Un trecut pierdut...

Am trait momente in care mi se parea ca nu voi prinde ziua de maine,

ca nu ma voi mai putea bucura de zambetul soarelui de dimineata si ca ma voi pierde
in ziua de ieri, ametita de praf si de tristete. Cam asa as incepe sa scriu eu o
istorie, o poveste. Si nu este despre orice lucru, este despre mine, despre viitor si
despre ceea ce crede trecutul despre mine insami.
Ma tot bate gandul de cateva zile asupra viitorului meu. Ma strapunge
pe la spate incet si bland, indemnadu-ma sa visez. La ce folosesc visele, iluziile?
Sunt doar niste stari intraumane ce ne fac sa fim confuzi si ametiti. Pentru ce sa
reflectam la ziua de maine, daca nici macar ziua de azi nu s-a incheiat? Oare nu se
intreaba nimeni daca mai apuca cineva sa vada zorii zilei?... Eu adesea ma intreb, dar
nici macar ecoul nu-mi raspunde. Si nu-mi raspunde pentru ca nu stie, ca daca ar sti
mi-ar sopti ocean si ape, pamant si munti, cer si abis, de m-as satura de cate mi-ar
fi spus.
Priviti-ma acum! Priviti-va acum! Ce vedeti? Un trup de oseminte
umblator, acoperit de straturi ciudate de materie. Cam asta suntem noi...oamenii.
Ceea ce ne face pe noi mai speciali, nu este nimic ce poti atinge, vedea sau simti,
ceea ce ne face pe noi mai speciali este "sufletul". Privesc de multe ori in fata mea,
nevazand nimic, nesimtind nimic, neatingand nimic, dar totusi facandu-se prezenta
aparitia ciudata a unui lucru. Ceva este acolo in fata ochilor mei, ceva ma indeamna
cateodata sa-l privesc, poate poate imi dau seama ca e acolo, dar niciodata nu
reusesesc, pentru ca eu dupa cateva momente imi indrept directia ochilor spre alte
lucruri...lucruri "importante".
Acum imi dau seama cat de naivi si nepasatori suntem cu totii. Imi dau
seama ca ocolim adevaratul sens al vietii, ca il depasim de fiecare data cand suntem
aproape de el, ca punem pret pe niste lucruri mult prea pamantesti pentru noi.
Ganditi-va ca daca am fi fost aruncati aici, pe acest pamant, doar ca sa ne bucuram
de niste lucruri create de noi, apoi atunci pentru ce am mai fi noi inconjurati de
atata spatiu ce il putem explora, pentru ce am mai avea capacitati extraordinare de
a citi, a canta sau a face orice putem face noi?
Am atatea intrebari de pus, atatea reclamari de facut, dar cui sa i le
adresez? Cred ca o sa ma prinda viitorul cu ele incuiate in mintea mea, o minte
nebuna. Voua nu v-am povestit despre ea... Vai! Nici nu stiti cum e! Ma joaca pe
degete dupa vrerea ei. Eu nu am niciun control asupra-i. Dar mie imi place de ea, asa
cum e. E mintea mea. De multe ori cand ma simt singura si nu am cu cine sa vorbesc,
cui sa ma descarc, vorbesc cu ea - nici macar nu trebuie sa ma deplasez - . E un
foarte bun mediator...ma asculta fara sa ma intrerupa o secunda. Parca o si vad
cand am trait eu o deceptie; deceptie in dragoste. Tocmai ma despartisem de
prietenul meu, pe care l-am iubit mult de tot si el pe mine nu - poveste tipica de
"dragoste" la varsta adolescentei - si nu aveam pe umarul cui sa plang, sa oftez si
am apelat la mintea mea. Am facut cea mai buna alegere, nici mama cred ca nu ma
putea intelege mai bine decat ea. Nu stiu...o simt atat de aproape mereu, ma
cunoaste atat de mult, o simt o parte din mine - de fapt e o parte din mine -, dar...
oricum cel mai mult pe ea o plac dintre toate lucrurile de pe pamant. Cu ea ma nasc,
cu ea cresc si cu ea ajung in viitorul pe care nu il cunosc.
