureasa) şi de la
Bucea (pe Valea Iada), la aceasta adăugându-se cabanele Vlădeasa, Leşu-Baraj şi Valea
Drăganului.

b) Munţii Bătrâna sunt situaţi în jurul vârfului cu acelaşi nume (1 579 m), poziţionaţi în
sudul Masivului Vlădeasa, ajungând până la linia dată de Arieşul Mare, înşeuarea Vârtop
(Pasul Vârtop, 1 160 m) şi Crişul Băiţei, pe unde s-a şi realizat drumul de legătură dintre
Ţara Moţilor (Arieşeni) şi Ţara Beiuşului (Nucet).

Reprezintă un masiv cu caracteristică de suspendare, în care suprafaţa de nivelare Măguri


- Mărişel este dominantă, platourile carstice situându-se la acest nivel, deasupra lui
ridicandu-se unele vârfuri cu altitudini de 1 500 - 1 600 m, în timp ce platforma inferioară
apare de-a lungul văilor (Arieş şi Someşul Cald), sub forma unor umeri. Masivul îşi
menţine, ca şi întregul spaţiu al Apusenilor, rolul de "baraj" în calea maselor de aer,
procesele adiabatice conducând la precipitaţii, pe versantul vestic şi chiar în zonele de
platou, de peste 1 400 mm/an.

Vegetaţia este în concordanţă cu orografia şi clima, în zona înaltă dezvoltându-se


pădurile de molid, brad şi larice, mai rar tisă, iar deasupra (pe vârfurile masivului)
apărând vegetaţia subalpină (iuniperete). Sub limita răşinoaselor sunt prezente pădurile
de Fagus sylvatica (fag), uneori în stare pură, apoi Quercus petraea (gorunul), Q. robur
(stejarul), Carpinus betulus (carpenul), Tilia cordata (teiul pucios) etc.

Se caracterizează prin prezenţa alternanţei sectoarelor de roci carstificabile


(calcare şi dolomite mezozoice) cu cele necarstificabile (şisturi argiloase, conglomerate şi
gresii permiene, triasice şi jurasice inferioare). In asemenea condiţii, sub acţiunea
îndelungată a factorilor subaerieni, s-a ajuns ia constituirea unui complex relief carstic,

7
atât exocarstic cât şi endocarstic în întregul platou calcaros al Munţilor Bătrâna, începând
din Padiş şi până la Scărişoara.

Relieful carstic este reprezentat prin lapiezuri, doline (tot platoul este ciuruit,
acoperit cu sol şi vegetaţie, chiar arborescentă, fiind caracteristice grupurile de molid
situate în doline), avene, ponoare, uvale, sorburi, cursuri subterane, peşteri etc. Cea mai
importantă este Peştera Urşilor, dar şi Măgura de pe Valea Sighiştelului şi apoi
cunoscutele peşteri Scărişoara şi Pojarul Poliţei din Platoul Scărişoara.

Peşterile cu gheaţă sunt unice în ţară, reprezentând o combinaţie de avene cu peşteri, în


care aerul rece stagnează şi formează gheţari: Scărişoara, Focul Viu, avenul din Borţig şi
Gheţarul de la Barsa, ultimele trei în Platoul Padiş - Cetăţile Ponorului.

Prezenţa formelor carstice negative (doline, uvale, ponoare, depresiuni carstice)


determină inversiuni termice locale cu consecinţe corespunzătoare în vegetaţie, molidul
apărând în locurile mai joase în timp ce fagul urcă pe versante.

Aşezările permanente sunt prezente numai în partea sud - estică a unităţii, în


Bazinul Arieşului, ele ocupând versanţii şi platourile, înscriindu-se în categoria
risipitelor, în numeroase cazuri grupate sub formă de crânguri. Prin relieful carstic de o
deosebită varietate, Munţii Bătrâna formează o zonă turistică foarte solicitată, în prezent
existând posibilităţi de pătrundere cu mijloace auto dinspre Beiuş, Huedin şi Câmpeni.

c) Munţii Biharia (cunoscuţi şi sub denumirea de Masivul Biharia) cuprind un areal


redus, situat între coordonatele date de Crişul Băiţei - Pasul Vârtop (1 160 m) -Arieşul
Mare, în nord şi Arieşul Mic - cursul superior al Văii Lazuri (sau Leuca, afluent de
dreapta al Crişului Alb), în sud, în timp ce în est ajung la Ţara Moţilor, iar în vest se
întâlnesc cu Depresiunea Beiuş printr-un abrupt bine pus în evidenţă.

Ca masiv central al Munţilor Apuseni, format din şisturi cristaline metamorfozate


în orogeneza baikaliană (Proterozoicul Mediu şi Superior), Biharia are altitudinea cea mai
ridicată (1 849 m în Cucurbăta Mare) din toţi Carpaţii Occidentali, această situaţie
conferindu-i şi anumite particularităţi climatice şi de vegetaţie. Astfel, stând mereu în faţa
maselor de aer vestice (umede şi moderate) se ajunge la înregistrarea unor procese
adiabatice clar exprimate, acestea determinând cantităţi ridicate de precipitaţii, chiar peste
1 600 mm/an în zona cea mai înaltă, după care, spre est, ele se reduc destul de evident.
8
Temperatura medie anuală în partea înaltă ajunge la aproape de 0° C, fapt care determină
(pe suprafaţă redusă) o vegetaţie subalpină: Nardus stricta (ţăpoşica), Festuca rubra
(păiuşul), Vaccinium myrtillus (afin), Vaccinium vitis - idaea (merişorul), Pinus mugo, la
care se adaugă, printr-o largă reprezentare, tufărişurile de Juniperus sibirica (ienupăr
pitic). Urmează, mai jos, pădurile de molid, brad, apoi fag, iar la partea inferioară creşte
gorunul în amestec cu alte esenţe (carpen, ulm etc).

Masivul se prezintă sub forma unei culmi mai înalte, orientată nord - vest -sud -
est, în care este bine reprezentată suprafaţa de nivelare Fărcaş - Cârligaţi. Din culmea
principală se desfac altele secundare, în care este prezentă suprafaţa medie (Măguri -
Mărişel), iar mai jos, sub forma unor umeri de-a lungul văilor, s-a dezvoltat suprafaţa
Feneş - Deva.

De remarcat, de asemenea, în estul crestei principale, marcată de vârfurile Piatra


Grăitoare (1658 m), Biharia (1 597 m), Cucurbăta Mare (1 849 m) etc, prezenţa
reliefului glacionival, crionival şi nival, sub forma unor circuri corespunzătoare, cu mult
grohotiş.

În privinţa umanizării, apar diferenţe însemnate între vest şi est, versantul vestic
fiind mult mai scurt (mai abrupt) şi cu precipitaţii foarte bogate, fapt care şi conduce la
lipsa aşezărilor, în timp ce în est, pe Arieşul Mare şi Arieşul Mic, sunt bine reprezentate
suprafeţele Măguri - Mărişel şi Feneş - Deva, fapt ce a şi permis prezenţa multor aşezări
din categoria risipitelor.

d) Muntele Găina începe, în nord, de la Valea Lazuri (Leuca) şi se continuă prin


înşeuarea din sudul Vf. Piatra Aradului (1 429 m) - Arieşul Mic şi ţin, în sud şi vest până
la Depresiunea Hălmagiu - Brad, iar în est ajunge la Ţara Moţilor şi parţial la Munţii
Metaliferi. Este un masiv izolat, redus ca suprafaţă, cu altitudini ce depăşesc 1 400 m (Vf.
Găina, 1 486 m), constituit din formaţiuni senoniene cu caracter de fliş (conglomerate,
gresii cuarţoase, marne cu intercalaţii de calcare, în unele locuri străbătute de porfire
granodioritice, dacite, riolite, andezite). Pe areale mai restrânse apar şi formaţiuni
cristaline.

Din culmea nordică, dinspre Arieşul Mic, unde altitudinile depăşesc 1 400 m, se
desfac unele culmi secundare ce coboară treptat către Crişul Alb, drenate de văile Lazuri,

9
Obârşia, Uibăreşti (de-a lungul acesteia din urmă fiind prezente, în calcarele jurasice ce
apar insular, Cheile Bulzeşti şi Podul Grohotului) şi cursul superior al Crişului Alb.

Sunt prezente, ca şi în celelalte masive, suprafeţele de nivelare: Fărcaş -Cârligaţi,


Măguri - Mărişel (în jurul altitudinii de 900 m) şi Feneş - Deva (700 -800 m), ultimele
două fiind dezvoltate pe culmile ce se desfac din partea centrală şi la marginea
compartimentelor mai coborâte.

Această unitate montană, urmare a poziţiei sale geografice şi a caracteristicilor


orografice, la care se adaugă umanizarea accentuată a întregului teritoriu djn vecinătate, a
facilitat, încă din vechime, întâlniri ale populaţiei locurilor în cadrul vestitei nadei
"Târgul de Fete" de pe Muntele Găina, care are loc, în fiecare an, în jurul datei de 20
iulie. În prezent, organizarea acestei frumoase acţiuni este facilitată de construirea
drumului rutier ce taie muntele de la nord la sud (Avram Iancu - Baia de Criş).

e) Munţii Arieşului sunt grefaţi pe bazinul superior al Arieşului, respectiv Arieşul Mare,
Arieşul Mic şi Valea Abrudului, unde relieful prezintă un grad relativ accentuat de
maturizare: poduri şi culmi domole, evidente lărgiri de vale, care au permis o umanizare
accentuată, regiunea fiind cunoscută sub numele de "Ţara Moţilor", înscrisă în suprafeţele
de nivelare Măguri - Mărişel şi Feneş - Deva. În ansamblu, unitatea poate fi definită şi ca
o depresiune de tip aparte, încadrată de culmile mai înalte din spaţiul montan învecinat.

In raport cu văile ce-i străbat, Munţii Arieşului ("Ţara Moţilor") cuprind mai
multe compartimente: munţii Arieşului Mic, Abrudului, Bistrei şi Albacului, precum
unităţile depresionare Câmpeni - Bistra, Abrud, Aîbac etc.

Localităţile rurale, obişnuit din categoria celor mici şi foarte mici (în acest
teritoriu se înregistrează densitatea cea mai ridicată a aşezărilor din România, respectiv
29 localităţi/100 km2), sunt mai grupate în condiţia de poziţionare de-a lungul văilor mari,
dar atunci când urcă pe versante şi platouri ele devin accentuat risipite. în Bazinul
Superior al Arieşului s-au dezvoltat oraşele Abrud, situat în depresiunea omonimă,
sculptată în formaţiuni mai moi (şisturi marnoase şi argiloase cretacice) şi Câmpeni,
ambele cu mai puţin de 9 000 locuitori.

Umanizarea acestui teritoriu a fost favorizată şi de regimul catabatic, determinat


de circulaţia vestică a maselor de aer. In aceste condiţii, în zonele mai înalte se
10
înregistrează temperaturi medii anuale de 5 - 6° C, precipitaţii de 800 -900 mm/an şi o
insolaţie mai ridicată în perioada de iarnă (deasupra plafonului de nori), în timp ce în
spaţiile mai coborâte mediile anuale de temperatură ajung la 7-8° C, iar precipitaţiile sunt
de 600 - 700 mm/an.

Spaţiul montan analiza prezintă un grad destul de ridicat de despădurire, populaţia


fiind obligată la acţiuni de acest fel pentru a face loc terenurilor agricole, în scopul
cultivării unor plante cu specific montan şi pentru creşterea bovinelor (în toţi Munţii
Apuseni, creşterea ovinelor nu prezintă caracter de specificitate). La modestele activităţi
agricole, populaţia locurilor este ocupată în industria de prelucrarea lemnului la Câmpeni
(în alte locuri prelucrarea lemnului este practicată de către populaţie pentru
confecţionarea diferitelor produse casnice din lemn), în minerit la Roşia Montană
(Alburnus Maior, încă din perioada daco - romană), Roşia Poieni etc, în această unitate
fiind prezente minereuri auro -argintifere, cupru şi chiar unele zăcăminte de uraniu (zona
Avram Iancu). In amonte de Câmpeni a fost realizată acumularea de la Mihoeşti, care,
însă, n-a devenit funcţională.

Bazinul Superior al Arieşului, care se înscrie în Munţii Arieşului, este legat printr-
o cale ferată îngustă cu oraşul Turda (în prezent scoasă din funcţiune), iar drumurile
rutiere se îndreaptă spre Depresiunea Beiuş (pe Arieşul Mare şi prin Pasul Vârtop, 1 160
m), spre Zlatna (prin Pasul Bucium, 915 m) şi Brad (prin Pasul Buceş, 725 m), iar cel mai
important coboară spre Turda, de-a lungul Arieşului.

3.3.3. Munţii Gilău - Muntele Mare

Reprezintă cel de-al doilea compartiment înalt al Munţilor Apuseni, situaţi


aproximativ în nord - estul acestora, fiind sprijiniţi în nord pe Depresiunea Huedin, în sud
pe Arieş, în timp ce în est ajung până la Culoarul Iara - Săvădisla, iar în vest se întâlnesc
cu Munţii Bătrâna şi Vlădeasa. Sunt drenaţi de Someşul Rece şi Someşul Cald, de unele
văi afluente ale Crişului Repede şi de o seamă de afluenţi de stânga ai Arieşului (Iara şi
Poşaga, în primul rând).

Sunt constituiţi din şisturi cristaline şi intruziuni granitice, acestea din urmă
prezentându-se, relativ central, sub forma unui "L", la care se alătură, în sud -vest,

11
sedimentarul cretacic (pe suprafeţe reduse însă), în cadrul cărora văile s-au adâncit
puternic.

In ansamblu, unitatea se caracterizează prin frecvenţa ridicată a culmilor rotunde


şi a suprafeţelor plane, de la care se lasă, spre văi, versante cu pantă accentuată.

Acţiunea factorilor subaerieni, începută în Danian, a condus la formarea


suprafeţelor de nivelare: Fărcaş - Cârligaţi (Danian - Oligocen), deasupra căreia se ridică
unele vârfuri ce depăşesc 1 600 m (Muntele Mare, 1 826 m; Balomireasa, 1 632 m;
Dumitreasa, 1 638 m); Măguri - Mărisel (Sarmaţianul Mediu şi Superior), urmărite de
Emm. de Martonne în excursia geografică din vara anului 1921 şi apoi profund studiate
de către Gheorghe Pop (1957 - 1980), prin metoda depozitelor corelate. Marginal şi de-a
lungul unor văi este prezent nivelul inferior: Feneş -Deva (Pliocen - Cuaternar).

Anumite suprafeţe ale celor două masive sunt ocupate de calcare, în care s-a
format relieful carstic: chei (Runcului, Valea Ocoliş), izbucuri, cum sunt cele ale
Bujorului (intermitent) şi Feredeului, ambele pe Valea Poşaga.

Climatic, Masivul Gilău - Muntele Mare, situat în "umbra" Bihorului şi Vlădesei,


se caracterizează prin procese catabatice, cu influenţe, în primul rând, în reducerea
evidentă a cantităţilor de precipitaţii: 843 mm/an Ia Băişoara (1 385 m altitudine), 925
mm/an la Măguri - Răcătău (1 219 m)-şi 766 mm/an la Giurcuţa (1 100 m).

Vegetaţia naturală forestieră, reprezentată prin molid şi brad, apoi fag şi mai jos
celelalte foioase, a fost supusă unei accentuate acţiuni de intervenţie antropică, mai ales
în Munţii Gilăului, unde a fost îndepărtată de pe suprafeţe întinse pentru a face loc
păşunilor şi faneţelor secundare (Gr. P. Pop, 1985). Aceste teritorii, îndeosebi Munţii
Gilăului, corespund cu fixarea a numeroase aşezări de tip risipit, deosebit de specifice
fiind Mărişel şi Măguri, iar în Muntele Mare a avut loc "ridicarea" populaţiei la munte,
respectiv "roirea" pentru oierit a populaţiei, în acest fel formându-se aşezări noi,
proprietare de munte: Muntele Filii, Muntele Băişorii, Muntele Cacovei etc.

Reţeaua hidrografică din nord-estul acestui masiv a fost amenajată în sistem


complex: baraj de anrocamente, pe Someşul Cald, la Beliş, cu o hidrocentrală subterană
Ia Mărişelu (220 MW), baraj din beton în arc la Tarniţa (45 MW), apoi la Someşul Cald
(12 MW) şi Gilău (5 MW), în acumulările de pe Someşul Cald fiind "întoarsă" apa şi din
12
văile Iara şi Someşul Rece. Prin amenajarea complexă de pe Someşul Cald, câştigul cel
mai semnificativ constă în alimentarea cu apă potabilă a oraşului CIuj-Napoca, precum şi
a altor centre mai apropiate sau mai îndepărtate: Gilău, Floreşti, Aghireş şi cele de pe
Someşul Mic, în aval de Cluj-Napoca până la Gherla.

Resursele subsolului sunt reprezentate prin: minereu de fier în zona Masca -


Băişoara, nisipuri cuarţoase la Făgetu Ierii, feldspat la Someşul Rece (preparat la Căpuşu
Mare, folosit în industria porţelanului), precum şi unele materiale de construcţii.
Valorificarea materialului lemnos se realizează prin producţia de cherestea Ia Valea Ierii,
precum şi prin numeroase unităţi mici ce au apărut după anul 1990.