Iar m-au luat gandurile viitorului. Of! Sper sa nu inebunesc de
nestiinta. Cel mai mult urasc pe acest pamant prostia si cand imi dau seama ca in
astfel de momente cum este acesta, cautand raspunsuri inutile la intrebari inutile,
sunt mai proasta decat toti, chiar ma ia o stare de nebunie. Cine m-ar auzi ar spune
ca ar trebui sa fiu inchisa intr-un ospiciu undeva, cine stie unde, in varful muntilor,
in pustiu, departe de tot si de toate. Cine stie?...Poate mi-ar fi bine acolo; poate
viitorul nu ar sti cum sa ma gaseasca si mi-ar da pace, ca m-am saturat de hazul lui.
Eu nu inteleg cum isi permite sa ma tot deranjeze, ametindu-ma cu vise "futuriste",
cu imagini parca rupte din el, cu ultrasunete din existenta sa. Nici macar nu e timpul
lui...acum nu e viitorul, nu are cum! Nu? Sigur ca nu are cum. Eu traiesc prezentul nu
viitorul, dar daca reflectez mai atenta imi dau seama ca prezentul de azi e trecutul
de maine si viitorul de ieri. E foarte ciudat ceea ce spun pentru ca suna de parca as
trai in ere diferite in aceeasi zi. Cum poate un om sa traiasca in prezent, in viitor si
in trecut, toate acestea in acelasi timp? Oare sunt singura care face acest lucru?
Oare sunt eu atat de speciala incat sa pot trece peste praguri ale erelor in timp de
o zi? Nu cred. Cred ca viitorul a inceput sa isi puna amprenta in prezentul meu si ma
disturba facandu-ma sa delirez.
Cum poate un timp universal sa ma dezorienteze, cum poate sa ma faca
sa fiu afectata... foarte ciudat. Ma face sa gandesc asupra conceptului de "zi". Ce
este in esenta o zi? Probabil e tot din partea masurarii timpului, tot dintr-un regat
temporal face parte si ea. Mi-a spus mie cineva odata, nu mai stiu cine, ca ziua este
timpul pierdut, avut si urmator. La momentul acela nu realizam sensul cutremurator
dar adevarat al acelor cuvinte, nu imi puteam deslusi mintea - prietena dintotdeauna
- si sa o fac sa descifreze mesajul "codat" al misteriosului om ce a rostit aceste
cuvinte; - cel putin eu cred ca era om...ce putea sa fie? -, dar acum pot percepe acel
mesaj, acele vorbe aruncate cu un scop. E vorba de zi...de ceea ce este ea: trecut,
prezent si viitor traite laolalta.
Cata magie a putut lasa Dumnezeu pe pamant, cat mister din care noi
putem gusta, cat miracol pe care putem sa-l admiram! Cum putem fi atat de
aroganti? Sa fii orb si tot ai vedea entitatile ce ne inconjoara; dara noua nu ne pasa
decat de casa, de masa, de masina si cel mai rau de bani. De aceea distrugem
meleagurile pe care au trait atatea si-atatatea generatii de oameni ce n-au distrus
planeta asa cum o facem noi. In trecut era diferit, erau altfel de vremuri...nu cum e
astazi. Era lumea mai buna, era interesata de magia lasata de Sus si stia cum s-o
pretuiasca. Noi suntem acum intr-un timp, nu stiu cum sa il numesc, un timp al
distrugerii. Despre el s-a scris in carti, da..., in cartile lumii, de la Facere si pana in
prezent; insa prezentul meu...al nostru, al tuturor era candva viitor si cand noi vom
fi tarana, va fi trecut demult in randul trecutului. Cum trece si timpul asta. N-ai
timp sa-l privesti in ochi, asa de repede se scurge printre ani, decenii... of! Simt
cum imbatranesc. Simt cum ma trag spre era trecuta si amara, si parca vad ca nu
mai prind acest viitor ce ma apasa.
Unii vorbesc despre timp ca ar fi un domn bine, la costum negru,
cravata rosie si vesnic tanar, altii spun despre el ca e batran, ca are o coliba sus in
ceruri, ca spune povesti ingerilor, insa eu...eu cred ca timpul e ca vantul: n-are
suflet, n-are forma...doar zboara rapid si da viata si ia viata. Cam asa vad timpul. Si
spun asta pentru ca stiu dragilor...il stiu pe timpul asta, doar e timpul meu acum nu?