întregul teritoriu al Munţilor Gilău - Muntele Mare dispune de un potenţial turistic


natural şi antropic important, valorificarea acestuia fiind facilitată de prezenţa în
vecinătatea celor două centre urbane principale, respectiv CIuj-Napoca şi Turda. Atât pe
Someşul Mic, în amonte de Gilău, cât şi în zona Băişoara, cabanelor şi altor amenajări
turistice mai vechi s-au adăugat, mai cu seamă începând cu anul 1990, numeroase
construcţii private de vacanţă, astfel încât se poate considera că au apărut "noi sate" în
locurile respective (Muntele Băişoara, malurile lacurilor Fântânele şi Someşului Cald
etc).

3.3. 4. Munţii Meseşului şi Plopişului

Reprezintă "peninsulele" nordice ale Munţilor Apuseni, având forma unui "V",
între laturile căruia este prezentă, la nord, Depresiunea Şimleului, drenată de Crasna şi
Barcău, prima cu izvoarele-în Meseş, iar a doua vale adunându-şi apele din Munţii
Plopişului. în sud ajung până la Crişul Repede, care curge printr-o zonă de defileu, în
sectorul Bologa - Vadu Crişului, unde apar şi unele lărgiri (Ciucea, Negreni, Bratca -
Şuncuiuş).

Constituiţi din şisturi cristaline (calcarele mezozoice şi sedimentarul neozoic sunt


puţin semnificative), Munţii Meseş se prezintă sub forma unui horst îngust, în timp ce
Plopişul, la fel sub formă de horst, are la partea superioară un "şes", iar marginal se
încheie cu depozite piemontane destul de bine reprezentate. Altitudinal, urmare a unei
îndelungate evoluţii subaeriene şi a-scufundărilor din timpul Badenianului, sunt munţi
mici, sub 1 000 de m, ajungând abia spre 700 m sau chiar mai puţin în zonele marginale.

13
Poziţia în faţa maselor de aer dominant nord - vestice imprimă un climat
corespunzător, cu precipitaţii destul de abundente şi păduri de fag, apoi amestec de fag cu
alte foioase. între cele două unităţi apar deosebiri în privinţa lăţimii, Plopişul fiind mult
mai lat (5-15 km) decât Meseşul (2-5 km), de aici rezultând consecinţe în relief, în modul
de utilizare a terenurilor, în prezenţa sau lipsa aşezărilor etc.

Munţii Meseşului sunt flancaţi de linii de falie, mai semnificativă fiind cea a
Moigradului (în nord - estul horstului Meseşului) de la care, spre nord, este prezent
sedimentarul neozoic. În zona acestei falii apar unele magmatite, reprezentate prin riolite
(laramice), microdiorite şi andezite (neogene), evidente în relief prin cele trei măguri:
Moigrad, Pomăt şi Citera. In această zonă (Măgura Pomăt) s-a fixat (parţial pe vatra unui
sat dacic) aşezarea daco - romană cu rang de municipiu - Porolissum - unde au fost făcute
descoperiri foarte semnificative: ruinele castrului, amfiteatrului, templului de pe terasa
sanctuarelor, drumului roman şi ale şanţurilor de apărare. Aşezământul de la Porolissum
reprezenta punctul de limită dintre statul Daco - Roman şi teritoriul dacilor liberi ce trăiau
în părţile nord –vestice şi vestice ale României. La Moigrad este prezentă şi o interesantă
biserică de lemn ce datează din anul 1730.

Şisturile cristaline, dominante în cadrul unităţii, au determinat un relief evoluat,


cu forme rotunjite, cunoscute sub numele de "osoaie" (toponimul este destul de frecvent
şi în alte locuri ale Transilvaniei, în formaţiuni sedimentare miocene, însă; vezi Gr. Pop,
Loşonţi, D., 1991), în timp ce arealele reduse de calcare, conglomerate în şisturi argiloase
(Triasicul Inferior), precum şi banatitele sunt mai puţin evidente în relief. In sudul
Meseşului, banatitele (magmatite laramice senonian - paleogene, constituite din
granodiprite, granodiorite porfirice şi diorite, uneori andezite şi riolite), sunt mai bine
reprezentate, acestea fiind o continuare din Munţii Vlădeasa, în acest sector Crişul
Repede având săpată valea în astfel de formaţiuni (Defileul Bologa - Poieni, care închide,
în amonte, Depresiunea Huedin).

Munţii Meseşului se prezintă sub forma unei culmi alungite, unitară, cu excepţia
părţii sudice ce este tăiată de Valea Poicului, formând un sector de defileu în sudul
Măgurii Priei. Altitudinile merg până aproape de 1 000 m în partea sudică a Meseşului
(996 m în Măgura Priei şi 970 m în Vf. Grebeni), după care se reduc treptat spre nord şi

14
zonele marginale (860 m în Osoiul Ciontului şi 514 m-în Măgura Moigradului). Către
izvoare, Valea Poicului îşi culege apele dintr-un podiş suspendat, spre care pătrunderea
Văii Almaşului (regresiv), prin afluenţii săi de obârşie (Fild şi Băbiu), este bine conturată,
determinată, probabil, de subsidenţa Someşului la Jibou.

Aşezările sunt dispuse marginal, spre depresiunile Şimleu şi Almaş - Agrij, cu


populaţie exclusiv românească, cu semnificative tradiţii în port şi obiceiuri.

Peste capătul nordic al Meseşului trece, la altitudinea de 716 m, şoseaua


europeană Cluj-Napoca - Zalău (E 81), care poate fi definită ca drumul transversal al
Podişului Someşan şi al Dealurilor Crasnei, iar prin Valea Poicului se realizează legătura
Depresiunii Almaş - Agrij cu Ciucea. În înşeuarea nordică a Meseşului (716 m) este
situat complexul turistic "Popasul Romanilor", unde se organizează, în prima duminică
din august, "Festivalul dansului femeiesc".

Munţii Ptopişului, constituiţi din şisturi cristaline, reprezintă "peninsula" nord - vestică a
Apusenilor, în lungime de 35 km (ca şi Meseşul), orientarea acestora fiind de la nord -
vest spre sud - est. Pe laturile nordică şi sudică sunt mărginiţi de falii, fapt ce le imprimă
caracterul de horst, înconjurat de formaţiuni badeniene, sarmaţiene şi pliocene (depuse în
aceste locuri după diastrofismul stiric), precum şi de depozite piemontane şi glacisuri. In
nord, ajung la Golful Barcăului (în depresiunea internă a Şimleului şi externă a
Marghitei), în sud - est se întâlnesc cu Meseşul prin intermediul Platoului Oşteana, iar în
sud se mărginesc cu Depresiunea Oradea - Bratca.

Valea Barcâului, în nord, taie în trei locuri formaţiunile cristaline (la Tusa,
Preoteasa şi Marca), formând scurte sectoare de defileu. Faţă de Dealurile Oradei, în vest,
separarea este realizată de aliniamentul Lugaşu de Jos - Brusturi - Derna. Defileul de la
Marca, în vecinătatea căruia s-au descoperit urmele unei vechi cetăţi dacice,
compartimentează Golful Barcâului în două subunităţi, una internă (Depresiunea Şimleu)
şi alta externă (Depresiunea Marghita).

În partea centrală, Munţii Plopişului se prezintă sub forma unui "podiş" întins, al
Şinteului, unde s-au fixat linele sate, Şinteu în primul rând, locuit aproape în totalitate de
slovaci, colonizaţi de către habsburgi în secolul al XDC-lea pentru lucru la pădure
(prepararea mangalului, iar mai târziu în minerit). Alte sate cu populaţie slovacă

15
dominantă în zona montană sunt: Socet, Huţa Voivozi şi Valea Târnei. Spre sfârşitul
secolului al XlX-lea, populaţia slovacă din aceste locuri a început să practice mineritul în
Bazinul Barcâului, fapt care a determinat coborârea acesteia în zona de prezenţă a
lignitului sau a nisipurilor bituminoase (Vărzari, Budoi, Valea Cerului, Vâlcelele etc).

Sud - estul masivului are şi formaţiuni mezozoice, calcare în primul rând, în


Podişul Ponorul Negrenilor, care este un sinclinal suspendat, cu fenomene carstice destul
de semnificative, atât exocarstice, cât şi endocarstice, din care apele se îndreaptă spre
nord (Barcău) şi spre sud (Crişul Repede), la ieşirea acestora la suprafaţă apărând chiar
unele izvoare carstice.

Clima Munţilor Plopişului stă sub influenţa maselor de aer vestice, înregistrându-
se precipitaţii bogate (700 - 900 mm/an), cu temperaturi medii anuale de 6 - 8° C în
partea centrală şi 8 - 9° C spre periferie, în ianuarie valorile fiind de -2...-4° C, iar în iulie
de 16-19°C.

Văile ce drenează spaţiul montan se îndreaptă spre Barcău (în nord) şi Crişul
Repede (în sud), dintre acestea remarcându-se Valea Bistrei, care este destul de adâncită
(epigenetic) în "Podişul Şinteului", aceasta permiţând separarea Munţilor Plopişului în
două compartimente: nord - vestic, mai puţin extins şi cu altitudini mai reduse (614 m în
Dealul Lupului şi 705 în Vf. Arsura) şi sud - estic, mai larg şi cu înălţimi ce depăşesc 800
m în alte câteva locuri, iar în Măgura Mare ajunge la 915 m.

Vegetaţia forestieră şi solurile sunt cele specifice unităţilor de relief din această
categorie şi parte a ţării: fag, gorun, stejar, chiar cer şi alte foioase (carpen), unele dintre
acestea fiind folosite, în prima perioadă de exploatare, pentru prepararea mangalului, care
era trimis, în primul rând, spre cele două mari oraşe ale Imperiului Habsburgic (Viena şi
Budapesta). Rezultatul acestei activităţi a constat în apariţia localităţilor cu numele de
"hute", atât în Plopiş (Huta Voivozi, Marca - Huta), cât şi în Meseş (Huta), precum şi în
alte locuri (Huta-Certeze, la poalele Munţilor Oaş, în Depresiunea Oaş). Pe baza
nisipurilor cuarţoase şi a mangalului, mai întâi din apropiere, s-a dezvoltat, încă la
sfârşitul secolului al XlX-lea, industria sticlei de la Pădurea Neagră, în prezent fiind
folosite nisipurile aduse de la Miorcani şi Hudeşti (Câmpia Moldovei).

16
Munţii Plopişului, cărora li s-a atribuit în unele lucrări şi numele de Munţii
Şesului sau Munţii Rezului (de Aramă), sunt străbătuţi, de la sud spre nord, de drumul
Aleşd - Pădurea Neagră - Popeşti - Marghita, din cumpănă desfăcându-se varianta ce
merge spre Nuşfalău, în Depresiunea Şimleului. Privitor la ultimele două toponime, dacă
cel de Munţii Şesului poate avea o anumită justificare prin aceea că o bună parte se
prezintă sub forma unui "şes", îndeosebi în zona Şinteu, al doilea este departe de
realitatea locurilor, chiar dacă în spaţiul montan sunt prezente două areale de pădure
compactă numite Răzu Mare şi Răzu Mic, care au condus, probabil, la toponimul Rez,
ulterior tradus prin aramă şi apoi Munţii de Aramă (Geografia României, 1987, p. 458).

3. 3. 5. Munţii Crişurilor

Sunt reprezentaţi de cele doua culmi grupate în jurul Depresiunii Betuş, respectiv
Pădurea Craiului, în nord şi Codru - Moma, în sud. La nord ajung la Depresiunea Oradea
- Bratca, drenată de Crişul Repede, iar în sud merg până la Depresiunea Zarand, ale cărei
ape sunt colectate de Crişul Alb.

Faţă de alte unităţi ale Carpaţilor Occidentali, Munţii Crişurilor sunt constituiţi
dintr-o mare varietate de formaţiuni: calcare mezozoice, şisturi cristaline cu intruziuni
granitice, conglomerate şi gresii permiene şi triasice, andezite şi piroclastite neogene şi
chiar sedimentar miocen (în zonele marginale), această situaţie determinând şi o anumită
specificitate în relief, îndeosebi în privinţa prezenţei carstului, despre care se poate spune
că este o caracteristică a acestui spaţiu montan.

Scufundarea badeniană, foarte bine pusă în evidenţă pe toată latura vestică a


Carpaţilor Occidentali, a imprimat celor două unităţi caracterul de horsturi, mărginite de
depresiunile de pe Crişul Repede, Crişul Negru şi Crişul Alb. Acţiunea de lăsare pe
verticală şi fragmentarea accentuată au imprimat unităţilor montane altitudini medii
reduse, de numai 700 - 800 m, fapt ce le conferă aspectul de dealuri mai înalte. In puţine
situaţii, cu totul insular însă, se înregistrează altitudini de peste 1 000 m (1 112 m în
Codru - Moma şi 1 027 m în Pădurea Craiului), iar la trecerea spre zonele mai joase
(depresiuni) sunt interpuse, aşa cum este normal, piemonturi şi glacisuri piemontane.

Climatic, sunt supuşi influenţei maselor de aer vestice, cu consecinţele


corespunzătoare în temperatură, precipitaţii, vegetaţie, soluri, grad de umanizare etc.

17
a) Munţii Pădurea Craiului reprezintă compartimentul dintre Crişul Repede şi Crişul
Negru al Munţilor Apuseni, fiind separaţi de Vlădeasa şi Bihor prin văile lada şi Meziad,
în nord ajungând la Depresiunea Oradea - Bratca, în sud la Depresiunea Beiuş, iar în vest
la Dealurile Tăşadului. Între aceste limite, unitatea se prezintă sub forma unui platou
relativ suspendat (un horst foarte clar exprimat), format în cea mai mare parte din calcare
mezozoice, cu înălţimi ce depăşesc 1 000 m numai în puţine situaţii (1027 m în
Hodringuşa), în est, după care, spre vest, scad continuu chiar până spre 500 - 400 m în
apropiere de Vârciorog şi Bucuroaia (623 m în Dealul Osoi, 525 m în Dealul Poiana şi
442 m la sud - vest de Vârciorog). Alăturat calcarelor mezozoice (83 % din total) sunt
şisturile cristaline, magmatitele subhercinice şi laramice, unele conglomerate şi gresii
permiene etc.

"Peninsula" Pădurii Craiului, prin pachetele groase de roci carstificabile, în


alternanţă cu altele necarstificabile, este un domeniu important al reliefului carstic (foarte
bine studiat de către T. Rusu, 1988). Exocarstului îi aparţin numeroasele doline (adânci
de 5 - 60 m şi largi de 50 - 300 m), apoi uvale, gropi şi depresiuni carstice, foarte multe
insurgenţe (pierderi difuze şi ponoare) şi emergenţe (izvoare carstice şi izbucuri), văi şi
platouri carstice. În cadrul endocarstului se remarcă avenele, drenajele subterane şi
peşterile, în acest spaţiu montan fiind prezent cel mai adânc aven (Stanu Foncii de 339
m), cea mai lungă peşteră, respectiv Peştera Vântului, de 32,7 km, Ia sfârşitul anului 1986
(T. Rusu, 1988, p. 122), în prezent lungimea galeriilor cartate fiind de peste 45 km.

Reţeaua hidrografică terană este evident dezorganizată, în drumul ei spre


depresiuni adâncindu-se în mod deosebit şi formând mici sectoare de chei, iar cea
subterană are o dezvoltare destul de semnificativă. Dintre toate sectoarele înguste, se
remarcă Defileul Crisului Repede, între Remeţi - Vadul Crişului, săpat în calcarele
mezozoice ale marginii nordice a Pădurii Craiului, unde sunt prezente peşterile Vântului
şi Vadu Crişului, în aceasta din urmă fiind colectate o bună parte a apelor din zona de
platou, care la vărsare în Crişul Repede formează Cascada Vadu Crişului. În ansamblu,
însă, urmare a abruptului mai accentuat în nord şi a dezvoltării largi a Depresiunii
Beiuşului în sud, Munţii Pădurea Craiului sunt drenaţi de o serie de văi ce coboară spre
Crişul Negru (Holod şi Roşia cu afluenţii lor).

18
Modalitatea de exprimare climatică este rezultată din poziţia geografică şi
orografie, astfel încât mediile anuale de temperatură sunt de 6 - 8° C în partea centrală
înaltă a spaţiului montan, după care aceasta urcă la 8 - 9° C spre periferie, în timp ce
precipitaţiile cresc de la 700 mm/an în vest până la peste 1 000 mm/an în est. În astfel de
condiţii climatice s-au dezvoltat pădurile de amestec ale fagului cu gorunul, urmate de
carpen şi alte esenţe de foioase.

Specificitatea litologicâ şi modul de manifestare al climei au determinat prezenţa


unor zăcăminte de bauxită. "Pentru zăcămintele de bauxită, importanţă deosebită o
prezintă calcarele masive organogene [...] depuse în Tithonic, cu care se şi încheie
sedimentarea jurasică". A urmat, apoi, spre sfârşitul Jurasicului Superior şi începutul
Cretacicului Inferior o importantă fază de exondare, când au fost create condiţii
favorabile pentru modelarea subaeriană a zonei ieşite de sub apele mării jurasice, având
loc, în acelaşi timp, o intensă activitate de formare a reliefului carstic. Condiţiile
climatice din perioada de exondare menţionată au favorizat intense procese de
descompunere a calcarelor tithonice sau a altor formaţiuni (piroclastite, după unii autori),
materialul rezultat conducând la formarea bauxitei şi acumularea în excavaţiile apărute pe
suprafaţa de alterare a calcarelor, unde este prezentă sub forma unor corpuri neregulate,
acoperite de unele depozite depuse în Cretacicul Inferior, când s-a şi încheiat
sedimentarea din acest spaţiu montan (Gr. P. Pop, 1990, p. 13 -15).