Sa traiesti alaturi de el e atat de greu, sa auzi secunda de secunda acel ticait ce
parca iti izbeste timpanul de fiecare data cand suna. E greu sa accepti ca secunda
ce va urma dupa anterioara iti poate fi furata, ca secunda ce tu o numeai viitor nu
va mai fi a ta. E trist si amar acest viitor ce pe mine ma omoara incetul cu incetul.
Un viitor mai obraznic ca al meu nu am vazut. Oameni vorbind despre viitorul lor am
mai auzit, dar al lor stralucea, era plin de fericiri, impliniri; insa al meu...al meu il
simt ca si cand nu ar fi al meu. Parca nu as fi stapana pe viata mea viitoare. De fapt,
nimeni nu e stapan pe viata ce urmeaza. Da, am dreptate. Nimeni nu stie ce
urmeaza; odata si-odata tot o sa te duci. Si mai bine ca nu stii, ca daca ai stii te-ai
astepta in orice moment sa iti bata doamna cu coasa la usa. De asta a lasat
Dumnezeu oamenii pe pamant: sa se pregateasca pentru viata urmatoare - pentru
viitor -.
Nu vei fi nici primul si nici ultimul nestiutor ce pleaca spre o lume
"futurista", ba mai mult, au fost atatia ce au plecat intr-o astfel de calatorie, din
care nu s-au mai intors pentru ca atat de bine le era acolo. Zvonurile zboara...si au
ajuns si la mine si mi-au soptit ca urmeaza Marea Calatorie. In gandul meu: "Las'
ca-mi prinde bine! Scap si eu de gandurile negre ce ma apasa si care nu imi dau pace
de ceva vreme!". Dar ma intreb si eu ca tot omul...cu ce plecam, cati plecam, cand.
Alte intrebari ce nu isi au raspuns, si o alta data in care ecoul nu imi vorbeste.
Stau si ma gandesc acum ca viata e atat de grea. Da...timpul ma apasa,
niciodata nu e de ajuns, viitorul ma cheama iar eu nu mai ajung la el. E atat de
obositor incat si respiratia parca mi se taie cu gandul departe. Nici mintea parca
nu-mi mai e alaturi, e dusa si ea...se duce...toate se duc. Pacat de ziua asta insorita,
cu un soare cat tot cerul ce imi loveste fata palida. Toata natura parca se
cutremura, se intampla ceva si eu nu stiu. Si pasarile de pe cer parca zboara mai
incet, vant nu mai e, clinchet de apa nu se aude...sa se opreasca oare timpul? Sa
traiesc eu ziua in care timpul s-a oprit? Nu cred. Cred ca viitorul m-a invaluit de tot
incat am halucinatii. Ce mult as vrea sa ma mai lase putin sa traiesc linistita...macar
o zi.
Dorinta mi-a fost atat de puternica incat s-a indeplinit dragilor. Acea
zi, in care timpul s-a oprit, a fost ziua ce mi-am trait-o cel mai frumos. M-am simtit
libera sa cant, sa citesc, sa dansez, sa inot, sa privesc, sa cercetez. A fost ziua in
care toata lumea se oprise iar eu trebaluiam. Atunci am simtit si eu ca am avut timp
pentru toate. Nu am mai fost incatusata de viitor, nu am mai vorbit cu mintea mea,
ci am facut ceea ce am vrut toata viata sa fac dar n-am avut timp. Aceea a fost
ultima mea zi ca pamantean.
Acum...e altfel. Am atins viitorul. Sunt aici cu o multime dintre noi.
Marea Calatorie s-a petrecut si am ajuns in locul in care nu mai ai intrebari, nu mai
ai vise, nu mai ai trup. Nu mai esti nevoit sa cari dupa tine, acele oseminte acoperite
de materie degradabila. Nu te mai chinui sa gandesti...nu mai ai nevoie de minte. Am
pierdut-o saraca...am lasat-o undeva in trecut. Mi-e bine aici si stiu ca ultima zi pe
pamant a fost prima zi in care am trait cu adevarat prezentul; am trait clipa ce
trebuia traita fara sa filozofez conceptii stupide despre timp, fara sa fiu presata
de viitor, a fost ziua in care am invatat sa traiesc, insa a fost ultima...