Resursele de bauxită sunt prezente îndeosebi în zona de platou a Munţilor Pădurea


Craiului, în mai multe câmpuri: Cornel - Valea Poiana, Gugu - Bătrâna, Răcaş -
Ponicioara, Vida, Damiş - Bratca, Remeţi, Roşia - Farcu şi Meziad. Pe baza acestei
bogăţii, exploatate într-o anumită măsură încă de la începutul secolului al XX-lea, în anul
1965 a intrat în funcţiune unitatea de alumină de la Oradea, bauxita fiind preparată
(spălată) în staţiile de la Dobreşti şi Chistag.

In partea estică a Pădurii Craiului sunt prezente zăcămintele de argilă refractară,


în zona localităţilor Şuncuiuş şi Bălnaca, utilizată (la Aştileu, Alba Iulia şi în alte locuri
din ţară) pentru producţia cărămizilor refractare. De asemenea, pentru a se rezolva
necesităţile de lianţi din partea de vest a României, a fost construită unitatea de la
Chistag (ciment, var şi diferite produse de azbociment, îndeosebi plăci ondulate), care

19
utilizează calcarele din marginea nordică a Pădurii Craiului (cariera de la Hotar, de unde
transportul se face pe bandă rulantă).

Sunt bine umanizaţi, mai ales marginal, unele aşezări fiind situate şi în zona de
platou: Zece Hotare, Călăţea, Gălăşeni, Tomnatic, Damiş etc, în general încadrate în
categoria celor risipite, în primul rând Zece Hotare şi Tomnatic. In hotarul acestor
aşezări, pădurea a fost îndepărtată de pe spaţii întinse pentru a face loc puţinelor terenuri
arabile (cartof, ovăz, secară), dar îndeosebi păşunilor şi făneţelor, care ocupă suprafeţe
destul de întinse, pe baza acestora crescându-se mai ales bovinele.

Spaţiul montan al Pădurii Craiului este străbătut transversal (nord - sud) de


drumurile Aleşd - Aştileu - Zece Hotare - Roşia - Pocola (în şoseaua Oradea -Beiuş) şi
Tileagd - Vârciorog - Dobreşti - Sâmbăta, iar de la Bratca urcă drumul spre Damiş, acesta
ajungând în primul drum menţionat.

b) Munţii Codru - Moma constituie cea de-a doua culme a Munţilor Crişurilor, fiind
orientaţi nord - vest - sud - est, ca şi precedenţii, situaţi între Crişul Negru (nord) şi Crişul
Alb (sud), la est fiind separaţi de Munţii Bihorului prin înşeuarea largă Hălmagiu -
Criştioru de Jos, care reprezintă un vechi" golf miocen între depresiunile Beiuş şi Brad -
Hălmagiu.

Geologic, Munţii Codru - Moma prezintă o varietate destul de accentuată: şisturi


cristaline şi intruziuni granitice; sedimentar permian, acesta din urmă fiind constituit din
roci detritice de culoare roşie; dolomite, calcare, gresii şi marne mezozoice; vulcanite
neogene (andezite, aglomerate vulcanice), toate aceste formaţiuni fiind evident reflectate
în relief. Dacă Mezozoicul, îndeosebi spre sfârşitul acestei perioade, a condus la ridicarea
zonei, în Badenian s-a înregistrat o fragmentare accentuată, imprimând masivului
caracterul de horst, faţă de depresiunile învecinate. Urmare a mişcărilor badeniene, în
sudul şi sud - estul masivului, de-a lungul unor linii de falie, s-au pus în loc vulcanitele
neogene, care au condus la formarea de platouri şi măguri, reprezentative în sectorul Joia
Mare - Sebiş.

Sunt munţi din categoria celor mici, altitudinea maximă ajungând la 1 112 m în
Vf. Pleşu, alte patru vârfuri având înălţimi cuprinse între 1 000 - 1 100 m (Izoiu - 1 098

20
m, Devii - 1 044 m etc), acestea fiind formate din roci dure (riolite permiene şi cuarţite
triasice).

In relief s-au impus, destul de pregnant, rocile carstificabile, respectiv calcarele,


care au generat un carst dintre cele mai interesante, unde apare întregul complex de forme
exocarstice şi endocarstice. Orografia din această categorie are cea mai largă dezvoltare
în platourile calcaroase Vaşcău (cu unul dintre cele mai deosebite carsturi din România)
şi Dumbrăviţa de Codru, în primul fiind situat cunoscutul izbuc intermitent de la
Călugări.

Capătul nord — nord - vestic al Munţilor Codru - Moma se încheie, spre


Depresiunea Crişului Negru, în Măgura Forău, cu un pinten de formaţiuni permo
-triasice, constituite în general din gresii, care este tăiat de Crişul Negru, formând
interesantul defileu Borz - Şoimi.

Spre unităţile periferice vecine (depresiunile Beiuş şi Zarand, precum şi spre


Câmpia Cermeiului), Munţii Codru - Moma se încheie cu fâşii piemontane ce aparţin
depresiunilor şi zonei de dealuri.

Circulaţia maselor de aer vestice şi sud - vestice determină specificitatea


corespunzătoare în climă, înregistrându-se medii anuale de aproape 9° C la partea
inferioară a masivului şi în jur de 6° C în zonele înalte, în ianuarie valorile fiind de -3,5...-
6° C, iar în iulie de 15 - 19° C. Poziţia în faţa maselor de aer vestice şi sud -vestice
conduce la înregistrarea unor valori ridicate de precipitaţii, încadrate între 800 - 1 200
mm/an (970 la Moneasa şi 755 la Vaşcău).

Precipitaţiile menţionate determină o reţea hidrografică destul de densă, colectată


de Crişul Negru (Finiş, Tărcâiţa, Crişul Vărateculuî) şi Crişul Alb (Valea Mare, Moneasa
şi Dezna, care se unesc la Dezna şi formează Valea Sebişului), iar în privinţa apelor
subterane se remarcă cele de la Moneasa (ape hipotermale, cu temperatura de 30 - 32° C,
bicarbonatate, calcice, sodice, magneziene, folosite pentru tratament în staţiunea
Moneasa, situată la 280 - 300 m altitudine). O situaţie mai aparte o prezintă Teuzul, care,
după ce adună înjur de jumătate din apele de pe faţa sudică şi vestică a muntelui şi
parcurge un traseu paralel cu Crişul Alb (în lunca acestuia), se îndreaptă spre Crişul
Negru.

21
Munţii Codru - Moma sunt bine împăduriţi (înjur de 80 % din suprafaţă), pe
versanţii dinspre Depresiunea Zarandului vegetaţia forestieră de cvercinee urcând până
spre 900 - 1 000 m, în timp ce pe cel nord - estic (Depresiunea Beiuş) coboară pană la
600 -700 m, lăsând loc fagului. Este prezent, destul de frecvent, teiul, iar dintre conifere
au fost introduse bradul duglas (Pseudotsuga menziesii) şi pinul.

Mozaicarea destul de accentuată a Iitologiei a determinat formarea unor resurse ale


subsolului, între acestea înscriindu-se: mineralizările de fier şi mangan (Moneasa şi
Ponoarele), prelucrate încă în evul mediu la Vaşcău, piritele cuprifere şi bauxita la
Rănuşa; calcarele marmoreene (albe, negre, roşii) la Moneasa, Vaşcău, Câmp, Ponoarele,
argilele pentru olărit (Criştioru de Jos), andezitele (Dieci, Crocna, Pleşcuţa, Vârfurile
etc).

Umanizarea este mai accentuată în platourile Vaşcău şi Dumbrăviţa de Codru,


unde s-au dezvoltat unele aşezări mici, în cadrul primului populaţia fiind specializată în
producerea varului în sistem local. Masivul dispune numai de drumuri forestiere ce
pătrund pe văile menţionate, unul dintre acestea trecând peste culme, de la Moneasa la
Ştei.

3.3.6. Munţii Mureşului

Cuprind arcul montan sprijinit în est şi sud pe Mureş, fiind separat de restul
Munţilor Apuseni prin văile Crişului Alb, Abrudului şi Arieşului. Sunt constituiţi din roci
variate: şisturi cristaline, sedimentar mezozoic şi neozoic prin care au venit spre suprafaţă
magmatitele ofiolitice, la acestea asociindu-se vulcanitele neogene.

În vest, Ia limita cu Câmpia Aradului, unde trecerea se realizează printr-un îngust


glacis de acumulare şi eroziune, horstul Zarandului este format din şisturi cristaline şi
graniţe, urmând, apoi, spre est, o bară de depozite cretacice (ce trec şi la sud de Mureş),
care separă Munţii Zarandului de Munţii Metaliferi, aceştia din urmă reprezentând un
areal larg de roci eruptive neogene (bazalte, dacite şi riolite). în arcuirea spre nord a
spaţiului montan este prezentă o masă largă de depozite cretacice, în care sunt puse în
evidenţă barele de calcare jurasice ce imprimă specificitate mai ales în sectorul de la
Ampoi la Valea Turenilor, precum şi un aliniament de ofiolite.

22
Complexitatea geologică, însoţită de cea tectonică, imprimă varietate şi în relief,
care este caracterizat printr-o fragmentare accentuată. Se remarcă spaţiile depresionare
(tectonice sau de eroziune), situate pe vechi braţe marine sau pe contacte structurale
(Căpruţa - Gurahonţ, Deva - Brad), curmăturile şi pasurile (Geografia României, III,
1987, p.472), deasupra cărora se ridică vârfurile reziduale sau cele rezultate din
activitatea vulcanică, rânduite de-a lungul culmilor sau platourilor.

Clima este în concordanţă cu circulaţia maselor de aer vestice, imprimând


caracterul de foehnizare (în est), cu temperaturi medii anuale de 4 - 6° C în zonele mai
înalte şi 8 - 10° C în culoare şi depresiuni. Urmare a acestui fapt, vegetaţia arborescentă
este constituită numai pe areale foarte restrânse din răşinoase (în zonele cele mai înalte),
în cea mai mare parte fiind prezente pădurile de fag, gorun, stejar şi alte foioase de
amestec (carpen, tei), la care se alătură arbuştii cunoscuţi. Manifestările climatice
menţionate, cu precipitaţii nu prea bogate (sub 1 000 mm/an) şi altitudinile reduse (800 -
1 200 m, numai rar peste 1300m), maxima fiind înregistrată în Vf. Negrileasa, la
izvoarele Văii Galda (1 364 m), imprimă caracteristici corespunzătoare şi reţelei
hidrografice, reprezentată de văile Crişului Alb, Arieşului şi Mureşului, în acesta din
urmă vărsându-se văile Aiud, Stremţ, Galda, Ampoi, Geoagiu etc.

Resursele solului şi subsolului, gradul de accesibilitate şi poziţia geografică


favorabilă au constituit elemente pentru umanizarea accentuată a acestui spaţiu montan.
Se remarcă metalele neferoase şi cele auro-argintifere, materialele de construcţii, apoi
resursele forestiere, păşunile şi fâneţele, toate acestea favorizând prezenţa umană
accentuată încă din cele mai vechi timpuri.

Căile de comunicaţie pătrund în spaţiul montan de-a lungul culoarelor marginale


sau traversează Munţii Mureşului printr-o serie de pasuri de culme, între acestea
înscriindu-se căile ferate: a Mureşului şi Arieşului Inferior (Lipova - Ilia -Deva -Alba
Iulia - Aiud - Câmpia Turzii - Turda), a Crişului Alb (Ineu - Sebiş -Brad -Deva, prin
Pasul Vălişoara, sectorul Brad - Deva fiind finalizat în jurul anilor '70, după ce
construcţia acestuia începuse încă înaintea celui de al doilea război mondial), a
Ampoiului (Alba Iulia - Zlatna, standardizată în anii '70) şi a Arieşului (Turda - Câmpeni
- Abrud, îngustă, cunoscuta "Mocăniţă")- Drumurile rutiere urmăresc căile ferate

23
amintite, la care se mai adaugă, între altele, cele care leagă Abrudul de Zlatna (prin Pasul
Bucium) şi de Brad (prin Pasul Buceş).

Varietatea litologică şi orografică, la care se alătură şi alte componente geografico


- fizice şi geografico - umane (diferite construcţii, folclor, obiceiuri), au determinat
prezenţa unui potenţial turistic semnificativ: numeroasele sectoare de chei ale barelor
calcaroase, precum şi alte forme ale reliefului carstic, poienile cu narcise, relieful
coloanelor de bazalt al Detunatelor, apele termominerale (Geoagiu - Băi şi Vata de Jos) şi
carbogazoase.

În cadrul Munţilor Mureşului se remarcă prezenţa mai multor compartimente:


Zarand, Metaliferi, Trascău şi depresiunile Zlatna şi Brad-Hălmagiu.

a) Munţii Zarandului, numiţi şi Highiş - Drocea, constituiţi din şisturi cristaline cu


intruziuni granitice (în partea nord - vestică a masivului apar şi unele conglomerate şi
gresii cuarţitice permiene şi triasice); au limite foarte clare spre sud (Culoarul Mureşului),
vest (abruptul către Câmpia Aradului, între Păuliş -Pâncota) şi nord (Culoarul Crişului
Alb), unde piemontul este mai bine reprezentat, în timp ce în est unitatea montană ajunge
la linia dată de localităţile Căpruţa -Slatina de Mureş - Gurahonţ (aproximativ de-a lungul
văilor Căpruţa şi Sighişoara), marcată de o fâşie de sedimentar cretacic (calcare) între
cristalinul din vest şi ofiolitele şi eruptivul neogen din est (Geografia României, III, 1987,
p. 473).

Prezenţa granitelor şi apropierea de calea ferată din Culoarul Mureşului, la care se


adaugă necesităţile pentru unele materiale de construcţii, au favorizat deschiderea unor
exploatări de granite la Bârzava, Şoimoş, Radna şi Păuliş, folosite mai cu seamă la
terasamentele de cale ferată.

Limita estică menţionată, faţă de cea fixată de către V. Mihăilescu pe aliniamentul


Brad - Ormindea - Deva sau chiar pe cel dintre Zam şi Vata de Jos, reduce mult arealul
ocupat de acest spaţiu montan, întregind, în mod corespunzător, pe cel al Munţilor
Metaliferi.

Culmea Zarandului, cu altitudini maxime în Drocea (836 m) şi Highiş (798 m),


prezintă o asimetrie evidentă, versantul sudic (spre Mureş) fiind mai îngust (5-8 km), iar
cel nordic (spre Crişul Alb) evident mai larg (10 - 12 km). Din această condiţionare
24
rezultă şi scurtimea corespunzătoare a văilor ce coboară spre Mureş (Milova, Bârzava),
faţă de cele care ajung în Crişul Alb (Cigher, Chisindia).

Se resimt influenţe climatice sud - vestice, înregistrându-se 10° C la periferia


unităţii şi 7 - 8° C pe culmea principală, iar precipitaţiile sunt destul de abundente (800 -
1 000 mm/an), reflectate corespunzător în vegetaţie: gorun la partea superioară (pe
platou), apoi cer şi gârniţă, iar pe versantele umbrite apare fagul şi carpenul. Se
caracterizează, în general, printr-un grad ridicat de împădurire, iar aşezările, cu puţine
excepţii, sunt dispuse marginal.

Însemnătate mai deosebită revine capătului vestic al masivului, unde la contactul


cu câmpia s-a format un glacis de acumulare şi eroziune (/. Mac, P. Tudoran, 1971)
foarte favorabil viţei de vie, pe acesta dezvoltându-se Podgoria Aradului (Păuliş,
Miniş, Ghioroc, Covăsinţ, Şiria, Galşa, Mâsca, Pâncota, Măderat). În această
podgorie, alături de soiurile clasice, se remarcă cele specifice acestui teritoriu (Mustoasa
de Măderat şi Cadarca de Miniş).

În capătul estic al Munţilor Zarandului, în fâşia de depozite cretacice, a fost


sculptat un culoar, care-i separă de Metaliferi, de-a lungul acestuia fiind prezentă o şosea
transversală şi câteva sate (Căpruţa, Slatina de Mureş, Mădrigeşti şi Gurahonţ), acestea
păstrând însemnate tradiţii etnografice şi folclorice.

Munţii Zarandului sunt drenaţi de o serie de văi, în general scurte, la obârşia a


două dintre acestea, respectiv Cigher (nord) şi Bârzava (siid), formându-se o curmătură,
care separă culmea în două: Highiş (vest) şi Drocea (est).

Potenţialul turistic al acestui spaţiu montan este dat de ruinele cetăţilor feudale
Siria, Şoimoş - Radna, castelele de la Conop şi Siria, în ultima localitate fiind prezentă şi
Casa Memorială Ion Slavici.

b) Munţii Metaliferi încep, în vest, de la Culoarul Căpruţa - Slatina de Mureş - Gurahonţ


şi se termină, în est, la Valea Ampoiului (de la Alba Iulia la Zlatna), după care pătrund
spre nord în bazinele superioare ale văilor Ampoiţei, Galdei, Stremţului şi Aiudului (toate
aceste văi taie, spre aval, barele calcaroase ale Munţilor Trascău, formând
impresionantele sectoare de chei), venind în contact cu Munţii Trascăului pe o linie ce
începe aproximativ la Zlatna şi se continuă pe la Întregalde până la Sălciua de Jos (pe
25
Arieş). În nord, limita ajunge la Depresiunea Brad (Crişul Alb), apoi trece prin Pasul
Buceş (Vâlcan, 725 m) şi se continuă pe văile Abrudului şi Arieşului, iar în sud muntele
este limitat de Culoarul Mureşului, între Căpruţa şi Alba Iulia.

Intre aceste limite, Munţii Metaliferi prezintă o mare complexitate în ceea ce


priveşte alcătuirea geologică: ofiolite, dispuse pe o fâşie mediană, reprezentate prin roci
magmatice efuzive, rezultate din pătrunderea magmelor pe liniile de dislocaţie şi pe
fisurile zonelor de geosinclinal în curs de scufundare sau de oscilaţie (Gr. Ioachim, N.
Mihăilescu,.,, U, 1977, p. 262), magmatite intruzive şi efuzive (graniţe, gabrouri, bazalte,
riolite, dacite, andezite) şi diferite formaţiuni sedimentare (calcare, gresii, conglomerate,
marne, argile etc). Ofiolitele pot fi asociate cu diferite formaţiuni, inclusiv sedimentare,
de acestea fiind legate unele zăcăminte de crom, platină, titan, cupru, pirită şi mangan. La
marea varietate petrografică se adaugă o tectonică corespunzătoare, un relief variat,
numeroase bogăţii ale subsolului şi un grad accentuat de umanizare.

În relief sunt impuse ofiolitele, calcarele mezozoice şi magmatitele laramice


(Săvârşin, Căzăneşti, Ciungani, Vaţa de Jos etc), sub formă de măguri şi .vârfuri conice,
apoi formaţiunile neogene, extinse pe arii destul de largi (masivele Barza, Săcărâmb,
Almaşu Mare - Zlatna, Roşia Montană, Baia de Arieş etc), în jurul lor fiind dezvoltate
platouri de lavă sau de piroclastite vulcanice (Geografia României, III, 1987, p. 475).

Au, ca şi restul Munţilor Mureşului, altitudini reduse (800 -1 200 m), maxima
fiind înregistrată în Vf. Poieniţa, Ia izvoarele Văii Stremţului (1 437 m), Ia acesta
adăugându-se alte vârfuri rotunde sau ascuţite (în formaţiuni intruzive sau efuzive, în
calcare mai dure), urmate de treapta reliefului mediu şi apoi cea a depresiunilor. În
condiţiile în care văile taie formaţiuni mai dure se formează defilee sau chei (Zam,
Gurasada, Băiţa etc), iar în spatele acestora sunt situate, în cele mai numeroase dintre
cazuri, bazinete depresionare cu caracteristică de suspendare.

Relieful şi clima imprimă vieţii umane particularităţi corespunzătoare: sate mici şi


mijlocii, răsfirate, terenuri cultivate cu secară, cartofi, apoi păşuni şi fineţe, urmate de
păduri pâlcuite în părţile mai joase şi în masiv în cele înalte. Destul de frecvent, păşunile
şi faneţele sunt prezente pe versanţii şi platourile din munte, unde apar aşezările risipite,
în multe locuri sub formă de crânguri.

26
Condiţiile climatice sunt asemănătoare cu ale altor culmi montane de aceeaşi
poziţie geografică şi altitudine: 4 - 6° C pe interfluvii, 8 - 9° C la baza muntelui, - 4°...-
6°C în ianuarie şi 16 - 18° C în iulie, precipitaţiile fiind de 800 -1 000 mm/an. Poziţia
spaţiului montan între râuri mari (Mureş, Crişul Alb şi Arieş) conduce, în mod firesc, la
existenţa unei reţele hidrografice cu văi scurte: Ampoi, Geoagiu, Băiţa, Almaş, Abrud
etc. La Geoagiu-Băi şi Vaţa de Jos sunt cunoscute apele termominerale, care au
determinat apariţia unor staţiuni balneoclimaterice, cele de Geoagiu-Băi fiind folosite
încă din perioada daco -romană, iar la Boholt, în condiţii de eruptiv neogen, se remarcă
apele carbogazoase, în acest areal formându-se şi însemnate depozite de travertin.

În zonele mai înalte, pe areale restrânse, vegetaţia forestieră este constituită din
amestec de fag cu brad şi chiar molid, urmată de fag şi de gorun, iar mai jos, pe pantele
însorite şi sub influenţa maselor de aer foehnizate se întâlneşte chiar gârniţa.

Vechimea vieţii social - economice este dovedită încă din perioada predacică,
apoi dacă şi daco - romană, când în acest spaţiu montan se practica, pe scară largă,
exploatarea aurului şi argintului la Zlatna (Ampelum), Roşia Montană (Alburnus Maior),
Brad, Baia de Arieş etc. Metalele preţioase au continuat să fie exploatate şi în evul mediu
şi mai cu seamă din momentul în care aceste teritorii au trecut în stăpânire habsburgică,
în acest scop fiind realizate o serie de instalaţii, inclusiv lacuri (Făerag, pe Valea
Certejului, în amonte de Certeju de Sus), apa acestuia fiind folosită Ia şteampurile din
aval (Gr. Pop, Gh. Măhăra, 1968).

Complexitatea litologică a favorizat formarea unor variate resurse ale subsolului,


cele auro - argintifere, precum şi o serie de metale neferoase fiind prezente în cunoscutul
"Patrulater Aurifer" Brad - Roşia Montană - Zlatna – Săcărâmb şi în alte areale din
Munţii Metaliferi, toate acestea fiind prelucrate, în principal, la Zlatna. In vecinătatea
oraşului Brad, la mina Musariu, s-au pus în evidenţă filoane de aur nativ. Mai trebuie
menţionate şi alte resurse metalifere din acest spaţiu montan: minereurile de cupru din
zona Roşia - Poieni (est de Roşia Montană, cu conţinut redus de metal), pirotina
nicheliferă de pe Valea Troaş (Săvârşin), titano - manganitele vanadifere şi nichelifere
(Ciungani - Căzăneşti), cinabrul (Izvoru Ampoiului, cunoscută sub numele de Valea
Dosului până nu cu mult timp în urmă) etc. Alăturat metalelor menţionate, Munţii

27
Metaliferi dispun şi de bogăţii nemetalifere: calcare (pe-baza acestora funcţionând
unitatea de lianţi de Ia Chişcădaga, pe dreapta Mureşului, în apropierea oraşului Deva),
marmură, graniţe (Săvârşin), travertin (Banpotoc), bazalt (Brănişca) etc.

Sunt străbătuţi de şosele modernizate: Brad - Deva, Alba Iulia - Zlatna -Abrud -
Câmpeni - Turda şi de unele căi ferate: Alba Iulia - Zlatna (multă vreme îngustă, în
prezent cu ecartament normal), Deva - Brad şi Abrud - Câmpeni - Turda (îngustă,
construită în anul 1911). Oraşele din cadrul unităţii sunt Brad (18 075 locuitori, în anul
1999) şi Zlatna (9 254 locuitori), acesta din urmă fiind centrul de prelucrare a metalelor
auro-argintifere şi neferoase din zonă (cupru, plumb etc), după separarea cărora rezultă
sulful ce este folosit Ia fabricarea acidului sulfuric.

Pe baza complexului de caracteristici geografice, în cadrul Metaliferilor pot fi


separate mai multe subunităţi: Munţii Săvărşinului, Munţii Săcârâmbului, Munţii
Ampoiului, Munceii Roşiei Montane şi Munceii Vinţului, la care se adaugă depresiunile
Zlatna şi Brad - Hălmagiu.

c) Depresiunea Zlatna. Reprezintă unitatea joasă dintre Munţii Metaliferi şi Munţii


Trascău, dezvoltată de-a lungul Ampoiului pe o lungime de aproximativ 15 km, relieful
acesteia fiind caracterizat prin prezenţa treptelor clasice: lunca, terasele şi zona dealurilor
marginale piemontane spre munte. Ca şi celelalte depresiuni şi culoare ale Munţilor
Apuseni, s-a format în urma diastrofismului stiric (Badenian), după care, în raport cu
retragerea apelor, a avut loc procesul de sculptare până la faza actuală. Prezenţa
ofiolitelor şi a depozitelor cretacice, în aval de Presaca Ampoiului, a obligat valea să se
adâncească în asemenea formaţiuni, în acest fel apărând un sector de îngustare ce separă
Depresiunea Zlatna de bazinetele din aval.

Depresiunea şi spaţiul montan înconjurător sunt supuse unui proces accentuat de


poluare, aceasta fiind o urmare a cantităţilor ridicate de bioxid de sulf ce este emanat în
atmosferă în urma proceselor de prelucrare a metalelor neferoase de la Zlatna.

d) Depresiunea Brad - Hălmagiu este o unitate clar intramontană, care ocupă


compartimentul mai coborât de pe cursul superior al Crişului Alb, fiind încadrată de
Munţii Bihorului (nord), Metaliferi (est şi sud), în timp ce spre vest are, la un nivel
superior, o deschidere ceva mai largă, pe unde comunică cu depresiunile Zarandului (pe

28
la Zimbru - Poiana) şi Beiuş (pe la Vârfurile - Criştioru de Jos), prin pasuri situate la
înălţimea dealurilor. Are, de asemenea, legături cu Valea Mureşului, prin Pasul Vălişoara
(şosea şi cale ferată) şi Depresiunea Abrud (prin Pasul Buceş sau Vulcan, 725 m).

S-a format prin scufundare, în Miocen (Badenian), când avea legături cu


depresiunile Zarand, Beiuş şi cu Valea Mureşului prin înşeuările amintite, fapt care este
pus în evidenţă şi de trecerea destul de rapidă de la spaţiul depresionar la cel montan,
printr-o serie de abrupturi, mai ales spre munţii Bihorului şi Vulcanului, în timp ce spre
Munţii Metaliferi este mai atenuată.

Limita faţă de spaţiul montan este evidenţiată şi prin elementele de temperatură şi


precipitaţii, respectiv izoterma de 8° C şi izohieta de 800 mm/an, apoi prin aspectul
aşezărilor (adunate în depresiune şi răsfirate la contactul cu muntele), precum şi prin
trecerea de la utilizarea agropastorală în depresiune la cea forestieră în munte etc.

In depresiune, în cadrul formaţiunilor miocene, se remarcă prezenţa unui nivel al


interfluviilor (350 - 500 m) şi altul al vetrei (200 - 300 m), unde micul defileu dintre
Birtin şi Vaţa de Jos (în roci mai dure) a separat unitatea în două compartimente: Brad (în
est) şi Hălmagiu (în vest), fiecare dintre ele cu unele elemente de asemănare, dar şi cu
caracteristici de specificitate.

Depresiunea este locuită din cele mai vechi timpuri, în evul mediu făcând parte
din importantul comitat al Zarandului, cu sate mici şi mijlocii şi economie axată pe
creşterea de animale, exploatarea unor resurse: cărbune brun la Ţebea -Mesteacăn,
minereuri neferoase, dar în primul rând cele auro - argintifere din spaţiul montan
învecinat, apoi andezit la Leasa şi Vârfurile, polimetale (cupru, plumb, zinc, metale rare)
în sudul Muntelui Găina, precum şi alte metale neferoase.

Din punct de vedere turistic, se remarcă Muzeul Aurului de la Brad, mormântul


lui Avram Iancu şi gorunul lui Horea de la Ţebea.

e) Munţii Trascăului încep, în nord - nord - est de la Valea Turenilor şi ajung în sud —
sud - vest la Valea Ampoiului (între Ţelna şi Zlatna), având o lungime de circa 75 km. In
est, unitatea vine în contact cu Culoarul Alba Iulia -Aiud - Turda, prezentând un abrupt
destul de semnificativ pe aliniamentul localităţilor: Meteş, Ighiel, Cricău, Galda de Sus,
Gârbova de Sus, Livezile, Podeni şi Cheia, urmat, apoi, de o trenă piemontană evidentă,
29
care aparţine culoarului. Această limită este pusă în evidenţă şi de numeroasele bazinete
depresionare ce au fost sculptate în formaţiunile mai moi, la ieşirea văilor din spaţiul
montan.

Limita vestică, spre Munţii Metaliferi (menţionată şi anterior), este mai puţin
clară deoarece apare o situaţie de legătură strânsă între Munţii Trascău şi Munţii
Metaliferi, mai ales în sectorul de la Valea Ampoiului la Valea Galdei, după care Munţii
Trascăului fac limită cu Culoarul Ponorului (interpus între cele două unităţi) şi apoi Valea
Arieşului (între Sălciua de Jos - Bum). Munţii Trascăului se continuă şi la nord de Arieş,
sub forma unei bare calcaroase bine evidenţiată, în care văile Hăşdate şi Tureni (Racilor)
au săpat interesantele chei ale Turzii şi Turenilor.

Sunt constituiţi din roci destul de variate, dominante fiind, însă, calcarele
mezozoice, mai ales în privinţa evidenţierii în relief. Pe seama acestora sunt foarte bine
puse în evidenţă sectoarele de chei, rezultate din "tăierea" barelor calcaroase de către
văile ce au, în general, direcţia vest - est. între acestea, trebuie menţionate: Tureni
(Tureni), Turzii (Hăşdate), Aiudului, Mănăstirii (formate prin străpungere epigenetică) şi
Râmeţului (ultimele două pe Valea Râmeţului, între Valea Mănăstirii şi Cheia),
Întregalde (pe Galda, prin captare), Bedeleului (eroziune regresivă), Ampoiţei (Ampoiţa)
etc. În zona calcarelor s-au format, apoi, carstul de platou (masivele Colţii Trascăului,
Bedeleu, Râmeţ, Ciumărna), de masive izolate (Pleaşa Râmeţului, Piatra Grohotişului) şi
de creastă (Piatra Cetii, Piatra Craivii), la care se adaugă o serie de doline şi câmpuri de
lapiezuri, peşteri (Huda lui Papară, în Bazinul Arieşului, 2 km lungime) (Geografia
României, III, 1987, p. 487). În condiţii de versante abrupte, cu deosebire în zona Cheilor
Râmeţului, procesele intense de dezagregare determină formarea unor foarte expresive
trene de grohotişuri.

La calcare, în Trascău se adaugă: ofiolitele (benzi înguste şi cu petice mai


izolate), şisturile cristaline, flişul cretacic, pe fiecare dintre acestea dezvoltându-se un
relief caracteristic. In cadrul acestor formaţiuni se remarcă ofiolitele (roci magmatice
efuzive, formate din magme diabazice, care pătrund în liniile de dislocare şi pe fisuri în
zonele de geosinclinal în curs de scufundare sau de oscilaţie, în România fiind prezente în
munţii Drocea, Metaliferi, Trascău şi Lotru), prezente în partea sudică şi centrală a

30
Trascăului, unde străbat depozitele flişului cretacic, impunându-se în relief printr-o serie
de forme de tip ruiniform: piramide, stâlpi şi turnuri, care au, la bază, acumulări
semnificative de grohotişuri.

Reţeaua hidrografică are, în ansamblu, un caracter transversal şi o direcţie vest -


est, văile mai importante fiind: Tureni, Hăşdate, Iară, Arieş, Aiud, Râmeţ, Galda, Ighiu şi
Ampoiţa, aproape în totalitate formând sectoare de chei la intersectarea calcarelor
mezozoice. In privinţa lacurilor, se remarcă cel de pe Valea Ighielului (Lacul Ighiu), de
tip carstic, format într-o depresiune carstică a Platoului Ciumărna (Gr. P. Pop, Gh.
Măhăra, 1965).

Varietatea în relief şi în climă, fiind resimţite pregnant influenţele foehnale,


determină o situaţie corespunzătoare în modul de utilizare a teritoriului.

Astfel, în depresiunile Trascău (Vălişoara - Rimetea sau Colţeşti, situată pe văile


Aiudului şi Colţeşti, între culmile Bedeleu - 1 227 m şi Colţii Trascăului -1 128 m),
Poiana Aiudului (tot pe Valea Aiudului), Sălciua (pe Arieş) etc sunt prezente culturile de
cereale şi pomi fructiferi.

Pădurile se păstrează rnai compacte în jumătatea sudică a Trascăului şi pe


versante, în timp ce în restul teritoriului au fost îndepărtate pentru a face loc păşunilor şi
fâneţelor. În cadrul pădurilor domină fagul, mai rar bradul, aceasta ca urmare a
altitudinilor reduse (vârfurile ajung abia spre 1 300 m) şi a foehnizării, fapt pentru care şi
stejarul urcă până spre 700 m. La Vidolm, pe o stâncărie calcaroasă, este prezentă
pădurea de larice (Larix decidua).

In depresiuni, satele sunt din categoria celor adunate şi răsfirate, în timp ce pe


versante şi chiar în unele zone de platouri sunt bine reprezentate aşezările rurale risipite,
acestea din urmă pierzând, în ultimele decenii, un număr important de locuitori.

Căile de comunicaţie sunt în directă relaţie cu caracteristicile de bază ale acestui


spaţiu montan, fapt care n-a permis şi nici n-a solicitat organizarea unei reţele prea
dezvoltate. Se remarcă, totuşi, drumul rutier şi cel feroviar (îngust) de pe Arieş (în
Defileul Sălciua de Jos - Moldoveneşti), apoi legătura rutieră de la Aiud la Buru, prin
Depresiunea Trascău (Livezile - Rimetea), precum şi unele legături rutiere ale Văii

31
Mureşului cu cea a Arieşului: Teiuş - Întregalde - Mogoş -Abrud, Aiud - Râmeţ - Sălciua
(de calitate modestă).

Potenţialul turistic al Munţilor Trascău are o semnificaţie aparte, fiind impus, în


primul rând, prin varietatea reliefului carstic, în cadrul căruia se detaşează sectoarele de
chei: Turenilor, Turzii, Aiudului, Râmeţului, Întregalde (cu apariţia florii de colţ la cea
mai joasă altitudine de pe teritoriul României), Ampoiţei etc. Se adaugă, apoi, Defileul
Arieşului de la Sălciua de Jos la Moldoveneşti, pe aproape 30 km lungime şi Mănăstirea
Râmeţ, vechi lăcaş de cult românesc din secolul al XII-lea.

32